O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ochi au și nu văd. O știre din Kiev

Știri pe surse redă pe Instagram un videoclip din Kiev. Știre preluată mai apoi și de multe alte posturi, site-uri etc. de știri.

În videoclip este întregistrat un conflict între un blindat ușor ucrainean și un blindat port-rachetă rusesc. Conflict ce constă în trei rafale de mitralieră trase de primul asupra celui de-al doilea.

Atât textul știrii „românești”, pe mai multe site-uri, cât și al unor comentarii, vorbește despre „duelul” dintre „două blindate”.

Este vorba, de fapt, despre următoarele mașini de luptă

1. Kozak-2M, adică un fel de dubă 4×4 cu blindaj ușor și o mitralieră deasupra. Este un blindat de sprijin pentru infanterie sau alte arme, eficient împotriva infanteriei inamice, împotriva vechiculelor fără armură sau slab înarmate, a unor vase fără armură aflată la mică distanță etc.

2. Probabil, un SA-13 GOPHER, după limbajul NATO, sau un 9K35 ”STRELA-10” după limbajul militar rusesc. Adică un blindat purtător de rachete ce pot lovi ținte de nivel jos ori de până la 3500 metri altitudine. Este posibil să nu fi văzut bine – nu este foarte clar videoclipul – și să fie un SA-10 sau chiar un SA-9. Ceea ce nu schimbă mult datele problemei.

Situația tactică:

Kiev, Cartierul Obolon, Strada Mareșal Malinovski, de la intersecția cu Bulevardul Obolon (Piața Obolon) la Muzeul Pompierilor (Str. Mareșal Malinovski nr. 6). Zonă locuită, pe amândouă laturile, incluzând numeroase instituții și magazine. La cca. 330 de metri de stradă este Școala nr. 225 (pe direcția N), la cam 75 de metri este Școala de Arte nr. 5, la cca. 260 de metri o grădiniță (toate pe aproximativ aceeași direcție nordică față de Str. Mareșal Malinovski, zona menționată). După instituțiile școlare se află alte blocuri,. Perpendicular pe stradă vine Bd. Obolon cu Piața Obolon (zisă și Piața Lacului), ocupată de un centru comercial foarte mare, situat între stațiile de metrou Minsk și Obolon. Mai departe, iar blocuri, școli, magazine etc.
La cotul dinspre Vest Străzii Mareșal Malinovski, înspre V(est), se află Muzeul Pompierilor și Stația de Pompieri, după care este Lacul Andreiescu.
În sudul Străzii Mareșal Malinovski se află Mall-ul Metropolis, zis și Piața Lacului, un bloc foarte înalt cu o școală de limbă engleză și numeroase apartamente, de asemenea locuri de joacă și două biserici.
Parcările sunt pline, trec autovechicule pe stradă – și pe străzile de intersecție sau paralele – și sunt pietoni pe trotuar.
Blindajul SA-13 GOPHER este conceput să reziste nu doar mitralierelor grele și grenadelor ci și unor proiectile mai puternice.

Situația strategică:

Zona nu prezintă interes trategic.

Acțiunea blindatului ucrainean:

Se retrage din fața blindatului rusesc, trăgând repetat rafale de mitralieră asupra lui. Nu pare preocupat de riscurile uriașe la care supune populația civilă și inutilitatea tactică și strategică a gestului. Dacă, prin absurd, ar arunca în aer blindatul SA-13 GOPHER, în cel mai fericit caz ar produce zeci, dacă nu sute de victime civile. Se pot observa ricoșee ale muniției blindatului ucrainean pe șosea. După trecerea blindatului rusesc mașina militară ucraineană se retrage într-o parcare sudică.

În sus, ușor dreapta, blindatul ucrainean care trage; în fața lui,
dincolo de blindatul rusesc, sunt mașini civile și blocuri civile – de unde se și filmează (țeava blindatului este spre „H”-ul blocului lung din harta de mai sus). În spatele blindatului ucrainean (la 20-30 metri) sunt trei civili care încearcă să se adăpostească. Fumul de pe asfalt este provocat de gloanțele blindatului ucrainean.

Acțiunea blindatului rus:

Înaintează fără să deschidă focul sau să schimbe viteza. Schimbă unghiul de mers pentru a încerca să mute tirul blindatului ucrainean dinspre mașinile care trec pe lângă el.

Concluzii

Nici vorbă despre un „duel”. Este o acțiune inutilă militar și interzisă de tratatele internaționale pe care o desfășoară militarii ucraineeni din blindat. Pare o încercare de provocare intenționată a forțelor rusești pentru a obține victime civile care să fie puse în spatele acestora. Sau un act de o incompetență deplină. Grija militarilor ucraineeni față de populația civilă ucraineană pare să fie mai mică decât a politicienilor zis români față de Români… și asta chiar este o performanță!

Iată și filmarea…

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Vaccinurile anti-COVID-19 și Codul Nuremberg

După cum se prezintă în British Medical Journal No 7070, Volume 313: Page 1448, 7 December, Codul Nuremberg (1947) este următorul: (aveți traducerea în limba română mai jos)

Permissible Medical Experiments

The great weight of the evidence before us to effect that certain types of medical experiments on human beings, when kept within reasonably well-defined bounds, conform to the ethics of the medical profession generally. The protagonists of the practice of human experimentation justify their views on the basis that such experiments yield results for the good of society that are unprocurable by other methods or means of study. All agree, however, that certain basic principles must be observed in order to satisfy moral, ethical and legal concepts:

1. The voluntary consent of the human subject is absolutely essential. This means that the person involved should have legal capacity to give consent; should be so situated as to be able to exercise free power of choice, without the intervention of any element of force, fraud, deceit, duress, overreaching, or other ulterior form of constraint or coercion; and should have sufficient knowledge and comprehension of the elements of the subject matter involved as to enable him to make an understanding and enlightened decision. This latter element requires that before the acceptance of an affirmative decision by the experimental subject there should be made known to him the nature, duration, and purpose of the experiment; the method and means by which it is to be conducted; all inconveniences and hazards reasonably to be expected; and the effects upon his health or person which may possibly come from his participation in the experiment.

The duty and responsibility for ascertaining the quality of the consent rests upon each individual who initiates, directs, or engages in the experiment. It is a personal duty and responsibility which may not be delegated to another with impunity.

2. The experiment should be such as to yield fruitful results for the good of society, unprocurable by other methods or means of study, and not random and unnecessary in nature.

3. The experiment should be so designed and based on the results of animal experimentation and a knowledge of the natural history of the disease or other problem under study that the anticipated results justify the performance of the experiment.

4. The experiment should be so conducted as to avoid all unnecessary physical and mental suffering and injury.

5. No experiment should be conducted where there is an a priori reason to believe that death or disabling injury will occur; except, perhaps, in those experiments where the experimental physicians also serve as subjects.

6. The degree of risk to be taken should never exceed that determined by the humanitarian importance of the problem to be solved by the experiment.

7. Proper preparations should be made and adequate facilities provided to protect the experimental subject against even remote possibilities of injury, disability or death.

8. The experiment should be conducted only by scientifically qualified persons. The highest degree of skill and care should be required through all stages of the experiment of those who conduct or engage in the experiment.

9. During the course of the experiment the human subject should be at liberty to bring the experiment to an end if he has reached the physical or mental state where continuation of the experiment seems to him to be impossible.

10. During the course of the experiment the scientist in charge must be prepared to terminate the experiment at any stage, if he has probable cause to believe, in the exercise of the good faith, superior skill and careful judgment required of him, that a continuation of the experiment is likely to result in injury, disability, or death to the experimental subject.

Traducerea mea:

Experimentele Medicale Acceptabile

Greutatea mare a dovezilor ce ne stau înainte cer efectuarea experimentelor medicale asupra ființelor umane doar când sunt realizate în granițe rezonabile și clar definite, conforme cu etica profesiei medicale în general. Practicanții de experimente asupra oamenilor își justifică viziunea pe baza principiului că asemenea experimente duc la rezultate benefice societății ce nu pot fi obținute prin alte metode sau mijloace de studiu. Toți sunt însă de acord că anumite principii fundamentale trebuie respectate spre a corespunde conceptelor de morală, etică și legalitate:

1. Consimțământul voluntar al subiectului uman este absolut esențial. Aceasta înseamnă că persoana implicată trebuie să aibă capacitatea legală de consimțământ; trebuie să aibă o poziție în care să își exercite liber puterea de alegere, fără intervenția oricărui element de forță, fraudă, înșelăciune, constrângere, presiune a autorităților sau alte forme de constrângere ori pedeapsă; și trebuie să dețină destulă cunoaștere și înțelegere a elementelor implicate în subiect [experiment] pentru ca hotărârea să fie în deplină cunoștință de cauză. Acest ultim element cere ca înainte de acceptarea unei decizii pozitive din partea subiectului experimentului să i se aducă obligatoriu la cunoștință natura, durata și scopul experimentului; metodele și mijloacele prin care va fi realizat; toate neplăcerile și riscurile ce pot fi rezonabil așteptate; și efectele asupra sănătății și persoanei ce pot surveni prin participarea sa la experiment.

Datoria și răspunderea pentru asigurarea calității consensului aparțin fiecărui individ care ințiază, conduce sau ia parte la experiment. Este o datorie personală ce nu poate fi delegată altcuiva spre obținerea imunității.

2. Experimentul trebuie să fie astfel încât să aducă rezultate impotrante pentru binele societății, imposibil de procurat prin alte metode sau mijloace de studiu, și nu de natură întâmplătoare sau inutilă.

3. Experimentul trebuie să fie conceput și întemeiat pe rezultatele experimentării pe animale și a cunoștințelor de istorie naturală a bolii sau a altor probleme de studiat, astfel încât rezultatele preconizate să justifice efectuarea experimentului.

4. Experimentul trebuie să fie condus astfel încât să se evite toate suferințele și rănile fizice sau mentale nenecesare.

5. Niciun experiment nu va fi condus atâta vreme cât există un motiv aprioric spre a crede că va duce la moarte sau dizabilități; cu excepția, poate, a acelor experimente în care medicii experimentatori sunt și subiecții experimentului.

6. Gradul de risc ce poate fi luat trebuie să nu depășească niciodată pe cel al importanței umanitare a problemei ce va fi rezolvată de experiment.

7. Trebuie realizate pregătiri temeinice și oferite facilitățile potrivite pentru a-l proteja pe subiectul experimentului împotriva celor mai vagi posibilități de rănire, dizabilitate sau moarte.

8. Experimentul trebuie să fie condus numai de persoane calificate științific. Cel mai înalt nivel de abilitate și grijă trebuie cerute în toate fazele experimentului de la cei care îl conduc sau participă la realizarea lui.

9. În desfășurarea experimentului trebuie ca subiectul uman să aibă libertatea de a încheia experimentarea dacă a atins o stare fizică sau mentală în care continuarea i se pare lui imposibilă.

10. În desfășurarea experimentului savantul însărcinat cu aceasta trebuie să fie gata să oprească experimentul în orice fază, atâta vreme cât are motive probabile să creadă, exercitându-și buna credință, abilitatea superioară și raționamentul minuțios așteptate de la el, că o continuare a experimentului poate să ducă la rănirea, dizabilitarea sau moartea subiectului experimentului.


Vaccinurile COVID-19 sunt experimentale. De exemplu, prospectul Vaccinului Pfizer împotriva COVID-19 din Decembrie 2020 menționează anul 2023 ca ultimul an pentru testarea produsului respectiv.

Deși probabil nu o să mire pe nimeni, consemnez faptul că Republica România este oficial membru al mai multor organizații medicale ce, măcar în literă, pretind să respecte aceste principii – evident, nu totdeauna în aceeași formulare.
Mai mult, liberul consimțământ – iar ce înseamnă liber am văzut și în Codul Nuremberg – este socotit esențial în legislația românească pentru validitatea oricărui act, inclusiv medical.
Mai mult, etica medicală oficială din Republica România are, în literă, cam aceleași principii (sper să revin asupra acestui fapt). Teoretic încălcarea acestei etici medicale duce la excluderea din profesie.

Concluzie:

Citiți Codul Nuremberg și vedeți în ce măsură au fost respectate prevederile sale în politica de impunere a vaccinurilor COVID-19, de denigrare și excludere a tratamentelor medicamentoase și conexe în Republica România, sub conducerea partidelor PNL, UDMR, USR și FSN – și cu acordul PMP și altor grupări.
Și aduceți-vă aminte că singurul partid ce a militat pentru respectarea acestor principii fundamentale a fost și, trist, încă rămâne AUR.

Mihai-Andrei Aldea

Republica România, stat multinaţional. Altă lovitură de stat

Uitaţi-vă cum limba română este înlăturată din poziţia constituţională de limbă oficială, ajungând să devină una dintre limbile oficiale din Republica România!

Mă şi întrebam ce l-a apucat pe Klaus să facă pe patriotul. El, mereu dezinteresat de Români şi ceea ce este românesc, mereu împotriva naţionalismului şi patriotismului, mereu dezinteresat de majoritate şi mereu foarte preocupat de a impune dictatura minorităţilor. Acum este clar: ca să liniştească masele şi să facă loc manevrei noului Cod Administrativ.

Unii îşi mai aduc aminte, poate, de scandalul cu introducerea limbilor minoritare ca limbi locale prin Codul administrativ. Desigur, total anticonstituţional (a se vedea Art. 13 din Constituţia României), dar într-o perfectă complicitate PNL-PSD-USR-UDMR etc.
Atunci au dormit (aţi dormit) cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii România.
Acum s-a ajuns la a doua fază.

Tot tacit – şi unii îşi închipuie că este o întâmplare! – tot tacit a adoptat Senatul (da, Senatul Parlamentului României), în acest an, în (încă) această lună, pe 8 Aprilie, o lege (L88/2020) care este la fel de rea ca legea privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”. Este o nouă formă a Codului administrativ, formă prin care limba maghiară devine a doua limbă de stat iar autorităţile au obligaţia să facă epurare etnică!

Mai precis, este vorba despre o întărire (în rău) a proiectul de lege 342/2019, un proiect care se rezumă la o chestiune simplă: aprobarea sau respingerea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 2019 (mai exact din 3 Iulie 2019). OUG 57/2019 are ca obiect Codul administrativ.
Frumos, nu?
Guvernul PSD din 2019 a fost foarte preocupat de buna administrare a Republicii România! Atât de preocupat încât a impus Codul administrativ prin ordonanţă de urgenţă. Era atât de urgent, încât nu putea fi aşteptată dezbaterea ca lege în Parlament!
Sau nu?
Nu. Doar că în Parlament ar fi stârnit, iar, reacţia patrioţilor români. Vom vedea mai jos de ce. Acum să vedem cum din 2019 până acum Guvernele PNL nu au avut nicio reacţie critică faţă de OUG 57/2019. Ba chiar au lăsat-o să treacă tacit, de Senat. Şi nu sunt singurii!
De pildă, unul dintre susţinătorii acestei ordonanţe de urgenţă şi al adoptării ei este senatorul PMP Bădulescu Dorin-Valeriu. Care, în armonie cu UDMR, a dat avizul favorabil din partea comisiei pe care o conducea. Asemenea şi senatorul PSD Viorel Arcaş, împreună cu senatorul PNL Romulus Bulacu, semnează avizul favorabil din partea Comisiei pentru buget… 
Pe scurt, toate partidele parlamentare cunosc şi sprijină această lege. Şi au lăsat-o să treacă. Tacit, sau explicit – prin avizele aberant favorabile pe care le-au dat.

Dar de ce este această lege rea? Pentru că transformă în lege dementa operă PSD-UDMR numită OUG 57/2019. Dar de ce este „operă dementă” OUG 57/2019? Să vedem!

I. Mitul adoptării tacite ca fleac

Mai multe voci au minţit în ultima vreme că adoptarea tacită ar fi un fel de fleac, o întâmplare. Ca şi cum Parlamentul ar fi un loc de joacă, în care mai scapă de pe teren o minge, o lege, o flegmă… Teoretic, Parlamentul este cel mai înalt for al statului (zis român), fiind esenţial pentru funcţionarea acestuia. Citez:

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (Constituţia României, Art. 61, alin. 1)

Dacă legile trec la întâmplare prin Parlament înseamnă că s-a ales praful de stat.
Mai rău – şi doborând cu totul liniştea iresponsabilă a celor care cred că adoptarea tacită este un fleac – iată cum arată documentul de adoptare tacită a unei legi de către camerele Parlamentului:

cdep_adopta_tinutul_secuiesc
Actul prin care Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc (respinsă la Senat)

Lege342_2019_adoptata_Senat
Actul prin care Senatul transformă în lege OUG 57/2019

După cum se poate vedea, într-un asemenea act nu se menţionează nimic despre felul în care a fost adoptată legea: cu unanimitate de voturi, cu majoritate de voturi sau tacit. Se spune doar, clar, „Senatul adoptă prezentul proiect de lege„. Altfel spus, a privi adoptarea tacită ca pe un fleac este orbire totală. Adoptarea tacită este egală cu adoptarea prin unanimitate de voturi. Şi când este folosită pentru legi anti-româneşti, anti-democratice etc., este un act de înaltă trădare. Punct.

 

II. Distrugerea Constituţiei României şi a României prin L342/2019, respectiv OUG 57/2019

Conform Constituţiei României, Art. 13,

În România limba oficială este limba română.

Desigur, în clipa în care avem altă limbă oficială, impusă prin lege, înseamnă că a fost încălcată Constituţia României. Pe care şi sperjurii parlamentari, inclusiv udmr-işti, au jurat să o respecte şi să o apere.

Ce înseamnă, însă, limbă oficială?
Iată o întrebare pe care mulţi nu şi-o pun!

Conform Cambridge English Dictionary, limba oficială este

Limba sau limbile acceptate de conducerea unei ţări, care este folosită în şcoli, în justiţie etc.

Conform Macmillan Dictionary, limba oficială este

O limbă care deţine un statut special în viaţa legală, politică şi educaţională a unui loc.

Conform Oxford Reference, limba oficială este

Limba folosită în scopuri oficiale, mai ales în mediul guvernării naţionale.

Cred că este limpede:

Limba folosită legal şi permanent în mediul instituţiilor statului este limbă oficială.

Or, conform legii adoptată de Senat (342/2019), adică a OUG 57/2019, Art. 253, lit. f), Prefectul

OUG57_2019_Art_253

Conform Constituţiei României, Art. 123, alin. 1 şi 2, Prefectul este numit de Guvern şi este reprezentantul acestuia pe plan local, conducând ramurile locale ale ministerelor şi celorlalte instituţii locale ale administraţiei publice centrale. În clipa în care prefectul are datoria expresă să se ocupe de folosirea unei alte limbi decât limba română limba în cauză a devenit limbă oficială.

Pot să dau mai departe citate din aceeaşi OUG 57/2019 ce arată exact aceeaşi situaţie:

autorităţile române sunt obligate să folosească limbile minorităţilor în paralel cu limba română.

Deocamdată doar acolo unde acestea sunt 20% sau mai mult… adică în mari părţi ale Transilvaniei. Şi mai ales în acelea care încă nu şi-au revenit după genocidul hortist împotriva Românilor, Evreilor şi Ţiganilor din 1940-1944. Genocid reluat în Regiunea Autonomă Maghiară, condusă sistematic de comuniştii maghiari (fapt verificabil prin comparaţia populaţiei româneşti, evreieşti şi ţigăneşti din zonă în anul 1952 şi respectiv acum).
Deocamdată, pentru că se pregăteşte eliminarea acestei limitări. Chiar şi în această lege, respectiv în OUG 57/2019, Art. 94, alin. 2, se prevede că folosirea limbii minorităţilor locale poate fi impusă de autorităţile locale, dacă aşa vor, şi acolo unde „cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”. Adică şi acolo unde Ungurii sau Ruşii sunt sub 20%, dacă autorităţile sunt convinse că este bine, au puterea să impună folosirea limbii ungureşti sau ruseşti în paralel cu limba română.
Şi cât de uşor este să convingi autorităţile din Republica România!

În forma adoptată de Senat în 8 Aprilie 2020 se schimbă doar numerotaţia articolelor. Măsurile luate sunt nu doar la fel de rele, ci chiar mai rele, impunându-se obligaţii suplimentare angajaţilor statului (cică român) în folosirea limbilor minorităţilor. De acum România devine stat multinaţional. Oficial.

Pe scurt, Senatul a dat o puternică lovitură statului, încălcând prevederile Constituţiei României cu o neruşinare totală. Prin legea 342/2019, respectiv OUG 57/2019 şi prin legea 88/2020 Republica România devine, cum am arătat, stat multinaţional. În doi-trei paşi, urmează sfărâmarea ei.
Lovitura a fost dată printr-un acord între UDMR, PSD, PNL, PMP, USR etc., singura explicaţie pentru tăcerea armonioasă a tuturor acestor partide asupra legii în cauză, singura explicaţie pentru liniştita adoptare a ei.
Reacţiile „patriotice” ale politicienilor faţă de legea autonomiei Ţinutului Secuiesc sunt doar o perdea de fum. De la Klaus Iohanis la Traian Băsescu, de la conducerea PSD şi PNL până la cea a Ungariei, se joacă un teatru teribil spre a se ascunde avansarea legilor care distrug integritatea statală, lingvistică, teritorială, culturală etc. a României.

Oare când veţi înţelege că partidele parlamentare sunt doar măşti ale caracatiţei PCR-Securitate? O caracatiţă fără sentiment naţional, gata să vândă statalitatea şi teritoriul României pe bucăţi, după ce deja a vândut orice altceva putea să vândă.
Dormiţi liniştiţi, politicienii lucrează… Nu pentru voi, fiţi siguri.

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă