Ura faţă de Romani(a). Partea a II-a

Prima parte a lucrării tratează originea urii faţă de Romani(a), care apare brusc şi în forme radicale, extremiste, de la sfârşitul secolului al XIX-lea încoace, răspândindu-se şi radicalizându-se constant. Am putut constata că iniţiatorii şi propagatorii acestei poziţii de ură sunt ideologii comunişti – precum Karl Marx şi Vladimir Ilici Lenin – ura faţă de Romani(a) devenind o dogmă bolşevică păstrată şi în timpul lui Stalin şi după acesta.
Trecem acum la a doua parte a lucrării noastre,

b) Cât de adevărate sunt paradigmele comuniste anti-romane?

O să plecăm de la fraza sintetică

Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare, cu ajutorul cărora s’a întărit dominaţia Romei sclavagiste asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci.” [Mişulin, 1953:20]

Care sunt faptele reale?

1. „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci

Această sintagmă este cel mai uşor de analizat, deoarece este geografică. A stăpânit Roma, într-adevăr, „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”?
Spre a răspunde avem nevoie să ştim, bineînţeles, cam cât din lume era cunoscut pe atunci de către Romani.
Cunoştinţele lor geografice erau destul de vaste, adunând atât ceea ce cunoşteau direct cât şi ceea ce adunaseră prin intermediul unor popoare cucerite sau învecinate, precum Grecii, Germanicii, Parţii, Perşii, Nubienii etc.
Ca urmare, Romanii cunoşteau Europa cu excepţia ţărmurilor nordice – Laponia şi celelalte zone de dincolo de Cercul Polar. De asemenea, cunoşteau Africa, cel puţin până înspre izvoarele Nilului şi alte părţi ale Africii centrale. Asia era cunoscută până în India şi China (a existat o delegaţie chineză care, pornită spre Roma, este păcălită de Grecii din Caucaz să se întoarcă înapoi, de teama că le-ar strica avantajele comerciale avute prin intermedierea negoţului dintre cele două împărăţii; de asemenea au existat unităţi militare romane refugiate în China în urma războaielor cu Perşii).

Romania sau Imperiul Roman - mic

Harta aceasta arată extinderile maxime ale Romaniei. Cu roz sunt regate sau alte state clientelare – adică asociate.
Se poate constata că până şi cuprinzând mările interioare în „pământul stăpânit de Romani”, tot nu se ajunge la „cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci”. Ea nu cuprinde nici 50% din Europa, doar o mică parte din Africa ce era pe atunci cunoscută, iar teritoriile asiatice, chiar la maxima lor întindere, sunt, faţă de ceea ce era cunoscut din continentul Asia, sub 15%. Deci, dacă excludem influenţa romană – care, într-adevăr, s-a extins în cea mai mare parte a lumii cunoscute pe atunci – şi ne mărginim la ceea ce spune fraza („dominaţia Romei”) avem o suprafaţă ce nu atinge nici 25% din lumea cunoscută pe atunci.
De fapt, într-un clasament al imperiilor cunoscute în istorie, Romania ocupă abia locurile 20-22, la concurenţă cu Imperiul Otoman, Imperiul lui Alexandru Macedon şi Imperiul Mauria. Trebuie să observăm că în afară de Imperiul Otoman, celelalte două aparţin Antichităţii, la fel cu Romania. Mai mult, în aceeaşi Antichitate găsim şi Imperiul Ahemenid şi China Dinastiei Han Apusene, amândouă sensibil mai mari decât Romania; iar spre sfârşitul epocii romane începe naşterea statelor islamice, din care se vor naşte şi Califatul Abasizilor şi cel al Omeiazilor, amândouă mai mult decât duble ca suprafaţă decât Romania (în aceeaşi „lume cunoscută pe atunci”).
Toate aceste informaţii ne arată că afirmaţia autorului sovietic este o evidentă falsificare a realităţii, o ignorare intenţionată, motivată politic, a adevărului istoric şi geografic.
Desigur, unii ar putea spune că falsul în cauză este minor în discuţie, este o „doar o exagerare” etc., de parcă o ditamai minciuna, cu ignorarea unei realităţi evidente, poate fi minoră. De fapt, ea arată foarte clar subiectivismul adânc al autorului comunist: nu contează realitatea, contează învăţătura Partidului. Ori, de vreme ce Partidul – şi, mai ales, sfinţii săi prooroci, Marx şi Lenin! – au decretat că Imperiul Roman a fost iadul întruchipat, răul pe pământ, modelul fundamental al imperialismului exploatator etc., aşa a fost chiar dacă nu a fost aşa!
Vom arăta mai departe acest lucru şi în alte puncte, dar ne oprim acum asupra faptului evident că stăpânirea romană – cu bunele şi relele ei – nu s-a întins, aşa cum pretind comuniştii, „asupra celei mai mari părţi a lumii cunoscute pe atunci”.

2. „Întreaga istorie a Romei – de la întemeiera acestui oraş în secolul al VIII-lea î.e.n. [î.Chr.] şi până la formarea uriaşului stat roman, de la mijlocul secolului I. î.e.n. [î.Chr.] – nu-i decât un şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare” [Mişulin, 1953:20]

Observăm aici că autorul recunoaşte înfiinţarea Romei în secolul al VIII-lea î.Chr.
Care era întinderea stăpânirii romane la acea dată, la cca. 300 de ani – dacă nu mai mult – de la aşezarea celor câteva triburi latine pe malurile Tibrului?
Nici măcar 50 kmp!
Da, după 300 de ani de la venirea lor în Italia, Latinii stăpâneau o suprafaţă mai mică decât multe comune de astăzi din România! Doar în 620 î.Chr., adică la 400 (patru sute!) de ani de la aşezarea lor în Italia, Romanii ajung să aibă însfârşit un port (Ostia). Chiar şi atunci Terra Romanorum era mai mică decât un judeţ din România contemporană… În vreme ce Etruscii, de exemplu, de cum se aşează în Italia încep să se întindă în jur, înfiinţându-şi un imperiu. Totuşi, după cum vedem, „împerialiştii” doctrinei comuniste nu sunt Etruscii, sunt Romanii…

Şi, pentru că am vorbit despre Etrusci, să vedem cum stă lucrurile cu acel „şir nesfârşit de violenţe, jafuri şi exploatare”.
Am amintit mai sus despre propaganda comunistă în Europa referitoare la invadatorii Romani care i-au atacat şi cucerit pe paşnicii Gali, blânzii Iberi, nevinovaţii Greci, patrioţii Germani, inocenţii Etrusci, timizii Cartaginezi, pudicii Iliri, liniştiţii Traci… De la animaţii ca „Asterix şi Obelix” până la filme precum „Burebista” sau „Columna”, nenumărate sunt operele de inspiraţie comunistă ce prezintă „nesătula fiară romană” ce pândeşte „patrioţii băştinaşi” dintr-o parte sau alta a lumii; fie aceştia, după cum am spus, Gali, Iberi, Greci, Etrusci, Fenicieni, Cartaginezi, Iliri, Traci, Daci etc. Desigur, toate aceste războaie presupun un şir foarte lung – nesfârşit are aici o valoare mai mult beletristică – de violenţe şi jafuri, poate şi exploatare.
Totuşi, hai să vedem faptele, ca să vedem care a fost realitatea!

A. Sosirea Latinilor în Peninsula Italică are loc undeva între anii 1500 şi 1000 î.Chr., mai aproape, se pare, de ultimul termen1. Este greu de stabilit această dată cu precizie, deoarece Latinii nu au lăsat în urma lor, asemenea altor populaţii în mişcare, nici urme ale unor mari construcţii – fie ele tumuli, megaliţi sau altele –, nici ale unor mari distrugeri. De fapt presupunerea originii lor în afara Italiei se datorează faptului că, arheologic, acea cultură socotită caracteristică lor (Cultura Villanova) apare destul de brusc în Peninsula Italiană. Istoric, nu există o atestare clară a unei origini externe a Latinilor; dar în contextul uriaşelor mişcări de popoare din Europa acelor vremi şi a apariţiei pentru care, arheologic, nu există perioade intermediare, se presupune, aşa cum am arătat, că Latinii au venit aici din altă parte.
Pentru cei interesaţi de amănunte, merită spus că legătura strânsă dintre Cultura Villanova şi, respectiv, Cultura câmpurilor de urne (cca. 1300-750 î.Chr.) şi mai târzia Cultură Celtică Hallstatt (cca. 800-500 î.Chr.) naşte multe întrebări privitoare la înrudirea inţială dintre Latini şi grupurile proto-celtice sau proto-germanice.

Hallstatt_LaTene.pngPe această hartă se văd în nuanţe de galben teritoriile Culturii Hallstatt (în Iberia, Galia, Raetia, Noricum şi zone învecinate din Panonia, Britania etc.)
şi în nuanţe de verde teritoriile vestice ale Culturii La Tene (faza în care Galii se afirmă şi încep să se răspândească tot mai mult, ajungând până la Est de Nipru şi în Asia Mică)

Dincolo de amănunte, mai precizăm că Proto-Cultura Villanova apare undeva în jur de 1100 î.Chr. conform descoperirilor arheologice de până acum.
Una dintre teorii este aceea a infiltrării unor grupuri de purtători ai Culturii Câmpurilor de Urne care, amestecându-se cu populaţia locală, a dus la naşterea Proto-Culturii Villanova, prima dintre cele două faze ale Culturii Villanova. Faptul că cei veniţi erau primii purtători italici ai unei culturi a fierului a dus la o prăbuşire bruscă a vechii culturi a bronzului din regiunile în care aceştia s-au aşezat. (Există şi posibilitatea unei preluări culturale fără vreo infuzie semnificativă de populaţie străină, dar discuţia este prea complexă pentru cadrul lucrării noastre.)

Cultura Villanova la anul 900 îChr.pngRăspândirea Culturii Villanova la anul 900 î.Chr.

Termenul obişnuit pentru purtătorii acestei culturi este acela de Triburi Latino-Falisce sau Populaţie Latino-Faliscă. Acest lucru deoarece la început s-au format din amestecul amintit mai multe ramuri ale Culturii Villanova, amintite în izvoarele istorice sub numele de Falisci, Latini, Ausoni, Aurunci, Opici etc.
Aceste grupuri au alcătuit felurite formaţiuni care, în ciuda legăturilor dintre ele, s-au dezvoltat deosebit. Latinii au trăit în Latium [adesea pronunţat Laţium], o zonă de cca. 50 kmp de-a lungul Râului Tibru.
În toată această epocă iniţială nu există niciun fel de urme de distrugere prin forţă sau război a culturilor iniţiale – aparţinând epocii bronzului – ci dovezile clare ale impactului cultural produs de noile tehnologii ale epocii fierului şi alte elemente venite din nord.

B. Formarea Romei şi a Romanilor, adică a Latinilor care, în jurul Romei, crează o cultură latină particulară şi o linie istorică extrem de importantă, se produce lent. Cu toate că legenda plasează data întemeierii Romei la 753 î.Chr., realitatea este alta. În primul rând, începuturile localităţii sunt mult mai vechi. Este posibil ca fortificaţii de pământ şi lemn, ridicate în acea vreme şi ulterior nimicite, să fi dus la fixarea datei respective.
Este de observat aici că în cadrul acestei poveşti s-a adăugat – în secolul al IV-lea î.Chr., conform datelor actuale – şi o venire a unui grup de supravieţuitori Troieni – evident, nobili – care ar fi bunicii lui Romulus şi Remus. Nu doar data târzie a acestei inovaţii a legendei vechi, dar şi faptul că distrugerea Troiei a avut loc în 1.800 î.Chr. (cu cca. 500 de ani înaintea apariţiei Culturii Villanova şi peste 1.000 de ani înaintea întemeierii Romei) arată lipsa de valoare istorică a acestei pretenţii.
Revenind, trebuie să notăm că formarea aceasta se produce lent, natural, şi fără absolut nicio încercare de expansiune romană. Desigur, există alianţe militare între Latini, dar acestea sunt îndreptate împotriva atacurilor din afară, nu au ca scop expansiuni, cuceriri sau invazii. Dar, ca să nu lungim lucrurile prin mii de amănunte – vorbim, totuşi, de sute şi sute de ani de istorie complexă – vom trece la o stare de fapt:

C. Situaţia Italiei în anul 500 î.Chr., adică la peste 600 (poate peste 700) de ani de la ivirea Culturii Villanova şi a Latinilor.

Imperiile europene în secolul VI îChr mic 2

Această hartă valorează cât 100.000 de cuvinte.
Dacă vechile năvăliri tracice către Asia – din mileniul II î.Chr. şi începutul mileniului I î.Chr. – încetaseră, în schimb avem, pe de-o parte, avansul Sciţilor dinspre Munţii Urali şi Marea Caspică spre Vest, dar şi o creştere puternică – şi tot mai puternică – a Celţilor în Apus, care va duce la invazii repetate, masive, în Italia, Panonia – care devine pentru sute de ani celtică –, Dacia, teritoriile de la Est de Nistru – până dincolo de Nipru –, Iliria, Tracia sud-dunăreană, Macedonia şi Asia Mică (în perioada 500-400 î.Chr.).
În acelaşi timp Grecii îşi crează un adevărat imperiu federativ, străduindu-se să se extindă cât mai mult şi să cucerească tot ceea ce pot cuceri. Egiptul este una dintre ţinte – şi devine grecesc la nivel lingvistic, pregătindu-i-se astfel prăbuşirea –, dar şi alte teritorii din Nordul Africii. Concurenţa cu Fenicienii şi urmaşii acestora, Cartaginezii, este acerbă, mai ales în Africa şi Iberia, în Cipru etc.
Nou sosiţi în Italia, Etruscii îşi înfiinţează îndată un imperiu, cucerind cât mai multe populaţii din zonă – printre care şi Romanii, cu tot cu Roma. Extinderea lor este limitată de ciocnirea cu ambiţiile Grecilor, Ilirilor şi Galilor, toate aceste trei popoare încercând să cucerească părţi cât mai mari din Italia; Umbrii au şi ei intenţii de expansiune, care le frânează pe cele etrusce (şi sunt frânate de cele etrusce). Fenicienii nu lipsesc nici ei din această încercare, fiind urmaţi de Cartaginezi.
Romanii, prin comparaţie chiar şi doar cu Etruscii, par total inerţi. În vreme ce ultimii şi-au construit iute un imperiu pe care l-au extins cât au putut de mult, Romanii, la cca. 300 de ani de la întemeierea Romei şi la mai mult de jumătate de mileniu de la sosirea în Italia stăpânesc aceeaşi zonă de cca. 50 kmp. De fapt, o stăpânesc în măsura în care Samniţii, Voscii, Sabinii, Etruscii, Galii şi alţii asemenea îi lasă…

(Partea a III-a)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul vrăjitorie, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (II)

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(II)

Prima parte a eseului se află aici (click!).

Se trăia într-o duplicitate permanentă, într-o necinste profundă, ce a cuprins întreaga ţară.
Şi care poate fi înţeleasă prin uimirea unui deţinut politic eliberat: „Când am ieşit din închisoare am văzut că de fapt doar trecusem dintr-o închisoare mică într-una mare. Toată România era, acum, o puşcărie.”
Statul fiind gardianul deţinuţilor-cetăţeni. Aşa cum este până astăzi.

Copiii, iar apoi copiii copiilor, au crescut în această lume.
În care ateismul era o dogmă absolută, impusă de tancurile sovietice şi bulanele miliţienilor, de teama de turnători şi de represaliile cumplite ale Sistemului.
În care se fura cu aprobare şi se opreau furturile – din fabrică sau C.A.P. – la ordin.
În care colaboraţionismul devenise o a doua natură, atât de bine însuşită încât mulţi copii au crezut în sinceritatea lui.

Marea catastrofă a epocii de după decembrie 1989 este lipsa recunoaşterii publice, asumate politic, administrativ, economic, a acestui colaboraţionism.
Agenţii sovietici din eşalonul trei, ajunşi la putere atunci, au transformat mărimea îngrozitoare a colaboraţionismului dintr-o ruşine ce trebuie ispăşită într-o scuză.
Punctul 8 de la Timişoara – minimul cerut de cel mai elementar bun-simţ – a fost ignorat.
Agenţii eşalonului trei au preluat editurile, televiziunea, radioul, aparatul de stat, şcolile, TOT!
Votaţi masiv de colaboraţionişti. Colaboraţionişti mai mult sau mai puţin făţiş; colaboraţionişti care făceau glume la adresa Ceauşeştilor sau a Partidului (Comunist), dar care i se supuneau sistematic; şi i s-au supus şi după 1989, votându-i cadrele reorganizate (întâi în F.S.N.).
Li s-au supus, cu toate că au avut prilejul eliberării.
Li s-au supus şi i-au votat pentru că agenţii eşalonului trei aveau acelaşi discurs ca cel dinainte, doar puţin adaptat vremii.
Pentru că erau o schimbare mică în faţa uriaşului necunoscut al unei schimbări radicale.
Pentru că şi-au arătat înţelegerea, îngăduinţa, chiar aprobarea faţă de colaboraţionismul general.

Societatea de după 1989 a fost, ca urmare, construită pe un principiu schizofrenic.
Pe de-o parte, comunismul a fost rău – ceea ce justifică mişcarea din decembrie 1989 şi suirea la putere a „noii” clase politice.
Pe de altă parte, „noua” clasă politică era – şi este – alcătuită din aceiaşi agenţi sovietici şi copiii sau nepoţii lor, precum şi din cei educaţi şi giraţi de aceştia.
Desigur, mulţi dintre ei şi-au schimbat stăpânii de la Moscova cu alţii din alte ţări.
Dar aşa cum Hitler şi Stalin au fost, amândoi, de extremă stânga – unul, socialist, celălalt, comunist – şi puternicii aceştia au fost şi sunt tot de extremă stânga. Doar că puţin cosmetizată. Sau, cum spunea un ofiţer KGB devenit „mare politician” în România post-decembristă, „comunism cu faţă umană”.
Desigur, unii dintre neo-comunişti sunt internaţionalişti sau mondialişti – dorind lichidarea totală a naţiunilor, oricare ar fi ele –, în vreme ce alţii sunt regionalişti, supunându-se uneia sau alteia dintre marile puteri naţionale (Germania, Turcia, Rusia, Austria, SUA etc.). Dar, oricum, şi unii şi alţii merg pe tiparul neo-comunist.
Iar societatea „românească” de după 1989 trebuia să urmeze modelul. Şi l-a urmat.

Nu vom înfăţişa aici felul în care comunismul a fost şi este ideologia oficială a tuturor partidelor de frunte din România post-decembristă. Nici felul în care s-a luptat şi se luptă exact pe liniile comisariatelor sovietice împotriva Istoriei Românilor, împotriva tradiţiei româneşti, împotriva a tot ceea ce ne defineşte ca Neam şi Biserică. Trec direct la o realitate ca o concluzie: tinerii şi mai puţin tinerii neo-comunişti, convinşi că fanatismul lor este o „luptă pentru libertate şi democraţie”. Ca şi mulţi activişti dinainte de ei!

Privesc nenumărate comentarii ce ar fi ridicole prin imbecilitate şi pseudo-intelectualism, dacă nu ar fi şi aberant agresive, ale unor tineri – sau mai puţin tineri – sferto-docţi, care preiau lozincile sovietice anti-Biserică, anti-românism, anti-naţiune, pro-globalizare.
Tineri şi mai puţin tineri care, cu entuziasmul tovărăşesc al bolşevicilor extremişti din anii 20 ai secolului XX luptă pentru exact aceleaşi idei ca şi aceia: desfrânare totală, distrugerea Bisericii, liber la avorturi, autoritatea absolută a statului corupt (corporaţiilor, grupărilor supra-statale) asupra oamenilor, batjocorirea credincioşilor şi credinţelor ce nu ţin de dogmele corectitudinii politice etc.
Schizofrenia amintită mai sus este limpede: oamenii aceştia, în numele progresului şi libertăţii, preiau ideile înapoiate ale unor sociopaţi care au ucis în lagăre şi puşcării peste o sută de milioane de oameni din întreaga lume.
Oamenii aceştia, tineri şi mai puţin tineri, pretinzându-se eventual „pro-occidentali”, preiau doctrina globalismului mondial, DOCTRINĂ STRICT COMUNISTĂ, încercând să o impună prin forţă.
Visul comunist de a transforma întreaga omenire într-o turmă unică, aflată sub conducerea unui partid unic, este susţinut de ei cu o mare convingere că este vorba despre o luptă pentru… libertate.
Ura faţă de Creştinism este la fel de feroce ca a bolşevicilor de altădată. Se atacă Biserica pentru că nu-şi face treaba Guvernul. Se atacă Biserica pentru că Parlamentul toacă bani şi face mai nimic. Se atacă Biserica pentru primăriile care nu-şi fac treaba. Se atacă Biserica pentru că Preşedinţia nu-şi face treaba. Se atacă Biserica pentru orice.

În timp ce instituţiile statului persecută sistematic pe cetăţeni, neo-comuniştii „progresişti” – mereu comuniştii s-au socotit „progresişti” – atacă pe cei care se opun abuzurilor. Alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că alarmele trase faţă de practica ANAF şi DNA de a abuza până la falimentare firmele româneşti este înfierată bolşevic. Realitatea că în cele mai mari scandaluri de corupţie străinii sunt făcuţi scăpaţi, dar românii, chiar şi nevinovaţi, plătesc, este ignorată sau negată violent. În această privinţă tinerii neo-comunişti luptă feroce împotriva libertăţii cuvântului, împotriva libertăţii de opinie. Sub scuza că unii dintre politicienii corupţi sunt loviţi de instituţiile de stat – aproape totdeauna fie de faţadă, fie din motive politice – se cere supunerea necondiţionată faţă de acele instituţii, indiferent de abuzurile lor.

Schizofrenia aceasta este, ca în toate cazurile grave, agresivă.
Rasismul* este condamnat de neo-comunişti aşa cum a fost condamnat şi de străbunicii lor din Revoluţia Franceză ori din Războiul Civil Rus: este condamnat în teorie, este condamnat când este practicat de alţii. Şi, la fel cu aceşti străbunici, ei condamnă pe creştini pentru că sunt creştini şi, dacă ar putea, i-ar extermina. Sunt declaraţii publice, făcute chiar de către politicieni şi parlamentari neo-comunişti din felurite grupări şi „partide”.
La locul de muncă, la locul de predare – dacă sunt cadre didactice – sau din funcţiile de conducere, dacă le au, aceşti neo-comunişti practică o violenţă teribilă împotriva celor care nu se încadrează în sistemul lor de valori.
Bătaia de joc – faţă de cei care ţin post, faţă de cei care cred în sfinţi şi eroi, faţă de cei care cred că România are un viitor – este o permanenţă.
Îndoctrinarea elevilor şi studenţilor este practicată fără nicio ruşine, fără nicio mustrare de conştiinţă. Copiii şi tinerii care au valori creştine sunt atacaţi, arătaţi cu degetul, „arşi la note”, ostracizaţi…
Precum „eroii” Uniunii Sovietice, şi aceşti neo-comunişti sunt convinşi de „eroismul” lor, de „binele” pe care îl fac „umanităţii” (prea proastă să înţeleagă acest bine, dar o să aibă ei grijă să o reeduce!). Mai mult, chiar se văd pe ei înşişi, în ciuda faptelor, în ciuda realităţii, ca plini de iubire. O iubire plină de ură faţă de cei care nu acceptă ciparea, vaccinarea obligatorie (cu vaccinurile alese, desigur, de iubiţii conducători!), declararea bolilor psihice ca normalitate, desfiinţarea naţiunilor, pierderea specificului etnic, pierderea specificului religios, supunerea faţă de bolşevicul termen de corectitudine politică… O iubire care urăşte, aceasta este religia lor, asemenea celei sovietice.
Iar această ideologie este, repetăm, indusă din ce în ce mai agresiv copiilor, elevilor, studenţilor, angajaţilor, şomerilor, telespectatorilor, utilizatorilor facebook… oricui se poate induce.

Toţi cei care cunosc fenomenul Piteşti, monstruosul sistem de reeducare experimentat de sovietici şi agenţii lor în România, pot recunoaşte uşor acelaşi fenomen de reeducare la nivelul întregii ţări.
Şi totul vine de la faptul că după decembrie 1989 nu a existat lustraţie, nu a existat pocăinţa fără de care nu există curăţirea de rău.
Ar fi fost de ajuns, atunci, în decembrie 1989, un asemenea strigăt (naţional):
Da, am greşit! Ca fiul risipitor, ce striga tatăului său, greşit-am la Cer şi înaintea ta, la fel strigăm şi noi! Am greşit la Cer, am greşit înaintea lui Dumnezeu, înaintea Neamului nostru şi a Ţării noastre! Am greşit înaintea sfinţilor şi eroilor noştri! Am lăsat frica, lăcomia şi lenea să ne stăpânească şi ne-am supus cotropitorilor, ne-am supus şi sistemului satanic adus de ei! Am făcut din minciună şi furt viaţa noastră de zi cu zi. Ne-am minţit copiii, L-am ascuns pe Dumnezeu de ei, le-am ascuns şi sfinţii şi eroii Neamului nostru. Am greşit, Doamne! Am greşit, copiii noştri! Iertaţi-ne! Dumnezeu să ne ierte! Şi haideţi să îndreptăm împreună greşelile!

În lipsa acestei pocăinţe, sufletul societăţii rămâne schilod până astăzi.
„Iubirea” societăţii este plină de ură faţă de toţi cei care nu se conformează. „Libertatea” acestei societăţi înrobeşte pe toţi cei care nu fug sau nu rezistă – într-o nouă Rezistenţă anti-comunistă, al cărei sfârşit încă nu se strevede. Iar moştenirea comunistă înlătură cu ură istoria şi tradiţia Neamului.

În lipsa acestei pocăinţe generale, în faţa sistemului înrobitor, există totuşi o ieşire. Nu la fel de spectaculoasă dar, pentru fiecare, la fel de eficace: pocăinţa personală. Nu doar pentru păcatele obişnuite, ci în primul rând pentru acelea mari şi ignorate mai totdeauna:
pentru irosirea vieţii noastre pe lăcomii, furii, laşităţi şi mândrii mărunte,
pentru fuga de răspunderea faţă de Dumnezeu, Neam şi Ţară,
pentru colaboraţionismul nostru, al prietenilor noştri, al părinţilor noştri sau al părinţilor prietenilor noştri.

Această pocăinţă personală ne va da puterea de a-i ierta şi pe comunişti sau neo-comunişti, aşa cum i-au iertat Sfinţii Persecuţiilor Comuniste, fără să lase ceva din valorile pentru care au suferit.
Dar şi puterea de a trăi după adevăratele valori, de a trăi aşa cum se cuvine să trăim, cu rost, ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte români adevăraţi. Trecând, cu sfinţii şi eroii noştri în suflet, peste toate furtunile. Intrând, cu fruntea sus, în Veşnicie. Singura biruinţă veşnică.

Mihai-Andrei Aldea

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: