(prima parte)
punctul de plecare
Întreabă un abonat (Mihai):
În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?
Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.
În prima parte am arătat faptul că prima instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.
A doua instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.
obștea sau comunitatea locală (la Români)
Atunci când un om actual aude termeni precum obște ori comunitate locală i se activează clișeele mentalului colectiv (actual). Și, după caz, ori ”vede” în închipuirea sa un grup de țărani medievali sau antici, ori feluritele texte ale limbajului de lemn al sociologiei și birocrației contemporane.
Față de avalanșele de informații false și manipulatoare pe subiect ar putea fi scrise în replică tratate întregi. Pe care, evident, nu le-ar citi aproape nimeni – și le-ar înțelege și mai puțini.
Ca urmare, în loc de replică, voi arăta cititorului în câteva rânduri obștea sau comunitatea locală după Legea Românească.
După Legea Românească,
obștea este o familie spirituală.
După caz, obștenii pot să fie rude sau nu.
Însă indiferent dacă sunt ori nu înrudiți după trup ori prin încuscrire, obștenii se privesc, TREBUIE să se privească, totdeauna, ca o familie spirituală: își țin spatele unii altora.
Obștenii au proprietăți personale și proprietăți comune (în devălmășie).
De pildă, apartamentele sunt personale, dar scările și palierele sunt comune; sau casele cu curțile lor sunt personale, însă căile și islazurile, plus unele păduri, sunt comune. Etc.
Totuși, aceleași tipuri de proprietate există și în cazul unor ”comunități” care nu există ca atare decât dintr-o perspectivă cel mult exterioară – sociologică, birocratică, politică.
Sunt, adică, multe scări de bloc unde oamenii abia dacă se cunosc, ori se cunosc dar sunt puternic dezbinați.
Sunt, la fel, ulițe și străzi, ori sate și cartiere întregi, unde au loc aceleași fenomene – dacă nu unele mai rele.
În toate aceste cazuri nu există obștea sau comunitatea locală amintite mai sus, nu există obștenii.
Ce deosebește, prin urmare, asemenea ”comunități” geografic-administrative de obște (de comunitatea locală reală și vie)?
La Români, în primul rând, biserica și preoții ei. Respectiv, statutul asumat de mireni a celorlalți din comunitate. Și, mai departe, rostul fiecărei stări.
Căci fiecare stare înființată de Dumnezeu ori de oamenii Săi are, desigur, rostul ori rosturile sale.
Astfel, pe de-o parte, mirenii fiecărei obști se împart în stările vârstei: prunci, copii, feciori (flăcăi) și fecioare, tineri, maturi, bătrâni, moși (babe).
Pruncii sunt cei până în doi ani, copiii între doi ani și doisprezece (sau chiar paisprezece), feciorii și fecioarele între treisprezece (cincisprezece) și nouăsprezece, tinerii între douăzeci de ani și treizeci și doi, maturii de la treizeci și trei de ani până la patruzeci și nouă de ani, bătrânii de la cincizeci de ani până la șaizeci și nouă, moșii (babele) de la șaptezeci de ani în sus.
Pe de altă parte, mirenii fiecărei obști se împart în bărbați și femei/muieri (la prunci sau copii băieței și fetițe, la feciori și fecioare băieți/bărbați și fete, apoi bărbați și femei/muieri).
În sfârșit, mirenii se mai împărțeau după priceperi și îndemânări. Sau, cum am spune astăzi, după expertiză și abilități.
Erau, prin urmare, ierarhii de vârstă pe fiecare gen (sex), însoțite de ierarhii mai complexe, date de domeniul de activitate.
Spre deosebire de oamenii de astăzi, Românii Vechi înțelegeau că în bună parte bărbații și femeile, ca și vârstele sau îndeletnicirile, au multe preocupări, deci interese, diferite.
Ca urmare, rânduielile obștii, sau structurile comunitare, urmărea atât interesele particulare cât și pe cele comune.
Astfel, feluriți istorici, etnologi, folcloriști etc., ca și feluriți scriitori, au menționat ca structuri ale vechilor obști românești Sfatul Bărbaților, Sfatul Muierilor/Femeilor, Sfatul Bătrânilor, Sfatul Vitejilor/Luptătorilor, Sfatul Moașelor și altele asemenea.
Mai rar s-a dat atenție frățiilor și surățiilor, cu toate că acestea erau o permanență a vieții românești.
Și mai puțin s-a dat atenție filiației duhovnicești, sau legăturilor creștine intracomunitare. Altfel spus, vieții de parohie.
Căci, lucru sistematic ocultat, aproape fiecare obște bine rânduită era în primul rând o familie întru Christos, era o parohie adevărată – spre deosebire de multe dintre cele de astăzi, care sunt jalnice simulacre administrative ale unor realități (cândva) duhovnicești.
O obște românească va lupta totdeauna pentru a avea un păstor sau niște păstori care (a) să Îl iubească sincer pe Dumnezeu, deci (b) să caute sincer să Îi cunoască și trăiască învățăturile, și (c) care să înțeleagă specificul obștii, astfel încât să o ajute să ducă mai departe și să înmulțească moștenirea sfântă a Înaintașilor.
Este aici un cerc virtuos: alegând un păstor bun (sau niște păstori buni) obștea își garantează păstrarea și chiar creșterea virtuții.
Care, la rândul său, duce la urmași cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni.
Care, la rândul lor, vor dori să înlocuiască păstorii îmbătrâniți ori trecuți la Domnul prin alții cel puțin la fel de buni.
părțile obștilor române
O lozincă modernă care era împlinită de obștile române este unitate în diversitate.
Românii Vechi se vedeau cu o sinceritate care astăzi poate să pară de multe ori crudă sau nepoliticoasă, dar care era în fapt condiția fundamentală a iubirii creștine.
Căci nu te iubește adevărat acela care te vede mai bun decât ești, ci acela care te iubește văzându-te cu lipsurile, păcatele și patimile tale.
Românii Vechi știau că lingușeala aduce moarte: să pretinzi că un nepriceput la vânătoare este un vânător iscusit înseamnă să îl osândești la moarte sau schilodire – pe el, și pe cei care se bizuie pe el. La fel, să pretinzi că un nepriceput în răsucirea spatei este priceput, să pretinzi că un împiedicat aleargă iute, să pretinzi că unul care nu se pricepe la ciuperci este potrivit să le culeagă și gătească etc., etc.
Ancorarea în practică a Străbunilor era și este esențială pentru a scăpa de fățărnicia pe care unii o denumesc, înșelător, politețe.
Politețea este bună dacă nu devine fățărnicie cu obștenii – poate să fie fățărnicie cu străinii, atunci mai numindu-se și diplomație.
În fapt, această ”politețe” cu obștenii se numea bună cuviință, fiind cu totul altceva decât acoperirea sentimentelor și gândurilor rele într-un ambalaj lucitor (cum este pentru mulți politețea de astăzi).
Revenind, să înțelegem că Românii Vechi înțelegeau că morărița ori morarul puteau să fie cu toane, ori puteau să fie lacomi, ori să aibă alte lipsuri.
Și țineau seama de ele, astfel încât să poată lucra cu aceștia dacă nu săreau calul, dacă nu făceau lucruri peste măsură, adică necuviincioase – căci păcate și patimi avem toți, totul este să nu le idolatrizăm, să nu ajungem să le impunem celorlalți, și mai ales drept ”normalitate”.
Aceeași gândire exista față de vecini, față de fierar, față de rotar, sau față de orice alt om din obște. Chiar și față de preot, care tot om fiind, avea și el slăbiciunile sau patimile lui.
Asemenea înțelegere era șlefuită în familie, în obște (cătun, sat, uliță, stradă etc.), dar mai ales în frăție/surăție.
Pentru că de când era mic omul trebuia să se înțeleagă într-un fel sau altul cu părinții, cu frați și surorile, cu copiii din jur și părinții acestora, cu verii, verișoarele, unchii și mătușile sau alte cumetrii. Trebuia să scoată păsările la păscut cu nuiaua, cât era copil mai mic, apoi să meargă la păscut cu vitele sau/și caii. Trebuia să muncească la grădină, să își ajute mama sau tatăl la treburi. Trebuia să dea o mână de ajutor prietenelor/prietenilor care aveau nevoie. Trebuia să ceară ajutor prietenilor atunci când el/ea avea nevoie.
Astfel încât, pe scurt spus, obștea este un sistem de sisteme, în care fiecare își are sau își găsește un loc, atâta vreme cât aduce valoare.
Între aceste sisteme fundamentală erau: familia sau casa (casa lui Ion Almariei, casa lui Aldea, casa lui Basarab etc.), urmată de rudenie (sau trib); îndeletnicirea cutare (oier, văcar, stăvar, grădinar, vânător, pomar, vindecător, vier – cu i lung –, lemnar, țapinar, fierar, argintar, aurar, făurar, olar etc., sau, cea mai tristă, plugar); rostul în obște (preot, maică, moș, duce sau voievod, comite sau conte (cneaz, jupân), învățătoare – de obicei preoteasa –, moașă, ajutoare de moașă, căpitan de oaste, căpitan de frăție, nene, nană etc.).
Poate merită subliniat – ceea ce pentru Românii Vechi era evident – că ierarhiile se schimbau după treabă, timp și loc.
De pildă, voievodul sau căpitanul de oaste porunceau în pregătirea de luptă, în fața unei năvăliri sau a unei lovituri a tâlharilor. Dar o moașă ori un vindecător îi porunceau voievodului sau căpitanului de oaste în cele privind sarcina, nașterea ori sănătatea.
Nu se gândea un bărbat să poruncească în legăturile femeii, nici o femeie în sculele bărbatului.
Un preot era părintele obștii, dar nu putea deschide gura în cele în care nu se pricepea – oricare ar fi fost acestea.
Etc.
Altfel spus, fiecare conducea în dreptul lui și era condus în celelalte.
Atunci când nu se înțelegea bine – ori nu se primea de către unii – ce ierarhie se aplică într-o anume împrejurare, se folosea sfatul. Întâi al mirenilor – fie că era de obște sau mic –, iar dacă acesta nu limpezea lucrurile, sfatul părintelui.
Și dacă am amintit de părțile obștii care țineau de specificul uman, e bine să amintim și de părțile comune ale obștii, precum biserica, moșitul, sfatul, claca, șezătoarea, hora etc.
Fiecare dintre acestea implica într-un fel sau altul toți oamenii obștii (comunității) care nu erau la altă datorie.
o complexitate bogată
Poate cititorul este deja copleșit ori amețit de atâtea structuri și rânduieli ale obștii tradiționale române.
Obștea este, e drept, o realitate foarte complexă.
Dar, merită reținut, este o complexitate firească, vie, organică: cei din fiecare obște se știau o familie mai mare, legată prin multe fire veșnice – Credința, Biserica, Națiunea, Străbunii etc.
Astfel încât este o complexitate bogată, în care fiecare parte aducea și producea, nu doar consuma – așa cum, de pildă, face clasa politică, care doar consumă, niciodată nu produce.
Între obște și parohie în acea vreme exista o singură deosebire, în afară de cea lingvistică: preotul nu era musai implicat în viața de luptă armată – fie aceasta pregătire sau mai mult.
Am spus musai, pentru că de foarte multe ori ajungea preot un bătrân, adică un veteran, care devenea și conducătorul pregătirii de luptă. Și nu de puține ori au fost preoții ortodocși aceia care au condus luptele de apărare ale poporului împotriva năvălitorilor.
Dezrădăcinarea sătenilor, pentru întărirea – nu sănătoasă a – orașelor, a adus pentru prima sau primele generații nevoia obștii, nevoia aducerii de valoare.
Am arătat un asemenea exemplu în micul șir de eseuri De la Grivița în toată țara…, dar fenomenul este comun pentru toate străzile, cartierele sau mahalalele în care au fost adunați sătenii dezrădăcinați.
Din păcate, și prin străduința plină de succes a clasei politice, legăturile dintre oameni sau obștile urbane au fost sistematic distruse. În paralel, și cele rurale.
Astfel încât, de cele mai multe ori, satul este astăzi doar o mahala rurală.
Ceea ce a dus la pierderea următoarelor structuri esențiale pentru viața în Christos.
(va urma)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Voi trece repede peste faptul că în societățile de Extremă-Stânga, precum statul zis român în care trăim, termenul proprietate este golit de sensul său real. Prin nenumărate legi și reglementări ”proprietarul” este în fapt, în societățile de Extremă-Stânga, un chiriaș ori arendaș cu o denumire pompoasă, dar golită de atribuțiile reale de proprietar. Fără să ajungă la statutul de nud proprietar, el nu este, totuși, departe de acesta. Impozitul pe proprietate sau taxa pe proprietate este un exemplu clar al anulării dreptului de proprietate: dacă plătești impozit sau taxă pe ceva, nu mai ești proprietar, ci chiriaș sau arendaș, proprietarul real fiind cel căruia îi plătești – și care îți va lua ”proprietatea” dacă nu poți plăti sau nu vrei să plătești, ca în cazul oricărei închirieri sau arendări. După cum am spus, trecem peste această realitate – de care oamenii refuză să fie conștienți – și vom folosi termenul proprietate ca și cum ar mai avea sensul său real.
Cuvântul bărbat vine din străvechime, în latină având forma barbatus, care la rândul său vine din barba = barbă. Altfel spus, bărbatul este cel care are (sau poartă) barbă. Este foarte interesantă această definire descriptivă și foarte biologică a persoanei umane de gen masculin pentru Româna Veche. Cuvântul constituie o pereche foarte interesantă cu muiere și semantica acesteia (a se vedea în nota următoare).
Muiere înseamnă femeie (persoana umană de gen feminin) încă din latina cea mai veche (latinul mulier). Cuvintele muian sau muie înseamnă față, chip; sensul indecent răspândit astăzi în creolo-română este rezultate preluării inculturii crase a celor mai mizerabile zone argotice de către populația deznaționalizată (creolizată) de Comunism. Altfel spus, pentru Româna Veche muiere însemna fățăoasă, adică frumoasă. În folclorul vechi românesc existau unele principii mult folosite de Românce, care ziceau „muierea este frumoasă, bărbatului îi ajunge să fie puțin mai puțin urât decât dracul”. Logica ideii este mai greu de înțeles astăzi, dar era izbitoare atunci: bărbatul harnic și viteaz avea multe urme de răni (cicatrici), inclusiv pe față; a căuta un bărbat ”frumos”, adică fără cicatrici, însemna a căuta o putoare fricoasă. Astăzi, când rănile sunt tot mai rare pentru majoritatea bărbaților, din nefericire, astăzi când luxul domină viețile, frumusețea fizică a devenit un criteriu mult mai important decât frumusețea sufletească. Ceea ce duce la nenumărate suferințe, despărțiri, depresii, răutăți, sinucideri etc. Lucruri ce fie nu existau, fie erau trecute cu demnitate în vremea în care doar muierea trebuia să fie frumoasă, pentru că bărbatul trebuia să fie harnic și curajos.
Femeie vine din cuvântul latinesc familia, care înseamnă… familie. Limba română manifestă aici un fenomen excepțional, extrăgând din același cuvânt strămoșesc două care, deși înrudite, sunt totuși semnificativ diferite. Este, vom repeta cuvântul, excepțional, frumos și înălțător, faptul că Româna Veche a echivalat muierea, adică femeia, cu familia. Desigur, se poate explica acest lucru prin faptul că mulți bărbați mureau în accidente de muncă (de la scos lemn din codru sau piatră din munte până la căderi de pe acoperișul pe care îl reparau), mureau în lupta cu fiarele (bouri, zimbri, urși, mistreți, lupi etc.), mureau în luptele cu tâlharii sau năvălitorii etc. Astfel încât nu de puține ori familia era dusă mai departe de vădană, adică de femeie. Doar că această explicație ar fi dat aceleași sensuri și în limbile germanice, însă nu s-a întâmplat acest lucru. Așa cum nu s-a întâmplat nici în alte limbi latine. Francezul femme nu este legat de latinul familia, ci de latinul femina (femeie). În Portugheză este mulher, din același cuvânt latinesc mulier ce a dat muiere în română. La fel stau lucrurile cu spaniolul mujer. În italiană găsim donna, însă, care se apropie foarte mult de românescul femeie din punctul de vedere al înțelesului: donna este domina, adică stăpâna casei (= familiei). Totuși în italiană donna este o funcție în cadrul familiei (ca origine semantică), pe când în română femeia este însăși familia, sau esența acesteia.
În trecut alegerea preoților obștii era văzută ca de mai mare greutate (importanță) decât alegerea oricăror alți conducători: preotul este părintele obștii.
Astăzi preoții sunt adesea numiți după interese cu totul străine obștii pe care ar trebui să o păstorească. Și, dacă nu corespund corupției locale, sunt primiți cu multă dușmănie, făcându-se eforturi pentru îndepărtarea lor spre a fi aduși în loc exponenții clericali ai corupției.
O pildă tragică și paradigmatică a acestui proces este Părintele Dumitru Stăniloae, astăzi recunoscut oficial ca sfânt și mucenic al Bisericii lui Dumnezeu. Dar care, în toată viața sa petrecută în București, nu a fost socotit niciodată vrednic să fie paroh, să conducă o obște creștină, de către Administrația Bisericească. Ceea ce ar trebui să spună totul, zic eu, despre fenomenul tragic amintit.
Acest aduce valoare ține totdeauna de sistemul de valori al obștii. Pentru o obște creștină oaspetele aducea valoare prin faptul că dădea prilejul la binefacere, la ospitalitate și ospeție. Dar netrebnicul, care încerca să stea sau să ”trăiască” pe spinarea altora, nu aducea valoare. Pentru că există o măsură în toate. Bolnavul aducea valoare – ajungându-se până la bolnițe, spitalele obștilor creștine – prin prilejul de înmulțire a binelui prin slujirea aproapelui aflat în neputință. Dar și prin priceperea câștigată în această lucrare, prin pregătirea construită, astfel încât altul care cădea bolnav să fie tot mai bine îngrijit.
Am dat aceste două exemple pentru a se înțelege că valoarea pe care o aducea un om într-o obște română era sau putea să fie foarte deosebită de valorile la care se gândesc oamenii de astăzi.
Și, de asemenea, că exista o măsură în toate.
De pildă, la un bolnav sau câțiva, mai ales care nu boleau îndelung, un cătun ori un sat făceau față singuri. Dar atunci când erau prea mulți – de exemplu în urma războaielor – se împărțea lucrarea cu mai multe sate, ori cu mânăstirile – care, nu de puține ori, aveau bolnițe ca parte a muncii cuvenite călugărilor/călugărițelor.
Stăvarul este ceea ce în creolo-română se numește, turcește, herghelegiu (sau, românește dar nu chiar propriu, crescător de cai). Stăvarul este însă mai mult decât un simplu crescător, așa cum este și păstorul.
Cuvântul rob desemna în Româna Veche pe cineva atât de sărac încât nu poate trăi prin propriile resurse, ci viața lui și mai ales a familiei lui ține de altul – care are pământ și i-l arendează, care are han sau atelier și îl plătește să lucreze aici etc.Sluga era plătită, dar avea și proprietatea sa (v. nota 1).Interesant este că după această definiție cam 90% dintre cetățenii Republicii România sunt robi. În trecut, însă, robi sau aproape robierau socotiți și toți plugarii – chiar dacă aveau ceva pământ (adică atât de puțin încât nu puteau trăi de pe el). Fiind o radicală deosebire între cel care ară câteva brazde (pentru nevoile casei sale) și acela care își câștigă existența din plugărit. Ultimii erau socotiți de plâns și robi sau aproape robi pentru că aveau de arat foarte mult ca să se poată întreține, și mai totdeauna lucrau (și) pe pământul altora – altfel nu se ajungeau. Căci niciun Român care avea pământ nu s-ar fi gândit atunci să își rupă șalele la plugărit: cu vitele scoate omul sărăcia din casă, zice Cultura Română Veche. Sau cu via, ar fi sărit vierii (crescătorii de vii și făcători de vinuri), sau cu pomii, ar fi sărit pomarii, sau cu meșteșugul, ar fi sărit meșteșugarii. Dar niciodată cu plugăria. Mai târziu sătenii au fost păcăliți, mai ales la câmpie și în dealurile scunde, să lase pomăritul, vieritul și păstoritul, ori alte lucrări bune, și să se țină doar din plugărit – ceea ce i-a sărăcit tot mai mult. Astăzi sunt și siliți la aceasta.
Deși, evident, își asumă meritele pentru ceea ce produc oamenii și își atribuie cele produse – făcând din oamenii obișnuiți sclavii lor.
Pentru deosebirea dintre sătean și țăran în Cultura Română Veche (= adevărată), a se vedea Țăranul, sufletul Țării…
