Între Limba Română și Creolo-Română

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiulmahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă
[s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Inima Românimii trăiește aici

Despre miliţiile populare – Cum luptau Românii?

Oastea Ţării nu era alcătuită din „contingente militare ad-hoc”, ci, alături de, să le zicem, trupele profesioniste, din ceea ce s-a numit de multe ori în istorie miliţii populare sau pământene. Altfel spus, toţi Românii erau militari activi. Unii în trupele orăşeneşti, alţii în trupele domneşti, alţii în cetele boiereşti, iar cei mai mulţi în miliţii1.

Această realitate a fost consemnată limpede încă de Nicolae Bălcescu:

tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a apăra statul la vreme de nevoie” [Bălcescu, 1990:23]

Existente la Romani încă din vechime, sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi, miliţiile populare se generalizează. Ele sunt unităţi militare bine organizate, dar ai căror oşteni se îndeletnicesc mult şi cu felurite alte lucrări: păstorit, stupărit, meşteşuguri, construcţii, pomărit, arături etc. Aceste unităţi militare sunt iniţiate de recrutarea locală începută prima dată de Flavieni dar bine aşezată sub Adrian (117-138 d.Chr.). Ulterior Antoninii vor dezvolta sistemele de miliţie populară, necesar în primul rând pentru limes-uri şi alte lucrări de fortificaţii (întărituri) care implicau în întreţinere şi folosire populaţia locală. Constantin cel Mare le reorganizează şi extinde, folosind pentru prima oară, pe scară largă, deschis, ofiţerii creştini. Pentru serviciile militare pe care le prestează – de la instruirea ostăşească sau lucrări de interes public la paza frontierelor şi eradicarea hoţiei/tâlhăriei –, miliţiile populare se bucurau de privilegii financiare, dar mai ales aveau garanţia stăpânirii pământului. Pământul miliţiilor populare nu putea fi expropriat decât pentru trădare; le aparţinea2, nu exista „impozit pe proprietate” – care tranformă, de fapt, pe proprietar în arendaş.

1 Această organizare a populaţiei, în care toţi bărbaţii sunt ostaşi, se mai întâlneşte în Evul Mediu european doar în ţara liberă a Elveţiei, la triburile celtice libere din Irlanda şi Scoţia, în unele ţări vikinge şi la Secuii vechi.

2 La nivel absolut în România Străveche – adică în Cultura Română Veche – pământul este al lui Dumnezeu şi este dat de acesta oamenilor spre a-l îngriji; astfel, prin Dumnezeu, aceştia sunt stăpânii pământului. Reprezentanţii lui Dumnezeu sunt în primul rând Vlădica (Episcopul) şi Domnitorul. Ca urmare, Domnitorul este stăpânul lumesc suprem al pământului, garantul stăpânirii lui de către Oamenii Ţării (Ţăranii), judecătorul suprem (în ascultare faţă de Dumnezeu, avându-l garant al acestei ascultări pe Vlădică). Sistemul este, principial, uluitor de asemănător celor existente în Extremul Orient (China, Japonia). Cu deosebirea că la Români casta lucrătorilor pământului subordonată luptătorilor sau samurailor aproape că nu există ca atare în vechime, fiind practic importată. La Români luptătorii erau şi lucrătorii pământului. Deşi, merită subliniat, nu culturile agricole, ci creşterea animalelor sunt activitatea fundamentală productivă a Românilor liberi până în secolele XVIII-XIX.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ţăranul – Cum luptau Românii?

Încă de la studiile istorice ale lui Constantin Giurescu (primul din şirul celor trei istorici ai familiei Giurescu) s-a dovedit că ţăranul era omul Ţării – am zice astăzi „cetăţeanul”, deşi acesta era al cetăţii, nu al Ţării –, că prin ţăran se înţelegeau toţi Românii proprietari de pământuri, făcându-se adesea o excepţie pentru singura „clasă superioară”: Marii Dregători. Adică cei care alcătuiau un echivalent al Guvernului şi chiar al unei forme de Parlament specific (între limite care erau ţinute de Legea Românească şi care cumpăneau puterea legislativă între Ţărani ca neam sau naţiune – ca structură naţională –, Domnie şi, respectiv, Sfatul Ţării sau Divanul, cum va fi numit mai târziu).

S-a uitat, se pare, că săteanul era locuitorul satului, cătunarul al cătunului, orăşeanul al oraşului, cetăţeanul al cetăţii, iar ţăranul al Ţării

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

(tot despre Ţăran aici, aici şi aici)

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ? ori MITOCĂNIA CA LAUDĂ

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ?

ori

MITOCĂNIA CA LAUDĂ

Să ne înţelegem! Fiecare are obiceiurile sale. E firesc, e decent. Cel puţin atâta vreme cât nu intri cu obiceiurile tale peste celălalt. Mitocănia apare atunci când intrând în casa altuia îl sileşti să se supună obiceiurilor tale. Desigur, o gazdă va încerca să ajute oaspetele să se simtă bine. Dar un oaspete care nu ajută gazda să se simtă bine este nu oaspete, ci un invadator mitocan. Nu doar Legea Românească spune asta. În toate culturile, oricât de primitoare, există lucruri pe care un oaspete nu are voie să le facă şi unele pe care trebuie să le facă. Este de bun-simţ.

Tradiţia românească este ca mizeria să nu fie adusă în casă.
În trecut şi casnicii, şi oaspeţii, aveau adeseori la poartă şi lângă scările casei o „curăţitoare” sau „curăţătoare”. Aceasta era fie o piatră cu muchii ascuţite, fie un butuc sau o buturugă având muchii, fie, mai nou, o bucată de tablă groasă prinsă de două „picioare” (din lemn sau metal). Pe acestea se curăţa încălţămintea. Noroiul, balega sau alte materii se îndepărtau astfel. Apoi, fie la treptele de la intrare, fie în pridvor, omul se descălţa. Unele case aveau aici şi o găleată (doniţă) cu apă de spălat picioarele.
Aceeaşi rânduială era şi la bordeie, la casele din lemn sau piatră, la palate, la biserică.

Se mai păstra încă, în unele sate din anii ’90, tradiţia străveche de a lăsa încălţămintea la intrarea în biserică.
Am fost în asemenea biserici – precum vechea biserică a Schitului Sihla şi altele asemenea. Biserici mici, frumoase şi curate; nişte bijuterii ale unor inimi, suflete şi minţi frumoase, curate şi luminoase. Mi-am lăsat, după cuviinţă, încălţămintea în pridvor. Ca toţi ceilalţi. Şi mi-am regăsit-o, fără greş, de fiecare dată. După cuviinţă.

În Occident, în cele mai multe locuri, această tradiţie nu există. Sunt filme în care văcarul (zis „cow-boy” în romgleză) intră cu cizmele în casă trântindu-se cu ele în pat sau aşezându-le pe masa pe care mai apoi se pune mâncarea. Miraculos, cearceafurile nu se văd, apoi, cu urme de nori şi balegă, ci albe ca zăpada – şi cel mult puţin şifonate. Miraculos, nici pe masă nu se vede mizeria ce ar fi fost firesc să cadă.
Fiecare cu obiceiurile sale!

Nu judecăm aici nici vechea tradiţia apuseană a spălării de trei ori în viaţă (la naştere, botez şi înmormântare); nici pe aceea a acceptării păduchilor ca parte a condiţiei umane şi a folosirii raderii capului, perucilor super-pudrate şi ghearelor de păsări drept scărpinătoare. Tradiţii la care s-a renunţat în ultimele secole. Nu judecăm nici tradiţia intrării cu încălţările în casă, încă în uz.
Tradiţie, de altfel, atenuată masiv în multe locuri prin folosirea şoşonilor şi alte asemenea mijloace. Pentru că, până la urmă, noroiul, balega şi alte mizerii de pe încălţăminte dispar miraculos doar în filme. În realitate, trebuie îndepărtate. Oricum, nu judecăm aceste obiceiuri.

Ceea ce judecăm aici este răutatea mitocăniei unor Românofoni, unor deznaţionalizaţi snobi, care batjocoresc din rasism fanatic tradiţia românească.

Micimea sufletească din care izvorăşte răutatea şi dispreţul faţă de tradiţiile vechi ale naţiunii din care te-ai ivit – sau în mijlocul căreia trăieşti – este însoţită, fără greş, de superificialitate.

Repetăm, fiecare are obiceiurile sale. Şi, deci, fiecare casă le are pe ale sale.

Dacă într-o casă este tradiţia să mă descalţ, mă descalţ. Chiar dacă se întâmplă ca din excesivă politeţe gazda să mă asigure că nu este nevoie. Pentru că ştiu că aşa este bine, pentru că ştiu ce înseamnă să faci curăţenie după cei care intră încălţaţi în casă, pentru că aşa este sănătos. Doar atunci când gazdele sunt încălţate în propria casă rămân încălţat – dacă nu mi se oferă, totuşi, posibilitatea să mă descalţ. Fiecare cu obiceiurile sale. Ca oaspete, respect obiceiurile casei în care intru. Să vedem însă ceva: dacă mă descalţ şi primesc nişte papuci într-o casă în care e obiceiul să se intre cu încălţările de afară nu rănesc sau jignesc pe nimeni, nu fac niciun rău; dacă intru încălţat într-o casă în care obiceiul este ca lumea să se descalţe… sunt excepţia care aduce mizerie într-un loc curat.

Şi revin: nu judecăm aici pe cei care intră încălţaţi atunci când gazda le spune că se poate, nici pe cei care cer îngăduinţa să nu se descalţe. Mi s-a întâmplat şi mie să vin la cineva după 8-10 ore de slujbă, vara, pe arşiţă, şi să simt că nu e bine să mă descalţ atunci. Sunt împrejurări şi împrejurări.

Dar avem datoria să îi judecăm pe cei care dispreţuiesc o tradiţie pe care nu o înţeleg şi batjocoresc pe cei care o au.

Lăsarea încălţăminţii la uşă este o apărare a casei de mizeria din afară. Modern spus, este un obicei sanitar salutar. Analiza microbilor şi altor agenţi patogeni aflaţi pe încălţăminte arată că aducerea lor în casă ameninţă sănătatea tuturor. Urmele pe care încălţămintea le lasă în casă sunt mai greu de curăţat decât pare la o privire pripită. Covoarele şi alte materiale textile sunt un prim exemplu. Dar chiar şi atunci când pe jos este gresie ori parchet între rosturile bucăţilor de lemn sau pe chitul dintre plăci rămân fragmente de noroi, praf etc.

Praful şi noroiul din oraşe sunt mult mai toxice decât praful şi noroiul de la ţară. Concentraţia de chimicale, excremente şi resturi de şobolani, pisici, câini, gândaci etc. este de zeci până la mii de ori mai mare. Ceea ce se aduce pe încălţăminte este, la rândul său, de sute şi mii de ori mai concentrat decât ceea ce este în aer.

În sfârşit, mai este ceva. Poate să pară un criteriu secundar şi subiectiv, dar în fapt este unul de suflet, de bun-simţ: respectul faţă de osteneala gazdelor de a ţine casa frumoasă şi curată. Cum să aduci mizerie şi să faci urme (evident urâte) într-o casă frumoasă şi curată a unor prieteni, a unor rude, a unor oameni pe care îi respecţi sau chiar îi iubeşti? Oare nu este gestul de a intra încălţat ostentativ o mărturisire a părerii faţă de casa respectivă?

Ca urmare, în Legea Românească nu gazda cere oaspeţilor să se descalţe, ci oaspeţii cer să se descalţe, din respect faţă de casa în care intră. La Români se socotea înjosit nu cel care se descălţa la intrarea în casă, ci acela care nu făcea aceasta. (Exisă basme în care atunci când se arată prostia sau răutatea unor oaspeţi ori peţitori se spune „au intrat încălţaţi, fără sfială/cu neruşinare”.)

Că într-un loc sau altul există obiceiul de a se intra încălţat în casă este de înţeles: „câte bordeie, atâtea obicee”.

La Români, ca şi la multe ramuri ale Chinezilor, ca la Japonezi, ca la multe ramuri ale Arabilor, Evreilor şi altor naţionalităţi, tradiţia este aceea a descălţării. Că unii adoptă – de voie sau de nevoie – moda apuseană, este treaba lor.
De neacceptat este dispreţul incult şi rasist al unora faţă de o tradiţie mai mult decât decentă şi respectabilă. Aceasta este o mitocănie totală, un mijloc prin care oameni fără valoare încearcă să se laude: atacându-i pe alţii în mod gratuit, lovind în ceea ce nu înţeleg, murdărind ca să pară ei ceva mai curaţi. Mitocănia ca laudă.

Mihai-Andrei Aldea

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă