Etichetă: Legea Românească

Trăirea în Christos este cale, vindecare, lumină, viitor

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Christos a înviat!

Am primit de la Mihai următoarea întrebare plecată de la eseul Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică:

Vă mulțumesc tare mult pentru răspuns. Foarte luminător cum descrieți că esența problemei este infinita distanța dintre trăirea Credinței și mărturisirea trăirii Sfinților, pe de o parte, și cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu, pe de alta. Între mândria antiromânească ca reacție față de propria nevrednicie și asumarea aceleiași nevrednicii ca temei în adorarea Sfintei Treimi.

Dacă înțeleg bine, diferența de grafie este încă o manifestare a trădării intelectualiste care de secole ne infectează patria, cum spune Mihai Eminescu: “cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoșilor (…) au rupt fir cu fir toate tradițiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufletești și materiale a poporului românesc”.

Credeți, Părinte, România fiind aproape complet înstrăinată de gândirea creștină adevărată, e înțelept să tragem paralelele cu prăbușirea Imperiului Roman de Vest, pe care le trage MacIntyre? Putem spune că instituțiile morale și culturale ale modernității nu mai pot fi reformate din interior, pentru că nu sunt recipiente neutre care ar putea fi umplute cu un conținut mai bun, ci sunt ele însele structurate după logica care a respins adevărul?

O răscruce a venit la vremea aceea, când oamenii de bună credință, urmând Sfântului Cuvios Benedict, s-au întors de la sarcina de a sprijini Imperiul Roman, au încetat să identifice continuarea civilizației cu menținerea lui și au construit în schimb forme noi de comunitate în care au trăit Credința prin noile epoci de barbarie.
Iar în cazul nostru, barbarii nu mai așteaptă dincolo de graniță, ei ne guvernează de destulă vreme.

Vă mulțumesc încă o dată pentru răspunsul luminător! Sărut mâna, Părinte, să ne trăiți!

Voi începe amintind că pentru o gândire sănătoasă trebuie să știm foarte bine înțelesul cuvintelor și numelor pe care le folosim.
Ce înseamnă România?

Frate Mihai, chiar în răspunsul tău ai folosit expresia „trădarea intelectualistă care ne infectează patria”.
Asta înseamnă că patria noastră este altceva decât patria lor, chiar dacă geografic și administrativ se suprapun.

Deci, avem Români, care iubesc pe Dumnezeu și moștenirea sfinților noștri strămoși, precum și Românofoni. Aceștia din urmă vorbesc o limbă oarecum română, dar sunt străini de sufletul națiunii noastre.

În același fel, avem România Creștină, care trăiește din România Străveche, și România Creolă, care este sclavă unor gândiri și trăiri străine Învățăturii lui Christos.
Sau, altfel spus, România Barbară, condusă de acei „barbari (care) ne guvernează de destulă vreme”.

Ce avem noi de făcut?
Să trăim în toate după Iisus Christos, Împăratul nostru, Arhiereul nostru cel Mare și Marele Învățător al nostru.

Dar, concret, trebuie să luptăm pentru ca Republica România, neocomunistă, să fie cât de cât, sau cât mai mult, creștină?
Ori să luptăm pentru a avea obștile/comunitățile noastre creștine române, în care să păstrăm și să creștem moștenirea sfinților înaintași?

Da!
Trebuie să le facem pe amândouă, după puteri.

Căci așa poruncește Domnul:

Pe acestea trebuia să le faceți, și pe acestea să nu le lăsați! (Matei 23:23)

Și, de asemenea, Duhul Sfânt ne poruncește,

Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți! (I Corinteni 10:31) Și toate să le faceți fără cârtire și fără de îndoială, căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi (Filipeni 2:12-16)

Se cuvine deci, fiind sfânta noastră datorie, să trăim întru Christos Iisus totdeauna, plângând toate căderile noastre și slăvind harul lui Dumnezeu care ne ridică și ne ține.
Iar trăirea întru Iisus Christos în primul rând în dragostea de frați se arată, căci acela care nu iubește pe fratele lui, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să Îl iubească! (I Ioan 4:20)

Și cine sunt frații noștri?
Aceia care caută sincer să facă voia lui Dumnezeu! (Matei 12:48-50)

Dar ceilalți?
După cum spune Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului,
pe unii, șovăitori, mustrați-i, pe alții, smulgându-i din foc, mântuiți-i; de alții, însă, fie-vă milă cu frică, urând și cămașa spurcată de pe trupul lor! (Iuda 1:22-23)

Ca urmare, ne vom aduna în jurul preoților care cu sinceritate Îl caută și Îl slujesc pe Domnul.
Și vom fi frați și surori, lucrând împreună spre binele comunității, Bisericii, neamului.

Comunitatea noastră fiind în primul rând cei care suntem copiii aceluiași părinte duhovnicesc, apoi toți cei credincioși dintr-o localitate sau dintr-un cartier, apoi toți cei din episcopie, regiune, Țară, națiune.
Și iată cum dragostea de frați ne duce la dragostea de națiune și de Țară.

Dar ceilalți? – va întreba Românul, mereu îngrijorat de ceilalți, până la a uita, nepotrivit, de sine.
Cea mai bună mărturie este trăirea creștină.
Căci iată ce spune Mântuitorul nostru Iisus Christos:

Cel ce crede în Mine, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui. (Ioan 7:38)

Iar cum pântecele este locașul celor mai lumești nevoi și funcții ale omului, cuvântul arată că la cel care crede cu adevărat în Iisus Christos fiecare gest ajunge să fie izvor de har luminător, vindecător, curățitor, întăritor, mântuitor și sfințitor.
Așa cum au văzut, de altfel, aceia care au stat pe lângă sfinți.
Căci izvora har neîncetat din făptura unora ca Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, iubitorul de Dumnezeu Valeriu Gafencu, Sfântul Sofian Boghiu, cel între sfinți Iustin Pârvu și mulți alții asemenea.
După cum și eu am văzut la unii ca aceștia, dar și mai mult au văzut mulți alții.

Ca urmare, primul pas pentru binele celor de aproape și de departe, primul pas pentru binele Bisericii și al națiunii, este trăirea întru Dumnezeu.

Să ne deschidem sufletul înaintea Sfintelor Scripturi, pe care să le citim însetați de Dumnezeu zi de zi.
Să ne deschidem sufletul înaintea cuvântului proorocesc mai întărit (II Petru 1:19), adică a Sfintei Predanii – Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Omilii la Matei a Sfântului Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan a Sfântului Chiril al Alexandriei, Pidalionul și toate celelalte. Și să citim și din acest cuvânt proorocesc mai întărit zi de zi.
Să ascultăm Sfintele Scripturi și tâlcuirea lor în fiecare slujbă la care luăm parte.
Dar, mai mult decât atât, să măsurăm fiecare gând, cuvânt și faptă prin ceea ce am citit din Sfintele Scripturi și din Sfânta Predanie.
Doar muncind să împlinim cele citite sau auzite învățăm cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu și ajungem să Îl cunoaștem.
Aceasta este România cea adevărată, și cei care trăiesc astfel sunt Românii adevărați.
Români pentru care Duhul Sfânt a proorocit că vor înfrunta Iadul până la A Doua Venire. După cum este scris în Epistola către Filipeni, Filipenii fiind Traco-Romanii creștinați în Filipi, adică primii noștri strămoși deplini:

Sunt încredințat de aceasta, că Cel ce a început în voi lucrul cel bun, îl va duce la capăt până în Ziua lui Christos Iisus (Filipeni 1:6)

Ca urmare, știm că Românii vor fi în Ziua lui Iisus Christos.
Că vor fi puțini sau mulți, că vor avea Țara la vedere sau că aceasta va trăi – ca sub ocupațiile ungurească, austriacă, rusească ori otomană – prin Românii care o păstrează în sufletul și viața lor, nu știm.
Dar știm că este datoria noastră să fim Români, să păstrăm și înflorim Credința și roadele cele frumoase ale acesteia născute de trăirea strămoșilor.

Și dacă instituțiile se pot reforma, se vor reforma prin trăirea noastră întru Domnul.
Iar dacă nu se vor reforma, se vor prăbuși de la sine, iar din trăirea noastră în Domnul se vor reface acelea românești.

Dar merită să spun că singurele state care au propriile instituții morale sunt cele rătăcite, ca să nu spun satanice. Pentru că orice stat moral își trage moralitatea din Biserica lui Dumnezeu.

Deci, să ne zidim în Credința noastră întru Duhul Sfânt, ferindu-ne de orice înfățișare a răului, cercetând toate – și în primul rând duhurile – ca să păstrăm ce este bun. Să ne încredințăm harului lui Dumnezeu, care poate să ne păzească de toată ispita și să ne însoțească în lucrarea noastră de înaintare, prin noi începuturi către noi începuturi, în Lumina Învierii lui Christos.
Și prin Dumnezeu, toate se vor lămuri.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Amurgul unei lumi. Cazul SUA (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit.
În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).

Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu).
Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale.
Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni.
Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte.
Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia.
Etc., etc.

Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată.
Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului. 

Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!).
Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”.
De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.

Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni.
Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit.
Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).

Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu.
Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă!
Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d.
Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.

De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români).
Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).

Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA:
Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuarea aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum se alege perechea

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Atât din greșelile mele, cât și din ale altora, precum și din alegerile bune pe care le-am văzut, am adunat câteva legi pentru alegerea perechii pe și de viață. Sunt numai cinci, deci merită să le citiți.

1. Să fie de gen opus. Lipsa diversității în cuplu este, dincolo de propaganda sclavagistă, rodul lașității orgolioase și egotiste, al despărțirii de Adevăr.

2. Să muncești alături de candidat/candidată cât mai mult înainte de a face un pas hotărâtor. Cunoști un om doar după ce muncești (mult) alături de el. Până la muncă sunt măști, pretenții, machiaje. Doar muncind împreună cad măștile, se limpezesc pretențiile, se spală machiajele. Doar în muncă îl cunoști pe celălalt (o cunoști pe cealaltă). Deci, trebuie să munciți alături cât mai mult!
Cum să muncim împreună?
Sunt nenumărate lucrări frumoase care se pot face alături de persoana „bănuită că ar putea fi perechea” (sau ce este dorită ca pereche). Sunt drumeții (în grup, niciodată în doi!), sunt tabere de supraviețuire (în care multe lucruri ascunse ies la iveală!), sunt foarte multe lucrări de voluntariat (plantat copaci și pomi pentru împăduriri sau reîmpăduriri, pentru îmbogățirea fondului forestier, pentru oprirea eroziunilor și/sau alunecărilor de teren; îndreptat și vopsit gardul pentru bătrânii singuri, făcut cumpărături pentru aceștia, dusul lor la medic; tăiat lemne pentru copiii orfani, bătrânii singuri, mânăstiri de maici, azile de bătrâni etc.; refăcut sau construit case pentru cazuri sociale; refăcut sau construit biblioteci, școli, cabinete medicale, clinici, spitale, biserici, mânăstiri, azile etc.). Mergeți împreună la cel puțin zece asemenea acțiuni, adunați, adică, măcar 40 de zile de muncă împreună.

3. Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. Acele scăderi vor fi acolo toată viața: poți să le duci o viață întreagă? Dacă da, există o șansă să puteți fi o pereche adevărată. Dacă nu, nu există nicio șansă pentru așa ceva.
Aici avem o mare încercare, pentru că cei mai mulți se uită după „calități”. Care, de cele mai multe ori, sunt doar o vedere înfierbântată sau idealizată a celuilalt. Dar și dacă există acele calități, se supun unei legi absolute: după o vreme împreună calitățile nu se mai văd, rămân scăderile, defectele, neputințele etc. Și dacă nu le putem duce, despărțirea este sigură.
Desigur, una dintre ostenelile duhovnicilor (și ale altor îndrumători adevărați, fie ei nași de căsătorie, părinți etc.) este să îi ajute pe soț și soție să își vadă unul altuia părțile și lucrările bune. Asta ajută cât de cât, dar… Dacă ar fi ceva ușor, nu ar fi osteneala amintită.
Ca urmare, alegeți-vă perechea după scăderi (defecte) și țineți minte că îi găsiți scăderile după ce munciți îndeajuns împreună.

4. Să aveți aceeași credință, același sistem de valori. Dincolo de spectacole cinematografice, „dragostea învinge” rămâne o lozincă moartă, pentru că nu știm să iubim. Dragostea adevărată există doar în adevăr, se bucură de adevăr, nu acceptă înșelăciunea (inclusiv auto-înșelarea). Am cunoscut mii de oameni implicați în „cupluri mixte valoric”. Totdeauna sunt suferințe și greutăți uriașe. În folclorul românesc cererea cea mai mare către Dumnezeu a celui singur sau a celei singure este să își găsească „pereche pe sufletul meu”. Adică având aceleași valori. Pot să fie milioane de fluturași, steluțe și floricele, unicorni, scântei, curcubeie, țopăieli, romantisme etc. După câteva luni de căsnicie, cel mult câțiva ani, rămân lipsurile, contrastele, nepotrivirile (revezi pct. 2. și 3.). Cuplurile identice ori diferite etnic sau rasial au rezistat doar dacă aveau același sistem fundamental de valori. Încercați să țineți minte și să înțelegeți acest lucru: vă place sau nu, dacă aveți aceeași credință, aceleași valori, aveți o mare șansă de viitor; dacă nu aveți aceeași credință, aceleași valori, 100% vă veți despărți.
Aici merită amintit că mai ales femeile, dar nu de puține ori și bărbații, se iau după două minciuni:
– se va schimba (celălalt); nu, nu se va schimba, ori se va schimba exact așa cum nu vrei.
– o să mă dau după el/ea până ori mă obișnuiesc, ori se schimbă; nu funcționează, pentru că nimeni nu poate lucra împotriva firii lui, nimeni nu poate să mintă la nesfârșit fără să fie distrus de minciuna în care trăiește.
Deci, alegeți-vă ca pereche omul ce are aceleași valori, aceeași credință.

5. Căsătoriți-vă din interes. Această lege v-a șocat, nu-i așa? Respirați adânc și încercați să vă aduceți aminte că sunteți o persoană inteligentă, deschisă către alte idei și păreri. Deci puteți urmări și o idee atât de șocantă!
Revin: căsătoriți-vă din interes!
Această lege este, de fapt, sinteza celorlalte patru legi de mai sus.
Ca să faceți bine altora trebuie să vă fie bine dumneavoastră. Sigur, pe cât poate să fie bine în această lume supusă răului. Deci cuvântul nostru nu este aici despre un bine absolut, ideal, de neatins. Dar, vă amintiți de punctul 3. ? Perechea se alege după scăderile (defectele) pe care le are. De ce? Pentru că scăderile, defectele, neputințele etc. celuilalt trebuie să fie cât putem duce fără să ne facem rău!
Altfel spus, intrăm într-un cuplu (într-o relație) ca să ne fie bine. Ne căutăm perechea ca să trăim bine împreună, nu ca să ne chinuim unul pe altul!
Deci, trebuie să ne cunoaștem și să ne urmăm interesul.
Pețitul de pe vremuri urmărea acest lucru, astăzi înlăturat de otrăvurile romanelor „de dragoste” (= de împătimire patologică) și ale filmelor „de dragoste” (= de împătimire patologică).
Pentru binele tău, pentru binele perechii tale, pentru binele vostru, trebuie să îți cunoști și să îți urmezi interesul. Altfel, după cum am spus, vă veți chinui reciproc, vă veți răni unul pe altul, poate chiar vă veți distruge unul pe altul.
Dar dacă vă cunoașteți și vă urmăriți interesul, amândoi, veți putea cu adevărat să vă armonizați. Vă veți cunoaște valorile și credința, putințele și neputințele, scăderile și înălțările, binele și răul. Și le veți pune în slujba intereselor voastre. Pe care vi le cunoașteți și v-ați hotărât să le urmați.
Între 80 și 90% din căsătoriile „din interes” rezistă până la capăt. O mare parte din nereușite se datorează unor schimbări de neprevăzut și catastrofale.
În schimb, 60-80% din căsătoriile „din dragoste” se sfărâmă. Pentru că lipsa cunoașterii adevărate a celuilalt, lipsa credinței comune, lipsa valorilor comune, lipsa interesului comun duc la un haos, la o anarhie, ce se termină prin sfărâmarea relației. Excepțiile sunt alcătuite de cei care izbutesc să își găsească interesul comun, credința comună, valorile comune și să le urmeze. Dar… sunt excepții!
Legea sau regula este că reușita aparține căsătoriilor din interes.
Ori, pe românește spus, căsătoriilor cu rost. Făcute de cei care și-au înțeles rosturile și au înțeles rosturile unirii într-o familie, asumându-și cu adevărat aceste rosturi.

Iată, v-am spus vouă!
Dumnezeu să vă ajute!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Photo by TruShotz on Pexels.com

Prostia care sminteste. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostia care smintește. Zgârcenia anti-patriotică (I)

Există izvoare istorice care sunt foarte prețioase pentru Români. De pildă, Fontes Historiae Daco-Romanae. Lucrarea aceasta, în patru volume, a fost scanată pentru prima dată și salvată în format electronic la începutul anilor 2000 – la Biserica Sfântul Daniil Sihastrul din București, Sector 4, Cartier Berceni, Strada Covasna.
A fost o muncă grea, făcută de câțiva voluntari. Și care a costat, atât pentru cumpărarea volumelor (din anticariate), cât și a scaner-ului etc. Banii fiind adunați de aceeași voluntari. Dumnezeu să-i răsplătească!
Dar această muncă grea a fost pusă apoi la îndemâna publicului, pe site-ul vistieria.ro. Fără cea mai mică pretenție, fie și de recunoaștere a muncii.
Fontes a fost preluată de aici, de pildă, și de un grup ce lucra, pe bani, la digitalizarea unor cărți esențiale pentru Istoria Românilor. Și a fost prezentată ca și cum digitalizarea (scanarea și salvarea în format electronic) s-ar fi făcut de acel grup. (Semnele particulare ale volumelor sunt ușor de identificat.)
Fontes a fost preluată de aici, de asemenea, de unele site-uri patriotice. Care au câștigat de pe urma lor doar mulțumirea că unii Români (și poate nu doar Români) le-au văzut, le-au consultat și chiar le-au descărcat spre a le avea mai departe.
Oricum a fost, noi ne-am bucurat însă că au fost preluate, după chipul Sfântului Apostol Pavel (Filipeni 1.12-18); căci fie pentru câștig lumesc, fie pentru dragostea de Neam și Țară, fie pentru interes științific, Fontes a ajuns la tot mai mulți oameni. Adică adevărul s-a răspândit. Într-o lume a minciunii este o mare bucurie!

Dar, pe de altă parte, văd că sunt multe site-uri și bloguri patriotice sau „patriotice” care practică o absurdă „luare în posesie”.
Hărți vechi, pentru care nu mai există drepturi de proprietate (intelectuală), cărți sau periodice vechi (la fel), sunt „protejate” pe aceste site-uri și bloguri cu îndârjire. Ca și cum ar fi proprietatea posesorilor acelor pagini electronice.
Demersul este de mai multe ori rușinos (nedemn).
În primul rând, pentru că acele izvoare istorice nu sunt proprietatea celor care țin cu dinții de ele. Dimpotrivă, sunt ceea ce se numește domeniu public.
În al doilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, totdeauna, cunoașterea adevărului. Scris este: Cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32; 16.13). Pentru ca cele rele să se spele, cele bune să se adune, cum cere Legea Românească, trebuie să cunoaștem bunele și relele.
În al treilea rând, pentru că un patriot sau un naționalist va dori, cu atât mai mult, răspândirea izvoarelor istorice despre Patria și Neamul său.
Iar „luarea sub stăpânire” a acelor izvoare este atât un act necinstit, cu atât mai rușinos cu cât este făcut de un patriot, cât și un fapt ce stă împotriva rostului site-urilor sau blogurilor în cauză: blochează exact răspândirea adevărului istoric pe care și-l doresc proprietarii/administratorii.
Este adică, un act de zgârcenie sau lăcomie ce anulează pretenția de patriotism a celor ce îl săvârșesc.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Românii din URSS în 1940
(înainte de cotropirea Basarabiei, Herței și Nordului Bucovinei)
document istoric

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor