Între ţăran şi mahalagiu

 

Încă în deceniile dintre cele două războaie mondiale Mircea Vulcănescu înţelesese şi consemnase:
România [Românimea] a avut o cultură. [18]48 a rupt-o„.
Ideea nu a fost înţeleasă, de către cei mai mulţi, nici până astăzi.

Sunt nenumăraţi aceia care încearcă să înţeleagă Neamul Românesc, istoria şi cultura lui, sufletul lui etc. pe temeiul vieţii şi culturii din ultima vreme.
De pildă, începând prin a vedea şi judeca satul românesc de acum. Şi prin a vedea şi judeca ţăranul român prin satul românesc de acum.

Doar că satul românesc de azi nu mai este, decât excepţional, sat.
Satele româneşti de astăzi sunt, de obicei, mahalalele oraşului.
Iar locuitorii satelor nu mai sunt, de obicei, ţăranii de altădată, acei oameni ai Ţării pentru care toate erau sfinte şi se sfinţeau. Sunt, de obicei, proletari ce locuiesc mai departe de oraş, săteni prin loc, mahalagii prin cultură.
Este o lucrare începută încă în secolul al XVIII-lea, dar mult mai vag, devenită sistematică după 1848, iar după 1948 impusă în forţă.
Ţăranul român aproape a dispărut.
Între vieţuirea demnă a țăranului de atunci şi trista vieţuire a mahalagiului rural de astăzi este o prăpastie uriaşă.

Deosebirea poate fi dată fie şi printr-o singură zicală a ţăranului român de altădată, astăzi nu doar uitată, ci şi greu de închipuit (ori de înţeles):
„Decât să mă-nting în unt, şi să privesc în pământ, mai bine mă-nting în sare şi privesc în soare!”

Mihai-Andrei Aldea

Guvernul şi Mafia vaccinurilor. I. Începutul discuţiei

Realitatea în care trăim este acoperită de un văl de minciuni. Logica ne poate ajuta să străpungem acest văl, să demontăm sofismele şi minciunile prin care se încearcă înşelarea noastră.
Vom încerca înlăturarea vălului în privinţa Legii vaccinurilor pe care Florian Bodog, Ministrul Sănătăţii, încearcă să o impună.

Eu mi-am vaccinat copiii. Trebuie să precizez acest lucru deoarece orice critică la adresa amintitei legi, a schemei de vaccinare sau a vaccinurilor primeşte automat ca „replică”, înainte de toate, categorisiri de tipul „fanatic anti-vaccin” şi altele asemenea. Care ţin loc de argumente civilizate, care au misiunea de a declanşa sentimente puternice prin care să se înlăture posibilitatea discuţiei raţionale.
Deci, este folositor să amintesc faptul că am trei copii şi toţi au fost vaccinaţi. Şi au avut probleme din această cauză.
Una dintre ele marcându-ne pe viaţă.
Am mers cu primul dintre copii la pediatru – un doctor de foarte mare ţinută profesională şi morală, pentru care avem doar cuvinte bune – pentru unul dintre vaccinurile primilor ani. Copilul a fost consultat şi s-a constatat faptul că era perfect sănătos, deci apt pentru vaccinare (care, corect, nu se face niciodată unui copil bolnav). La cca. 30 de minute de la vaccin mânuţa în care fusese făcut injectarea era încinsă. L-am sunat pe doctor şi ne-a răspuns: „Se mai întâmplă uneori. Îi daţi asta şi asta, faceţi aşa, o să-i treacă.”. În curând însă copilul avea febră 39. L-am sunat pe doctor şi, cu aceeaşi răbdare şi grijă ca întotdeauna, ne-a explicat că se mai întâmplă, să continuăm tratamentul şi va fi bine. Spre dimineaţă copilul avea febră 40. A început un şir de alergări prin spitale (cinci!), tratamente, serii de antibiotice (cinci!), treceri de la speranţa revenirii la sănătate la durerea întoarcerii febrei şi durerilor… Şase luni de zile! Toţi medicii cu care am vorbit au fost de acord că este vorba despre urmările vaccinului. Toţi au încercat să ne salveze copilul. Să le ajute Dumnezeu! A însemnat enorm să-i avem alături în clipe atât de grele!
După şase luni de zile copilul a fost salvat. Şi au venit primele zile fără febră, fără diaree, fără chinuri, fără urletele de durere ce se auzeau uneori de la zeci de metri.
Vaccinul care i se făcuse nu era expirat, dar era în curs de expirare. Teoretic mai era valabil câteva zile. Teoretic a fost făcut în perioada de garanţie. Şi era produs într-o ţară europeană. Dar, bineînţeles, nu era produs în România… deja Institutul Cantacuzino fusese înlăturat de politicieni aproape total de pe piaţa vaccinurilor din România, deja era în curs de distrugere.
De atunci am făcut eforturi uriaşe spre a putea cumpăra personal cele mai bune vaccinuri. Scumpe. Îmi relipeam pantofii dezlipiţi, îmi coseam hainele rupte, dar pentru copii cumpăram cele mai bune vaccinuri. Discutând îndelung şi cu pediatrul şi cu alţi medici tipurile de vaccin, ferindu-mă sistematic de polivaccinuri şi preferând mai multe înţepături pentru copii dar cu monovaccin.
Au mai fost, uneori, mici efecte secundare după vaccinările celor trei copii (de două ori o febră în jur de 37 cu 5), dar niciodată ceva serios.
La grădiniţă(e), la cursurile de karate sau gimnastică sau şah, la şcoala de muzică, am avut prilejul să ascult plângerile multor părinţi despre necazurile pe care le-au avut de înfruntat în urma vaccinurilor. La fel ca duhovnic. Am încercat mereu să îndrum pe oameni către medici, ca împreună cu ei să găsească cea mai bună soluţie pentru copii. O soluţie care să ţină seama de sensibilităţile fiecărui copil, de faptul – elementar! – că fiecare organism este, totuşi, unic.
Şi mi s-a cimentat în timp convingerea că în orice tratament medical, dar mai ales în domeniul vaccinurilor, consimţământul informat este un drept absolut, care trebuie cunoscut şi asumat de către pacienţi.

Înainte de a trece mai departe, cred că este necesar să aflăm puţin despre ceea ce este consimţământul informat¹.

La prima vedere consimţământul informat poate să pară ceva banal, mai ales în formele practicate adesea la noi: doctorul îţi spune numele tratamentului pe care ţi-l va face şi tu semnezi că eşti de acord.
În realitate această abordare este ilegală şi nu constituie consimţământ informat, ci constituie o formă clară de abuz. Pentru că legal şi etic un consimţământ informat cuprinde şi descrierea procedurilor într-un limbaj accesibil, şi explicarea consecinţelor posibile, bune şi rele, ale procedurilor şi tratamentului, şi prezentarea alternativelor medicale etc.
Ca să dau un exemplu, atunci când am mers prima dată la doctor pentru amigdalită (în copilărie) medicul a explicat părinţilor mei avantajele existenţei glandelor în acea clipă bolnave şi problemele pe care le poate provoca extirparea lor (asta deşi pe atunci amigdalectomia – a.k.a. „operaţia de amigdale/amigdalită” – era foarte la modă). Ca urmare, s-a încercat tratarea şi vindecarea pe cale medicamentoasă; şi doar după ce aceasta nu a reuşit, repetat, s-a trecut la operaţie.
Acesta a fost un caz real de consimţământ informat şi conlucrare adevărată între medic şi pacient(ţi).

Consimţământul informat a fost ani de zile o practică obişnuită. Eventualele încălcări ţineau de persoană – nu există pădure fără uscături – sau de intrarea în ghearele Securităţii. Aceasta din urmă nu-şi făcea probleme cu internări abuzive „la nebuni” şi „tratamente” în consecinţă (inclusiv cu experimente medicale pe „pacienţii” obţinuţi astfel). După 1989 chiar şi folosirea internării la psihiatrie ca armă politică a scăzut enorm în intensitate, iar consimţământul informat a devenit o practică obişnuită. Cel puţin declarativ. Practic însă…
Practic Statul zis „român” – dar anti-român prin nenumăratele măsuri distructive şi chiar genocidare adoptate de-a lungul a aproape trei decenii – a distrus Sănătatea. Tot mai mulţi medici şi tot mai multe alte cadre medicale au fost împinse, alături de milioane de Români, în exod. România este în plin genocid: nu decimare (adică nimicirea a 10% din populaţie), ci peste 20% din populaţie a fost izgonită din ţară sau ucisă. Un genocid ce se desfăşoară paşnic, prin mii şi mii de măsuri ale Statului „român”.
În zona Sănătăţii unele dintre efecte constă în situaţia sistemului medical din zonele rurale şi din multe oraşe mici.
Aici lipsesc medicii, lipsesc adesea cabinetele bine dotate, iar spitalele sunt într-o stare de neînchipuit. În asemenea situaţie, mulţi dintre medicii care totuşi există devin agresivi. Au două justificări clare: suprasolicitarea extremă şi lipsa de apărare în faţa unor bădărani violenţi. Intră aici atacurile beţivilor, ale unor indivizi isterizaţi (de pildă, de aceeaşi aglomeraţie care îi suprasolicită pe medici!), ale unor grupuri de ţigani (dominate de ideea că astfel „îşi fac loc în faţă” şi au o şansă în plus) etc., toate agresiuni în faţa cărora apărarea cadrelor medicale, mai ales în zonele amintite, ţine strict de propria capacitate. „Bodyguarzii”, dacă există, sunt prea adesea total nepregătiţi şi lipsiţi de mijloace de rezolvare a situaţiei. Dacă adăugăm aici şi faptul că a crescut, din păcate, numărul cadrelor medicale având o competenţă redusă, angajate din lipsă de altceva, ne dăm seama de mecanismul care a înlocuit treptat consimţământul medical cu dictatul funcţiei.
Pentru o mare parte din populaţie libertatea de a alege în baza informaţiilor a fost înlocuită de „aşa a zis doctorul/asistenta”. Ceea ce este extrem de grav!

Ce înseamnă o lume în care nu este respectat principiul consimţământului informat?
O asemenea lume este una de tip stalinisto-nazist.
O lume în care Statul poate să hotărască – prin feluritele sale ramuri, numite autorităţi sau instituţii – ce tratament aplică şi cui.
O lume în care cineva poate fi folosit pentru felurite experimente medicale, pe viu, pentru simplul fapt că nu se încadrează politic în liniile impuse de stat. O lume în care cineva poate fi castrat – fie că e bărbat sau femeie – pentru că aparţine de o anumită etnie sau religie. O lume în care cineva poate fi mutilat pentru a fi conform cu regulile unei dictaturi. O lume în care cetăţenii obişnuiţi pot fi transformaţi în sursă de organe pentru elite. Etc., etc., etc.

Acestea sunt bazele. Şi, teoretic, sunt clare.
De la ele plecând, putem discuta problema vaccinurilor şi a raporturilor dintre Stat şi cetăţean în această privinţă.
Desigur, cu cei care au capacitatea să discute.
Pentru că, desigur, mai există şi aspectul adoratorilor Statului, acei fanatici la care discernământul dispare atunci când vine vorba de zeul lor suprem, „STATUL„. Pentru aceştia, tot ce face Statul este bine, tot ce spune Statul este adevăr, Statul nu poate să greşească, Statul trebuie ascultat în toate etc., etc. Aceşti adoratori ai dictaturii Statului asupra cetăţenilor sunt fie oameni care habar nu au ce este Statul – cel care trebuie să fie slujitorul cetăţenilor şi al Ţării, nu să se pretindă a fi stăpânul acestora.
Alături de ei sunt, ridicoli dar persistenţi, adoratorii propriei deşteptăciuni, oameni care cred că dacă au o (oarecare) cultură într-un domeniu sunt superiori tuturor celorlalţi. Şi care merg pe ideea rasistă că cei care nu sunt la fel de deştepţi ca ei trebuie să se supună fără condiţii… Ei uită că inteligenţa fără simţ moral este distructivă, precum şi faptul că inteligenţa într-un domeniu nu face pe nimeni priceput în toate. Şi că demnitatea şi respectul persoanei sunt mai presus de aceste criterii; câtă vreme cineva are discernământ negarea drepturilor civile pe motiv de nivel de pregătire sau inteligenţă este hitlerism în cea mai directă formă.
Amândouă aceste categorii sunt incapabile să discute logic pe tema vaccinurilor – şi pe multe altele -, de vreme ce raţiunea le este surclasată de prejudecăţi.

Dincolo de aceste blocaje, o să încercăm să vedem, deci, care este adevărul despre Legea vaccinării, drepturile cetăţenilor şi Mafia vaccinurilor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ A se vedea mai multe despre consimţământul informat şi rolul său în actul medical aici.

Puţin cu puţin se face mult

      În fiecare zi câştigăm sau pierdem România, în fiecare zi câştigăm sau pierdem mântuirea, în fiecare zi ne câştigăm sau ne pierdem pe noi.

       Zilele petrecute fără rost, zilele în care nu zidim nimic bun – în noi înşine, în jurul nostru – sunt cele în care pierdem.

        Zilele în care facem ceva bun sunt zilele în care câştigăm.

       Şi, nu, nu este vorba de a pune masa, de a face curat în casă, de a merge la locul de muncă – acestea, toate, sunt lucruri elementare. Deşi este adevărat că unii dintre noi nu mai fac nici aceste lucruri elementare…
Omul trebuie să fie (mult) deasupra animalelor, trebuie să trăiască având, toată viaţa, un rost, un ţel înalt.
Orice dobitoc, orice sălbăticiune, ba chiar şi insectele pot să se ocupe de a-şi face rost de mâncare, de a avea o vizuină sau un cuib – mai curat sau mai murdar -, de a se împerechea, de a-şi lustrui carapacea, penajul, blana…
Transformarea acestor preocupări comune cu animalele în centrul vieţii omului înseamnă animalizarea lui.
Este şi cumva ridicol: dezvolţi cea mai avansată tehnologie din istorie ca mijloc şi pretext pentru cele mai animalice pofte. Desigur, poreclite instincte şi necesităţi. Doar că, de fapt, sunt doar patimi sub-animalice. Sub-animalice, pentru că depăşesc hotarele fiziologicului, prin subjugarea inteligenţei, conştiinţei, spiritului omenesc, transformându-le în unelte pentru o lăcomie dezlănţuită, iraţională, nenaturală.

      Eliberarea ţine de noi.
De voinţa noastră de a însemna fiecare zi cu o piatră albă, de a lăsa ceva bun în urma noastră.
Pentru prea mulţi „lupta cea bună” sau „faptele bune” înseamnă, de fapt, vorbe goale pe internet. Eventual insulte pe internet, spuse cu „curaj” de la adăpostul anonimatului – iluzie -, de la adăpostul distanţei, din spatele ecranului…
Adevărul se vede practic.
Din sutele de mii (sau milioanele!) de indignaţi pe internet pentru defrişări şi alte distrugeri ale mediului, sunt câteva mii care încearcă să facă ceva adevărat. Să anunţe 112 (folosind „inspectorul pădurii„) când observă un transport suspect, ceea ce deja este foarte uşor de făcut. Să meargă şi să muncească la sădirea puieţilor. Să refacă marcajele turistice. Să cureţe mizeria lăsată de „patrioţii” şi „moraliştii” trecuţi pe la sfârşit de săptămână sau în vacanţă prin frumuseţile Patriei.

      Să recunoaştem adevărul: România este distrusă de politicieni pentru că este distrusă de cetăţeni.
Între cel care după ce bea la colţul străzii ori pe o păşune îşi aruncă sticla/cutia de bere pe unde se nimereşte şi politicianul care dă drumul la exploatările asasine de gaze de şist ori la depozitarea de deşeuri chimice sau nucleare în România este doar o diferenţă de acces la putere. Amândoi au aceeaşi imoralitate, amândoi îşi murdăresc şi batjocoresc Patria, amândoi sunt la fel de ticăloşi, la fel de vinovaţi.

      Dar, paradoxal, Judecata nu se face pe „răul pe care nu l-am făcut”, aşa cum îşi închipuie mulţi care se leagănă în filoxera cuminţeniei – vorba lui Demostene Andronescu. Judecata se face, în primul rând, pe binele pe care nu l-am făcut deşi puteam!
Christos nu spune „Mi-aţi luat mâncarea de la gură” – este evidentă osânda pentru asemenea fapte -, ci „flămând Am fost şi nu mi-aţi dat să mănânc”. Deşi puteaţi, se subînţelege!

      Simplul fapt că nu facem răul pe care îl face vecinul – sau ne-vecinul – este o întâmplare, nu o dovadă a bunătăţii noastre. Pentru că bun este cel care face binele.
De aceea, prin binele pe care îl facem sau nu, zi de zi, ne câştigăm sau pierdem Ţara, mântuirea, sufletul.

Mihai-Andrei Aldea

Frumuseţea ascunsă

      „- Deşertul e frumos, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut deşertul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate acestea ceva străluceşte în tăcere…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, e că ascunde o fântână undeva…
Am fost surprins să înţeleg deodată acea misterioasă strălucire a nisipului. Când eram doar un băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reuşit niciodată s-o descopere şi poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casa mea ascundea o taină în adâncul inimii ei…
– Da, i-am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele sau de deşert, ceea ce constituie frumuseţea lor e ceva nevăzut!
– Sunt bucuros, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ era gata să adoarmă, l-am luat în braţe şi m-am aşternut iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se păra chiar că nu există nimic mai fragil pe Pământ. Priveam, la lumina lumii, fruntea aceea palidă, ochii aceia închişi, şuviţele care tremurau în vânt, şi-mi spuneam: „Ceea ce văd eu nu e decât o coajă. Lucrul cel mai important e invizibil.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul prinţ

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: