Armă chimică – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Armă chimică = (lat.) Armă (v.) artizanală, care îşi îndeplineşte rostul (v.) prin efectele bio-chimice pe care le produce. La Români cele mai răspândite arme chimice au fost otrăvurile (v.). Este consemnat un caz în care Românii (din Moldova) au folosit ca armă vinul, lăsând sute de butoaie de vin bun şi tare în calea unei armate (v.) poloneze. Constatând că vinul nu este otrăvit, Polonezii l-au băut pe tot, îmbătându-se atât de tare încât au putut fi dezarmaţi – şi daţi afară din ţară (v.) – fără să se apere. Oricât de hazlie ar părea întâmplarea, dat fiind că vinul în cauză a produs incapacitarea (v.) inamicului, în acest caz a funcţionat ca armă chimică.

Armă de foc = (lat.) Armă (v.) artizanală, de (mare) distanţă, care lansează proiectile în urma unei arderi rapide (explozie) într-un mediu aproape închis ce dirijează gazele de ardere (aflate într-o expansiune puternică şi foarte rapidă) în direcţia sau direcţiile dorite. Asemenea arme sunt bomba, grenada, mina, mitraliera, pistolul, puşca, revolverul, tunul etc. Românii au preferat de-a lungul timpului puşca şi mitraliera, în folosirea cărora au excelat, dar şi grenada, tunul etc.

Armă ecologică = (lat.) Armă (v.) artizanală sau ansamblu de arme şi metode prin care mediul natural este schimbat astfel încât să producă greutăţi cât mai mari şi chiar pierderi de vieţi inamicului. Românii au folosit mai ales pârjolirea pământului (v.), dar şi anumite insecte, precum albinele (v.) sau viespile. A se vedea şi război ecologic.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Apărătoare, Apărători – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Apărătoare/Apărători = (lat.) (1) Parte a unei arme (spadă, sabie, halebardă etc.) care apără mâna; gardă (v.). Apărătoarea cea mai obişnuită la Români în Evul Mediu este apărătoarea în cruce, simplă sau dublă. La Românii Călători apar1 şi forme de spadă (v.) şi sabie (v.) fără apărătoare, folosite mai ales de călăraşi (v.). Luptătorii (v.) străini aflaţi în Românime aduc şi alte modele de apărătoare, către sfârşitul secolului al XVIII-lea putând fi consemnate la noi toate tipurile de apărătoare (1) din Europa, Imperiul Otoman, Arabia şi Persia (Iran). (2) Local, scut sau pavăză, în trecut şi cămaşă de zale, coif sau orice altă formă de armură. Amintim bicăul (1) (v.) (care se folosea mai ales la o singură mână). Astăzi apărătoare – folosit mai ales la plural, apărători – sunt armurile moderne (din fibră de carbon, materiale plastice, kevlar etc.) folosite în sporturile de luptă şi artele marţiale moderne.

Apărător(i) = (lat.) Luptătorii (v.) care apără ceva; luptătorii români. Termenul are şi un înţeles tactic (cei care sunt în apărare în faţa unui atac (v.)), dar şi unul spiritual. Pentru Români lupta de apărare este lupta dreaptă (v.) prin excelenţă. Fiecare bărbat (v.) român – şi foarte multe, dacă nu toate femeile (v.) românce din trecut – se socoteau ca apărători ai Legii Româneşti (v.), ai Bisericii (v.), ai Neamului (v.), ai Ţării (v.) şi ai firii (v.).

1După unele surse, sub influenţă persană sau mongolă, după altele, ca parte a moşteniri antice a armelor de tip mahaira (v.) şi falcata (v.)

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Aetius – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Aetius = Legendar general roman din secolul al V-lea, erou străromân, ultimul mare apărător al Apusului Romaniei (v.) pe atunci împărţită în Apus, condus de la Roma (v.), şi Răsărit, condus de la Constantinopol (v.). Aetius reprezintă o cheie în înţelegerea epocii proto- şi stră- române, alături de Sfinţii Constantin cel Mare, Niceta de Remesiana, Ioan Casian Romanul, Dionisie cel Smerit, Iustin cel Mare şi alţii asemenea. Generalul Aetius era „scit de origine” după tatăl său; termenul desemna în primul rând faptul că era de fel din Sciţia Mică sau Dobrogea. Ca şi în cazul altor „Sciţi” din Dobrogea, Sudul Moldovei sau Câmpia Munteniei, nici în cazul lui Aetius nu există vreo îndoială în privinţa romanităţii sale. O situaţie identică o avem în cazul Împăratului Constantin cel Mare, dac prin naştere (născut în Provincia Dacia Aureliană, Prefectura Dacia), ilir după tată (care era născut în Provincia Iliria, Prefectura Dacia), dar recunoscut fără dubiu ca roman. Declarat şi „ultimul roman”, Aetius arată sinteza Străbunilor (v.) în Credinţa Creştină şi romanitate (latinitate)1, alături de numele amintite mai sus şi de multe altele.

1Deosebirea dintre romanitate şi latinitate este prea fină şi necesită o discuţie prea largă spre a putea fi făcută în această lucrare.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ac, Achinaches – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Ac(e) = (lat.) (1) Unealtă (v.) mică, subţire, cu vârf (v.) (foarte) ascuţit, având sau nu ureche (2) (v.). Poate să fie din os (v.), din lemn (v.) sau din metal. Izolat apare folosirea acelor – mai ales a celor lungi, precum cele de păr – ca arme, în special de către femei (v.); atestările sunt mai ales folclorice, dar există şi cazuri istorice (fie de auto-apărare, fie de crimă), în care s-a folosit acul ca armă (v.). Uneori acul era otrăvit. De asemenea, acul apare din anii ’70 ai secolului XX ca vârf (v.) al cornetelor de hârtie (v.) folosite de trăgătorii (v.) buni la ţevile de cornete (v.) pentru a vâna (v.) păsări mici (sau a-şi răni (v.) duşmanii). Andrea (v.), spin (v.) aşchiuţă (v.). (2) Piesă îngustă – adeseori ascuţită la un capăt – a unor curse (v.) ori maşini (v.), folosită pentru a regla sau transmite mişcarea unor roţi dinţate sau altor piese, pentru a schimba sensuri de mişcare etc. Cândva şi cu înţelesul de manetă (astăzi ieşit din uz).

Achinaches = (scit.) Spadă (v.) scurtă, folosită de Sciţi (şi, mai puţin, de Sarmaţi) în luptă (v.), atunci când se trecea de armele (v.) lor principale (arcul (1) (v.) şi lancea (v.)).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cum luptau Românii?

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)