"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Sunt străzi și ulițe pe care încă miroase a cozonaci și sarmale, a drob și fiertură, a bunătăți pregătite de mâinile harnice. Binecuvântarea Domnului este peste aceste case, care țin buna osteneală a pregătirii casei cu toate cele trebuitoare. Binecuvântarea Domnului este în sufletele celor ce se muncesc, fie ca prima mână, fie ca ajutoare. Binecuvântarea Domnului este cu ei căci muncesc și se ostenesc înfrumusețând. Înfrumusețând masa, casa, ograda, lumea.
Din vechime Româncele se ostenesc să dea față frumoasă multor bunătăți, dar mai ales cozonacilor și pâinii de casă. Ca să fie rumene, luminoase, strălucitoare. Căci așa este Domnul Iisus la Înviere, așa este fața Domnului Christos de Paști!, spune înțelepciunea veche românească.
Da, așa este, la Înviere Dumnezeu strălucește. Și strălucesc împreună cu El toți cei care au muncit și s-au ostenit ca să Îl cinstească cinstit.
Înviază Dumnezeu, bucuria noastră! Christos a înviat!
Oamenii se socotesc raționali, însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cărțile și cuvintele vechilor înțelepți. Dar raționali sunt doar aceea, care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu.Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali.
(Sfântul Antonie cel Mare)
Voltaire s-a împăunat cu ateismul său, așa cum au făcut mulți oameni iraționali în epocile modernă și contemporană. Lupta împotriva evidenței care Îl mărturisește pe Dumnezeu l-a făcut să emită, firește, multe prostii. Una dintre ele este afirmația (desigur, categorică…)
Pentru a fi un bun patriot trebuie să devii dușmanul restului omenirii.
Ideea este în radicală contradicție cu deviza masonică „libertate, egalitate, fraternitate”, deși Voltaire a fost mason! Contradicția vine dintr-o de așteptat neînțelegere a binelui.
Prin „bun patriot”, Voltaire înțelege pe cineva dedicat intereselor Patriei mai presus de interesele restului omenirii. Lucru ce este adevărat. Dar este adevărat altfel de cum vede Voltaire!
Pentru Voltaire, interesele naționale sunt în contradicție (naturală, deci ființială) cu interesele celorlalte națiuni, implicit ale omenirii. În realitate, națiunile sunt părți naturale ale omenirii.
Aici însă Voltaire se împotmolește și încremenește în fața unei prejudecăți masonice: că națiunile ar fi artificiale.
Și, desigur, în măsura în care națiunile sunt făcute de oameni, pot fi numite artificiale. Dar câți oameni au întemeiat o națiune?
De fapt, niciunul! Și aici apare deosebirea dintre gândirea științifică – ce observă faptele și apoi concluzionează – și gândirea doctrinară, masonică – ce neagă faptele pentru a susține doctrina. Dar care sunt faptele?
Adevărul este că forme de națiune există pretutindeni. Comunități conștiente de originea comună, cu interese materiale comune, având o cultură comună și, de multe ori, o religie și limbă comună – acestea ar fi națiunile după dicționare. Dar, deși acest lucru nu convine rasismului cultural, definiția se aplică fără discuție majorității triburilor din Papua sau Amazonia. Iar împărțirea oamenilor în comunități cu identitate proprie – culturală, materială, lingvistică etc. – este o permanență existențială: deosebirile făcute de arheologi între una și alta dintre culturile Preistoriei se întemeiază tocmai pe specificul material ce oglindește specificul spiritual. Atunci când vorbim despre Cultura Cucuteni sau Cultura Glina vorbim despre comunități cu o puternică identitate. Iar această împărțire și specificitate apar natural, de multe ori chiar neașteptat și involuntar. Englezii nu au vrut să apară Națiunea Americană. Portughezii nu au vrut Națiunea Braziliană. Spania nu a vrut ca Mexicul, Argentina, Chile etc. să devină țări de sine stătătoare, națiuni, patrii. Toate aceste „popoare de origine” au vrut să fie patria pentru cei „de peste mări”, au lucrat din răsputeri la păstrarea oamenilor de acolo în hotarele fizice și spirituale ale locului și națiunii de origine. Germanii nu au vrut să apară Austria. Rusia nu a vrut să apară Ucraina. Arabii Arabiei nu au vrut ca Arabii din Egipt, Algeria sau Tunisia să devină independenți de ei, să își găsească propria identitate etnică. Și totuși, s-a ajuns acolo.
Toate aceste pilde, și mii și mii de altele asemenea, dovedesc 100% că
apariția și dezvoltarea națiunilor este un fenomen natural
(nu artificial). Sau, altfel spus,
Națiunile sunt părți naturale ale omenirii.
Ceea ce înseamnă că sunt bune – fie că definim acest bine creștinește sau evoluționist. În amândouă variantele, națiunile sunt și firești, dar și necesare.
Evoluționist, pentru că astfel se formează grupuri de selecție care ar duce la rasa umană superioară visată de Darwin (da, și de Hitler, Mussolini sau alți ucenici ai lui Darwin).
Creștinește, națiunile sunt firești și necesare din altă perspectivă. Pe de-o parte, pentru că sunt făcute de Dumnezeu și rămân în veșnicie – conform Bibliei. Pe de altă parte, pentru fiecare este o parte a întregului omenirii, așa cum organele sunt parte a întregului trupului. Adică fiecare națiune trebuie să vină în simfonia omenirii cu poezia și cântecul său, adică fiecare să își aducă „slava sa”, specificul său național bun. Care constituie o necesitate pentru ceilalți oameni, așa cum fiecare organ este necesar trupului. Ca urmare, un bun patriot/naționalist se raportează la Dumnezeu pentru a înțelege care este binele Patriei/Națiunii. Iar acest bine nu există printr-o izolare (oricât de „superbă”) a Patriei/Națiunii față de restul omenirii.
În fapt, a pretinde că un bun patriot ar trebui să fie „dușmanul restului omenirii” este ca și cum ai spune că o celulă dintr-un organ este o bună celulă a acelui organ doar dacă este „dușmana restului trupului”. O absurditate evidentă.
Aici însă găsim răspunsul și la o întrebare ce îi preocupă pe mulți „gânditori” de ieri și de astăzi (îi preocupă de obicei subconștient nesincer, dar convins!):
Cum îmi fac datoria față de omenire? Mai ales dacă sunt legat de o națiune?
Desigur, răspunsul este: făcându-ți datoria cu adevărat, înaintea lui Dumnezeu, față de Patria/Națiunea din care faci parte. La fel ca celulele sănătoase în trup.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Mitologic se pretinde că sunt oameni care ar fi întemeiat o națiune. Științific, se poate spune că uneori un om este hotarul dintre o națiune și alta. Dar este pentru că a vrut și așa cum a vrut? Așa este, de pildă, regele Voiteh-Ștefan-Iștvan pentru Unguri, o separare între națiunea maghiară veche, vitează, dar tolerantă religios și etnic, și cea de atunci și până astăzi. Dar chiar și în acest ultim caz omul care este hotar nu este conștient de ceea ce produce și nici nu produce ceea ce vrea. Pentru a reveni la exemplul dat, Voiteh-Ștefan-Iștvan a vrut să producă o națiune ultra-catolică, în timp ce Ungaria produsă de el este, împotriva voii sale, protestanto-ateisto-catolică. Se poate vedea astfel că în procesul istoric există cel puțin un element aflat dincolo de voința oamenilor (și ca mase, dar mai ales ca indivizi). Element ce poate fi socotit natural de Atei. Dar care include, în afară de legile naturale date de Dumnezeu și multe alte participări (a se vedea Teologia Istoriei). Altfel spus, nici măcar în acest caz nu putem avea o origine artificială a națiunilor.
Am fost întrebat repetat care ar fi cărțile bune privind Istoria Românilor. Este o întrebare grea și la care am chibzuit mult. Răspund acum în primul rând privind Istoria Veche a Românilor, cu două lucrări ce mi se par fundamentale pentru a înțelege și istoria noastră, și ce înseamnă a fi Român:
Istoria literaturii dacoromane, scrisă de marele, extraordinarul și infinit de puțin apreciatul geniu și patriot Mihail Diaconescu. Lucrarea este o sinteză enciclopedică a izvoarelor istorice și a adevărurilor istorice punctate cândva de Părintele Ioan G. Coman, Mitropolitul Nestor Vornicescu, scriitorul Artur Silvestri, marele patriot Hristu Cândroveanu etc. Lucrarea are foarte puține (și cu adevărat minore) greșeli, dar cuprinde foarte mult adevăr istoric esențial, de lipsă în uriașa majoritate a scrierilor despre începuturile Neamului Românesc. Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să cunoască Istoria Veche a Românilor. Este o lucrare absolut esențială pentru cei care vor să înțeleagă sufletul Neamului Românesc.
Patericul românesc, scrisă de marele patriot și cel între sfinți părintele nostru Ioanichie Bălan. Lucrarea este un tezaur neprețuit al Sfinților Neamului Românesc. Deși tezaurul cuprinde chiar și sfinți din ultimele secole, este esențială în primul rând pentru a înțelege și începuturile, și continuitatea Românilor: în, prin, întru și pentru Biserica lui Christos Iisus. Extra Ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu este salvare/mântuire), spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei – și întreaga Biserică i-a dat dreptate. Extra Ecclesiam nulla Natio Romana, adică În afara Bisericii nu există Națiune Română, spunem noi, în fața mărturiei clare a Istoriei: prin Biserică s-a format Neamul Românesc, toți cei care au rămas ai Bisericii au rămas Români, cei care au căzut din Biserică au ieșit și din Neamul Românesc. Patericul românesc este o lucrare fundamentală pentru înțelegerea acestui adevăr, și a multor alte adevăruri (de obicei ascunse ori pur și simplu necunoscute de autorii lucrărilor de istorie românească).
Aș mai adăuga aici patru lucrări prețioase pentru istoria noastră, chiar dacă nu sunt (neapărat sau integral) de Istorie Veche. Romanitatea românilor. Istoria unei idei, de Adolf Armbruster. Ușor pedantă, față de cele două lucrări de mai sus și cu unele lipsuri, cartea este totuși foarte folositoare din multe puncte de vedere. Merită citită și, pentru cine poate, avută în bibliotecă. Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și imperiul mongol, de Șerban Papacostea (se găsește și în forma Românii în secolul al XIII-lea : între cruciată și imperiul mongol). Cred că această lucrare este esențială pentru o viziune mai adevărată asupra Istoriei Medievale a Românilor. A treia lucrare a apărut de-a lungul vremii sub mai multe titluri, precum „Originea și conștiința națională a Aromânilor” sau „Geneza șievoluția conștiințe naționale la macedoromâni”, sub toate titlurile fiind munca aceluiași autor, Constantin Papanace. În sfârșit, mai consemnăm aici lucrarea Studii istorice asupra Aromânilor din Peninsula Balcanică de Ioan Caragiani (aici o versiune pdf din 2002). Ultimele două lucrări sunt foarte folositoare pentru o vedere mai largă asupra istoriei noastre, nu mărginită (după cum doresc forțe străine anti-românești) la, cel mult, Românii dintre Tisa și Nistru.
Desigur, sunt și multe alte lucrări și mulți alți autori care merită amintiți, dar aceste lucrări constituie un foarte bun început.
Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea. Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!
O pildă mai veche este aceea a sarmalelor. După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post. Cele de dulce erau în trecut de două feluri:
cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carneade porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de viemurate, brânza și untul. În afară de daciculbrânză, celelalte cuvinte sunt din latină.
Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină (orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care l-au cunoscut după Români este cel puțin ilogică).
Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali. La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc. Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme. Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz. Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.
Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească. Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi. Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”. Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin! Hai să vedem un exemplu!
De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turceascăherghelie. Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie. Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor. Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică. Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele. Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”. (Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)
Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești. Printre care și cu sarmalele. Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?
brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
curechi umpluți (denumire 100% latinească)
foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
perișoare (cuvânt de origine latină)
perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)
Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente. Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească. O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.
Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce? Pentru că,
1.Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).
2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clarcumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.
3.Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, asemenea Românilor,
4.Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce
5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor! Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult). Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,
6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.
Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!). WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.
Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.
Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare? Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față. Desigur, este o ipoteză.
Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți. Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sarmale din foi de varză murată și carne de porc Foto: Mihai-Andrei Aldea
Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe
În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:
coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
poamă– la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
scoarță(de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
scoarță dulce
terci de fructe uscat
uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
uscată dulce – la fel
uscățeisau uscățel(de poame); o denumire veche, aproape uitată
uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată
Dar ce este acest produs? În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:
este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame
Fructele folosite pentru uscata sau scoarțade poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele. De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.
Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele. Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.
Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune. Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.
Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor. De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.
1)Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).
a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.
b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.
c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse). Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros. Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.
2)Scoarța/Uscata/Cocaîndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos). După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.
3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă. Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!
3.1.Scoarța/Uscata/Coca coaptă.
3.1.a.Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac. Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare. Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură). Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).
3.1.b.Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus. Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare. Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.
Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească. La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire. Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.
3.2.Scoarța/Uscata/Coca fiartă. Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă. Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac. De aici începea o deosebire mare.
3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme. Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local. După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.
3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor. Urmau aceeași pași ca mai sus.
Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d. Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.
România Străveche - Ancient Romania 