Despre miliţiile populare – Cum luptau Românii?

Oastea Ţării nu era alcătuită din „contingente militare ad-hoc”, ci, alături de, să le zicem, trupele profesioniste, din ceea ce s-a numit de multe ori în istorie miliţii populare sau pământene. Altfel spus, toţi Românii erau militari activi. Unii în trupele orăşeneşti, alţii în trupele domneşti, alţii în cetele boiereşti, iar cei mai mulţi în miliţii1.

Această realitate a fost consemnată limpede încă de Nicolae Bălcescu:

tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a apăra statul la vreme de nevoie” [Bălcescu, 1990:23]

Existente la Romani încă din vechime, sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi, miliţiile populare se generalizează. Ele sunt unităţi militare bine organizate, dar ai căror oşteni se îndeletnicesc mult şi cu felurite alte lucrări: păstorit, stupărit, meşteşuguri, construcţii, pomărit, arături etc. Aceste unităţi militare sunt iniţiate de recrutarea locală începută prima dată de Flavieni dar bine aşezată sub Adrian (117-138 d.Chr.). Ulterior Antoninii vor dezvolta sistemele de miliţie populară, necesar în primul rând pentru limes-uri şi alte lucrări de fortificaţii (întărituri) care implicau în întreţinere şi folosire populaţia locală. Constantin cel Mare le reorganizează şi extinde, folosind pentru prima oară, pe scară largă, deschis, ofiţerii creştini. Pentru serviciile militare pe care le prestează – de la instruirea ostăşească sau lucrări de interes public la paza frontierelor şi eradicarea hoţiei/tâlhăriei –, miliţiile populare se bucurau de privilegii financiare, dar mai ales aveau garanţia stăpânirii pământului. Pământul miliţiilor populare nu putea fi expropriat decât pentru trădare; le aparţinea2, nu exista „impozit pe proprietate” – care tranformă, de fapt, pe proprietar în arendaş.

1 Această organizare a populaţiei, în care toţi bărbaţii sunt ostaşi, se mai întâlneşte în Evul Mediu european doar în ţara liberă a Elveţiei, la triburile celtice libere din Irlanda şi Scoţia, în unele ţări vikinge şi la Secuii vechi.

2 La nivel absolut în România Străveche – adică în Cultura Română Veche – pământul este al lui Dumnezeu şi este dat de acesta oamenilor spre a-l îngriji; astfel, prin Dumnezeu, aceştia sunt stăpânii pământului. Reprezentanţii lui Dumnezeu sunt în primul rând Vlădica (Episcopul) şi Domnitorul. Ca urmare, Domnitorul este stăpânul lumesc suprem al pământului, garantul stăpânirii lui de către Oamenii Ţării (Ţăranii), judecătorul suprem (în ascultare faţă de Dumnezeu, avându-l garant al acestei ascultări pe Vlădică). Sistemul este, principial, uluitor de asemănător celor existente în Extremul Orient (China, Japonia). Cu deosebirea că la Români casta lucrătorilor pământului subordonată luptătorilor sau samurailor aproape că nu există ca atare în vechime, fiind practic importată. La Români luptătorii erau şi lucrătorii pământului. Deşi, merită subliniat, nu culturile agricole, ci creşterea animalelor sunt activitatea fundamentală productivă a Românilor liberi până în secolele XVIII-XIX.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ţăranul – Cum luptau Românii?

Încă de la studiile istorice ale lui Constantin Giurescu (primul din şirul celor trei istorici ai familiei Giurescu) s-a dovedit că ţăranul era omul Ţării – am zice astăzi „cetăţeanul”, deşi acesta era al cetăţii, nu al Ţării –, că prin ţăran se înţelegeau toţi Românii proprietari de pământuri, făcându-se adesea o excepţie pentru singura „clasă superioară”: Marii Dregători. Adică cei care alcătuiau un echivalent al Guvernului şi chiar al unei forme de Parlament specific (între limite care erau ţinute de Legea Românească şi care cumpăneau puterea legislativă între Ţărani ca neam sau naţiune – ca structură naţională –, Domnie şi, respectiv, Sfatul Ţării sau Divanul, cum va fi numit mai târziu).

S-a uitat, se pare, că săteanul era locuitorul satului, cătunarul al cătunului, orăşeanul al oraşului, cetăţeanul al cetăţii, iar ţăranul al Ţării

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

(tot despre Ţăran aici, aici şi aici)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ? ori MITOCĂNIA CA LAUDĂ

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ?

ori

MITOCĂNIA CA LAUDĂ

Să ne înţelegem! Fiecare are obiceiurile sale. E firesc, e decent. Cel puţin atâta vreme cât nu intri cu obiceiurile tale peste celălalt. Mitocănia apare atunci când intrând în casa altuia îl sileşti să se supună obiceiurilor tale. Desigur, o gazdă va încerca să ajute oaspetele să se simtă bine. Dar un oaspete care nu ajută gazda să se simtă bine este nu oaspete, ci un invadator mitocan. Nu doar Legea Românească spune asta. În toate culturile, oricât de primitoare, există lucruri pe care un oaspete nu are voie să le facă şi unele pe care trebuie să le facă. Este de bun-simţ.

Tradiţia românească este ca mizeria să nu fie adusă în casă.
În trecut şi casnicii, şi oaspeţii, aveau adeseori la poartă şi lângă scările casei o „curăţitoare” sau „curăţătoare”. Aceasta era fie o piatră cu muchii ascuţite, fie un butuc sau o buturugă având muchii, fie, mai nou, o bucată de tablă groasă prinsă de două „picioare” (din lemn sau metal). Pe acestea se curăţa încălţămintea. Noroiul, balega sau alte materii se îndepărtau astfel. Apoi, fie la treptele de la intrare, fie în pridvor, omul se descălţa. Unele case aveau aici şi o găleată (doniţă) cu apă de spălat picioarele.
Aceeaşi rânduială era şi la bordeie, la casele din lemn sau piatră, la palate, la biserică.

Se mai păstra încă, în unele sate din anii ’90, tradiţia străveche de a lăsa încălţămintea la intrarea în biserică.
Am fost în asemenea biserici – precum vechea biserică a Schitului Sihla şi altele asemenea. Biserici mici, frumoase şi curate; nişte bijuterii ale unor inimi, suflete şi minţi frumoase, curate şi luminoase. Mi-am lăsat, după cuviinţă, încălţămintea în pridvor. Ca toţi ceilalţi. Şi mi-am regăsit-o, fără greş, de fiecare dată. După cuviinţă.

În Occident, în cele mai multe locuri, această tradiţie nu există. Sunt filme în care văcarul (zis „cow-boy” în romgleză) intră cu cizmele în casă trântindu-se cu ele în pat sau aşezându-le pe masa pe care mai apoi se pune mâncarea. Miraculos, cearceafurile nu se văd, apoi, cu urme de nori şi balegă, ci albe ca zăpada – şi cel mult puţin şifonate. Miraculos, nici pe masă nu se vede mizeria ce ar fi fost firesc să cadă.
Fiecare cu obiceiurile sale!

Nu judecăm aici nici vechea tradiţia apuseană a spălării de trei ori în viaţă (la naştere, botez şi înmormântare); nici pe aceea a acceptării păduchilor ca parte a condiţiei umane şi a folosirii raderii capului, perucilor super-pudrate şi ghearelor de păsări drept scărpinătoare. Tradiţii la care s-a renunţat în ultimele secole. Nu judecăm nici tradiţia intrării cu încălţările în casă, încă în uz.
Tradiţie, de altfel, atenuată masiv în multe locuri prin folosirea şoşonilor şi alte asemenea mijloace. Pentru că, până la urmă, noroiul, balega şi alte mizerii de pe încălţăminte dispar miraculos doar în filme. În realitate, trebuie îndepărtate. Oricum, nu judecăm aceste obiceiuri.

Ceea ce judecăm aici este răutatea mitocăniei unor Românofoni, unor deznaţionalizaţi snobi, care batjocoresc din rasism fanatic tradiţia românească.

Micimea sufletească din care izvorăşte răutatea şi dispreţul faţă de tradiţiile vechi ale naţiunii din care te-ai ivit – sau în mijlocul căreia trăieşti – este însoţită, fără greş, de superificialitate.

Repetăm, fiecare are obiceiurile sale. Şi, deci, fiecare casă le are pe ale sale.

Dacă într-o casă este tradiţia să mă descalţ, mă descalţ. Chiar dacă se întâmplă ca din excesivă politeţe gazda să mă asigure că nu este nevoie. Pentru că ştiu că aşa este bine, pentru că ştiu ce înseamnă să faci curăţenie după cei care intră încălţaţi în casă, pentru că aşa este sănătos. Doar atunci când gazdele sunt încălţate în propria casă rămân încălţat – dacă nu mi se oferă, totuşi, posibilitatea să mă descalţ. Fiecare cu obiceiurile sale. Ca oaspete, respect obiceiurile casei în care intru. Să vedem însă ceva: dacă mă descalţ şi primesc nişte papuci într-o casă în care e obiceiul să se intre cu încălţările de afară nu rănesc sau jignesc pe nimeni, nu fac niciun rău; dacă intru încălţat într-o casă în care obiceiul este ca lumea să se descalţe… sunt excepţia care aduce mizerie într-un loc curat.

Şi revin: nu judecăm aici pe cei care intră încălţaţi atunci când gazda le spune că se poate, nici pe cei care cer îngăduinţa să nu se descalţe. Mi s-a întâmplat şi mie să vin la cineva după 8-10 ore de slujbă, vara, pe arşiţă, şi să simt că nu e bine să mă descalţ atunci. Sunt împrejurări şi împrejurări.

Dar avem datoria să îi judecăm pe cei care dispreţuiesc o tradiţie pe care nu o înţeleg şi batjocoresc pe cei care o au.

Lăsarea încălţăminţii la uşă este o apărare a casei de mizeria din afară. Modern spus, este un obicei sanitar salutar. Analiza microbilor şi altor agenţi patogeni aflaţi pe încălţăminte arată că aducerea lor în casă ameninţă sănătatea tuturor. Urmele pe care încălţămintea le lasă în casă sunt mai greu de curăţat decât pare la o privire pripită. Covoarele şi alte materiale textile sunt un prim exemplu. Dar chiar şi atunci când pe jos este gresie ori parchet între rosturile bucăţilor de lemn sau pe chitul dintre plăci rămân fragmente de noroi, praf etc.

Praful şi noroiul din oraşe sunt mult mai toxice decât praful şi noroiul de la ţară. Concentraţia de chimicale, excremente şi resturi de şobolani, pisici, câini, gândaci etc. este de zeci până la mii de ori mai mare. Ceea ce se aduce pe încălţăminte este, la rândul său, de sute şi mii de ori mai concentrat decât ceea ce este în aer.

În sfârşit, mai este ceva. Poate să pară un criteriu secundar şi subiectiv, dar în fapt este unul de suflet, de bun-simţ: respectul faţă de osteneala gazdelor de a ţine casa frumoasă şi curată. Cum să aduci mizerie şi să faci urme (evident urâte) într-o casă frumoasă şi curată a unor prieteni, a unor rude, a unor oameni pe care îi respecţi sau chiar îi iubeşti? Oare nu este gestul de a intra încălţat ostentativ o mărturisire a părerii faţă de casa respectivă?

Ca urmare, în Legea Românească nu gazda cere oaspeţilor să se descalţe, ci oaspeţii cer să se descalţe, din respect faţă de casa în care intră. La Români se socotea înjosit nu cel care se descălţa la intrarea în casă, ci acela care nu făcea aceasta. (Exisă basme în care atunci când se arată prostia sau răutatea unor oaspeţi ori peţitori se spune „au intrat încălţaţi, fără sfială/cu neruşinare”.)

Că într-un loc sau altul există obiceiul de a se intra încălţat în casă este de înţeles: „câte bordeie, atâtea obicee”.

La Români, ca şi la multe ramuri ale Chinezilor, ca la Japonezi, ca la multe ramuri ale Arabilor, Evreilor şi altor naţionalităţi, tradiţia este aceea a descălţării. Că unii adoptă – de voie sau de nevoie – moda apuseană, este treaba lor.
De neacceptat este dispreţul incult şi rasist al unora faţă de o tradiţie mai mult decât decentă şi respectabilă. Aceasta este o mitocănie totală, un mijloc prin care oameni fără valoare încearcă să se laude: atacându-i pe alţii în mod gratuit, lovind în ceea ce nu înţeleg, murdărind ca să pară ei ceva mai curaţi. Mitocănia ca laudă.

Mihai-Andrei Aldea

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Legea Românească, de Andrei Dumitrescu

Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!
(Mihai-Andrei Aldea, Cei trei şi luptele Deralei)

Surse istorice din tot spaţiul românesc vechi notează o realitate denumită Legea Românească.   Indiferent ce nume poartă, de la Jus Valachorum la Vlaski Zakon, ea desemnează aceeaşi realitate: un sistem de valori complex şi complet, cuprinzând toate ariile vieţii sociale, religioase şi culturale. Această cuprindere vastă a Legii Româneşti a făcut să apară şi confuzii între Legea Românească şi religia românilor, numită în unele locuri, din Ardeal în Croaţia, tot Legea Românească – aici „lege” având înţelesul de „credinţă” sau „religie”.

Numărul „Româniilor” presărate din nordul Italiei până în Asia Mică şi din sudul Peninsulei Balcanice până în Polonia şi Lituania sau înspre Azov este încă necunoscut. Dar se ştie că au fost zeci de asemenea formaţiuni, unele tribale, altele statale, altele administrative – ca să nu vorbim de cele cu simplă valoare geografică, gen „Rumelia”. În afara celor geografice, toate celelalte au fost legate de Legea Românească şi au exprimat-o. Influenţele străine ce apar în fiecare zonă, care ating amintitul Jus Valachorum, ne ajută să înţelegem şi ceea ce a fost flexibil sau inflexibil în acest sistem de valori, şi raporturile dintre români şi alte popoare, culturi, autorităţi etc., dar şi felul în care sistemul a cedat, s-a pierdut.

Pentru că, din păcate, Legea Românească este astăzi mai mult o amintire. Sate care să se conducă după ea, adunându-şi oamenii în jurul bisericii şi Sfatului Bătrânilor – sau al conducătorului numit căpitan, armatol, cneaz, jude, voievod etc. – aproape că nu mai sunt. Doar unele cătune de ciobani şi alţi oameni ai munţilor, foarte puţine, mai păstrează aceste tradiţii străvechi. Poate şi unele schituri şi mânăstiri. Toate aceste puţine comunităţi sunt ultimii purtători ai Legii Româneşti, aşa cum este atestată ea din Evul Mediu până în Epoca Modernă.

La nivel de stat Legea Românească a existat în Muntenia şi Moldova până în secolul fanariot, în Transilvania până în clipa în care Viena distruge toate autonomiile româneşti, în estul Nistrului până când Moscova distruge şi ea autonomiile româno-slave. Toate acestea se întâmplă în acelaşi secol al XVIII-lea. În sudul Dunării, aceleaşi autonomii româneşti vor fi desfiinţate, de obicei violent, de Grecia şi Serbia, în secolul al XIX-lea. În Imperiul Otoman ele rezistă până la Războaiele balcanice, după care, la început de secol XX, vor dispărea sub conducerea statelor ultra-naţionaliste construite în Balcani (Grecia, Bulgaria, Serbia, apoi şi Iugoslavia). În Albania ele există până după Al doilea război mondial, după care vor fi şterse de regimul comunist. Interesant este faptul că în timpul acestui război mondial reapare o asemenea autonomie românească în Munţii Pindului, unde românii din Epir şi Macedonia obţin înfiinţarea pentru câţiva ani a Principatului de Pind şi Meglen. Ca exemplu tipic al prăbuşirii naţionale, cei mai mari duşmani ai acestui Principat de limbă română şi locuit în covârşitoare majoritate de români au fost chiar acei dintre români deveniţi elenofili sau slavofili. Aceştia au fost cei care, sub conducerea grecilor şi altor străini, au luptat împotriva propriei naţiuni şi împotriva propriei ţări, apărând statele şi popoarele care le distrugeau propria etnie.

În partea a II-a din Drumul spre Vozia, numită Cei trei şi luptele Deralei, Mihai-Andrei Aldea prezintă o întâmplare cuceritoare din punct de vedere literar: un sat întemeiat de un om venit din altă parte, dar după legea locului (numită textual în carte Legea Românească), alege alt drum, alt sistem de valori. Ca urmare, conducătorul acelei ţări – un voievod – îi declară pe acei săteni, în deplinul acord al compatrioţilor săi, drept „străini” (mai exact, „venetici”), lipsiţi de drepturi naţionale. Motivul decăderii acestor, până la urmă, cetăţeni ai ţării, din cetăţenia primită, atenţie!, prin naştere, îl constituie tocmai renunţarea la Legea Românească, renunţare prin care ei încetează a mai fi priviţi drept concetăţeni:

Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!

Dincolo de semnificaţia literară a textului, reţinem această exprimare a unei realităţi istorice: renunţarea la Legea Românească a marcat totdeauna o graniţă într-un fel invizibilă, dar până la urmă foarte concretă. Statele care poartă denumirea de „româneşti”, dar care au renunţat la Legea Românească, au ajuns foarte repede să-i înlăture de la conducere pe toţi cei care simţeau şi gândeau româneşte. Martiriul eminescian este paradigmatic pentru mii şi mii de români care au încercat în zadar să-şi facă datoria faţă de naţiune şi ţară: interesele statului erau altele, şi de aceea statul i-a înlăturat, i-a zdrobit, i-a ucis. Un scriitor comunist, Petru Vintilă, redă această realitate, fără să-şi dea seama de valoarea anticomunistă a cărţii sale, în volumul „Un soldat în căutarea Patriei„. Desigur, pentru el romanul s-a vrut o critică a societăţii burgheze din secolul al XIX-lea. Dar chipul lumii în care un stat de profitori înstrăinaţi de patrie şi duşmani de neam, deşi grăbiţi în a-şi declara „patriotismul”, distrug orice dezvoltare naţională firească este exact chipul României în timpul regimului comunist! 

Concluzia pe care o trage un observator onest este simplă şi categorică: indiferent de regimul politic, fără folosirea Legii Româneşti ca sistem de valori pentru întregul sistem de stat şi social, statul va fi de fapt antiromânesc. Logica este clară, iar dovezile istorice insurmontabile. Mai greu este să acceptăm acest adevăr, oricât de evident. Şi mai greu, poate, să ne întoarcem la izvoare; la Legea Românească.

Andrei Dumitrescu

Nota administraţiei site-ului:
Cei care vor să publice texte pe site-ul România Străveche/Ancient Romania (mihaiandreialdea.org) îşi pot trimite materialele pe adresa de mail mihaiandreialdea1973@gmail.com. Parcurgerea lor se va face în limita timpului disponibil, iar publicarea lor se va face în măsura în care corespund profilului site-ului.  

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă