Vechimea României, vechimea Principatelor Romane/Române Dunărene

I. Vechime şi continuitate. Pilda franceză

Continuitatea unei ţări sau a unui stat se poate menţine dincolo de schimbări radicale. Structura administrativă, orânduirea socială, religia, aşezările politice şi multe altele se întâmplă să se schimbe, iar statul sau ţara este recunoscută de toţi ca aceeaşi.

Franţa, de pildă, avea în anul 1400 o cultură, o religie. Mai târziu, apare protestantismul, care se răspândeşte. E tot Franţa. În 1750 ea este o ţară dominată de Catolicism şi o monarhie ce tinde clar spre absolutism, dar şi o ţară ce deţine vaste teritorii în America de Nord. În 1762, Franţa a pierdut teritorii americane ce îi depăşeau de multe ori suprafaţa. Rămâne aceeaşi ţară. Urmează Revoluţia Franceză, schimbare de regim după schimbare de regim, forme de republică dar şi de imperiu [sic!], de regat, republică etc. Se trece de la Catolicism la Ateismul cel mai fanatic, apoi la unul fanatic-moderat. Într-un târziu, apare o anume nostalgie a trecutului – cei doi Dumas, Paul Feval şi alţi scriitori au contribuţia lor – şi o anume îngăduinţă faţă de o formă edulcorată a Catolicismului – Victor Hugo, Jules Verne şi alţi scriitori au meritul lor. Într-o formă sau alta, Franţa trece prin două războaie mondiale, cu ocupaţie parţial-integrală (Republica de la Vichy era sau nu teritoriu ocupat?), este salvată de un nebun admirabil, o figură istorică unică şi providenţială, Generalul Charles de Gaulle. Care construieşte o Franţă post-belică…
Pe o distanţă de peste 500 de ani Franţa trece prin schimbări structurale, adesea radicale, de multe ori.
De la primul dintre nobili, un fel de „conducător al confreriei feudalilor”, monarhul francez ajunge la monarhia absolutistă, este apoi silit să accepte monarhia constituţională, apoi este înlăturat… Franţa este ba sub Anglia, ba deasupra ei; ba în primejdie să devină colonie germană sau engleză, ba stat colonialist (ceea ce este şi astăzi, deşi, iarăşi, într-o formă deosebită de cea veche). Regal vasal Papalităţii vreme de multe secole, după „Revoluţia Franceză”, dimpotrivă, aceeaşi Franţă devine atât de ostilă Catolicismului încât practică genocidul în Vandeea, unde populaţia refuză această ură. Revoluţionari declară că oamenii se nasc egali în drepturi, dar mai târziu ucide copii pentru vina de a se fi născut nobili. Schimbările structurale ale Franţei sunt atât de uriaşe încât, de pildă, unul dintre revoluţionari, ajuns „prim-consul” se transformă în împărat, şi preschimbă Franţa în imperiu. Etc., etc.
Cu toate aceste schimbări uluitoare, continuitatea subiectului Franţa este clară şi necontestată; raporturile internaţionale – economice, juridice, culturale, religioase etc. – se schimbă, dar se schimbă în raport cu subiectul Franţa şi schimbările acestuia.

Este o pildă care poate ajuta să se înţeleagă de ce schimbările unui subiect de drept internaţional sunt o marcă a continuităţii sale şi nu un sfârşit.
Am putea să exemplificăm prin zeci şi sute de cazuri, de la statul turcesc – acelaşi subiect de peste 600 de ani, cu toate uriaşele schimbări de care a avut parte – şi până la China, cu mii de ani de istorie în ciuda transformărilor prin care a trecut.
Desfiinţarea totală a unui stat poate să existe. 
A dispărut structura creată de Huni, nu mai există nicio moştenire a statului avar, este ieşit din istorie Imperiul Inca, la fel Imperiul Aztec şi tot aşa.
Înfiinţarea (de la zero) a unei ţări sau, asemănător, reînfiinţarea unei ţări dispărute sunt, iarăşi, fenomene istorice concrete. Primul există pentru orice ţară, fie ea veche sau nouă. Pentru reînfiinţarea unei ţări există numeroase exemple, de la Bulgaria la Israel.  

Unde se aşează, în această perspectivă, România?
Se apropie dureroasa şi frumoasa sărbătoare a 100 (o sută) de ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul Român. Există, în paralel, o amintire istorică foarte greaUnirea Transnistriei (cu Podolia şi Vozia sau Edisan) cu Regatul României, o unire cerută de Românii şi ceilalţi trăitori dintre Nistru şi Bug, dar nematerializată (nu discutăm aici de ce). După aceste date urmează, din luna noiembrie într-un an, 100 (o sută) de ani de la Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Şi, câteva zile mai târziu, Unirea Transilvaniei, Maramureşului, Sătmarului, Crişanei şi Banatului cu Regatul Român. O unire parţială pentru Maramureş, Banat şi Crişana, pe care clasa politică „românească” nu a ştiut să le elibereze în întregime, pentru care clasa politică „românească”, în majoritatea ei, nici măcar nu a căutat soluţii adevărate.
Dincolo de durerile aduse de hărţile şi întâmplările istoriei, în această oglindă a Istoriei pe care o avem în anul 2018, rămâne o întrebare: ce vechime are România?
Sau, altfel spus, de câtă vreme există subiectul România?

II. Vechimea şi continuitatea României

Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări se folosesc, de obicei, trei poziţii diferite.
1. Privirea largă, integratoare, asupra Istoriei.
2. Privirea provincialistă asupra Istoriei.
3. Privirea limitativă, (de)structuralistă.
Toate trei includ mai multe abordări. Vom începe prezentarea de la ultima.

II. a. Gândirea destructuralistă

Privirea destructuralistă, cum am numit-o, încearcă să desfiinţeze, radical, existenţa României înainte de o anumită dată, subiectiv aleasă; data respectivă marchează, de obicei, o anumită schimbare structurală care, pe criterii subiective, este declarată a fi „data de naştere” a statului român/României.
Aici intră, de pildă, după ideologul şi adepţii variantei (de)structuraliste, Unirea Moldovei şi Munteniei (1859), Tratatul de la Adrianopol (1829), sfârşitul regimului fanariot (1822), urcarea pe tron a lui Carol I (1866), Războiul Ruso-Turc numit la noi Războiul de Independenţă (1877-1878) şi chiar 1 Decembrie 1918.
Faptul că abordarea este neştiinţifică se poate vedea limpede: pe aceeaşi teorie se dau „date de naştere” ale României – mereu „absolute” pentru adepţi – ce variază cu aproape 100 (o sută) de ani…
În toate aceste cazuri abordarea se limitează la factori secundari, structurali, care niciodată nu marchează apariţia/dispariţia unei ţări; dar care, în cazul României, sunt declaraţi definitorii şi… marcând apariţia ei!
Desigur, ideologii şi adepţii unor asemenea constructe ilogice nu încearcă să le aplice şi ţărilor vecine sau altor ţări; ar cădea într-un ridicol profund. Mai mult, nici măcar nu au o coerenţă logică în propria abordare, schimbându-şi principiile şi chiar schimbând informaţiile istorice spre a se potrivi „concluziei” de la care se porneşte.

Un exemplu este dat de ideologia conform căreia România începe să existe odată cu proclamare ei ca regat sau, respectiv, cu Războiul de Independenţă.
Adevărul este că în amândouă situaţiile deosebirile structurale provocate de evenimente sunt secundare (chiar dacă o propagandă sau alta le umflă dincolo de realitate).
Altfel spus, subiectul România (sau, dacă vrem, subiectul Principatele Române ori Principatele Unite) este unul şi acelaşi între 1875 şi 1885.
Înţelegerile economice, politice, culturale şi religioase ale României sau privitoare la România nu marchează în niciun fel apariţia unei ţări cu acest nume – şi dispariţia unei sau unor structuri anterioare.
Da, ştiu, pentru mulţi dintre cititori pare ca şi cum am face o demonstraţie a faptului că şi ora 10 şi ora 11 sunt ore ale unei zile şi nu marchează trecerea de la o zi la alta. Poate părea paradoxal, dar unii nu înţeleg, sau nu vor să înţeleagă, acest lucru.
Înfiinţarea Bulgariei în anii 1878-1881 se face, clar, de la zero.
O simplă paralelă între această înfiinţare şi situaţia României arată că este vorba despre realităţi total diferite.
România post-1878 sau post-1881 este tot România, cu unele schimbări structurale (pierde şi câştigă unele teritorii, îşi schimbă raporturile cu unele state, trece de la principat la regat). Schimbări incomparabil mai mici decât cele suferite de Franţa între 1791 şi 1793, sau în alte perioade similare de timp.
Totuşi, aceeaşi oameni care nici nu s-ar gândi să pretindă că Franţa a fost înfiinţată în 1792 sau, respectiv, în 1815, emit, în condiţiile unor schimbări mult mai mici, să afirme „înfiinţarea României”!
Lipsa de logică a gândirii destructuraliste este izbitoare. Iar aplicarea ei strict la România arată clar că este vorba strict de propagandă. O propagandă ale cărei origini şi interese nu ne interesează aici, dar care este categoric străină (şi ostilă) adevărului.

II. b. Gândirea provincialistă

Această gândire limitează perspectiva istorică la teritoriul ocupat de România modernă şi contemporană.
Adică, aproximativ spaţiul Daciei antice.

Ca urmare, această încercare de a înţelege şi descrie vechimea României sau a Ţărilor Române se concentrează aproape total asupra zonei amintite. Ţările Române aflate dincolo de Tisa, Nistru şi Dunăre abia dacă sunt amintite. Eventuala integrare, chiar esenţială, a Ţărilor Române dintre Tisa, Nistru şi Dunăre într-un spaţiu mai larg este eliminată aprioric.

Centrată provincial, această gândire observă legătura fundamentală între Ţările Române medievale şi România modernă şi contemporană (cum o fac toţi istoricii români şi străini care încearcă să fie obiectivi). În funcţie de poziţia asupra voievodatelor, cnezatelor şi altor structuri politic-administrative medievale din Dacia, adepţii acestei gândiri pun, de obicei, începuturile României sau Ţărilor Române undeva în secolele IX-XIII.
Delimitările structurale sunt, în cazul acestei gândiri, folositoare pentru periodizarea istorică, fără a marca rupturi totale, fără radicalismul neştiinţific, ilogic, al gândirii destructuraliste. Abordarea este, din acest punct de vedere, consistentă cu abordarea istorică asupra oricărei alte ţări.
Desigur, cu amintita limitare provincialistă.

Un exemplu bun ar fi acela al unei abordări a istoriei Germaniei, ca ţară, ce ignoră Prusia, Silezia şi alte părţi pierdute de Germania contemporană (aflate acum în Polonia, Rusia etc.).
Fie că aplicăm această gândire la Germania, la Franţa, la Danemarca sau la orice altă ţară care a pierdut teritorii (mici sau mari), care şi-a schimbat contururile, vedem, de fiecare dată, că o abordare provincialistă este, delicat spus, improprie, subiectivă, falsificatoare.
Pierdută sau nu, Prusia rămâne o parte a istoriei Germaniei. La fel teritoriile sileziene şi alte teritorii care aparţin acum Poloniei. Scandinavia, la rândul ei, aparţine istoriei Danemarcei, nu doar istoriei Suediei sau Norvegiei; eliminarea ei din gândirea istorică asupra Danemarcei sau Danezilor apare, oricărui istoric obiectiv, ca un act cel puţin absurd, dacă nu monstruos.

Paradoxal, în România modernă şi contemporană gândirea provincialistă asupra istoriei domină radical.
Regii Traciei sunt necunoscuţi elevilor, cu toate că se aminteşte faptul că Daco-Geţii erau Traci… Dar, conform gândirii provincialiste, cunoaşterea este limitată la hotarele actuale.
Ca urmare, şi Ilirii sunt total necunoscuţi elevilor români. Cu toate că înrudirea traco-iliră este arhicunoscută şi subiect a mii şi mii de studii, cu toate că amestecul traco-ilir este o realitate din Apuseni şi Banat până în Noricum (Austria de azi) şi Dalmaţia, din Iliria în Panonia şi Dardania.
Ce să mai vorbim despre Scito-Sarmaţi, ale căror legături cu Tracii sunt străvechi şi care au fost o prezenţă în istoria Daciei de prin secolul VII î.Chr. până cel puţin în secolul XIII d.Chr.? Oameni ce reprezintă o populaţie, o cultură şi o contribuţie ce sunt esenţiale pentru istoria Românilor, dar ce rămân practic quasinecunoscute.
Pentru că, desigur, întinşi pe foarte multe milioane de kilometri pătraţi, Scito-Sarmaţii depăşesc prea mult hotarele provinciei în care această gândire închide forţat România şi Românii…
Până şi Romanii şi Daco-Geţii sunt prezentaţi în perspectivă provincialistă, într-un fel în care cu greu pot fi recunoscuţi. Şi sunt, practic, rupţi de tot ceea ce trece de hotarele provinciei.
Nevoi sistematice impun manualelor şi istoricilor să facă unele referiri la ceea ce este dincolo de graniţele amintite. Dar aceste menţiuni sunt nu doar fugare, ci şi atât de rupte de restul prezentării, încât ori sunt trecute cu vederea, ori chiar crează sentimente ostile.

Ca urmare, cu toate încercările de obiectivitate internă, adică aplicată în limitele impuse, gândirea provincialistă nu poate să ofere o privire largă, adevărată, asupra începuturilor şi vechimii României.

II. c. Gândirea integratoare

În această gândire sunt împreună toţi Românii, se ţine seama de toate grupările şi structurile româneşti – sau româno-xene, adică româno-străine – vechi şi noi, precum şi de istoria Străbunilor, inclusiv pre-români, în toate hotarele ei.

Această gândire integrează istoria Celţilor antici de la începuturi şi până la sfârşitul prezenţei lor în aria de etnogeneză a Românilor.
Arie pe care, minimal, Nicolae Iorga o desena, pe baza surselor istorice vechi, astfel:

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

De asemenea, gândirea integratoare îi ia în seamă pe Traci, pe Romani, pe Scito-Sarmaţi, in integrum, astfel încât să găsească baza de la care se poate vorbi despre România, subiectul rândurilor noastre, sau despre Români, în general.
De la Dimitrie Bolintineanu sau Mihai Eminescu la Nicolae Iorga sau Silviu Dragomir avem o pleiadă a gânditorilor, linvgiştilor şi istoricilor români ce au avut această abordare a Istoriei Românilor.

În prezentarea noastră despre originea României am aplicat principiul gândirii integratoare. Folosind surse clare (aici şi aici, de pildă) şi o prezentare care este, la nivelul principiilor, clară şi sistematică; fiind exact aceeaşi viziune ce se aplică în cazul istoriei Chinei, Japoniei, Germaniei, Franţei sau oricărei alte ţări (în opoziţie cu practica oficială de a se aplica pentru România o perspectivă strict provincialistă sau chiar destructuralistă).
Conform acestei prezentări avem o situaţie istorică în care s-au integrat în Terra Romanorum sau S.P.Q.R. (Senatus PopulusQue Romanus), ţară numită din secolul III înainte Romania, şi ţări tracice (cu Tracia, Moesia, Tribalia, Geţia, Dacia etc.), şi ţări sau alte structuri ilire, celtice şi scito-sarmatice.
Continuitatea între Romania secolelor III-IV şi Terra Romanorum de la începutul mileniului I î.Chr. nu a fost contestată niciodată în istoriografie. Continuitatea între statele sau structurile statale nord-dunărene şi Romania este şi ea o realitate, chiar dacă ignorată prea des. Aşa cum se ignoră permanentele revendicări nord-dunărene şi dobrogene ale Romaniei (a.k.a. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin, după poreclele date ei de Occidentali). Aşa cum se ignoră Ţara Românească a Epirului, chiar şi sub Ghinu Buia Spata, şi luptele sale pentru afirmare naţională. Aşa cum se ignoră şi Valahia Mare din Macedonia şi Pind, sau alte state româneşti, raporturile lor complexe cu Constantinopolul, revendicarea drepturilor lor de moştenitori ai Romanilor şi alte fenomene istorice importante. Desigur, foarte neplăcute unor puteri străine – de la Greci sau Unguri la Ruşi sau Bulgari, de la la Turcia la Statul Papal – dar esenţiale pentru istoria României.
În Dacia. Definiţie şi hotare am arătat (mai ales în ultima secţiune), istoria Daciei ca provincie romană şi regat clientelar roman (fie sub numele Dacia, fie sub cel de Goţia), între sfârşitul sec. I d.Chr. şi cca. 560 d.Chr., conform unor surse istorice incontestabile. În Ducii din Dacia nord-dunăreană (şi în materialul despre eroicul Litovoi) am arătat revenirea la Romania a teritoriilor nord-dunărene, revenire realizată repetat şi în multe forme de-a lungul istorie, dar devenită o permanenţă din secolul al IX-lea înainte. Din această perioadă şi până în 1453 Ţările Române s-au raportat la Constantinopole ca la centrul pământesc suprem, aşa cum toate statele catolice se raportau la Roma ca la centrul pământesc (şi spiritual) suprem.
Dincolo de secundarele deosebiri, trebuie observat că statele catolice, în unanimitate, erau vasale Papalităţii, în vreme ce statele ortodoxe nu aveau o asemenea practică faţă de niciun centru. Ca urmare, legăturile de vasalitate între Ţările Române şi Constantinopole, liber acceptate şi susţinute, constituie o asumare conştientă, liberă, voluntară, a apartenenţei la Romania. Romania era, în secolele IX-XV d.Chr., o confederaţie de principate, despotate şi alte structuri unite prin recunoaşterea Împăratului şi Patriarhului de la Constantinopole şi asumarea moştenirii romane creştine.
După căderea Constantinopolului în 1453 din Romania mai supravieţuiesc trei statePrincipatul de Doros (Teodoro-Mangop) în Crimeea, Principatul Munteniei şi Principatul Moldovei la Dunăre (amândouă; numite, de aceea, şi Principatele Dunărene).
Cele trei principate sunt unite şi prin recunoaşterea Patriarhului de Constantinopole (legal, locţiitorul Împăratului în timpul vacanţei scaunului împărătesc), dar şi prin legăturile de rudenie şi rangul nobiliar: conducătorii celor trei state sunt principi romani (bizantini) şi sunt înrudiţi între ei şi cu dinastiile imperiale constantinopolitane.
Basarabii din Muntenia, Muşatinii din Moldova şi Paleologii de Mangop sunt parte a familiei imperiale mari, sunt moştenitori legitimi ai titlului de principi romani (bizantini) şi duc mai departe Romania, aşa cum pot.

Chiar dacă în 1475 încetează existenţa Principatului de Doros (Teodoro-Mangop), celelalte două – Muntenia şi Moldova – merg mai departe.
Asemenea Franţei, amintită la început, vor trece prin multe transformări interne. Vor purta războaie între ele – ceea ce se întâmplă şi între feluritele structuri ce alcătuiesc Franţa secole de-a rândul – şi vor lupta împreună, după caz.
Vor plăti tribut Imperiului Otoman, aşa cum vor plăti tribut Otomanilor şi ţări precum Veneţia, Polonia sau Austria, fără ca prin aceasta să-şi permită cineva să considere desfiinţate sau incluse în Imperiul Otoman respectivele ţări. (Paradoxal, chiar şi Muntenegrul, mai puţin liber în raport cu Imperiul Otoman decât Principatele Române Dunărene, este acceptat mai mereu ca stat extern acestuia, inclusiv de către istorici care neagă României acelaşi statut.) Vor schimba mai multe forme politice, ajungând chiar şi la forme ca cele de republică populară sau republică socialistă; nu este, de fapt, ceva cu totul nou, dat fiind că existenţa Terra Romanorum sau S.P.Q.R. ca republică este clar atestată (şi nimeni nu scoate din asta o „ruptură” sau o „înfiinţare” etc.).
Dar, dincolo de orice secundare schimbări structurale, rămân acelaşi subiectRomania.

III. Concluzii

În pragul a o sută de ani de la Marea Unire (de fapt, de la Marile Uniri) din 1918, România încă luptă să îşi recupereze istoria. O istorie care începe în urmă cu peste 3.000 de ani, atunci când se înfiinţează primele formaţiuni statale ale Romanilor, Traco-Ilirilor şi Celţilor, din care, cu o contribuţie semnificativă a Scito-Sarmaţilor, se va forma ceea ce din secolul al III-lea cunoaştem sub numele de Romania, iar astăzi sub numele de România.
Din punct de vedere istoric şi cultural continuitatea este absolut dovedită.
Din punct de vedere ne-românesc, este o realitate supărătoare, pentru că argumentul istoric are greutatea lui în viaţa diplomatică (mai ales dacă este însoţit şi de alte argumente).
Bineînţeles, Istoria este ceea ce trebuie să ţinem minte din trecut spre a construi viitorul.
Iar din acest punct de vedere înţelegerea vechimii şi continuităţii României are o valoare uriaşă.
Ea constituie o moştenire pe care se poate construi bine şi se poate construi mult.
Pentru Românii de peste hotare, dar şi pentru cei care nu sunt Români. Pentru binele multora, pentru pace şi prosperitate (pace inter-etnică, pace între ţări, prosperitate reală… vise frumoase, dar care, uneori, au mai devenit şi realitate).
Dar despre acestea nădăjduiesc să pot vorbi mai multe în viitor.

Mihai-Andrei Aldea

Ultimii Domnitori Români

5

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Litovoi, mare domnitor român

(materialul a fost publicat şi în „Zbor prin vâltoarea vremilor…”, şi pe vistieria.ro şi în alte locuri; forma prezentă a fost corectată şi completată de autor)

 

În documentele din secolul XIII se arată existenţa unui stat românesc numit Litua sau Ţara lui Litovoi (unul dintre ducatele româneşti nord-dunărene). Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă asupra denumiri atât de asemănătoare cu cea a Lituaniei; este vorba, mai mult ca sigur, de o rădăcină indo-europeană comună zonei baltice şi respectiv dacice, dar poate fi vorba şi de mai mult decât atât (Balticii, de origine română?).

     Ţara lui Litovoi se întindea pe ambele părţi ale Carpaţilor, cuprinzând Ţara Haţegului, Loviştea şi alte ţinuturi din nordul Olteniei de astăzi. Mai târziu, după moartea lui Litovoi şi a lui Bărbat, ultimii conducători ai Lituei, pământul acesteia se va împărţii, Ţara Haţegului intrând în cuprinsul Transilvaniei, iar Ţara Loviştei şi părţile sudice revenind Banatului Olteniei, format în acel timp.
     Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1277. Cu o mare înţelepciune, el şi-a întins autoritatea asupra mai multor cnezate şi ţări româneşti mărunte, formând nucleul de la care vor apărea apoi Banatul Olteniei şi Ţara Românească a Munteniei. Pentru aceasta el a avut de biruit numeroase orgolii locale – atât de puternice şi dureroase la Români – dar şi amestecurile abuzive ale Ungariei. Aceasta a încercat neîncetat să se întindă cât mai departe în Răsărit, peste Carpaţi, parcă vrând să reajungă la ţinuturile îndepărtate (şi, în fapt, necunoscute), din care veniseră Ungurii.
      În ce măsură creşterea lui Litovoi a avut sprijin de la Constantinopol este greu de precizat. Ca şi în cazul altor duci români, şi Litovoi este recunoscut ca atare de Ungaria, nu îşi primeşte titlul de la aceasta! Ceea ce însemna că atât nobleţea casei sale cât şi titlul de dux (duce sau voievod) aveau o altă recunoaştere, mai înaltă (mai înaltă, pentru că altfel ar fi fost contestate de Regatul Ungariei). Dar nu credem că ajutorul constantinopolitan a mers mai departe de nivelul juridic, moral şi religios. Altfel spus, nu există nicio mărturie a vreunei implicări materiale, politice sau militare din partea Oraşului Împăraţilor (Ţarigrad sau Constantinopol).
Încercând să îşi întărească stăpânirea peste ţinuturile româneşti ale Carpaţilor, ba chiar şi pe cele de dincolo de Carpaţi, Bela al IV-lea era lipsit de colonişti dintre Unguri – încă foarte puţini la număr şi risipiţi în masa românească din Panonia, Crişana şi alte regiuni. Mai târziu, prin asimilarea Românilor şi Slavilor din diferite părţi ale regatului, numărul Ungurilor va creşte, pentru ca, spre sfârşitul sec. XIX, să ajungă aproape de 50% din populaţia Regatului Ungar. Atunci însă această proporţie nu era nici măcar un vis îndepărtat, de aceea Bela IV a fost nevoit, ca şi alţi regi ai Ungariei, să apeleze la tot felul de alte neamuri (Secui, Saşi, Şvabi, Sârbi, Cehi etc) pentru a reduce pe cât posibil puterea Neamului Românesc. Ca şi astăzi, şi atunci pentru Ungaria ţinuturile româneşti, începând cu Transilvania, erau colonii de care puteau dispune după voie, iar colonizările absolut necesare întăririi dominaţiei sale. De aceea, printre altele, Bela IV încearcă să îi aducă în 1247 în zona Severinului pe Cavalerii Ioaniţi, dându-le „pe hârtie” autoritate şi asupra cnezatelor dintre Severin şi Olt (aflate de-a lungul Dunării, o zonă piscicolă extraordinar de importantă). Deşi până la urmă încercarea a rămas fără rezultat – cu excepţia păstrării documentelor legate de ea, foarte importante pentru istoria zonei –, ea este o pildă a abuzurilor permanente ale coroanei ungare în statele româneşti.
    Este necesar să înţelegem că, după o veche tradiţie romană, în Evul Mediu european toţi oamenii erau vasalii altora mai sus-puşi, ajungându-se ca la vârf să se afle câţiva Patriarhi şi Împăraţi. Aşa, de pildă, prin aceeaşi perioadă, feluriţi cavaleri şi baroni din Anglia aveau drept vasali o serie de ţărani şi meşteşugari de pe moşiile lor, însă ei înşişi erau vasalii unor conţi, duci, lorzi etc, care şi ei erau vasalii regelui Angliei. Acesta, la rândul său, era vasalul regelui Franţei şi acesta, de asemenea, se considera supus al Papei. Aceasta nu însemna însă că regele Franţei putea hotărî modificări de graniţă sau taxe în Anglia; astfel de încercări se făceau totuşi atunci când părea că vasalul este destul de slab pentru ca un abuzurile să rămână fără răspuns. Prin acest fel de nedreptăţi multe formaţiuni – ducate, comitate, regate etc – s-au întins în dauna altora, profitând de slăbiciunea lor.
     Bela al IV-lea se baza în abuzurile sale pe urmările invaziei tătare din 1241-1242, care slăbiseră şi Ungaria, dar şi mai mult teritoriile dinspre răsărit, de unde veniseră năvălitorii. Este chiar posibil ca Litovoi să fi fost acel domnitor român despre care cancelariile occidentale scriau cu bucurie că a biruit pe tătari – singura victorie europeană asupra lor în timpul acestei campanii – şi de aceea Bela IV să îl fi privit cu teamă, dar şi cu speranţa că pierderile suferite în luptele cu Tătarii îl vor fi slăbit destul pentru a nu putea riposta. Ceea ce ştim cu siguranţă este că oştirile româneşti din Carpaţi înfruntaseră de mai multe ori trupele Tătarilor, cu un mare eroism şi în ciuda izbitoarei diferenţe numerice (şi de experienţă militară).
     Slăbiciunile Ungariei şi refuzul Ioaniţilor de a se stabili în teritoriul oferit de Bela al IV-lea (deşi nu-i aparţinea), au amânat războiul dintre Litua şi Ungaria.
Odată cu trecerea timpului însă, revenindu-şi după invazia tătară, Ungaria a început să se pregătească pentru a-l înfrunta pe Voievodul Litovoi, a cărui putere creştea mereu. Noi cnezate şi voievodate mărunte se alipeau de Ţara Lituei; şi chiar dacă acestea erau mici, numărul dădea greutate acestei creşteri neîncetate. Mai ales că era vorba despre o ţară structural ortodoxă, ca orice ţară românească din istorie. Adică, după gândirea papistă care stăpânea Coroana Ungră, era o ţară „schismatică”. Existenţa ei ameninţa să blocheze imperialismul catolic în Carpaţi, imperialism care după înfrângherea de la Leichfeld (955) devenise singura raţiune de existenţă a Ungariei (din punct de vedere catolico-german).
Ca urmare, Ladislau al IV-lea, noul rege al Ungariei după Bela al IV-lea şi meteoricul Ştefan al V-lea, porneşte la 1272 conflictul, emiţând pretenţii asupra unor teritorii deţinute de Litovoi. Acesta, faţă de încălcare principiilor vasalităţii – care presupuneau ocrotire şi nu jefuire – repinge cu indignare cererile abuzive şi renunţă la a mai plăti dijma regală. Are loc un prim război, şi spre uimirea şi dezamăgirea lui Ladislau al IV-lea domnitorul român obţine o victorie strălucită.
      Puterea Ţării Litua şi aşezarea sa deosebit de sigură, buna organizare militară şi mai ales geniul lui Litovoi făceau ca orice război împotriva Românilor de aici să aibă puţine şanse de izbândă. De aceea, Ladislau al IV-lea a apelat la altă metodă. A stabilit un regim de pace prin trimişii săi la curtea lui Litovoi, dar fără a semna un tratat propriu-zis. În acelaşi timp însă, a căutat din răsputeri găsirea sau strecurarea unui trădător printre oamenii din apropierea domnitorului român (practică ungurească veche, folosită şi în cucerirea altor teritorii româneşti). Şi, după câţiva ani de căutări, s-a izbutit introducerea unui asemenea trădător în suita domnească. Acesta a fost semnalul pentru pornirea celui de-al doilea război. Ladislau al IV-lea a beneficiat de informaţii amănunţite despre mişcările armatei române prin intermediul agentului său. Iar la momentul hotărâtor, Litovoi a fost asasinat. După ce vestea a zguduit oastea românească, a urmat atacul neaşteptat al armatei lui Ladislav al IV-lea, atac îndelung amânat în aşteptarea crimei. În acelaşi timp, tot prin asemenea tertipuri, fusese făcut prizonier şi Bărbat, fratele lui Litovoi, singurul care ar fi putut să conducă trupele după dispariţia acestuia.
     Atacată de armata ungară, armata românească, deşi rămasă fără comandant, s-a luptat eroic, provocând grele pierderi Ungurilor şi izbutind să se retragă în munţi fără a fi distrusă. Acest lucru a împiedicat planurile lui Ladislav al IV-lea de anexare totală a Lituei. Unele teritorii nordice au fost alipite Transilvaniei (Ţara Haţegului în primul rând),însă Litua a rămas mai departe de sine stătătoare, trebuind să plătească însă o grea răscumpărare pentru eliberarea din prizonierat a lui Bărbat, care a devenit apoi noul domnitor al ţării. Este foarte probabil că în această vreme de restrişte capitala se mută de la Râmnicul Vâlcei către răsărit, la Câmpulung¹.

      Legăturile dintre Litovoi, fratele său Bărbat şi Basarab I sunt încă necunoscute. La nivel de ţară este limpede că Litua a fost inima noii Ţări Româneşti pe care Basarabii au construit-o şi au ocrotit-o cu o dăruire uluitoare. Dar este vreo legătură de rudenie între Tihomir şi Basarab I şi, respectiv, Litovoi şi Bărbat? Chiar dacă un răspuns afirmativ pare evident, cercetările încă nu au făcut lumină în această privinţă. Dar sigur este că lupta plină de înţelepciune si curaj a lui Litovoi a fost semnalul redeşteptării Românilor din Carpaţi la lupta pentru neatârnare şi baza de la care, după încă o generaţie, se va ridica Ţara Românească a Munteniei, de la Munţi la Marea cea Mare.

Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
¹ Deşi este o teorie încă neclarificată, credem că Râmnicu Vâlcea a fost pentru Litua capitala veche. Acest lucru ar fi fost justificat de poziţia sa strategică. Din punct de vedere politic, făcea legătura între cele două ramuri carpatine despărţite de Râul Olt. Din punct de vedere economic, Râmnicu Vâlcea era singura localitate esenţială a zonei, fiind cheia legăturilor comerciale de-a lungul Oltului, fiind punctul prin care se făcea trecerea cea mai bună între Transilvania (Ultrasilvania) şi ţinuturile dinspre Dunăre. Iar cea mai puternică dovadă a faptului că Râmnicu Vâlcea a fost vechea capitală a Ţării, înainte de Câmpulung şi Curtea de Argeş, este faptul că aici a existat statornic o episcopie românească, a doua a Ţării Româneşti a Basarabilor după cea din capitala vremii (Curtea de Argeş, Târgovişte sau Bucureşti). Un asemenea statut religios nu putea fi legat decât de un statut politic semnificativ.