După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

Sfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă