Categorie: Gânduri

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

Ascultă ca să înțelegi

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Ultimul eseu publicat de mine este despre o lecție pe care Românii, după două mii de ani, încă nu o învață: ajutorarea sau milostenia se face cu discernământ.
Este cu atât mai ciudat acest fapt cu cât principiul este fundamental creștin și este mereu învățat și în Sfintele Scripturi, și în Sfânta Predanie (Tradiție).

Dar, ca să revin la eseul amintit, am primit la el, pe blog, un răspuns.. cu întrebări. Și mi s-a părut paradigmatic și pentru lecția neînvățată în general, dar și pentru alte greșeli des întâlnite. Printre care, faptul că prea mulți nu ascultă cu adevărat.

Atunci când auzi ori citești cuvântul altuia, trebuie să asculți ca să înțelegi. Altfel nu se ajunge nicăieri. Altfel avem un „monolog polifonic”, după cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Altfel nu înțelegem ce a spus celălalt și nu putem să fim în adevăr.
Obiceiul acesta – de a nu asculta deși auzim sau citim – ne este indus, într-adevăr, și de mass-media. Dar ține și de libertatea noastră. Dacă vrem să fim liberi, trebuie să învățăm să gândim cu adevărat. Iar asta înseamnă să ascultăm ca să înțelegem. Fără această ascultare, vom rămâne la ideile noastre nu pentru că sunt bune, ci pentru că ne ferim să le măsurăm cu adevărul.

Acestea fiind zise, să vedem comentariul întrebător, pentru care mulțumesc sincer și cu recunoștință autorului (deoarece acest comentariu este un pas hotărâtor către încercarea sinceră de a înțelege!):

Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort? Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cum si de ce injură! Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate ori fi si exceptii dar eu nu mai risc)
Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune:
“Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. ”?

O să încerc să răspund pas cu pas.

1. „Turcii au ucis/ ucid tot felul de natiuni conlocuitoare si asta i-ar face mai rai decât românii care se sinucid prin avort?”

Răspuns: Ba, bineînțeles! Un criminal în serie este, în esență, mult mai rău decât un om care se automutilează. Deci prin această paralelă se dovedește că Turcii sunt mult mai răi decât Românii.

Răspuns întregitor: Turcii fac avorturi. Doar că se discută foarte puțin despre ele în public. Aici există și o problemă foarte gravă, legată de indicele SRB sau Sex Rate Birth, adică Rata Nașterilor după Sex(ul copilului). În chip obișnuit, SRB este de cca. 105 băieți la 100 de fete. Adică se nasc, natural, puțin mai mulți băieți decât fete – asta pentru că de obicei mortalitatea este mai mare la băieți și bărbați decât la femei, respectiv speranța de viață este mai scăzută la bărbați decât la femei, și Dumnezeu a rânduit o bună cumpănire. Dar în națiunile islamice și nu numai, SRB-ul recunoscut oficial este diferit: există 110 sau 120 de băieți la 100 de fete (local și mai rău). Aceasta deoarece se practică așa numitul avort pe motive de sex/gen, sau, diplomatic spus, „baby gender selection” („alegerea copilului după gen”). Turcia este un stat care refuză să facă public indicele SRB. Dar mărturiile unor Turci (unele ascultate chiar de mine în România) corespund cu invitații discrete ale organizațiilor de sănătate turcești la „alegerea copilului după gen”: Turcii practică tot mai puternic avortul pe motive de gen, din pricina ideii că astfel pot cuceri lumea: cresc bărbați care să se ducă și să ia femeile altor popoare, să le islamizeze și turcească și să facă alți Turci cu ele repetând procesul. Deci: este cumplit faptul că Românii își omoară copiii prin avorturi, este cumplit că Românii au decăzut atât de mult! La 1923 poporenii încă ziceau De muncă și copii mulți Românul totdeauna se bucură! În satele românești nu existau orfani părăsiți: familiile se băteau între ele ca să îi adopte. Prin lucrarea masoneriilor, Comunismului și Neocomunismului, s-a ajuns la josnicia aceasta, în care în loc să se bucure de copii Românii și-i omoară. E cumplit. Dar ceea ce fac Turcii este și mai cumplit, căci își omoară fetele ca să facă loc băieților să pună mâna pe femei străine. Actul românesc este o demență, o sinucidere nebunească. Dar actul turcesc este o lucrare satanică intenționată, conștientă, deliberată și continuă.

2. „Turcii vorbesc de Dumnezeul lor cu respect, românii știm bine cu si de ce înjură!”

Răspuns: Cei care vorbesc despre Satana cu respect nu sunt mai buni decât cei care înjură de Dumnezeul cel adevărat și, totodată, se roagă Acestuia să îi ajute. Primii sunt sataniști, ultimii sunt proști sau nebuni. Mai mult, sunt Români din belșug ce nu au înjurat și nu înjură de cele sfinte – indiferent dacă altfel au un limbaj decent sau indecent. Deci problema este fals pusă, pentru că (a) depinde ce fel de zeitate este aceea pe care o respecți și (b) se generalizează un comportament care nu este general.

Răspuns întregitor: Turcii vorbesc despre dumnezeul lor „cu respect” pentru că altfel sunt uciși. Cel care înjură de Allah în Turcia nu are multe șanse să scape cu viață, iar familia lui este pusă în primejdii cumplite. Ajunși în alte țări și fiind liberi de opresiunea religioasă islamistă, mulți dintre Turci nu mai vorbesc despre Allah cu respect. Unii nici nu-l amintesc, ba trec și la felurite alte religii (cum au făcut-o Găgăuzii, de pildă), în timp ce alții îl blesteamă și blesteamă Islamul. Dar cum apar Turci legați de Turcia în zonă, cum își pleacă fruntea și devin „respectuoși”. Aceasta se numește însă teroare nu respect. Ca urmare, este ilogic să fie văzută ca o mărturie a unei superiorități morale. Dacă Turcia ar avea în spate 70-80 de ani de regimuri anti-islamice, dacă în Turcia ar fi liber la înjuratul lui Allah și dacă, totodată, mass-media ar promova semnificativ disprețul și ura față de Islam, abia atunci s-ar putea face o comparație pe subiect între Turci și Români.

3. „Eu nu am mai vazut de ani de zile un film romanesc pentru ca mi-e frica sa nu ma trazneasca Dumnezeu doar din ce blasfemii se aud din filmele noastre ( poate or fi si exceptii dar eu nu mai risc).”

Răspuns: Nu îmi dau seama de ce sunt „filmele noastre”. Folosirea termenului „nostru” presupune o asumare și o implicare. Voi reveni, dacă vrea Dumnezeu, la acest subiect. Dar amintesc faptul că am explicat în eseul despre lecția neînvățată că este absurdă această asumare. Citez:

„Auzi astfel poporeni care își asumă reflex vina pentru răutățile unor politicieni împotriva cărora au votat – sau chiar împotriva cărora luptă de o viață întreagă.
Această disoluție a noțiunilor este dorită și gândită spre a nimici discernământul – și spre a-l rătăci pe om într-un hățiș fără ieșire, spre a-l lăsa fără cârmă, direcție, hartă, capacitatea de a vedea cursele care îi apar în cale. ”

Să crezi că te trăznește Dumnezeu pe tine pentru blasfemiile spuse de alții este o consecință a acestei pierderi a discernământului. La fel și asumarea unor păcate sau crime pentru care nu ai nicio vină, ba chiar împotriva cărora ai luptat.
Și tot lipsă de discernământ este să lipsești filmele adevărat românești și bune de spectatori din pricina filmelor anti-românești.

Portretul luptătorului la tinerețe, Binecuvântată fii, închisoare, Poarta Albă, Arest, Sfinții închisorilor, iată doar câteva dintre filmele românești de calitate pe care le pierde cel care uită de porunca: toate să le cercetați, țineți ce este bine! (I Tesaloniceni 5.21).

Pe de altă parte, Turcii au nenumărate filme bine făcute în care idolatrizează criminali odioși, laudă violurile, jafurile și genocidurile pe care le-au săvârșit de-a lungul istoriei etc. Acțiunea este extrem de gravă: niște filme proaste și vulgare nu vor interesa decât pe proștii vulgari și nu vor cuceri pe nimeni; dar niște filme bine realizate ce promovează satanismul vor cuceri pe mulți neștiutori, fiind incomparabil mai rele. Despre această lucrare a Turcilor am amintit în eseul despre lecția neînvățată. Ca urmare, fraza la care răspund nu doar că este ilogică și străină bunei rânduieli, ci ar fi trebuit să nu existe: ea dovedește exact lipsa ascultării spre înțelegere…

4. „Nu in ultimul rând ce ne facem cu apostolul Pavel care spune: ”Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mânînce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”?”

Răspuns: La această întrebare se găsește lămurire chiar la sfârșitul eseului despre lecția neînvțată! Citez

La nivel personal, ajutorarea necondiționată a unui om necunoscut poate fi milă; dar ajutorarea necondiționată a unui criminal, violator, abuzator de copii etc. se numește complicitate și se pedepsește de Dumnezeu cel puțin la nivelul bestialităților celui sprijinit.
Ca parte a unei familii, a unei obști, a unei națiuni, ajutoararea necondiționată a unui străin poate să fie milă; dar ajutoararea necondiționată a unui dușman, mai ales a unui dușman activ, este lucrarea lui Iuda, este o trădare spurcată.”

ăspuns întregitor: În Ortodoxia și artele marțiale am lămurit deosebirea între datoriile și drepturile personale și datoriile și drepturile față de obște. Eu pot să folosesc textul de la Romani 12.20 pentru dușmanul meu personal, dar nu pentru cel care se pregătește să fure, violeze ori ucidă pe alții! Dimpotrivă, am datoria să îl opresc așa cum pot, sau măcar să îi îngreuiez lucarea cea rea, dacă nu îl pot opri. Ajutorarea dușmanului personal amintită la Romani 12.20 nu înseamnă sprijinirea lui în a face rău! Ca urmare, este de cel mai elementar bun simț ca ajutorul dat unui om care face rele, și cu atât mai mult unui stat care este rău, să fie condiționat! Însuși Domnul condiționează ajutorul Său, cu amenințare:

„De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan 5.14)

De aceea și Sfântul Apostol Pave face deosebirea dintre iertarea dușmanului și ajutorarea lui ca om (de la Romani 12.17-21) și purtarea față de cel care rămâne în rău; acesta din urmă trebuie exclus din obște, sau trebuie fugit de el, sau trebuie ucis (I Corinteni 5.1-13; Tit 3.10-11; Romani 13.1-4; etc., etc.).
Dar această deosebire, voi repeta, este arătată în esență chiar în eseul despre care discutăm.

Concluzii

Se va spune că am vorbit aspru, ca și cum ar fi un lucru rău. Dar atunci când ceea ce facem duce la rău, iar prima oară nu ascultăm spre înțelegere, asprimea devine necesară. După cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt, uneori este nevoie de cuvinte tăioase pentru ca oamenii să înțeleagă adevărul.

Da, trăim într-o vreme în care oamenii sunt manipulați să fie victime. Ca urmare, se simt răniți atunci când ideile le sunt atinse – ca și cum ideile ar fi parte din trupul lor, din ei înșiși. Dar ideile sunt ceva în sine doar dacă sunt adevăr. Altfel, sunt numai vorbe. Și oricine ar trebui să se bucure aflând adevărul, căci doar prin adevăr suntem liberi (Ioan 8.32).

Și ca să găsim adevărul, dar și ca să-l putem dărui altora, trebuie să învățăm să ascultăm ca să înțelegem.

Se va spune că am vorbit prea sistematic, analitic, științific. Dar această abordare este necesară în fața exprimării prolixe și contradictorii, mai ales atunci când înțelegi că nu ai fost ascultat spre înțelegere, că cel dinaintea ta nu a ascultat cu adevărat ceea ce ai spus. Experiența mi-a arătat că vorbind așa nu doar că voi fi înțeles de interlocutorul ce caută adevărul, dar și de auditori (chibiți). Care, altfel, s-ar pierde în încâlceală, în prolixitate, ceea ce le-ar face rău.

Mulți văd dezbaterile după chipurile străine Bisericii, ca o încercare a forțelor. Eu văd dezbaterile, după Biserică, drept o cale de a găsi, de a înfățișa adevărul, de a-l lămuri, de a-l scoate la iveală din hățișurile gândirii comune, prejudecăților și obișnuințelor greșite etc.

Și dacă și un singur om înțelege din aceste rânduri adevărul, toată osteneala a meritat. Înseamnă că cineva a ascultat ca să înțeleagă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea