În urmă cu mii de ani, patru mari culturi s-au întâlnit: Romanii, Traco-Ilirii, Sciţii şi Celţii.
Din conlucrările şi războaiele lor, din schimburile culturale, tehnologice şi economice, din ceea ce o pânză de comunităţi creştine de limbă latină a păstrat şi crescut, s-a născut Romania sau România Străveche. Având ca învăţători pe Împăratul Constantin cel Mare şi maica sa, Elena, pe sfinţii şi eroii primelor secole creştine. Şi pe cei care le-au urmat.
Marele gânditor – şi martir – Mircea Vulcănescu observa:
„România a avut o cultură; [18]48 a rupt-o„.
Marele gânditor şi poet – şi martir – Mihai Eminescu observa şi el prăpastia între cultura veche românească şi ceea ce se construia – şi demola! – după 1848.
Marele gânditor şi etnolog Ernest Bernea găsea, cu durere şi obiectivitate ştiinţifică, în anii ’50 ai secolului XX, că „vechea cultură românească a dispărut”.
Şi, da, vechea cultură românească, România Străveche, este astăzi cel mult o amintire.
Din care unii aleg bucăţi mici, pe care le înconjoară de un filigran întunecat de minciuni. Încercând să-i transforme pe români în altceva, transformându-le istoria şi strămoşii în altceva.
De o viaţă caut să găsesc adevărul despre ceea ce sunt.
Iar asta, dat fiind că Dumnezeu a rânduit să fiu român, cuprinde adevărul despre ceea ce este Neamul Românesc.
Astfel am găsit România Străveche. În Istorie şi în Cultură. Şi m-am regăsit pe mine.
Încercând să redau cât mai mult din ceea ce am găsit îmi împlinesc datoria faţă de străbuni. Şi faţă de toţi cei care au aceeaşi căutare cu a mea.
Mihai-Andrei Aldea
Thousands of years ago, four major cultures converged: Romans, Thraco-Illyrians, Scythians, and Celts. From their collaboration and their wars, from their cultural, technological and economic exchanges, from what a web of Latin-speaking Christian communities preserved and fostered, Ancient Romania was born. Its teachers were Emperor Constantine the Great and his mother, Helen, together with the saints and the heroes of the first Christian centuries. Then, their successors carried on the legacy.
The great thinker – and martyr – Mircea Vulcanescu remarked: “Romania had a culture. (18)48 broke it.”
The great thinker and poet –and martyr – Mihai Eminescu also noticed the chasm between the early Romanian culture and what was built – and demolished – after 1848.
The great thinker and ethnologist Ernest Bernea concluded, with grief and scientific objectiveness, in the 1950s, that “the ancient Romanian culture passed away”.
Indeed, the old Romanian culture, Ancient Romania, is today a memory at most. It is one from which some select small fragments, surrounding them with a dark filigree of lies. That is an attempt to turn Romanians into something else, by turning their history and ancestors into something else.
Throughout my lifetime I have endeavored to learn the truth about what I am. This, as God ordained for me to be a Romanian, involves the truth about what the Romanian Nation is.
That is how I discovered Ancient Romania: through History and Culture. Along the way, I found my true self again, as well.
As I try to impart as many of my findings as one can, I carry out my duty to our ancestors. Also, the one I have to all those who share my quest.
România Străveche - Ancient Romania 
Am gasit 2 carti interesante, deocamdata doar le-am rasfoit: Poporul nemuritorilor si Dumnezeu la Paris de Constantin Virgil Gheorghiu. Sint unele lucruri pe care le-am intilnit si la dvs.
Cind veti scrie o carte asemanatoare? despre istorie povestita frumos, pentru ca aveti multe articole pe tema asta.
ApreciazăApreciază
Doamne ajută!
Cele două cărţi amintite sunt romane istorice (adică fantezie, nu istorie povestită frumos). În acelaşi stil am publicat „Cei trei şi Pădurea cea Mare”, „Cei trei şi luptele Deralei” şi „Prin coline şi neguri!”, trei romane (fantasy), inspirate din istoria şi folclorul românesc, parte din saga (românească) „Drumul spre Vozia”.
ApreciazăApreciază
Dumnezeu la Paris este un roman, Poporul nemuritorilor eu zic ca este o carte de istorie, chiar daca nu stiu cit de profesionist este scrisa. Sint urmarite in primul rind aspectele spirituale.
Am citit 50 de pagini si sint f. multe citate si note din istorici. Nu are personaje, actiunea e doar istorica, nu seamana cu un roman. Este un pic plictisitor, totusi interesant.
Aici http://www.dacoromania-alba.ro/nr73/constantin_virgil.htm scrie asa
” Pornind de la primele atestări istorice, C.V. Gheorghiu remarcă faptul că la data la care Darius, regele perşilor, îi întâlneşte pe daci – adică în jurul anului 514 î.Hr. – aceştia formau un popor stabil (printre puţinele popoare stabile din Europa), după cum afirmă cronicarii. Scriitorul ne vorbeşte despre viaţa, preocupările, credinţele dacilor; despre valurile de invazii care s-au abătut asupra lor, despre pace şi război, despre grâne, aur şi miere, dar şi despre viile dacilor, inspirându-se din textele unui lung şir de autori precum: Herodot, Tucidide, Tacitus, Demostene, Justin, Plutarh, Pliniu, Florus, Eutropius, Velleius Paterculus, Anabasis, Gordon Childe, Ulrich, H. Déchélette, H. Hubert, V. Pârvan, Flavius Josephus, Montesquieu, Th. Mommsen, Denis de Rougemont, Jakob Burckhardt, Platon, Arnold Toynbee, Berdiaev ş.a.
Firul roşu al acestei cărţi despre neamul românesc este credinţa, spiritualitatea dacilor: „Dacii ştiau că viaţa pe pământ nu avea valoare intrinsecă. Ea e scurtă şi impură. Ei credeau în viaţa de dincolo şi aveau şi o altă concepţie. Viaţa pe pământ, viaţa lor în Carpaţi, trebuia să fie însă apărată până la capăt.(…) Dacii ştiau că dacă exista un duşman al vieţii omeneşti, acest duşman nu era moartea, ci doar cizma soldatului agresor. (…)” (p.195) Credinţa dacilor în nemurire le-a fost insuflată de Zamolxis, pe care Virgil Gheorghiu îl numeşte un uriaş al istoriei, fondatorul unei religii, profetul care, cu mai multe secole înainte de venirea creştinismului, a reuşit să-i înalţe pe daci la un nivel spiritual nemaiîntâlnit.
Faptele valoroase, biruinţele şi înfrângerile, viaţa de fiecare zi a dacilor este prezentată de Virgil Gheorghiu cu „evlavie şi solemnitate”, dar şi cu o artă a naraţiunii ce-i este proprie aşa încât, la finalul lecturii, putem afirma că această carte este un adevărat manual de istorie şi înţelepciune al neamului românesc.”
ApreciazăApreciază
Buna seara,fara legatura cu subiectul…sunt fan…am venit la prezentarile de la Sophia si de la Sala Dalles despre Vozia,si cu mare drag si interes v am ascultat si conferintele.Il iubesc pe Stefan cel Mare pentru ceea ce a fost si a facut,iar dv,spuneati ca nu exista dovezi si ca nici un cronicar nu a precizat ca Stefan ar fi avut bastarzi si amante.Si iata ca ma luptam eu cu cineva care ii discredita[ca asa e romanu,avem afemeiati si pe dracula,asta a ramas despre vitejii nostri!] si imi spune ca Xenopol precizeaza chiar si numele unei amante in istoria sa.Sa plang nu alta!Ajutati-ma cu un raspuns
Irina Cazacu
Va multumesc!
ApreciazăApreciază
Doamne ajută! Și mulțumesc pentru prețuire!
Pe scurt, pot să vă spun că se pretinde că mama lui Petru Rareș ar fi fost amanta lui Ștefan cel Mare. Nu exista nicio susținere. De asemenea, s-a pretins că „Marușca” dintr-un vechi pomelnic ar fi fost o amantă. Doar că amantele nu se puteau trece în pomelnicul familiei. Mai târziu s-a constatat că era Maria Doamna într-o caligrafie greșită…
Dar și Xenopol, ca și alți istorici ai secolului al XIX-lea, era convins că basnele despre iubitele lui Ștefan cel Mare trebuie să fie adevărate…
ApreciazăApreciază
Ati avut dreptate, in „Poporul nemuritorilor” autorul spune ca nu este o carte de istorie, pentru ca scopul pentru care a scris-o e de a reconstitui istoria dacilo,r dar spre deosebire de un om de stiinta, este implicat emotional.
„Pagina dupa pagina, eu am mers alaturi de istoric, indeplinind acelasi lucru ca si el, incercind sa aplic disciplina sa, sobrietatea sa. … Prezenta poporului meu este pentru mine o problema vitala.” – el a trait la Paris, ca si refugiat dupa razboi.
„istoria dacilor trebuie sa fie o fotografie … si pentru ca nu poate fi o fotografie completa, prin absenta atitor elemente, va fi compusa din reunirea unor fragmente.. ”
„si cind lipseste un detaliu … imi este cu neputinta sa scriu cu calmul rece al savantului si cu constiinta implinirii datoriei a istoricului ca acest element este necunoscut.
ApreciazăApreciază
Problema este că implicarea emoţională în istoriografie poate avea doar două direcţii:
a) falsificatoare;
b) mobilizatoare în căutarea (şi înfăţişarea cât mai dreaptă a) adevărului.
Este imposibil să aplici „disciplina istoricului” şi „sobrietatea istoricului” câtă vreme forţezi „reunirea unor fragmente”, câtă vreme refuzi să accepţi că ceea ce nu cunoaştem ne este necunoscut.
Ca să dau un exemplu, atunci când reconstituim un vas din cioburi, părţile dintre cioburi sunt „umplute” cu un material totdeauna de altă culoare (dacă ceramica este roşie, neagră sau cenuşie, de pildă, se foloseşte o umplutură de culoare albă). Acest lucru ne ajută să avem o formă generală a obiectului, dar fără să pretindem că avem cioburile care lipsesc.
Poate să pară un procedeu „rece”, dar ADEVĂRUL este că de multe ori s-a întâmplat ca la găsirea unor cioburi care lipseau din descoperirea iniţială să constatăm existenţa unor elemente (picturi, toarte, incizii, excizii etc.) ce nu ar fi putut fi bănuite pe baza celorlalte cioburi; şi care, evident, duceau la o imagine finală foarte deosebită de cea care ar fi fost de aşteptat dacă absolutizam indiciile primelor cioburi.
Ca urmare, umplerea forţată a golurilor dintre fragmente este o falsificare clară a istoriei.
Aş putea adăuga aici exemplul oferit de „Kalevala”.
Elias Lönnrot, autorul acestei opere, a pretins repetat că nu este el autorul, ci Poporul Finlandez (din vechime). Argumentul său a fost acela că a alcătuit „Kalevala” pe baza runelor pe care – cu foarte multă osteneală – le-a cules din Finlanda de-a lungul anilor. Spunea Lönnrot că el a fost doar un om care a lipit la loc cioburile unui vas vechi.
Dar, aşa cum observau şi Giuseppe Cocchiara, şi mulţi alţii, dacă mergem pe o asemenea comparaţie, Elias Lönnrot nu a lipit la loc cioburile unui vas, ci a alcătuit un vas nou din cioburile mai multor vase!
Căci, într-adevăr, Lönnrot a adunat la un loc, în „Kalevala”, rune care făceau parte din compoziţii populare total diferite, niciodată alcătuind un întreg.
Ceea ce înseamnă că, la nivel obiectiv,
(a) „Kalevala” este o creaţie cultă (a lui Elias Lönnrot), chiar dacă este una de inspiraţie populară;
(b) prin pretenţia de a fi reprezentativă pentru folclorul vechi finlandez „Kalevala” este o falsificare a acestui folclor, ce avea altă structură şi spiritualitate decât cea concepută de Lönnrot în opera sa.
Merită să înţelegem că oricât de frumoasă şi cuceritoare ar fi o operă literară (de la „Prin foc şi sabie” la „Taras Bulba” ori „Dumnezeu s-a născut în exil”), ea este o creaţie inspirată din realitate, dar NU istorie, NU documentar, NU o redare fidelă a realităţii.
Este foarte important să înţelegem acest fapt.
Pentru că din ignorarea lui, din folosirea emoţiilor drept „călăuză” în abordarea istoriei, au rezultat şi rezultă nenumărate falsificări ale istoriei. Falsificări nu doar crezute realitate de către mulţi, dar chiar adoptate ca adevăruri absolute, orice nuanţare – şi cu atât mai mult contrazicere – stârnind reacţii fanatice.
În vreme ce, desigur, istoricul adevărat abordează nuanţările şi contrazicerile cu interes, căutând eventualele aprofundări ale analizei, eventualele noi informaţii istorice, arheologice, numismatice etc. care ar putea aduce mai multă lumină asupra subiectului.
ApreciazăApreciază
Bineinteles ca adaugirile personale trebuie marcate ca atare, pentru ca un text sa fie istoric si nu literar.
Din pacate nu cred ca se intimpla totdeauna asa. Stiinta (nu numai istoria) se schimba in timp, pentru ca se descopera lucruri noi care trebuie integrate in imaginea de ansamblu. Asta uneori ia timp, din cauza oamenilor care tin la ideile lor. Sau sint erori, de ex. in limbaje de programare, exista functii cu mici erori care se propaga.. si in final nu mai e sigur ce trebuie verificat si ce e 100% ok.
Nu am terminat cartea. Mi-a placut ideea ca dacii aveau o religie in care oamenii erau considerati liberi, deci la un anumit nivel erau toti egali ca si oameni. Probabil de aia nu au avut sclavi.
Mi-a placut si ca autorul zice ca el ca si roman poate intelege mai bine istoria dacilor decit un strain, pt ca cunoaste multe lucruri din traditie. 🙂
ApreciazăApreciază
Eh, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar tocmai aţi oferit două argumente puternice împotriva oricărei validităţi istorice a romanului despre care vorbiţi:
1. Afirmaţiile amintite despre religia Dacilor nu doar că sunt lipsite de orice argument, dar pur şi simplu contrazic realitatea, contrazic faptele arhidocumentate. Societatea Dacilor era împărţită în mai multe clase, oamenii NU erau socotiţi liberi sau egali prin naştere sau conform vreunui cod religios. Autoritatea nobililor asupra oamenilor de rând era foarte categorică etc. Un aspect al acestei inegalităţi se vede şi în faptul că aurul era monopolul unui grup aristocratico-religios foarte îngust (a se vedea şi „Uimitorul Decebal„, aici, pe site, pentru această caracteristică încă neclarificată a vieţii dacice).
2. Dacii nu doar că aveau sclavi, dar practicau războiul între triburi – inclusiv între ale lor, dacice, nu doar cu cele străine – ca sursă de sclavi. Aceştia erau folosiţi şi în propria societate, dar şi ca marfă de schimb cu bunurile din afară. Sclavii Daci erau una din mărfurile comune pentru negustorii coloniilor greceşti. În Grecia din Europa şi Asia numărul sclavilor daci devine în secolul I d.Chr. atât de mare încât se ajunge ca termenul de „daos” să devină sinonim cu cel de „sclav”. Greaca împestriţată cu vorbe dacice a acestor sclavi intră în dramaturgine, provocând peste câteva secole pe Hesychius din Alexandria să realizeze un „Dicţionar” pentru Grecii din Egipt care, lipsiţi de sclavi daci, nu înţelegeau vorbirea folosită pentru sclavi în piesele de teatru amintite.
Concluzie: Virgil Gheorghiu este un scriitor foarte talentat dar extrem de subiectiv şi care este departe de firul real al istoriei în toate operele sale. Cărţile sale pot fi citite fără probleme atâta vreme cât se înţelege că sunt fantezie ce foloseşte elemente reale drept pretext literar (se află undeva la limita dintre low şi high fantasy). Valoarea lor istoriografică este zero, valoarea lor literară este mare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană