Ultimii Domnitori Români

5

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Dacia. Definiţie şi hotare

Prin cuvântul Dacia se înţeleg mai multe lucruri. Nu ne vom opri acum la cele recente, fie ele moderne sau contemporane, ori chiar medievale – precum maşinile Dacia, reviste sau almanahuri denumite „Dacia”, proiecte politice, asociaţii etc. O să vorbim doar despre ceea ce înseamnă Dacia pentru Antichitatea europeană, după izvoarele existente. Pe scurt.

a. Dacia ca zonă etnică locuită majoritar de Daci.
Aceasta corespunde, conform izvoarelor istorice, spaţiului dintre Dunăre, Tisa şi Prut, cel mult Nistru.
Ramuri dacice ajung mult mai departe. În spaţiul celtic sau germanic, spre Nord şi Apus, enclave dacice sunt presărate în multe părţi ale Panoniei, în mai puţine din Noricum, dar încă apar, ici şi colo, până la izvoarele Dunării sau Vistula de Mijloc. Alte insule dacice sunt şi în sud, până în Dardania şi Tracia. Sub stăpânirea romană Daci ajung şi mai departe, în Iliria, Dalmaţia, Epir etc., ba chiar şi în Britania, Egipt sau Mesopotamia.
Dar, în toate aceste părţi, Dacii erau o minoritate. Nobilă şi valoroasă, de multe ori cu un rol istoric important, dar fără a transforma acele ţinuturi în spaţii dacice.

b. Dacia ca termen geografic.
Ptolemeu este cel mai citat în domeniu. Hotarele indicate de el ar fi Tisa, Dunărea şi Prutul sau Nistrul. Impreciziile ptolemaice au fost înlăturate cu timpul, iar din punct de vedere geografic prin Dacia se înţelegea mai ales pământul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru. Iar prin Daci locuitorii acestuia (uneori precizaţi ca Sciţi sau de altă origine, ori dovediţi astfel arheologic). Desigur, faptul că cel puţin partea sudică a zonei dintre Prut şi Nistru era mereu socotită ca parte a Sciţiei Mari complica – şi complică – lucrurile. Ca şi faptul că Sciţia Mică – numită mai apoi Dicia sau Dobrogea – este inclusă de unii în zona geografică a Daciei (de care [zonă geografică] nu a aparţinut niciodată).

ptolemeu-harta-lumii
Harta lumii după Ptolemeu, cu Dacia în vestul Pontului Euxin

Dacia ptolemaicăDacia după Ptolemeu

c. Dacia lui Burebista.
Pe multe hărţi aceasta este înfăţişată între Dunărea de Mijloc şi Nistru, ba chiar şi dincolo de acesta, din Carpaţii Păduroşi în Haem (Munţii Hem sau Balcani). Dar în ce măsură s-a numit această ţară Dacia? În Decretul lui Acornion Burebista este înfăţişat ca cel mai mare dintre regii Traciei. Să fi fost acesta numele ţinuturilor stăpânite de Burebista sau cel de Dacia? Dat fiind că centrul stăpânirii lui – fie aflat în Muntenia, fie în Ţara Haţegului – era nord-dunărean, cel mai probabil era că, totuşi, Dacia era numele întinderilor peste care domnea Burebista. Din păcate nu mai avem o serie de izvoare istorice care ne-ar fi putut lămuri în această privinţă. Dar, întrucât este o mare probabilitate ca numele ţării să fi fost – în ciuda inscripţiei amintite – Dacia, iar acest nume este oricum folosit pentru regatul lui Burebista, o să-l folosim şi noi.
Dar care era hotarul acesteia?
Ei bine, în Vest Dunărea de Mijloc a fost hotarul, în Sud Tracia – regat clientelar roman. Hotarul dintre Dacia lui Burebista şi Tracia nu poate fi decât estimat astăzi, în lipsa unor mărturii clare. Deşi se ştie că Apollonia a fost sub stăpânirea lui Burebista, trecerea autorităţii sale dincolo de Munţii Hem (Balcani) în restul lungimii acestora este disputată. Se ştie că tribul Scordiscilor a fost supus de Burebista, deci este inclus în teritoriile aflate sub puterea sa.

 

Dacia Burebista 02Dacia sub Burebista (întindere maximă)

       Mai neclar este hotarul de Nord şi Nord-Est. Olbia a ţinut de Burebista şi, după unele indicii, şi Bastarnii. Este însă neclară întinderea Regatului în celelalte părţi. Credem, totuşi, că harta propusă este foarte aproape de realitate.

d. Dacia lui Decebal.
Este al doilea stat denumit Dacia cunoscut în izvoare. Între Burebista şi Decebal avem regi daci, teritoriul dintre Dunăre şi Maramureşul de astăzi fiind împărţit în cel puţin patru regate, fără a socoti părţile din Moldova actuală, stăpânită de Sarmaţi, Bastarni, Carpiani şi Carpi.
Care este graniţa de apus a Daciei lui Decebal?

Limes Iazigi 02.pngHarta hotarelor romane în Panonia şi vestul Daciei

        În această hartă se observă cele patru valuri de apărare pe care Iazigii Metanaşti le-au ridicat, cu ajutorul inginerilor romani, înspre răsărit şi miazănoapte. Iazigii Metanaşti, Sarmaţi aşezaţi în estul Dunării de Mijloc, constituie un regat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cu ajutorul romanilor aceşti Sarmaţi au construit un sistem de apărare complex, ale cărui urme se păstrează până astăzi. Şi care, fiind hotarul Regatului Iazig, ne arată şi hotarul de apus al Daciei lui Decebal.

Dacia Decebal 01Dacia sub Decebal (culoare galbenă)

       Sarmaţii Roxolani şi Bastarnii (la origine Germani, dar cu puternice influenţe celtice şi sarmate) vor fi aliaţi cu Decebal. Nu erau sub stăpânirea lui. Nici Carpianii, Carpii, Costobocii, Dacii Mari (aflaţi la nord de Costoboci) nu au fost sub conducerea lui Decebal, nici nu s-au implicat în războaiele acestuia.
Prin urmare, acestea sunt hotarele Daciei lui Decebal.

e. Dacia Romană nord-dunăreană.
Traian a cucerit atât Dacia lui Decebal cât şi teritoriile Roxolanilor şi Bastarnilor. Aceştia se retrag spre nord şi est. Părţile dinspre Dunăre sunt alipite Moesiei, la fel cu celelalte teritorii ale Geţilor (Dacii de la Dunărea de Jos, conlocuitori cu Sciţii). Acestea sunt denumite şi ad Moesiam. Fostul regat al Daciei lui Decebal devine Dacia Traiană, o provincie romană sau, mai bine zis, un set de provincii romane.
După unii, partea de vest a Banatului a fost încorporată în Dacia Traiană. După alte date, a rămas parte a Regatului Iazigilor Metanaşti.
Frontiera dintre Carpaţi şi Nistru a variat foarte mult de-a lungul timpului.
În 273 d.Chr. Împăratul Aurelian retrage trupele din Dacia Traiană, pe care o lasă Goţilor prin tratatul prin care aceştia devin confederaţi ai Romaniei. Sub numele de Goţia, noul stat clientelar roman va stăpâni teritoriul dintre Dunărea de Mijloc şi Nistru, cu excepţia limesului dunărean – sub control roman direct.
În sudul Dunării este înfiinţată, de către acelaşi împărat, o nouă provincie Dacia. Sau, mai bine zis, un set de provincii romane. Dacia Aureliană cuprindea Dacia Ripensis (Dacia Malurilor, pentru că includea ţărmurile Dunării) şi Dacia Mediterranea (cea aflată mai la sud). În vremea Împăratului Diocleţian Dacia Ripensis avea capitala la Ratiaria (lângă Arciarul de astăzi, în Judeţul Vidin), iar Dacia Mediterranea la Serdica, vechea capitală a Traciei (astăzi Sofia, în Bulgaria).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în urma încălcării de către Goţi a tratatului cu Romania, va elibera părţi din Dacia nord-dunăreană şi va readuce restul Goţiei sub ascultare. De asemenea, va construi chiar şi un pod peste Dunăre, mai mare decât cel al lui Traian, la Sucidava (azi Celei), făcând astfel o nouă legătură între cele două Dacii (Dacia Traiană, acum Constantiniană, şi Dacia Aureliană). Acelaşi împărat înfiinţează un noi limes roman, care pleacă de lângă Dunăre, în zona Drobetei, şi merge până la Nistru sau dincolo de el. O parte din acest limes constă într-un lung val de pământ, de-a lungul căruia erau castre apărate la nevoie de miliţiile populare (păstrate de Români până la începutul secolului XXI şi desfiinţate de regimul neocomunist al lui Ion Iliescu).

Dacia sub Constantin cel MareDacia nord-dunăreană sub Sfântul Constantin cel Mare, cu Sarmaţia şi Goţia; Dacia Aureliană era inclusă în Iliricum

       Administraţia romană la nordul Dunării există până în jurul anului 376, când invazia hună distruge şi Goţia, şi părţile din Dacia Traiană aflate sub stăpânire romană. Este, de altfel, şi epoca dispariţiei ultimelor menţiuni despre Dacii nord-dunăreni (Carpii, la anul 381, după Zosima). Romania păstrează doar o serie de cetăţi de pe ţărmul nordic al Dunării, cu întreruperi, în funcţie de creşterea şi descreşterea puterii Hunilor.

       În sud însă, Dacia Aureliană continuă să existe neîntrerupt, ca provincie sau provincii şi dioceză a părţii de Răsărit a Romaniei. În anul 384 Dioceza Daciei este alipită pentru o vreme părţii de Apus, condusă de (la) Roma, iar în anul 395 revine la partea de Est, condusă de (la) Constantinopol.

      Hunii conduşi de Atila sunt înfrânţi în 451, pe Câmpiile Catalaunice din Galia, de Generalul dobrogean Flavius Aetius (fiul lui Gaudenţiu din Durostor, care a fost Magistru al cavalerilor – Magister equitum). Acesta a ştiut să aducă alături de el şi pe Sarmaţii Alani (Ieşi), Gepizi şi Goţi, precum şi pe alţi Germani din zonă.
Curând Gepizi, ieşiţi de sub stăpânirea hună, vor prelua o mare parte din teritoriile controlate de aceasta, la concurenţă cu Ostrogoţii. Gepizii însă vor fi aproape mereu aliaţi ai Romanilor, spre deosebire de Ostrogoţi, care foederaţi 471 vor deveni apoi ostili.

        Binecredinciosul Împărat Iustinian cel Mare va reface, pentru ultima dată, Provincia Dacia Traiană. Urmând modelul înaintaşilor săi Traian şi Constantin cel Mare, el va reface podurile de peste Dunăre, precum şi multe cetăţi şi castre de aici.
Undeva între 550 şi 567 invaziile migratorilor – Cutrigurii (înrudiţi cu Hunii), Sclavinii (Slavii) şi Avarii – marchează sfârşitul definitiv al Provinciei Dacia Traiană.
Din această clipă, Dacia rămâne în administraţia şi scriptele Romaniei – şi ale scriitorilor de limbă latină sau greacă – în una din următoarele variante:
– ca amintire a regatelor lui Burebista ori Decebal;
– ca amintire a vechii ţări a Dacilor;
ca denumire geografică, după Dacia lui Ptolemeu (vezi mai sus, litera b.), dar desemnând mai totdeauna (de acum încolo) spaţiul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru;
– pentru Dacia sud-dunăreană încă puţină vreme, şi aceasta fiind pierdută în faţa migratorilor.

       Acestea sunt, pe scurt, înţelesurile cuvântului Dacia în Antichitate.

Mihai-Andrei Aldea

 

Un borş de peşte foarte obişnuit. Din vechime…

Un borş de peşte foarte obişnuit. Din vechime…
(
o poveste care ţine loc de… multe reţete)

       România Străveche a avut o cultură pe care astăzi am numi-o rurală sau sătească, deşi amândouă denumirile sunt greşite.
Oricum, din ceea ce a fost, ne oprim astăzi la un borş de peşte foarte obişnuit pe atunci. Pentru că Românii mâncau în vechime foarte des şi foarte mult peşte, mai des şi mai mult decât carnea, fie ea şi de pasăre.
Şi cam pe oriunde ar fi trăit Românii vechi, din Alpi în Sciţia Mare, din Insulele Ionice în codrii şi mlaştinile nordului, peştele nu lipsea. De unde şi vorba are balta peşte, folosită atunci când Românul voia să arate că absolut sigur va găsi/obţine ceva.
Totuşi în pilda pe care o dăm astăzi nu vom vorbi despre o aşezare de pescari din trecut şi despre borşurile de acolo. Ne oprim la un sat ori cătun pe care îl puteam vedea în urmă cu sute şi sute de ani – dar şi până la ciuma comunistă – în toate câmpiile şi dealurile româneşti. O aşezare de codreni sau câmpineni, de lucrători ai pământului, de tăietori de lemne, de cruceri, de pietrari sau de ce o fi fost.

       Într-un asemenea sat oarecare era în cele mai multe zile – de obicei nu şi miercurea, vinerea sau duminica – un om care se scula mult înaintea celorlalţi. În plină noapte el ieşea cu căruţa la baltă. Era pescarul satului.
Când zorii mijeau, iar gospodarii se trezeau şi, după spălarea şi rugăciunile dimineţii, treceau la hrănirea animalelor, mulsul vacilor sau caprelor şi alte asemenea treburi, intra în sat şi căruţa pescarului. Totdeauna cu peşte din destul – omul ştia preabine cam cât şi ce va dori fiecare. Peşte împărţit în trei: mărunt (mărunţiş); mijlociu; mare.
Este de folos să înţelegem că atunci peşte mare însemna… mare!
De pildă, crapul, foarte întâlnit pe atunci – şi ca peşte, şi ca icre – se împărţea în aceste trei categorii astfel: crap mare de la patru kile în sus; ciortocrap între 2 şi 4 kile (adică un peşte mijlociu) şi ciortan sau chiar ciortănaş (dacă era mai mic de 2 kile; ciortănaş se spunea cu milă puietului de sub 1 kil).
Totuşi peştele mare obişnuit, în afară de amintitul crap, era alcătuit mai ales din somn, nisetru (poate cel mai mâncat peşte de către Românii din părţile de jos), cegă şi morun. (Desigur, la munte era lostriţa, la ţărmul mării erau alţi peşti, dar am spus că nu vorbim despre aceste specialităţi… deocamdată. Nu stăruim nici asupra ştiucii, care, deşi peşte mare, nu era prea des mâncată, din pricina oaselor, decât de acei pescari sau cunoscători ce ştiau să o pregătească anume.)

       Deci, pescarul venea cu peştele împărţit în coşuri pline cu mărunţiş, în câteva coşuri cu peşte mijlociu, toate puse pe lângă peştele mare, întins pe fân sau frunze de brusture. În unele case bărbaţii erau deja plecaţi la grădini, la holdă, la pădure sau alte asemenea lucrări. În altele aveau treabă în curte. După cum se întâmpla la fiecare casă, ieşea bărbatul sau femeia, uneori amândoi, sau poate copiii cei mari, să se târguiască. Nu dura mult târguiala, pentru că toţi se ştiau de o viaţă şi aveau treburi de făcut, nu vreme de pierdut. La schimb, mai rar pe bani, peştele trecea de la pescar la gospodarii care îl voiau. Se lua peşte mijlociu (adică undeva la 4-10 kile) pentru fript, peşte mărunt şi peşte mare pentru borş.
Peştele mare nu se lua întreg, ci pe bucăţi, după trebuinţă. Pentru că una era să ai copii mici, care iau mai mult zeamă şi mai puţin mâncare groasă, alta era să ai copii deja de la şapte ani încolo, care deja muncesc şi cresc, deci mănâncă zdravăn. De asemenea, unora le plăcea mai mult capul, altora coada, altora mijlocul. Şi pescarul, ştiind toate acestea, avea grijă să ia din capcanele din baltă, ceea ce era de trebuinţă.

       Lăsând deoparte peştele pentru fript, ne oprim, după cum am făgăduit, la cel pentru borş sau ciorbă de peşte.
Bucăţile de nisetru sau morun, ori de somn sau cegă sau chiar crap mare erau spălate bine şi puse la umbră, în locuri anume, îmbrăcate după gust. Unora le plăcea un gust răcoros, aşa că le îmbrăcau în mentă, sau în mentă şi măghiran, ori în mentă şi şovârf (azi ştiut ca oregano). Tot pentru aşa ceva se mai foloseau şi alte plante aromate (sau aromatice, cum se spune astăzi), ca haşmaciuca şi (h)asmăţuiul, ca pătrunjelul de câmp (pimpinela) şi altele asemenea (multe uitate astăzi). Alţii voiau ceva mai „tare” şi, fie că sărau sau nu bucăţile de peşte mare, le înveleau cu ierburi mai „puternice” la gust, precum negrilică zdrobită sau puţin prăjită, amestec de frunze de morcov, rozmarin şi salvie, sau chiar de leuştean şi frunze de ţelină etc., etc. Pe scurt, fiecare casă avea felul său de a îmbrăca aceste bucăţi de peşte, care erau lăsate, cum am spus, la răcoare.

       Asta nu dura, de fapt, mult – mai mult a durat să scriu eu rândurile acestea decât ţinea spălarea şi pregătirea bucăţilor de peşte mare. Şi se trecea peştele mărunt prin câteva ape, fiind apoi pus la fiet într-un mare ceaun, în bucătăria de vară – uneori o simplă vatră într-un colţ al curţii, alteori mult mai mult.
Alături de peştele mărunt se aruncau în ceaun napi curăţaţi şi tăiaţi bucăţi (înlocuiţi mai tâziu de americanii cartofi), morcovi şi alte legume, după gustul şi plăcerea gospodinei sau gospodarului – care se ocupa de borşul sau ciorba de peşte. Desigur, nu lipseau niciodată ceva ciuperci, de asemenea alese bine.

       Aici se cuvine un mic popas: în trecut Românii culegeau multe ciuperci şi culegau mult! Coşuri întregi şi chiar saci întregi ajungeau în curţile oamenilor, iar după alegere şi curăţare unele ciuperci erau puse la uscat, altele murate sau sărate. Ca urmare, rareori se întâmpla să nu fie în bucătărie ciupercile dorite. Care, lucru aproape uitat astăzi de mulţi Români recenţi, au gusturi şi arome diferite, pe care altădată Românii ştiau nu doar să le aprecieze, dar şi să le folosească pentru a face mâncăruri cum puţini oameni de azi au mâncat vreodată. Prafuri de ciuperci şi ierburi aromate uscate se foloseau pentru mai fiecare fel de mâncare, fiind păstrate în mici săculeţi de pânză sau ulcele mititele, pe pereţii cei mai uscaţi ai caselor. (Astăzi asemenea ulcele, acolo unde mai se găsesc, sunt goale şi ţinute doar de podoabă…)

       Ne întoarcem la ceaunul cu peşte mărunt şi, ce vedem? Fierbe liniştit!
Copiii mici au ieşit cu gâştele şi raţele la păscut, cei mari sunt cu treburile lor, la fel şi părinţii. Iar ceaunul fierbe şi fierbe şi fierbe… Din vreme în vreme, se mai amestecă în el, se mai aruncă un lemnişor sau două pe foc. Apoi Românii îşi văd de ale lor şi ceaunul de ale sale. Adică… fierbe, bineînţeles!
Spre prânz, bietul ceaun e luat de pe focul aproape stins şi lăsat să se liniştească. Ceea ce s-a pus în el „s-a făcut praf” ori „s-a spulberat”, după cum se mai spunea, rămânând netopite doar unele oase şi solzii mai mari, părţi prea lemnoase etc. Se reaprinde focul, se pregăteşte alt ceaun (sau o doniţă ori alt vas mare) şi o pânză curată deasupra, apoi se strecoară ceea ce a fiert ceasuri de-a rândul. Pasta de resturi de peşte şi legume – destul de puţină – rămasă în pânză se dă, după răcire, fie păsărilor, fie porcilor, fie câinilor… se găseşte cui. Zeama strecurată, groasă şi lăptoasă, e pusă iar la fiert, cu alte legume, tăiate mărunt sau tocate, ca să fiarbă iute. Se adaugă de această dată şi anume ierburi – leuştean, leurdă, usturoi sau altele, după gust -, precum şi unele prafuri de ierburi şi ciuperci, care sunt taina fiecărei bucătării româneşti. Desigur, nu lipseşte un pic de sare, dar nu multă (potrivirea de sare se face mai des după acrire). Când legumele sunt aproape gata, vin să fiarbă şi bucăţile de peşte mare, pătrunse între timp de ierburile aromate în care au stat învelite¹.
Acrirea se făcea cu zeamă acră făcută din brânca-ursului, sau din corcoduşe sau zarzăre, ori din măcriş, sau acrită cu borş de tărâţe, ba chiar cu moare sau zeamă de castraveţi muraţi, ori de hribi muraţi (din care unii puneau şi bucăţi în borş, tot spre sfârşit). Dacă e nevoie, se mai pune un pic de sare.
       Ciorba de peşte mai dădea odată în clocot şi era aproape gata. Ceaunul era luat de pe foc, sau cel puţin tras mai într-o parte, ca să facă loc peştelui pus la fript. Începe umplerea străchinilor, se adăuga uneori leuştean proaspăt tăiat – sau alte verdeţuri proaspete – şi, cu mămăligă de mei (înlocuit apoi de americanul porumb) sau cu pâine, se trecea la mâncarea unui foarte obişnuit borş de peşte.
Mai merită, poate, amintit, că deşi fiecare ciorbă de peşte era, într-o anume măsură, unică, fiecare casă avea felul ei de a pune aromatele, aşa încât cineva din sat ar fi putut şi cu ochii închişi să ştie care familie a gătit-o. Dar cred că asta s-a înţeles deja, din mica noastră povestire.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Unora le plăcea să fiarbă deosebi bucăţile mari de peşte (adesea cu aceleaşi ierburi în care fuseseră învelite) şi să le adauge fierte în borş, înainte de acrire. Bucăţile era astfel mai deosebite de restul borşului, păstrându-şi ceea ce am numi astăzi „o personalitate distinctă”, care dădea un contrast plăcut – sau o inedită armonie gustativă – cu restul mâncării.

Câteva cuvinte despre vechimea şi numărul Românilor din sudul Românimii

       În Grecia de astăzi există încă Români care sunt urmaşii drepţi ai Traco-Ilirilor şi Romanilor ce au trăit aici din Antichitate, din vremea Romaniei Străvechi.
Migratorii Greci sosiţi în acele locuri au avut o tehnică superioară a armamentului, o capacitate de unire (naţionalistă) în faţa primejdiei cu totul străină dezbinării tradiţionale traco-ilire şi o ştiinţă militară superioară. La acestea s-a adăugat ceea ce astăzi am numi diplomaţie; adică nu doar o pricepere foarte mare în negocieri (târguieli), ci şi punerea acestei priceperi, oricât de amorale sau chiar imorale, sub imperiul unor valori supreme. În cazul Grecilor aceste valori se pot reduce la deviza „Grecii deasupra tuturor!”.

       Ca urmare, deşi Traco-Iliri şi alte neamuri găsite în zonă aveau superioritatea numerică, superioritate vechimii şi drepturile conferite de acestea, Grecii le-au putut cuceri pământurile cele mai mănoase ori cele mai potrivite intereselor greceşti.
În polisurile greceşti şi în teritoriile acestora Grecii nu avea, ca etnie, mai mult de 20-30% din populaţie. Aşezările majoritar greceşti erau extrem de rare şi, de obicei, foarte mici. Restul populaţiei, alcătuită din băştinaşii Traco-Iliri şi alţii, se afla sub o dominaţie strictă. Ceea ce ducea atât la folosirea destul de largă a limbii greceşti, cât şi la folosirea unor nume greceşti sau grecizate. Ca simplu exemplu, reamintim că Orfeu şi Dionisos, Europa, Paris, Priam şi alţii sunt Traci de origine, cu toate că sunt cunoscuţi lumii – ca urmare a dipolmaţiei greceşti amintită mai sus – doar pe filieră greacă.

 

       Această dominaţie grecească a avut mult succes în rândul unor nobili Traco-Iliri, care s-au lipit de grecism şi s-au grecizat într-o mare măsură. Cel mai celebru exemplu este Alexandru Macedon, un Traco-Ilir elenizat tipic. Atât de totală a fost înstrăinarea sa de neamul din care provenea genetic, încât a promovat cu fanatism elenismul oriunde a ajuns în campaniile sale.
La fel se întâmplă în Tracia Asiei Mici, în provincia Asia din Asia Mică, în Misia (din Turcia de azi), în Pont (idem), Bitinia (idem), Frigia (idem) unde populaţiile de origine tracică îşi văd conducătorii adoptând cultura, gândirea şi limba greacă, ba chiar şi nume greceşti, ajungând în timp la o grecizare totală.

       În acelaşi timp însă, în tot spaţiul dominat politic şi militar de Greci există şi o neîntreruptă rezistenţă în faţa grecizării.
Desigur, cei care iau parte la ea, cei care se opun deznaţionalizării, adoptării limbii, culturii şi numelor greceşti, sunt descrişi de către scriitorii elini nu doar drept „barbari”, ci chiar ca „neam de tâlhari”, „duşmani ai civilizaţiei” etc., etc.
Aceşti Traco-Iliri ce îşi păstrează tradiţiile, care resping şi hedonismul grecesc, şi idolatria formelor trupurilor şi alte asemenea „comori naţionale” ale Grecilor, vor găsi în Romani cei mai buni aliaţi.
Pentru că în dorinţa lor de a se întinde cât mai mult, Grecii nu doar că ajung în Peninsula Italia şi insulele italice, dar chiar pun stăpânire aici pe întinse teritorii, înfiinţând aşa-zisa „Grecie Mare„. Până când expansiunea lor se izbeşte de hotarele stăpânirii romane!

       În luptele care urmează Traco-Ilirii se implică la început puţin, apoi tot mai mult. Ramurile elenizate se alătură Grecilor, împotriva Romanilor. Desigur, ramurile anti-greceşti se aliază cu Romanii.
Împărţirea durează secole, răscoalele „greceşti” fiind adesea plătite cu sângele Tracilor elenizaţi, în vreme ce între ceilalţi Traco-Iliri şi Romani se sudează o frăţie tot mai puternică.
Vestirea Evangheliei în secolul I se face în limba latină în tot spaţiul anti-grecesc şi în limba greacă în celălalt. Despărţirea ia o nouă formă, elitele intelectuale din „Grecia Mică” şi Asia folosind limba greacă în cult, ţăranii şi ciobanii preferând latina.
Dominaţia celor din urmă, prin număr şi trăire este atât de categorică, încât Mitropolia Salonei (Solun, Sărună sau Tesalonic astăzi) este de limbă latină şi ţine simbolic de Roma vreme de peste 600 de ani.
Desigur, această apartenenţă era oarecum formală, Patriarhii Romei de atunci doar confirmând alegerea de către Sinodul Salonei a noului mitropolit. Dar avea o adâncă semnificaţie lingvistică şi etnică, marcând separarea de zona estică mixtă, latino-grecească la început, apoi greco-latină, apoi tiranic grecească, a Constantinopolului.

       Istoricilor greci de astăzi nu le place să recunoască faptul că în secolele I-VI prezenţa grecească europeană scădea vertiginos, inclusiv în spaţiul Greciei de astăzi.
Totuşi în secolele IV-V sunt esenţiale venirea la Roma a (Stră)Românilor din Dobrogea – precum Ioan Casian, Gherman şi alţii) – sau eforturile unor (Stră)Români din Ilira – ca Sfântul Ieronim, primul care traduce în întregime Biblia în latină – pentru menţinerea cunoaşterea limbii greceşti în atenţia lumii culte a Romei şi Galiei. Legătura între Orientul Grecizat şi Occidentul Latin este asigurată atunci de Străbunii noştri aflaţi în zona Constantinopolitană. Cei din zona pastorală a Mitropoliei Salonei – precum Sfântul Niceta de Remesiana – folosesc adesea doar limba latină (uneori doar pe cea vulgară). Chiar şi Sfântul Ieronim are o serie de greşeli de traducere care arată că şi-a însuşit Greaca doar ca pe o limbă străină. Ca să mergem şi mai devreme, Sfântul Constantin cel Mare, fiu de Traco-Ilir şi născut în Dacia sud-dunăreană, nu cunoaşte limba greacă până ce se chinuie să o înveţe ca limbă străină, „de cultură”, fără a ajunge vreodată să o cunoască prea bine.
Toate acestea – şi multe altele – atestă ceea ce mulţi vor să ignore: Linia Jirecek este o simplă legendă grecească. În secolele I-V d.Chr. folosirea limbii greceşti în Europa scade într-un crescendo continuu, ea dominând spaţiul Orientului Apropiat până provoacă răbufnirea naţionalismului local (din Egipt în Armenia), ca bază pe care va avansa apoi uşor invazia islamică.
Paradoxal, grecismul este salvat de Tracii Elenizaţi din Asia Mică, deveniţi în mare parte, în secolele II-III d.Chr., „greci adevăraţi” din punct de vedere cultural şi lingvistic.
În Europa însă, chiar în spaţiul Greciei de astăzi, Romanitatea domina categoric, iar Grecii erau o mică minoritate.

       Revenirea puternică a Grecilor în aceste locuri se va face pe fondul decăderii Imperiului Otoman, cu folosirea anti-ortodoxă, ento-filetistă, a puterii Patriarhiei de Constantinopol, cu deturnarea banilor daţi de Românii din nordul şi sudul Dunării pentru Locurile Sfinte şi multe abuzuri şi trădări.
În secolul al XVIII-lea Românii erau o covârşitoare majoritate din Insula Candia (Creta) şi până în centrul Macedoniei şi Epirului. De aici spre nord dominau etnic Macedo-Slavii şi, respectiv, Albanezii, dar fără ca Românii să lipsească din localităţile importante – având încă, de asemenea, şi satele lor.

       Grecii extremişti – inclusiv patriarhi de Constantinopol şi „sfinţi” precum Cosma Etolianul – organizează repetat vaste acţiuni anti-româneşti, inclusiv masacre.
Un Patriarh de Constantinopol plăteşte paşii turci să atace localităţile româneşti din Pind.
Gramuştea, Călăreţu, Siracu, Moscopolea sunt doar câteva dintre cele lovite de „dragostea frăţească şi părintească” a extremismului grecesc. Distrugerile sunt cumplite, zeci de mii de femei şi copii ucise de Islamişti (Turci şi Albanezi), alături de zeci de mii de bărbaţi morţi în lupte. Trecem repede peste aceste întâmplări – însă doar pentru că sperăm că vom reveni deosebi asupra lor.
Vom aduce aminte, totuşi, de campaniile lui Cosma Etolianul, cel declarat de etno-filetişii greci ca „întocmai cu Apostolii”, deşi nu a convertit pe nimeni la Ortodoxie. „Meritul” lui, pentru care va primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, este acela că a făcut 100 (o sută) de aşezări româneşti să treacă la limba şi naţiunea grecească! Adică „sfinţenia” lui vine din aceea că mergând prin satele şi oraşele româneşti spunea că „Dumnezeu vorbeşte româna doar cu Satana”, că „Dumnezeu ascultă rugăciunile doar în greacă” şi că „cine se roagă şi vorbeşte în română este blestemat”… Mai mult, a dat public anatemei, inclusiv în scris, semând cu mâna lui, pe cei care ar îndrăzni să se roage sau să slujească în limba română! Pentru a forţa această deznaţionalizare a Românilor – dar şi a Slavilor şi Albanezilor ortodocşi din aceeaşi zonă – Cosma se va implica în politica turcească, ajungând să fie prins între luptele dintre paşii turci şi ucis de unul dintre aceştia. Dar politica lui etno-filetistă va fi dusă mai departe de mulţi clerici greci, ba chiar şi de Români deznaţionalizaţi care împlinesc provebul „strigoiu’ întâi din neam mănâncă”. Un exemplu sunt bieţii Români din tribul Sărăcăcianilor, a căror ramură sedentară a fost distrusă de prigoane¹ şi a căror ramură nomadă a fost grecizată. Aceştia au fost adesea folosiţi de Greci împotriva celorlalţi Români sudici deoarece în afară de stricarea puternică a limbii, adânc grecizată, şi de convingerea că sunt Greci, ei au păstrat felul de viaţă al Românilor de acolo în foarte multe puncte.

Romanii Sudici la inceputul secolului XXŢinuturi majoritar româneşti în sud, în jur de 1912, după cca. 150 de ani de deznaţionalizare forţată grecească şi slavă

       După acest lanţ de masacre şi deznaţionalizări, foarte pe scurt înfăţişate, care este, totuşi, numărul Românilor sudici în secolul la XIX-lea?
O să ne oprim aici la câteva cifre date de oameni care s-au informat extrem de serios – adesea personal, ori prin surse militare şi alte surse de încredere.
Astfel, la 1814, Colonelul Martin Leake (britanic) numără 500 (cinci sute) de comune româneşti, având cel puţin 1.000 (o mie) de locuitori fiecare. Ceea ce dă un total de peste 500.000 de Români în sudul Epirului, Tesalia şi ţinuturile sudice. Aici nu intră Românii din cea mai mare parte a Macedoniei, nordul Epirului, Muntenegru, Kosovo etc.
Rizos Rangabe dă în 1856 doar pentru Românii din Grecia un număr de 600.000 de suflete. În vremea aceea Grecia nu stăpânea Epirul
În 1875 francezul M. E. Picot (Emile Picot) numără cca. 1.200.000 de Români, dar include aici şi pe Românii din Rodopi şi alte părţi ale Traciei.
După Colmar Freiherr von der Goltz Paşa, în jurul anului 1900, Aromânii ar fi peste 800.000.
Repetăm, acestea sunt câteva cifre care vin după un masacrele şi deznaţionalizarea din secolul al XVIII-lea şi pe fondul deznaţionalizării masive şi masacrelor din secolul al XIX-lea.

       Pe la 1948 Evanghel Averoff, celebru scriitor şi politician grec născut în Tricala, estima la 400.000 numărul Românilor încă existenţi în Grecia. (Aceştia avuseseră o vreme un stat autonom în zona controlată de Italieni a Greciei şi erau foarte rău priviţi de autorităţile greceşti din epocă.)
Numărul actual al Românilor din Grecia este imposibil de estimat. În continuare Grecia nu recunoaşte existenţa niciunei minorităţi naţionale, declarând automat „Greci” pe toţi cetăţenii.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Sărăcăcianii din perioada interbelică atribuiau trecerea la nomadism prigoanelor din secolul al XVIII-lea care le-ar fi distrus vechile aşezări. Th. Capidan consideră că este vorba despre mai vechea invazie Albaneză în Epir, sau poate chiar de venirea Otomanilor, transferate folcloric în timpul marilor nenorociri din secolul amintit.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: