Gânduri despre stat

– Din secolul al XVIII-lea încolo statul a fost schimbat tot mai mult după dorințele Stângii; pas cu pas a devenit o armată de tâlhari.

Statul adevărat este cel care e stăpânit de popor; statul care stăpânește poporul este o armată de tâlhari, este un sistem de ocupație, exploatare și distrugere (morală, socială și fizică) a oamenilor obișnuiți.

– Deosebirea dintre statul care este al oamenilor și statul care este al tâlharilor se vede în nenumărate fapte de zi cu zi; dar trebuie să vrei să vezi.

– Statul care impune taxe și impozite duble – sau multiple – și care nu le justifică extrem de transparent cetățenilor este un stat tâlhăresc.

– Un stat cinstit va lua toate măsurile ce schimbă viața cetățenilor doar cu voia acestora.

Referendumurile sunt ușor de făcut, fără cheltuieli mari, cel puțin de peste o jumătate de secol; statele care pretind că este greu sau costisitor să faci referendumuri sunt state tâlhărești.

– Un stat care pretinde că apără sau protejează ori garantează proprietatea, dar introduce impozit pe proprietate, este un stat mincinos, tâlhăresc și, desigur, comunist; impozitul pe proprietate înseamnă că de fapt proprietatea este a statului, iar „proprietarul” este doar un chiriaș (ce va dispune de „proprietatea” sa doar atâta vreme cât plătește proprietarului real, statul tâlhăresc).

– Un stat cinstit va pune taxe și chiar impozite* doar pe venituri – ceea ce nu este totdeauna drept, dar lasă loc demnității și, bineînțeles, proprietății; altfel spus, este forma cea mai decentă a susținerii financiare automate a statului cinstit de către cetățeni.

– Ideal, statul cinstit va pune taxe doar pe veniturile la a căror realizare are un merit, sau pentru serviciile pe care le prestează.

Impozitul este un permanent abuz atunci când nu este
a) justificat absolut clar în fața cetățenilor
și
b) aprobat oficial de cetățeni (printr-o formă sau alta, totdeauna clară, de referendum).
Impozitul poate fi îndreptățit atunci când statul (cinstit) sau puterile locale trebuie (cinstit!) să facă față unor cheltuieli ce le depășesc bugetul: calamități naturale mai mari decât cele prevăzute sau neprevăzute, războaie mai grele decât cele pentru care s-au pregătit etc. Dar toate aceste trebuințe de stat sau locale vor fi totdeauna înfățișate cinstit cetățenilor – și, pe cât se poate, vor fi aprobate de aceștia.

– Statul tâlhar se va ascunde mereu în spatele „excepțiilor” ce îi îngăduie să ocolească cetățenii.

– O dovadă simplă a cinstei unui stat o aflăm în purtarea dregătorilor, adică funcționarilor publici, față de cetățeni: în orice stat cinstit ei sunt numiți prin concursuri cinstite și se poartă cu demnitate și dăruire față de cetățenii pe care îi slujesc.

– Un stat cinstit este alcătuit nu doar din instituțiile de stat, care sunt, după dreptate, simple unelte ale voinței cetățenilor, ci și din toți cetățenii cu drepturi depline; acest ideal realizabil este prins în denumirea oficială a Statului Roman, adică Senatus Que Populus Romanus ori Senatus Populus Que Romanus (S.P.Q.R. = Senatul Și Poporul Roman) – în Evul Mediu Românesc în forma Sfatul Țării și Țăranii**.

– O deosebire simplă și clară între un stat cinstit și un stat tâlhar este datoria de a purta arme pe care o au toți cetățenii cu drepturi depline: dacă un om are (are?) discernământul necesar pentru a alege și a fi ales, are și discernământul necesar pentru a purta arme ca să își apere libertatea, familia, Țara; bineînțeles, dacă nu are unul dintre aceste două discernăminte, nu îl are nici pe celălalt – deci acela care nu are dreptul să poarte arme nu are dreptul nici să aleagă sau să fie ales, nici să ocupe funcții publice etc. În Româniile vechi, un țăran (=cetățean) dezarmat era un trădător ce ce nu voia să își apere Țara.

– Statul care se teme de înarmarea cetățenilor săi este un stat tâlhar, ce
a) fie recunoaște drept cetățeni cu drepturi depline oameni iresponsabili (ca să se folosească de aceștia împotriva celor sănătoși la cap și cinstiți)
b) fie recunoaște că este un sistem de ocupație ce se teme de împotrivirea poporului.
Un stat cinstit este expresia poporului și nu se poate teme de acesta (evident, poporul este alcătuit din oamenii sănătoși la cap, adică oameni cu discernământ).

Mihai-Andrei Aldea

====================================================================

* Taxele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) ca plată pentru servicii oferite (prestate) sau pentru beneficiile obținute din acestea [de către beneficiari, evident]. Impozitele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) pentru nevoile sale, chiar dacă cetățenii nu beneficiază cu nimic de pe urma satisfacerii acelor nevoi (de exemplu, posturi inutile în Guvern, Administrație sau alte instituții de stat); impozitul se numea în trecut și bir sau tribut. Delimitarea dintre taxe și impozite se șterge tot mai mult în statul de stânga (comunist) în care cetățeanul nu are dreptul să dispute mulgerea sa de către „autorități”.

** În Limba Română țăran înseamnă om al Țării cu drepturi depline; din clipa în care cetățile și orașele au fost ocupate de străini, țăranii au devenit cei din afara cetăților și orașelor, adică păstorii, plugarii, țapinarii, stăvarii, olarii, pietrarii, grădinarii, pescarii și ceilalți Români de prin târguri, sate, cătune, triburi călătoare etc.

Thoughts. Morality

One of the greatest triumphs of Leftism against sane thinking is the absurd idea the morality (ethics) can exists outside of a religious system. The truth is that is no morality outside Theology and religious thinking. The Communist morality (ethics) is not just a political fabrication, but a religious one in the first place; as is based on the religious convictions of absolute ideological superiority, absolute truth of Communist hypothesis etc. There isn’t – and never was – a moral code, a morality or ethics that could be (or was) deduced on through a thinking or a assessment system that eludes or ignore the transcendent. A very direct and invincible proof is the multitude of „moral” systems that the Left proclaimed and proclaim to be absolute.

Coming back: Morality is always religious.
Even immorality is always religious.

As a logical consequence, any political system that proposes or proclaims an „independent morality” is, in fact, a disguised religious system.

Mihai-Andrei Aldea

Gânduri. Morala

Una dintre marile biruințe ale Stângismului asupra gândirii sănătoase este ideea absurdă că morala poate exista în afara unui sistem religios. Adevărul este că nu există o morală în afara Teologiei și conceptelor religioase. Morala comunistă nu doar că este o născocire politică, este în primul rând o născocire religioasă, întemeiată pe convingerile religioase de superioritate ideologică absolută, de adevăr absolut al ipotezelor („teoriilor”) comuniste etc. Nu există o morală ce să poate fi dedusă printr-un sistem de gândire sau calcul în care lipsește o concepție despre transcendent. O dovadă empirică, simplă și invincibilă, este multitudinea de sisteme „morale” pe care le-a proclamat și le tot proclamă Stânga drept absolute.

Revin: Morala este totdeauna religioasă.
Chiar și imoralitatea este totdeauna religioasă.

Ca o consecință logică absolută, orice sistem politic ce propune o „morală independentă” este, de fapt, un sistem religios mascat.

Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Atunci când Arhanghelul Mihail a strigat
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!,
s-a oprit căderea îngerilor, prefacerea lor din duhuri de lumină în draci întunecați.

Ar fi bine ca atunci când gânduri și simțăminte năvalnice ne tulbură și tind să ne stăpânească, să repetăm acest îndemn. Și să îl înțelegem!

Să stăm bine – s-a spus.

Dumnezeu este Bun, Dumnezeu este Binele.
Să stăm bine înseamnă să stăm după Dumnezeu, cu Dumnezeu, întru Dumnezeu.

Să luăm aminte – s-a spus.

Căci altfel rânduiala noastră se strică, ne pierdem rosturile, rătăcim.
Și nu mai stăm bine!
Deci, ca să stăm bine, trebuie să luăm aminte. Să luăm aminte la Dumnezeu și, înapoi, la noi înșine, apoi iar la El și iar la noi. Ca să ne măsurăm neîncetat starea după Binele Adevărat.

Să stăm cu frică – s-a spus.

Și asta poate să pară ciudat sau greu de dus pentru lașii care sunt îngroziți de cuvântul frică tocmai pentru că frica îi stăpânește.
Există și o frică bună: aceea de a cădea din iubire și adevăr, aceea de a ne despărți de bine.
Iar ea este motorul cel mai apropiat, simplu, eficient, pentru luare aminte, pentru a nu ne lăsa moi, pentru a fi treji.
Frica despărțirii de Dumnezeu, sau frica de a cădea din Bine, este ca sulițele pe care și le-a pus Prâslea cel Voinic împrejur ca să îl trezească dacă adoarme. Această frică binecuvântată ne împunge spre trezvie atunci când amăgirea drăcească ne adoarme conștiința – și ne-o adoarme tocmai ca să ne lăsăm scoși din bine, despărțiți de Dumnezeu.

Atunci când valurile lumii se ridică, mulți suntem slabi în Credință.
Și ne lăsăm stăpâniți de frica cea rea, care ne păcălește că răul este puternic și va învinge – și ne va învinge.
Dar Cel care este cu noi este Atotputernicul. Și, chiar și atunci când ni se pare că doarme, e cu noi și ne păzește, priveghează, ne iubește.
Sărind din luntrea ce pare o jucărie a valurilor ne sinucidem.
Stând cu El în luntre atingerea limanului – a Țărmurilor de Sus – este absolut sigură.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea