Categorie: Ştiinţă Românească Veche

Dragostea nu cade niciodată

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

20171210_130309_075 mic

Dragostea de părinţi, de fraţi, de familie, până la urmă, face parte din fiinţa omului. Este ceva atât de firesc, atât de înnăscut, încât lipsa acestei iubiri îl face pe om să fie mutilat. Nevoia nesfârşită a ofranului, a celui abandonat, de a-şi cunoaşte rădăcinile este la fel de naturală ca setea celui mutilat după mâna sau piciorul pierdute.
Există, este drept, şi părinţi denaturaţi, fraţi denaturaţi, familii distruse. Răutatea ce se revarsă în asemenea împrejurări dovedeşte cât de satanică este încălcarea iubirii familiale. Şi ce nepreţuită este iubirea familială pentru pace – pentru pacea fiecăruia dintre oamenii familiei. 
Dragostea de Patrie, dragostea de Neam, sunt forme, fireşti, înnăscute, ale iubirii familiale. Lipsa acestei iubiri – de Patrie, de Neam – îl face pe om să fie orfan, abandonat, mutilat, singur.
Cel care ajunge să-şi urască familia pe nedrept se duce întotdeauna către rele. Se întovărăşeşte cu hoţii sau criminalii, se aruncă în droguri – de la beţie până la oricare altele.
Cel care uită de iubirea de Neam, de Patrie, se va duce întotdeauna către rele. În lipsa rostului, fundamental, pe care îl are, dezrădăcinat şi însingurat, se va întovărăşi cu cine se nimereşte. Şi cum uitarea iubirii de Neam şi de Patrie nu din bunătate vine, se va întovărăşi cu oameni de asemenea înstrăinaţi; de Neam, de Patrie, de bunătate. În cel mai bun caz, îşi va petrece viaţa în irosire, doar în faţa morţii (şi uneori nici atunci) recunoscând ce sterpe i-au fost zilele. Dar de obicei această irosire, această sterpiciune, oricât de ascunsă sub laudă de sine şi alte droguri, roade, doare. Astfel încât omul adună o suferinţă, o mânie, o ură, a căror origine nu vrea să o vadă. Şi, ca urmare, o atribuie altora. Adică celor diferiţi, celor care mai au dragoste de familie, de Patrie, de Neam… chiar de Dumnezeu. (Vina supremă, pentru că Dumnezeu este Iubirea, deci este ţinta supremă a urii celor ce au căzut din iubire.)
Şi totuşi, veac după veac, iubirea de familie, iubirea de Patrie, iubirea de Neam şi, da, iubirea de Dumnezeu, rămân. În fiecare epocă, în fiecare generaţie, sunt unii – câteodată mulţi, alteori puţini – ce ţin aprinsă această flacără.
Lumea merge mai departe prin ei, nu prin fiii urii.
Şi Împărăţia Cerurilor, în care se oglindeşte nesfârşit tot ce e binecuvântat aici, tot prin ei se zideşte.
România Cerească există prin Ştefan cel Mare şi Sfânt care, împreună cu boierii săi mari, mijlocii şi mici (răzeşii), a mărturisit dragostea de Patrie şi Neam cu sânge şi trudă. România Cerească există prin eroii români care în Munţii Pindului, în Tesalia ori Moreea, în Negroponte sau Macedonia, au păstrat Credinţa, Neamul şi limba strămoşească sub toate ocupaţiile străine. România Cerească există prin oamenii simpli ai Ardealului care au ţinut Credinţa şi sub tunurile şi rugurile Calvinismului sau Uniatismului. România Cerească a câştigat o Siberie frumoasă, caldă, înfloritoare, prin jertfele milioanelor de Români care au păstrat acolo dragostea de familie, de Patrie, de Neam, de Dumnezeu.
Şi ce voi mai spune? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc despre Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Ionel Zeana, Horea, Cloşca, Iancu, Neagoe Basarab, Constantin cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Daniil Sihastru, Bretanion al Constanţei, Iosif de la Partoş, Atanasie Todoran şi atâţia şi atâţia martiri şi eroi! Care, prin credinţă, au biruit împărăţii, de la cea hună, germană ori turcească la cea sovietică, au ţinut sfânta Lege Românească (trăirea de către Români a Legii lui Dumnezeu), au îndreptat nedreptăţile, au amuţit răutatea prigonitorilor, au stins puterea focului, au biruit lagărele de exterminare comuniste, au scăpat de ascuţişul sabiei, de glonţ şi de celelalte unelte de ucidere ce li se pregătiseră, din slabi şi pierduţi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă… Într-adevăr, nimic din cele suferite şi săvârşite minunat de sfinţii Vechiului şi Noului Testament nu lipseşte din lucrarea acestor eroi şi martiri. De la răspândirea Evangheliei de la o margine a lumii la cealaltă şi până la cei care au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere. Şi cu adevărat au trecut prin batjocură şi bici, prin lanţuri şi închisoare; cu adevărat au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, rupţi pe roată, sfâşiaţi de fiare, ucişi cu sabia; cu adevărat au pribegit, deseori neavând nici măcar piei de oaie şi de capră să-şi acopere goliciunea în ger, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au fost torturaţi satanic la Piteşti şi Aiud, la Gherla, Târgu Ocna, la Canal, la Vorkuta şi în mii şi mii de alte locuri. Au rătăcit – precum Părintele Cleopa, Gogu Puiu, Fraţii Arnăuţoiu şi nenumăraţi alţii – prin pustii şi munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului.
Şi dincolo de toate încercările, au biruit, căci aveau ca întărire şi călăuzire Iubirea, cea mai adevărată şi veşnică Lumină, Iubirea care este însuşi Dumnezeu. 

Şi care începe de la iubirea de familie, de Patrie şi de Neam, adică de la iubirea de frate.
Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!
Şi aceasta nu o spun eu, ci Însuşi Dumnezeu. 

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Untdelemn şi ulei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În alte pagini am vorbit despre unele din străvechile băuturi ce au însoţit viaţa Românilor încă din timpuri foarte îndepărtate:
– mursă ori mied,
– vin,
– sichera sau vinul de fructe, aici intrând şi cidrul,
– oţetul şi alte acrituri (printre care şi moarea).

Astăzi ne oprim puţin asupra lichidelor cunoscute sub numele de untdelemn şi ulei (sau oloi).

 

mic dicţionar lămuritor
Facem întâi o mică paranteză filologică, trebuincioasă pentru a nu confunda cele două cuvinte. Deşi astăzi sunt sinonime, în Româna Veche aveau înţelesul lor, după cum vom vedea:

– alun – cuvânt de origine latină denumind arbustul sau lemnul care face alunele.
– alună – cuvânt de origine latină (aluina, allevana, abellana); fructul alunului; este sursa unui untdelemn foarte preţios.
– cânepă – cuvânt de origine latină (cannabis ori canapa în latina populară), denumind o plantă erbacee (Cannabis sativa) înaltă, foarte mult cultivată şi folosită de Românii din vechime, ca şi de Străbunii lor Traco-Iliri, Romani şi Celţi (dintre aceştia, ramura Dacilor s-a distins prin cultivarea unui soi de cânepă local, care dădea fire de cea mai bună calitate, rivalizând cu inul); cânepa era folosită ca plantă textilă, furajeră, alimentară şi medicinală; din seminţele de cânepă se extrăgea uleiul (oloiul) de cânepă ce, alături de acela de in, era cel mai folosit la Români.
– fag – cuvânt de origine latină (fagus); lemnul sau copacul ce dă jirul (din care se scotea cel mai însemnat untdelemn pentru Românii de demult).
– in – cuvânt de origine latină (linum) care denumeşte o plantă ierbacee (Linum flavum) cu flori galbene, având în cultura României Străvechi întrebuinţări textile, medicinale, alimentare şi furajere; din seminţele de in se extrăgea un ulei care, alături de uleiul de cânepă, era printre cele mai folosite de Români; uleiul de in era şi încă este foarte mult folosit în pictura românească, atât în domeniul frescelor şi icoanelor cât şi în culorile folosite în ceramică şi alte meşteşuguri vechi.
– jir – cuvânt de origine traco-iliră prin care se înţelege fructul fagului; din jir se scotea de către Românii din vechime cel mai mult şi cel mai folosit untdelemn.
– măslin – cuvânt presupus de origine bulgară (de la „maslo„, adică „unsoare, ulei„), care denumeşte lemnul/pomul (Olea europaea) care face măsline (a se vedea şi oliv/e).
– măslină – cuvânt presupus de origine bulgară (a se vedea măslin) care denumeşte fructul măslinului sau olivului (Olea europaea), din care se scoate untdelemnul de măsline, al doilea ca răspândire la Românii Vechi după untdelemnul de jir.
– migdal – cuvânt provenit din greaca veche (de unde a fost preluat şi de Slavi), denumind un arbore/arbust din familia prunului (Prunus dulcis ori Prunus amygdalis), care dă migdalele.
– migdală – cuvânt de origine grecească, denumind atât fructul migdalului, cât mai ales sâmburele acestui fruct, sâmbure din care se extrage undelemnul de migdale, foarte preţuit de Românii din vechime.
– nuc – cuvânt de origine latină, ce denumeşte copacul sau lemnul ce dă nuca.
– nuca – cuvânt de origine latină (nux), denumind fructul nucului; din nuci se scotea un untdelemn foarte preţuit de Românii Vechi.
– oliv – nume arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru lemnul/pomul care face olive, adică măsline (Olea europaea).
– olivă – cuvânt arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru fructul olivului/măslinului; măslină.
– ridiche – cuvânt de origine latină (radicula), numele unei rădăcinoase (Raphanus sativus) ce era folosită în România Străveche drept mâncare (în salate, tocăniţe, ghiveci etc. – fie rădăcina, fie frunzele tinere), condiment (mai ales seminţele), şi sursă de ulei (seminţele de ridiche); acest ulei era folosit de tămăduitori, fiind socotit foarte bun în bolile de ficat şi în combaterea „racului” (cancerului), proprietăţi despre care nu ştiu să fi fost confirmate sau infirmate de studiile medicale sau/şi farmacologice.
– ulei – cuvânt de origine latină (oleum), prin care se denumesc grăsimi vegetale puţin consistente; aici intră în primul rând strămoşeştile uleiuri de (seminţe de) in şi (seminţe de) cânepă, dar şi uleiul de (seminţe de) rapiţă, uleiul de (seminţe de) dovleac, uleiul de (seminţe de) ridichi, uleiul de (seminţe de) floarea soarelui, chiar şi uleiul de seminţe de struguri (uneori cuprins la untdelemn în vorbirea populară mai veche).
– unt – cuvânt venit din latină (unctum), prin care se înţelegea grăsimea scoasă din lapte, având obişnuit formă solidă, însă uşor de topit la o temperatură doar puţin crescută; acesta, alături de untură, era foarte mult folosit în bucătăria veche românească.
– untură – cuvânt venit din latină (unctura), prin care se înţeleg acele grăsimi animale obţinute prin topire sau fierbere de la porc sau mistreţ, mai rar la Români de la alte animale domestice sau sălbatice, precum viezurele, delfinul sau balena, dar şi de la peşti (untură de peşte, în ultimele secole mai ales din ficat de peşte); alături de unt era foarte mult folosită în bucătăria românească veche.
– untdelemn – cuvânt compus, prin care se înţelege grăsimea obţinută din „lemn„, adică din fructele unor copaci (denumiţi în Româna Veche şi lemne); este o grăsime consistentă care se încheagă uşor, fiind mai groasă – în starea sa firească, brută – decât uleiul; principalele feluri de untdelemn cunoscute de Românii Vechi au fost untdelemnul de jir (mai numit şi „untdelemn de fag„), untdelemnul de nucă (∼ de nuci), untdelemnul de alune, untdelemnul de migdale şi untdelemnul de măsline.

 

untdelemn şi ulei

După cum se poate vedea şi în micuţul dicţionar pe care l-am înfăţişat, prin untdelemn se înţelegea la Vechii Români grăsimea scoasă din seminţe sau fructe de arbust sau copac (precum olivul sau măslinul, fagul, migdalul, alunul, nucul). Tot la aceştia prin ulei se înţelegea grăsimea scoasă din seminţele unor plante ierbacee, a unor cereale etc. De obicei – deşi nu totdeauna – untdelemnul era mai gros, mai consistent, mai vâscos, iar uleiul (oloiul) mai subţire, mai puţin vâscos.

Am amintit faptul că principalele grăsimi folosite în bucătăria românească veche erau cele animale, primele locuri fiind ocupate de unt şi untură.
Dar atât în posturile uşoare, cât şi în anumite feluri de mâncare, îşi aveau locul lor şi untdelemnurile şi uleiurile. De asemenea, atât untdelemnurile cât şi uleiurile aveau locul lor şi în arta tămăduirii, dar şi în arta îngrijirii părului şi pielii (adică în ceea ce astăzi numim cosmetică).

Punându-se anume plante în untdelemn sau ulei, la rece, cu o anume încălzire ori chiar cu fierbere, se treceau felurite principii active din acestea în untdelemn sau ulei. Capacitatea de preluare a unor asemenea principii active era foarte mare şi se completa cu proprietăţile native ale grăsimii vegetale. Se obţineau astfel untdelemn şi ulei aromatice, folosite în bucătărie sau în îngrijirea părului şi a pielii, dar şi în felurite tratamente medicale.
„Frecţiile” – masajele – cu untdelemn, „trasul” cu ulei, se făceau fie cu acestea în forma lor „brută”, firească, fie cu cele „de plante” (gălbenele, muşeţel, roiniţă, mentă, calomfir, usturoi, busuioc etc., etc.).

Untdelemnul era înlocuitorul untului şi unturii atât în posturile uşoare, după cum am amintit, cât şi în anumite reţete, mai ales în cele pentru cei care sufereau de îngrăşare sau anumite boli ale ficatului. De asemenea era folosit în salate, acolo unde nu se potriveau nici untul, nici untura. Pe scurt, orice reţetă în care se foloseau amintitele grăsimi animale putea fi realizată cu untdelemn. Aici intrând şi felurite dulciuri de post – de la turtă dulce la prăjituri şi plăcinte, gogoşi etc.
De asemenea, untdelemnul era foarte preţuit pentru îngrijirea părului, simplu sau după ce preluase principii active din tei, muşeţel şi alte plante. Erau anumite zile în care părul se ungea cu grijă, de la rădăcină la capătul firelor, fiind apoi înfăşurat într-o maramă din lin (pânză de in bine bătută, aproape impermeabilă) sau alt material, şi lăsat aşa până dimineaţa, când se făcea limpezirea (printr-o spălare cu săpun cu ierburi şi ceai de tei sau/şi de muşeţel).
Sunt, desigur, doar câteva pilde ale folosirii untdelemnului în gospodărie, acesta având şi numeroase întrebuinţări tehnice.
Merită să mai amintim şi faptul că untdelemnul putea fi obţinut din aceleaşi seminţe crude sau respectiv prăjite, proprietăţile sale fiind foarte deosebite în funcţie de procedeul de producţie. Multe dintre aceste procedee au fost pierdute în epoca modernă şi (parţial) redescoperite în zilele noastre.

Uleiul, în afară de folosirea sa în facerea vopselelor sau a anumitor leacuri şi cosmeticale, se întrebuinţa şi pentru salate uşoare, dar mai ales pentru unele amestecuri numite prăjeli, prăjituri sau rântaşuri.
Prin prăjeli, prăjituri sau rântaşuri de ulei se înţelegea un amestec de verdeţuri, ceapă (verde sau uscată), praf/bucăţi de ciuperci şi făină ce se rumeneau, fierbeau sau prăjeau la foc domol.
Dintr-un astfel de amestec de prăjitură sau rântaş – cu sau fără ceapă, după gust – cu puţină moare sau oţet, usturoi zdrobit, sare şi, eventual, ceva apă, se obţinea un mujdei gros, foarte apreciat în timpul posturilor (şi foarte consistent).
Un amestec de prăjitură sau prăjeală cu vinete tocate (mai apoi şi cu / sau cu roşii zdrobite) şi usturoi, dădea un fel de sos gros ce se folosea la napii fierţi ori părjiţi sau cartofii fierţi ori prăjiţi. Acelaşi sos gros se turna peste un amestec de ciuperci, ardei şi ridichii – toate proaspete şi tăiate bucăţi -, însoţite de lipie. Iarna sosurile din ulei însoţeau adesea ciupercile murate şi alte „conserve”, cum li se spune astăzi, dar şi peştele afumat sau sărat.

 

câteva pilde

Untdelemnul de alune, aproape uitat astăzi, era mult preţuit în vechime de Români. Atunci când copiii creşteau prea repede, atunci când oamenii făceau munci grele, atunci când bătrânii se plângeau de dureri în capul pieptului (fie de origine gastrică, fie de origine cardiacă), untdelemnul de alune era socotit ca primul recomandat. (Pentru inimă se mai adăugau şi păstrăvul, lostriţa şi alţi peşti… dar nu numai.) Nefiind medic – şi cu atât mai puţin unul de profil – nu pot spune în ce măsură această tradiţie populară are baze reale. Ca folclorist, mai pot aminti însă şi faptul că, asemenea uleiului de dovleac, era folosit şi împotriva „viermilor” (paraziţilor intestinali). Se credea că alunele sau, respectiv, untdelemnul de alune constituie un ajutor foarte eficient în întărirea copiilor bolnăvicioşi, în recăpătarea puterilor pentru cei aflaţi în convalescenţă, dar şi ca ajutor în tratarea bolilor febrile („friguri”, „răceli”).
Fetele foloseau untdelemnul de alune, simplu sau „cu muşeţel”, „cu gălbenele” etc, în îngrijirea pielii – mai ales în combaterea „coşurilor”.
De asemnea se folosea la dulciuri, adăugând aroma sa specifică, la salate, brânzeturi etc.

Untdelemnul de jir este aproape uitat. Se extrăgea, de preferat, din jir prăjit, mijloc prin care se scădeau taninurile aflate din belşug în seminţele de fag. În ciuda acestor taninuri, pentru unii mai greu de primit, untdelemnul de jir este foarte bogat în vitamine şi enzime, rivalizând calitativ cu untdelemnul de măsline. Turtele de jir rămase după presare erau – sunt – o hrană excepţională pentru vite şi păsări. Untdelemnul de jir se folosea în mai toate domeniile, de la unsul balamalelor sau osiilor până la prăjeli, salate, facerea pâinii etc. Întinderea pădurilor de fagi asigura din belşug pe Români cu jirul trebuincios.

Untdelemnul de migdale era folosit în trecut şi pentru anumite cosmetice („laptele de migdale” era o formă intermediară între „pasta de migdale” şi „untdelemnul de migdale„), dar şi pentru dulciuri, mai ales coapte la cuptor (turtă dulce, cozonac, prăjituri etc.). O serie de creme aromate se realizau tot pe baza untdelemnului de migdale.

Untdelemnul de măsline este atât de binecunoscut încât nu credem că mai are nevoie de prezentare. De la întrebuinţările cosmetice la salate şi unele mâncăruri era şi este mult întrebuinţat.

Untdelemnul de nuci are o aromă specifică, foarte frumoasă, având şi o culoare pe măsură. În trecut se folosea mai ales undelemnul obţinut după o uşoară „pârlire” a nucilor – care îndepărta o parte din coajă, prin vânturarea lor după pârlire. Românii se fereau de prăjirea propriu-zisă a nucilor, pe care o practicau doar pentru anumite forme de untdelemn de nuci, folosit pentru anumite prăjituri şi cozonacuri (cu aromă puternică de nucă). Untdelemnul de nucă era socotit un adevărat leac sau medicament, dătător de sănătate şi vigoare. Dulciurile de post cu acest untdelemn marcau sărbătorile care cădeau în aceste perioade mai sobre. Amestecul de brânză, caş, ciuperci, untdelemn de nuci, usturoi, busuioc şi alte condimente era socotit ca „înlocuitor de carne” pentru cei care se abţineau de la consumul acesteia. Salatele şi alte mâncăruri cu untdelemn de nuci – aproape totdeauna crud – erau foarte preţuite pentru aroma lor, dar şi pentru energia pe care o dădeau.

Uleiul de cânepă era folosit mult pentru amintitele prăjeli, părjituri sau rântaşuri – mai ales înainte de răspândirea uleiului de floarea soarelui. De asemenea se folosea în salate, în mâncăruri – în loc de untdelemn etc. Multe gospodine preferau ca sosurile cu ulei de cânepă să fie numai „fierte” sau „rumenite”, pentru că acest ulei se arde uşor; altele, dimpotrivă, iubeau gustul prăjelii produsă prin arderea uleiului de cânepă împreună cu celelalte ingrediente.
După ce se puneau în el flori de tei pentru câteva zile, uleiul de cânepă era folosit în hrana copiilor agitaţi, a adulţilor supărăcioşi (iritabili) sau suferind de întristare (depresie).

Uleiul de in era foarte mult folosit în creşterea copiilor în general şi a fetelor în special. Atât ca aliment, cât şi ca mijloc de îngrijire a sănătăţii şi frumuseţii, uleiul de in avea nenumărate întrebuinţări. Cercetările moderne au dovedit adevărate aceste „credinţe populare” – cum erau, cu dispreţ, numite până nu demult. De la echilibrare hormonală până la combaterea cancerului, uleiul de in are un şir de beneficii care pare greu de crezut, mai ales pentru o plantă socotită de astăzi, de cei mai mulţi, în primul rând textilă. Merită amintit aici că adăugarea seminţelor de in în mâncare, ca şi folosirea măcar de 2-3 ori pe săptămână a uleiului de in, s-au dovedit a fi mijloace eficiente de prevenire şi combatere a osteoporozei. Fără a se înţelege de aici că untdelemnul sau seminţele de in ar fi un panaceu, un mijloc de vindecare miraculoasă, rolul lor în prevenirea şi ameliorarea osteoporozei sunt atestate astăzi de medicina modernă.
Alături de untdelemnul de migdale sau cel de măsline, uleiul de in era esenţial în îngrijirea părului. De asemenea era folosit, în lipsa untdelemnului de alune, la combaterea „coşurilor” (acneelor).
Dar, ca orice aliment sau leac puternic, şi uleiul de in are opreliştile sale ori, dacă vreţi, contraindicaţiile sale: consumul de ulei de in (sau seminţe de in!) este cu desăvârşire oprit pentru femeile însărcinate, lăuze, ori care alăptează! Pe de altă parte, este mai mult decât recomandat femeilor aflate la menopauză!

Am trecut aici peste rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului). Este un fapt ce se poate reproşa, cu dreptate, într-un asemenea context, istorico-etnologic. Dar am socotit că rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului) sunt prea multe şi complexe, astfel încât o încercare de prezentare fie ar fi încărcat prea mult articolul, fie ar fi fost ceva ciunt – şi implicit falsificator. O să amintim pe scurt de Mirungere, miruit, Sfântul Maslu, Ungerea Domnitorilor, sfinţirea caselor (şi altor construcţii sau locuri), precum şi de ungerile şi tragerile făcute la anumite descântece, ca simplă punctare a unei lumi de rosturi sfinţitoare a materiilor cunoscute ca untdelemn sau ulei.

 

Desigur, aceste scurte rânduri nu ţin loc de lucrări de specialitate sau prezentări amănunţite! Prin ele am vrut doar să amintesc de o parte din beneficiile – şi limitele – unor produse cândva mult folosite de Străbuni (şi astăzi, adesea, aproape uitate). Cei care au căpătat dorinţa de a cunoaşte mai multe despre ele vor avea de căutat; şi un sfat foarte bun este acela de a întreba specialiştii (medici, dieteticieni, farmacişti etc.) înainte de orice folosire a untdelemnurilor sau uleiurilor.
Ştiu că îndemnul pare ciudat, mai ales că toţi îşi închipuie că se pricep la gătit, ba chiar şi la medicină. Dar împotriva acestei idei stau atât bogăţia noilor informaţii din scurta mea prezentare, cât – mai trist – starea de sănătate a oamenilor de astăzi. Este mai mult decât necesar ca oamenii să studieze în mod sistematic ce şi cum mănâncă, să înveţe să consulte specialiştii pentru orice „amănunt esenţial” al vieţii lor. Nimeni nu se naşte învăţat, dar „în multa sfătuire stă mântuirea”. Atât cea din neştiinţă, cât şi toate celelalte. 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noi, plantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori…

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemn. Untdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăze, coarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?
Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

„ au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

„luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

„Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturi că balsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

*

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
„Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.”

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfirInflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfirFrunze de calomfir.

*

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

*

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
„Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

CRUGURI ROMÂNEŞTI

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

CRUGURI ROMÂNEŞTI
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p. 7-13)

 

A zis Dumnezeu: „Să fie lumi­nă­tori pe tăria cerului, ca să lu­mineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria ceru­lui, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa.

Facerea 1.13‑15

     Pentru unii timpul se măsoară (şi curge) după bă­tăi ale firelor de nisip în clepsidră, ale balansierului pendulei ori ceasului mecanic, sau după bătăile zvâcnite ale cristalelor de cuarţ. Pentru alţii timpul se măsoară mai ales în războaie, în adunare de pămân­turi, bani, arme ori armate, biruinţe militare şi di­plomatice şi alte asemenea lucruri.

     Dar nici una din aceste măsurători ale timpului (şi istoriei) nu ţin de firea lucrurilor.

     Firea lucrurilor (natura lor, cum se spune astăzi), se desfăşoară după alte legi. Legi străvechi, dar me­reu în putere. Şi după aceste legi se conducea în ve­chime Neamul Românesc, după aceste legi care – pentru a vorbi cum se vorbeşte astăzi – sunt şi mo­ral‑dogmatice, şi fizice, chimice, matematice şamd. Sunt tot ceea ce intră în ordinea sădită în fire dintru începuturi.

     Şi astfel, Românii ştiu (sau ştiau…?) că în zidirea lui Dumnezeu vremea se scurge după cruguri. Ce sunt crugurile? Greu de înţeles acest cuvânt de gândi­rea actuală! Crugurile sau devenirile firii însemnează în zidire urcarea rotită a stelelor în nemărginirea bol­ţii cereşti [i]; creşterea, moartea şi renaşterea firelor de iarbă; transhumanţa păstorilor şi migraţia ciurdelor şi turmelor de animale; creşterea, maturizarea şi moar­tea fiarelor, care trăiesc pe mai departe în puii lor, şi în firea care creşte din trupurile lor… Crugurile, sau devenirile firii, înscriu în cartea veşniciei drumurile picăturilor de apă, în râuri, şi bălţi, şi lacuri, şi mări, în rouă şi ceaţă şi nori, în ploi şi zăpezi… şi mai în­scriu şi creşterea şi scăderea pustiurilor, pădurilor şi păşunilor, ori a gheţurilor, sau chiar a pământului…

     Toate acestea sunt deveniri fireşti, sunt părţi ale rânduielilor hotărâte din veşnicie de o Înţelepciune mai presus de hotare (şi de judecata omenească) [ii].

     Sunt acestea mişcări fireşti, pe cât se poate regu­late, dar de o regularitate specială, fenomenică – dacă putem folosi un astfel de termen. Corpurile cereşti, în călătoriile lor multiplu spiralate, sunt supuse unor felurite influenţe, care schimbă durata şi forma miş­cărilor lor. Orbitele, traseele cosmice ale corpurilor cereşti, atât de cunoscute – cel puţin ca nume – oa­menilor de astăzi, nu există de fapt ca atare. Ele sunt aproximări, idealizări, abstractizări ale unei realităţi mult mai complexe. O planetă, de pildă, nu se mişcă de fapt niciodată circular în jurul unei stele, lucru cu­noscut de orice astronom; şi aceasta nu (doar) pentru că descrie o elipsă în loc de cerc. Mişcarea unei pla­nete cuprinde o serie de oscilaţii, atât în jurul propriei axe, cât şi provocate de forţe exterioare (de la atracţia variată a altor corpuri cereşti la interacţiuni directe cu astfel de corpuri). Mai mult, călătorind alături de steaua sa prin Univers, orice planetă (asteroid, pla­netoid) se află într‑o umblare spiralată. Deci, avem spirala „orbitei” în jurul stelei, la care se adaugă spi­rala mişcării în jurul propriei axe, la care se adaugă influenţa forţelor exterioare (de la sateliţi la nori de praf). Ba mai putem adăuga la aceasta şi fenomenele interne, de genul deplasărilor de masă (cutremure, erupţii etc), care determină schimbări ale axei şi miş­cărilor planetei [iii]. Pentru a descrie corect asemenea mişcări este nevoie de un aparat matematic destul de străin imensei majorităţi a oamenilor. Românii le‑au numit cruguri. Fiind parte a devenirii fireşti a lucru­rilor, ele cuprind şi regula, şi excepţia. Căci chiar şi accidentele fac parte din legea firii (cel puţin a firii căzute).

     Am arătat mai sus că regularitatea crugurilor, a cur­sului firesc al lucrurilor este „fenomenică”. Ne‑am referit aici la acea felurită lege a curgerii şi schimbării care stă la baza crugurilor. Dacă în mişcarea corpu­rilor cereşti există o anume ritmicitate mecanică, alt­fel stă lucrul cu picătura de apă care îşi urmează drumul său din adâncul pământului către cer, şi iar către pământ sau mare. Deşi există şi aici un drum, o devenire, ea nu ţine decât într‑o anumită parte de loc – mereu altul – şi mai puţin de timp, ci de alte puteri ale firii (căldura, frigul, vântul, soarele, umbra, lu­mina şamd). Tot după astfel de legi se desfăşoară şi crugul vieţii şi al morţii pentru ierburi, copaci şi ani­male. Dar pentru înţelegerea acestor cruguri este ne­voie de altă gândire, şi de altă filozofie, decât cea mo­dernă şi contemporană (ambele bazate pe elimi­nări, aproximaţii şi abstractizări [iv]). Apropiindu‑se par­ţial de vechea gândire românească, anumite cu­rente eco­lo­gice şi geofizice vorbesc astăzi tot mai mult de ci­cluri, interacţiuni, legături, sisteme inter­dependente [v]. Sunt nişte paşi de început către o gân­dire care la Ro­mâni, în urmă cu multe, multe secole, era deja bine închegată.

     Vechea cultură românească folosea o astfel de gân­dire şi, ca urmare, altfel de înţelesuri – ale cuvintelor, ale fiinţei… – faţă de ceea ce are lumea astăzi. Felul în care se privea atunci lumea, existenţa, este mai greu de înţeles acum. Crugul, de pildă, arătând mişcarea firească a unui lucru, arată şi împlinirea acelei miş­cări, plinătatea (plenitudinea) ei. Aşa este cu ziua, pen­tru care crugul însemnează luminarea – căci aceas­ta este mişcarea firească a zilei – aşa încât şi amiaza ajunge a fi „crugul zilei”. Seara deja se înstrăi­nează de zi, devenind o altă lume; de aceea se şi spune că „scade ziua”, atunci când se apropie seara. Sensul, înţelesul zilei, este lumina. Ieşirea zilei din plinătatea luminii înseamnă o micşorare a ei în faţa altei părţi a firii, noaptea, care creşte, pentru a‑şi atinge în miezul ei deplinătate: crugul nopţii. Ne aflăm, atunci, în puterea nopţii, când legile acestei părţi a firii care este noaptea lucrează desăvârşit lu­crarea lor. Desigur, vine şi clipa când noaptea slăbeşte, când lumina, de undeva de dincolo de marginea ză­rii, începe a se scurge câte puţine, până când ne aduce în fapt de zi. Începutul zilei sau al serii, ca fapt, este o mărturie a conştiinţei româneşti a permanentei creaţii a lumii, despre care vom vorbi mai apoi. Ve­dem însă în cele arătate că în mişcarea firească a lu­crurilor există o plinătate a lor, un rost, în înţeles ce trebuie atins, împlinit. Acesta este, în vechea limbă românească, tot crug, ba am putea spune că este cru­gul deplin. Nu ştiu, iubite cititorule, dacă mai citeşti, dacă mai înţelegi, sau dacă mai vrei să înţelegi aces­tea. E foarte greu pentru mine să traduc înţelesurile vechii limbi, ale vechii gândiri, în limba şi gândirea de astăzi; pentru că sunt tare diferite.

     Dar, desigur, pentru nerăbdarea noastră de astăzi – şi, ca să fim cinstiţi, şi pentru puţina noastră cre­dinţă – asemenea lucruri, chiar de mai au un oarecare înţeles, sunt… străine. Pentru omul de azi, ce însem­nătate mai au crugurile? Ori fi trebuincioase agri­culturii, sau unor oareşicari cercetări istorice şi ştiinţi­fice, dar ce folos mai pot avea ele pentru viaţa tulbu­rată pe care o trăim?

      E bine să poposim o clipă în afara alergării noastre neîncetate şi să privim istoria. Totdeauna a fost o lume, o parte a omenirii, care a alergat, şi a măsurat timpul în zvâcniri, evenimente, strângere de averi; ea a privit firea ca pe ceva potrivnic, ce trebuie supus, cu care trebuie luptat.. Şi totdeauna a fost o altă lume – deşi tot parte a omenirii – care a mers pe altă cale, a armoniei cu legile firii, a măsurării vremilor pe te­meiul crugurilor, a devenirilor fireşti ale firii. Aceas­­tă deosebire nu este, prin urmare, nouă. Ambiţiile şi lă­comiile firii omeneşti nu sunt o născocire a veacului nostru. Dimpotrivă, sunt un lucru prea vechi. Şi tot­dea­una cei atraşi în acea parte a omenirii frământată de nerăbdări şi pofte a privit către lumea rânduielilor fireşti cu un amestec de dispreţ şi dorinţă. Dispreţ, ca faţă de lucruri aflate pe o treaptă mai joasă (de multe ori pecetluită de cuvinte ca „simplu”, „stră/vechi”, „natural”, „primi­tiv” etc). Dorinţă, ca urmare a unui amestec de chemare interioară şi închipuire boemă, de multe ori cu totul străină de adevăr (ca în greco‑romana fantezie sintetizată de „et in Arcadia ego”). Din tot acest amestec de sentimente de care am amintit rămân chemarea interioară, de obicei prea slabă pentru a putea birui resentimentele şi poftele care duc pe om în alergarea şi zbaterea atât de dure­roasă a lumii.

     Şi totuşi, această chemare are rostul ei adânc. Pen­tru că ea este chiar chemarea firii noastre însetată de nesfârşitul Dumnezeirii. Nu în zadar un sfânt numea timpul „distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răs­punsul omului”. Trecând din dimensiunea fră­mân­tă­rilor de fiecare clipă, a nenumăratelor bătălii pen­tru minusculele victorii ale lumii căzute, în di­men­siunea cutremurător de înaltă şi nespus de bo­ga­tă a Duhu­lui, omul câştigă. Câştigă tot. Se regăseşte pe el în­suşi, îşi regăseşte deplinătatea, capătă pacea – atât de mult şi zadarnic dorită în frământarea lumii căzute –, şi găseşte nenumărate lucruri de valoare ade­vărată, rosturi ale noii sale existenţe. Şi trecând către noi în­ceputuri prin noi începuturi intră în veş­ni­cie. În veş­nicia din care poate privi către lumea fră­mân­tărilor, înţelegându‑o şi deplângându‑o cu mila iubirii; în veşnicia luminată pururea de strălucirea lui Dumne­zeu şi împodobită de prezenţa celorlalte făp­turi du­hovniceşti, sfinţi şi îngeri întreolaltă.

     Desigur, până la o astfel de înălţime este ceva drum de făcut. Şi totuşi, aşa cum bine ştim, sunt des­tui cei care l‑au străbătut. Dar ceea ce ştim mai puţin este faptul că uneori popoare întregi s‑au aşezat pe această cale, în această lume a Duhului. Iar Poporul Românesc, aşa cum vom vedea mai încolo, chiar în şi de această lume a Duhului a fost zămislit. Deşi năs­cut – ca tot ce este pământesc – în acea vale a plân­ge­rii care este lumea căzută, el a fost totuşi aşezat din­tru început în lumea cerească, în Împărăţia lui Hris­tos. De aceea şi crugurile adevărate ale Neamului Românesc sunt sfinte şi sfinţite. Universul descris de crugurile şi rosturile Neamului nostru este şi mare, şi vechi. Şi, ar trebui să recunoaştem, greu de înţeles (şi cu atât mai mult de primit) de noi, cei de astăzi, aflaţi atât de mult sub semnul frământării şi neliniştii. Pa­cea înţelepciunii înşeală pe cei slabi. Ei o confundă cu resemnarea, cu laşitatea, cu simplitatea (privită ca puţinătate) sau cu altele asemenea. Tot astfel şi alte rosturi ale vechii lumi româneşti sunt astfel cel puţin greu de înţeles şi de primit. Deşi sunt ale noastre, sunt mai mult uitate şi străine decât ale noastre. Deşi pare ciudat, ne‑am înstrăinat de noi înşine.

     Chiar cu o sută de ani sau două în urmă, deja mulţi Români, poate cei mai mulţi, pierduseră mult, foarte mult, din străvechea cultură şi lume româ­nească. Desigur, putem găsi pricini, dar nu aceasta ne trebuieşte întâi. Căci pricini se vor găsi, noi şi vechi, mereu, pentru a părăsi binele. Ceea ce e mai presus de toate este însă a cunoaşte binele, pentru a putea rămâne în el. Căci, e de la sine înţeles, nu poţi sta în ceea ce nu cunoşti. Iar noi avem nevoie de bine, şi mai ales avem nevoie să fim noi înşine. Ori fără moştenirea noastră nu putem fi noi înşine, şi nu pu­tem fi bine.

Mihai-Andrei Aldea

 

[i] Se ştie că pentru măsurarea timpului ştiinţa fundamen­tală este astronomia, iar marea bătălie este po­trivirea calendarului omenesc cu cel astronomic. Pe lângă aspectele ştiinţifice, adică perisabile şi subiective – întrucât şi cunoaşterea omului este subiectivă şi supusă schimbării cu fiecare epocă, şi chiar mai repede – ale problemei, există aspectul duhovnicesc, adică veşnic. A zis Dumne­zeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pă­mânt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deose­bească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept lumină­tori pe tăria cerului, ca să lumineze pământul” (Facerea 1.13‑15). Iată, prin urmare, că aceste cruguri nu sunt o născocire populară românească lipsită de temelie. Dim­potrivă, ele devansează atât gândirea ştiinţifică modernă – cu adevărat regăsindu‑se abia în cea contemporană –, cât şi gândirea filosofică şi religioasă a nenumărate civilizaţii şi curente spirituale şi se află pe linia sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi omul are, de multe ori, pretenţii de exactitate absolută (şi o anume sete de permanenţă) astro­nomia ne‑a învăţat că până şi calendarul astronomic e su­pus anumitor schimbări. De multe ori considerate neglija­bile pentru nevoile noastre curente, dar uneori neaşteptat de grave – pentru aceleaşi „banale” preocupări. Această „ritmicitate variabilă”, foarte greu de încadrat în tipologia obişnuită (de tabiet) a omului, era cuprinsă în vechea civi­lizaţie românească în sistemul de gândire şi înţelegere a lumii numit crug. Probabil că peste ceva vreme, când evoluţia ştiinţei va impune adoptarea acestui sistem de gândire şi înţelegere a lumii, şi o va face într‑un limbaj străin, intelectualii şi savanţii noştri îl vor adopta şi ei, cu tot cu neologismele adiacente, plini de admiraţie faţă de genialitatea sa. Şi vor uita, cu cea mai deplină linişte, că străbunicii lor aduseseră acest sistem la un grad uimitor de perfecţionare filosofică (şi nu numai). Şi că, dacă şi‑ar fi dat oleacă osteneala, ar fi putut fi ei cei care să dea lumii şi ştiinţei contemporane această gândire şi înţelegere atât de adâncă a lucrurilor şi lumii.

[ii] Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Mişcarea nu scoate diferitele forţe ale naturii din armonia lor stabilă. Este în ele o putere comună care le mână în această mişcare care le [şi] ţine în armonie. Ştiinţa din timpul din urmă a pus în evidenţă în natură forţe reciproce care nu erau cunoscute înainte. Dar şi faptul că, dacă se scot din unitatea lor, aceste forţe produc efecte vătămătoare pentru oameni şi natură. Forţele naturii nu se sus­ţin reciproc numai ca mişcare, ci se frânează ca să nu lucreze una împotriva altora. Când nu mai sunt lăsate în această frâ­nare produc efecte de poluare.” nota 29 la Cele cinci cuvinte te­ologice ale celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 125‑126.

[iii] De aici şi o problemă pe care scrierile SF despre zboru­rile spaţiale – şi nici chiar studiile oficiale despre călătoriile cosmice – nu au luat‑o niciodată în seamă este chiar problema schimbărilor de masă. Plecarea (şi venirea) a milioane de tone de pe Pământ, pe baza unei energii re­active (fie că e antigravitaţie, energie nucleară, antimaterie sau un amestec tipic de comburant şi carburant) sau chiar prin „teleportare”, ar duce la schimbări foarte serioase în masa şi orbita Pământului. Ar fi o formă de „poluare” mai gravă decât tot ceea ce a existat vreodată în istoria omului. Acelaşi efect ar fi produs şi asupra corpurilor cereşti de destinaţie, dar şi asupra celor de pe rutele curente ale na­velor.
[adăugire 17.VII.2017: prin 2010 am găsit o carte de Isaac Asimov, Nemesis, în care se menţionează – ca o soluţie pentru o dilemă vitală a firului epic al romanului – influenţa masei navelor cosmice asupra deplasării unui astru; mi se pare paradoxal că marele om de ştiinţă Isaac Asimov nu a explorat mai pe larg această problemă, căci analiza aceleiaşi influenţe asupra echilibrului mecanicii galactice ar fi necesitat o altă formă de navigaţie interstelară decât cea folosită în seria „Roboţilor” şi cea a „Fundaţiei”, ori în alte lucrări ce îi aparţin…]

[iv] Sistemul adiabatic, adică izolat complet de orice alte sisteme, este cel mai deplin exemplu al acestei gândiri. Existenţa sa este deplin trebuincioasă în gândirea ştiinţi­fică actuală, ceea ce face pe mulţi să creadă că este o nece­sitate absolută pentru gândirea ştiinţifică universală. Vom vedea însă că Românii vechi au realizat pe baza unei gân­diri cu totul diferite lucruri pe care oamenii de astăzi nu le‑ar putea în nici un caz realiza fără suportul ştiinţific modern (bazat pe „adiabatic”). De altfel, această închistare într‑o anumită civilizaţie umană este şi pricina pentru care realizările altor civilizaţii umane par unora (prea limitaţi în înţelegerea diferenţelor) „extraterestre”.

[v] Unul din termenii apăruţi pe temă este cel de integronică, precedat de cel sf‑istic de nexialism, ambele în­cercând să realizeze integrarea sistemelor (modul obişnuit de gândire ştiinţifică, vezi nota IV) într‑un întreg coerent (aşa cum lumea este un întreg coerent).
[adăugire 17.VII.2017: termenul de nexialism şi conceptul cunoscut astăzi mai ales cu numele de integronică apar prima dată, din câte ştiu eu, la scriitorul de literatură S.F. Alfred Elot van Vogt]