Categorie: izvoare

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Aflu, fără mirare, că un Liberal, socotit de ai lui un fel de expert, declară că ar fi un fel de băiat de treabă Miklos Horthy. Horthy, adică șeful genocidar al Ungariei interbelice – și în timpul celui de-al doilea război mondial. Horthy, cel care în anii ’20 ai secolului trecut începea persecuția prin lege a Evreilor, primul în Europa. Și este vorba despre Evreii din Ungaria, cei mai patrioți Evrei din istorie, oameni care au avut pentru Ungaria o dragoste aproape fanatică! Revenind, omul apărat de amintitul expert liberal este Miklos Horthy, cel care a redus numărul Românilor din Ungaria de la peste 200,000 (douăsutedemii) în 19201, la sub 20,000 (douăzecidemii) în 1938. Horthy, care a promovat ura față de cei care nu sunt Unguri până la uciderea copiilor. Horthy, care a promovat un asemenea extremism încât prima acțiune a militarilor săi intrați în Județul Sălaj a fost să ucidă o Româncă însărcinată pentru ”vina” de a nu cunoaște limba maghiară: au ucis-o fixând-o la pământ și, înfigându-i un par în pântece i-au scos cu el copilul. Justiția aceluiași Horthy i-a condamnat pe vinovați la amenzi modice – plătite de fapt de Armata Ungară – și câteva zile de arest în unitate. Tot atunci ”glorioasa” Armată Maghiară a săvârșit masacrul de la Ciumărnea și Trăznea. Sorin Ioniță, Liberal și expert, care batjocorește pe cei care nu au învățat istorie ca el, îi ia apărarea lui Horthy, declarându-l un fel de ocrotitor al Evreilor din Ungaria: în 1938 Ungaria avea 800,000 (optsutedemii) de Evrei, iar până în 1944 Regimul Miklos Horthy a ucis aproape 600,000 (șasesutedemii) dintre ei. Dar nu doar atât! Genocidurile multiple comise de Horthy și ciracii lui au cuprins monstruozitățile de la Ip, Moisei, Prundu Bârgăului, Câmpia Turzii, Luduș etc., etc., dar și masacrarea a 150,000 (osutăcincizecidemii) dintre cei 180,000 de Evrei din Transilvania ocupată de Ungaria. Acesta este neomul și acesta este regimul pe care îl apără Sorin Ioniță ”în contrast” cu subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu, ocrotitor iscusit al Evreilor din România în fața măsurilor antisemite – achitat de acuzațiile de extremism și antisemitism până și de atât de nedreapta justiție sovietică – e declarat de expertul liberal Sorin Ioniță ca mult mai rău decât Horthy!

Nu ne miră acest lucru!

Partidul Liberal din secolul al XIX-lea și până în 1948 a fost o oficină a Extremei Stângi în România și o instituție profund antisemită. Amândouă lucrurile sunt practic necunoscute marelui public de astăzi. Vom da aici doar câteva pilde, care ni se par cu multă greutate, din moștenirea liberală antisemită:

1. De câte ori aveau probleme politice, Liberalii agitau în presă „chestiunea evreiască”, organizau provocări pe temă și începeau expulzări de Evrei2. De multe ori erau expulzați chiar Evrei pământeni, adică născuți în România, nu emigrați.

2. Liberalii au expulzat sistematic oameni geniali și patrioți, doar pentru „vina” de a fi Evrei. Amintesc aici în primul rând de Lazăr Șăineanu, Evreu ploieștean, cel care a făcut enorm pentru Etnologia și Folcloristica din România. El, printre altele, ne-a dat prima sistematizare exhaustivă (și comparativă) a basmului românesc. Profesor de liceu, asistent universitar al lui Hașdeu, devenit el însuși profesor universitar, cu studii la Universitatea din Paris și la Școala Specială de Limbi Orientale din Paris, cu un strălucit Doctorat la Universitatea din Leipzig, Șăineanu era o valoare prețuită de intelectuali de frunte din Franța și Germania. Studiile publicate de el aveau un mare succes atât prin rigoare cât și prin calitatea frazei. Însă realizările lui și faptul că făcuse atâta pentru Țară au aprins și mai mult ura unor Liberali precum Dimitrie A. Sturdza3 și V. A. Urechia împotriva lui. Urechia protestează față de acceptarea lui ca profesor universitar strict din motive antisemite. Vor urma ani întregi de ură și persecuție liberală împotriva sa, condusă de Urechia și Sturdza. Aceștia îl vor ralia și „cauzei” de expulzare a lui Lazăr Șăineanu până și pe Spiru Haret. Acesta, ca Ministrul Școalelor în Guvernul Sturdza îl dă afară din învățământ pe Șăineanu, silindu-l astfel să plece în străinătate. Patriotul român, pedepsit de Liberali pentru că era Evreu, urmază astfel soarta lui Moses Gaster4 (amândoi expulzați de Liberali din Țara pe care o iubeau și în care se născuseră!5).

Acesta din urmă, excepțional filolog și etnolog, a realizat lucrări esențiale despre Cultura Veche Românească, inclusiv din străinătate – cu toată munca uriașă pe care o avea de făcut în calitate de rabin în Anglia, profesor și de om de știință (alături de proiectele personale colabora la reviste din diferite țări). Decorat de Regele Carol I cu Medalia națională în Gradul B, Bucureștean prin naștere și respectat om de știință, Moses Gaster s-a făcut „vinovat”, în concepție liberală, de a lupta și pentru ceea ce socotea el a fi drept pentru Evrei. Cum Stânga, însă, nu poate suporta concurența cinstită, firească unei societăți sănătoase, Partidul Liberal l-a taxat drept „dușman al Nației”, deportându-l. Cu demnitate, și-a continuat munca, inclusiv – cum am arătat – în domenii privitoare la Cultrua Veche Românească. În 1936, simțind apropierea plecării dincolo, donează Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes pentru istoria, limba și cultura Românilor. Sunt doar două nume dintre multele nume de Evrei muncitori, inteligenți, corecți, persecutați și chiar izgoniți din Țară de Partidul Liberal6.

2. În același timp, corifeii Partidului Liberal nu șovăiau să aibă afaceri necurate exact cu cele mai negative persoane din comunitățile iudaice7.

3. Un bătrân, liberal la începutul studenției, îmi mărturisea, pe patul de moarte, rușinea pentru a fi luat parte, în studenție, la o ”tradiție a studenților liberali”: goana prin/în ghetou. Era o acțiune în cadrul căreia grupe de studenți alergau pe străzile unui cartier evreiesc răsturnând tarabe, șicanând și chiar lovind oamenii. La sfârșit își povesteau „vitejiile” la o bere. Se pare că aceasta este una dintre acele acțiuni antisemite amintite de Baclabașa8.

4. Responsabilii masacrului de la Galați, deși înregimentați politic în Dictatura lui Carol al II-lea (Trădătorul), erau de fapt Liberali9.

Existând o asemenea tradiție a Partidului Liberal, nu este atât de uimitor că un expert al lui este apărător al genocidarului Horthy.

Și, pe aceeași linie, nu este de mirare că același expert îl urăște pe Mircea Vulcănescu, cel care a realizat atâtea pentru Cultura Română, care a ocrotit și salvat mii și zeci de mii de Evrei, în plin război mondial10. Prin cultură, subtilitate, inteligență și aceeași dârzenie Mircea Vulcănescu se aseamănă cu Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Nicolae Steinhardt… Oameni pe care, din păcate (la propriu), mulți Liberali cu greu îi pot pomeni.

Ca de foarte multe ori, ura vinovaților împotriva drepților tinde să fie nesfârșită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rudolph Braham, probabil cel mai mare expert în Shoahul organizat de Miklos Horthy, unul dintre cei despre care expertul liberal pretinde că nu știu istorie
(poză preluată de pe https://israelnoticias.com/fallecimiento/holocausto-randolph-louis-braham-muere/)

1După sursele cultelor – Biserică, Greco-Catolicism, Catolicism etc. – și ale etnologilor neafiliați politicii șovine maghiare, numărul Românilor din Ungaria era la 1920 de peste 400,000 (patrusutedemii), dintre care jumătate în lunca Tisei și în părțile dinspre România, cca. 100,000 în regiunile orașului Baia și înspre Iugoslavia (”Regatul Sârbilor și Croaților”), cca. 60,000 în Budapesta și împrejurimi etc. Datorită bilingvismului accentuat – și a colaborării Vaticanului la declararea în masă ca ”Unguri” a Catolicilor și Greco-Catolicilor – doar jumătate dintre ei erau recunoscuți ca atare. Mai târziu cifra de 200,000 a fost declarată și ea ”prea mare”, fiind scăzută la 180,000, la 120,000 și chiar la 88,000. Chiar și așa, genocidul anti-românesc al Ungariei interbelice este foarte clar.

2Cf. și C. Baclabașa, Bucureștii de altădată, Vol. III, Ed. Ziarului „Universul”, București, 1930, p.26-27, 36, 94-95, 153 etc.

3Printre altele, acesta devine prim-ministru din partea Partidului Liberal în 15.10.1895-2.12.1896, 12.04.1897-23.04.1899, 27.02.1901-4.01.1906, 24.03.1907-9.01.1909. El este cel care, ca parte a „patriotismului”, a înăbușit în sânge Răscoala din 1907.

4Expulzat de „marele” premier liberal I. C. Brătianu, alături de alți zece intelectuali evrei, ca parte a propagandei antisemite liberale.

5Și pentru care au continuat să muncească și din exil, dovedind un patriotism infinit superior acelor ”Români verzi” care își uită extrem de ușor Patria și Graiul, aplicând mizerabilul dicton ubi bene, ibi patria.

6Pro memoria, trebuie amintit gestul reparator al Regelui Carol I, cu sprijinul Partidului Conservator, de a revoca ordinul de deportare liberal în 1891, recunoscându-i cetățenia română și acordându-i Medalia națională în Gradul A. Moses Gaster a mulțumit demn pentru gestul reparator, dar fără a se întoarce într-un stat din care putea fi izgonit după capriciile liberale.

7Cf. și C. Baclabașa, op. cit., p. 42 ș.cl. sau Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties d’une naturalisation; mémoire auto-biographique, Émile Storck & Éditions Larousse, Bucharest & Paris, 1901, p. 24-25

8C. Baclabașa, op. cit., p. 9 ș.cl.

9Informație primită de la un Evreu veteran de război, ofițer în Armata Regală și vechi prieten al bunicului meu (Cpt. rez. Gheorghe Aldea). Informația este foarte credibilă, deoarece în toate cazurile în care vinovații nu sunt Liberali li se indică automat afilierea (ori simpatia) politică.

10Amintim aici faptul că Sorin Ioniță, de altfel batjocoritor și al Românilor în general, nu doar al Evreilor masacrați de Horthy, se laudă că știe istorie. Deci spusele sale sunt o acțiune liberă, informată, conștientă. De minciună și ură.

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Aflu din mass-media că s-ar pregăti o ședință publică a Primăriei Sectorului 2 București privitoare la bustul lui Mircea Vulcănescu și la o cerere a INSHR-EW1 privitoare la demolarea lui. Am intrat pe site-ul Primăriei Sectorului 2, dar nu am găsit nicio informație pe temă. Am dat o căutare ”Mircea Vulcănescu”, nimic. Să fie o greșeală a presei? Dar de ce nu există nicio negație din partea Primăriei Sectorului 2 dacă este o greșeală?

Deoarece INSHR-EV are o veche tradiție în ilegalități, încălcându-și deseori atribuțiile și făcând acțiuni de poliție politică, inclusiv de poliția gândirii, simt că este nevoie, totuși, de un răspuns. Ca urmare, argumentez mai jos părerea mea în fața unei explicații-rechizitoriu făcută publică de INSHR-EW.

1. Bineînțeles, anti-evreismul sau anti-semitismul sunt doctrine absurde și urâte, la fel de absurde și urâte precum jihadul, comunismul și alte asemenea extremisme. Dar INSHR-EW nu are atribuții de combatere a acestor curente, de care se ocupă alte instituții, conform legii2. De asemenea, INSHR-EW nu are atribuții de sesizare sau cerere către autoritățile locale sau alte instituții de stat ori private privind acte ce ar putea să țină de anti-evreism sau anti-semitism. Pentru a acoperi infracțiunile repetate ale membrilor INSHR-EW, s-a emis în 2016 o Hotărâre de Guvern prin care i se acordă INSHR-EW și atribuția de „apărare a memoriei victimelor Holocaustului”. Există, desigur, o dimensiune radical nedemocratică a atribuției – căci un studiu care dovedește că cineva socotit victimă a fost torționar poate fi atacat și interzis pe motiv că „afectează memoria victimelor Holocaustului”. Dar, chiar acceptată ca atare, această apărare poate lua, conform atribuțiilor INSHR-EW, doar forma unor studii, articole etc. menite să arate ce și cum afectează memoria victimelor Șoahului (Holocaustului) și care ar fi adevărul în această privință. Repet, există instituții de stat abilitate pentru combaterea unora sau altora dintre formele (potențiale sau concrete) de extremism în Republica România. Nu INSHR-EW. A cărui conducere îi încalcă sistematic atribuțiile, prin acțiuni ce țin în cel mai direct mod de Codul Penal.

2. Încălcând legea, INSHR-EW a trimis Primăriei Sectorului 2 București, în 2014, după cum recunoaște însuși Alexandru Florian (director al institutului!3), „o solicitare pentru a retrage de pe spațiul public bustul lui Mircea Vulcănescu”. Trebuie observat că prezența monumentelor istorice și artistice în spațiul public nu constituie una dintre atribuțiile INSHR-EW. Așa cum acesta nu este abilitat să trimită asemenea solicitări celorlalte instituții. Voi aminti acum de faptul elementar că dacă d-l Alexandru Florian, sau orice alt cetățean, observă o faptă ilegală, are datoria de a sesiza autoritățile abilitate. Ca cetățean! Nu, abuziv și ilegal, cu folosirea incorectă a funcției întâmplător ocupate. Totuși, iată, Directorul INSHR-EW vorbește public despre ilegalitatea săvârșită cu cea mai mare liniște (amintim că atribuția „apărării memoriei victimelor Holocaustului”, de care se prevalează INSHR-EW în săvârșirea abuzurilor actuale, va fi căpătată după doi ani, în 2016!). Deoarece această ”solicitare” este explicată (?) de d-l Alexandru Florian în articolul din link-ul de mai sus, iar ”argumentele” nu s-au schimbat între timp, voi arăta de ce asemenea solicitări sunt nu doar ilegale, ci și total neîntemeiate, ba chiar anti-evreiești sau anti-semite.

3. Începutul explicației este de o lipsă de onestitate șocantă. Autorul alege să ignore toleranța extremă a INSHR-EW față de o serie de figuri naziste cu greutate precum Armand Călinescu (primul prim-ministru din Regatul României numit la cererea lui Hitler!), Miklos Horthy sau Albert Wass. Totul în numele unei ”corectitudini” stranii, care ingoră, de pildă, că Valeriu Gafencu și-a dat viața pentru a salva de la moarte un Evreu (cu succes, de altfel!).

4. Pe aceeași linie de lipsă de onestitate – și, aș adăuga, practici totalitare – același director al INSHR-EW se plânge de faptul că ar fi „fără fair play” faptul că ”solicitarea” (ilegală!) făcută de dânsul ar fi fost pusă de Primăria Sectorului 2 București la dispoziția presei. Cu toate că lucrează pentru Guvernul României, instituție care teoretic are datoria sacră de a apăra democrația în România, Alexandru Florian susține prin frazele sale atacurile anonime și anularea dreptului la replică și/sau apărare.

5. Următoarea acțiune lipsită de onestitate este transformarea OUG 31/2002 într-o sursă de speculații. Astfel, dânsul își permite să spună că

„În filosofia OUG 31/2002 persoanele condamnate pentru crime de război nu pot fi reprezentate în spațiul public, întrucât nu pot fi purtătoare de mesaj democrat.”

Subliniem că filosofia în cauză îi aparține exclusiv autorului, având valoare juridică zero – deși poate impresiona prin citarea unei OUG pe cei fără pregătire juridică. Altfel spus, este o manipulare în cel mai bun caz, dacă nu o minciună sfruntată.

6. Autorul va continua cu felurite speculații, transformând declarații circumstanțiale în realități absolute – deși într-o categorică lipsă de susținere documentară, esențială pentru asemenea acuzații.

7. Autorul, un participant la regimul tiranic al comunismului ceaușist, fiu de nomenclaturist, îndrăznește să critice faptul că Mircea Vulcănescu nu a făcut opinie separată în fața lui Antonescu în problemele pe care acesta le stabilise cu Hitler. Ceea ce, insinuează Alexandru Florian, l-ar face vinovat pe Mircea Vulcănescu de politica lui Antonescu. Pe aceeași linie, ar însemna că la Târgoviște în 25.12.1989 ar fi trebuit să stea și el în fața plutonului de execuție, de vreme ce a lăudat regimul ceaușist și a beneficiat de roadele abuzurilor acestuia. Evident, este o demonstrație prin reducere la absurd, astfel încât nu doar fractura logică a discursului, ci și lipsa de onestitate personală să poată fi constatate.

8. Un excepțional sofism – atât prin lipsa de logică, dar și prin cea de moralitate – îl realizează d-l Alexandru Florian vorbind despre „condamnarea” lui Mircea Vulcănescu. Acesta recunoaște, și citează direct, că Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru „permiterea intrării trupelor germane în țară” și pentru „declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Este evident că nu a depins de Mircea Vulcănescu permiterea intrării trupelor germane în țară, nici declararea sau continuarea războiului contra URSS: Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Repetăm: subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Adică nici măcar secretar de stat. Totuși Alexandru Florian insinuează că acea condamnare absurdă a lui Mircea Vulcănescu ar avea ceva de-a face cu memoria victimelor Holocaustului! Pe aceeași linie se poate spune că Alexandru Florian și tatăl lui sunt vinovați de crimele lui Vișinescu și ale celorlalți torționari, de înăbușirea de Ceaușescu a dizidenților politici ș.a.m.d. Practic d-l Alexandru Florian demonstrează prin aceste sofisme lipsa totală de argumente la subiect. Și, implicit, nevinovăția lui Mircea Vulcănescu.

9. Ca o paranteză, un individ care își depășește și încalcă atribuțiile de serviciu, ba chiar își asumă atribuții ale altor instituții, își permite să emită fraza

„a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept”.

Zice asta deși el însuși încalcă legea. Zice asta deși legea pe care o invocă vine în contradicție cu Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Ed. Humanitas, București, 2008).

10. Pe aceeași linie a lipsei de argumente și dovezi se află și acuzațiile de antisemitism aduse de Alexandru Florian (în numele INSHR-EW!) lui Mircea Vulcănescu. Se ajunge până la transformarea eforturilor acestuia de evitare a abuzurilor în aplicarea legilor antonesciene în anti-semitism. Un exemplu tipic este textul în care Mircea Vulcănescu izbutește să impună fraza „să fie substituiți patronilor evrei care au fost condamnați pentru sabotaj [s.n.]”. În orice țară trecută printr-un regim totalitar o asemenea frază ar fi salutată ca un mijloc genial pentru salvarea celor mai mulți patroni evrei – evident, cazurile de condamnare pentru sabotaj fiind foarte rare. Total incorect, d-l Alexandru Florian o invocă drept mărturie de… antisemitism! Asta deși amintește de lupta lui Mircea Vulcănescu împotriva funcțiilor economice represive sau informative! La fel este tratată intervenția lui Mircea Vulcănescu pentru apărarea Evreilor săraci, care nu puteau plăti taxa cerută de Antonescu (la stăruințele lui Hitler).

11. Cu aceeași deplină incorectitudine, în materialul semnat (ilegal) în numele INSHR-EW, Alexandru Florian ignoră o acțiune cheie a subsecretarului de stat Mircea Vulcănescu: susținerea Teatrului Evreiesc, știut și sub numele de Teatrul Barașeum (după numele celui care construise clădirea în secolul al XIX-lea, clădire devenită apoi centru cultural în proprietatea statului; adresa actuală Strada Iuliu Barasch, numarul 15, sector 3, București).

Apariția Teatrului Evreiesc, inițiativă exclusivă a lui Radu Gyr, a însemnat salvarea pentru sute de Evrei și familiile lor. În loc să fie trimiși la muncă în cine știe ce condiții, ori chiar pe front, în loc să rămână fără pâine, fără loc de muncă, aceștia au căpătat un salariu și posibilitatea de a-și continua activitatea artistică. Condițiile realizării Teatrului Evreiesc, și mai ales ale finanțării lui, erau foarte grele, pentru că Guvernul Antonescu încă din primele sale zile interzisese

„tot personalul evreiesc de la Teatrele Naționale sau particulare, chiar nesubvenționate de stat, sau de la orice alte înjghebări sau formațiuni cu caracter artistic sau teatral” (Decizia 42181 din 8.09.1940, a Ministerului Cultelor și Artelor)

În ciuda acestei decizii și altor legi antisemite, comandantul legionar Radu Gyr, în calitate de Director General al Teatrelor, a izbutit imposibilul: acordarea de către guvern a unei clădiri pentru artiștii evrei. Pe 1 Martie 1941 are loc primul spectacol, programat de artiștii evrei special spre a-l sărbători astfel pe salvatorul lor (a cărui zi de naștere era pe 2 Martie). De altfel Teatrul Evreiesc este unul dintre motivele arestării lui Radu Gyr de către Antonescu, arestare urmată de trimiterea în lina întâi.

Grija față de Teatrul Evreiesc a fost preluată de Mircea Vulcănescu. Acesta a reușit să găsească mijloace pentru susținerea instituției în plin război, cu toate că alte teatre, românești, își închideau porțile. Numeroși actori, regizori, desenatori etc. au găsit aici adăpost în vremuri foarte grele.

Pretind unii, profund nedrept, că Teatrul Evreiesc (Barașeum) ar fi fost o instituție antisemită pentru că „îi separa pe actorii Evrei de ceilalți cetățeni”. Adevărul este invers: excluși de Guvern din teatrele de stat și private, artiștii Evrei au fost salvați și au putut păstra legătura cu publicul (inclusiv cu numeroșii admiratori Români!) prin Teatrul Evreiesc înființat de Radu Gyr și susținut de Mircea Vulcănescu. Este cutremurător să vezi câți se bucură de existența acestui teatru și de realizările sale impresionante, disprețuindu-i și denigrându-i pe cei care l-au înființat și l-au susținut în cele mai grele timpuri!

Concluzie:

Mircea Vulcănescu a limitat drastic abuzurile împotriva Evreilor – fie că erau patroni sau oameni săraci. Mai mult, a asigurat mijloace de subzistență, chiar cu riscul eliminării personale, pentru mii de Evrei. Iscusita sa colaborare cu Comunitatea Evreiască a ținut în existență și Teatrul Evreiesc și alte instituții culturale iudaice. Zeci de mii de Evrei îi datorează faptul că nu au murit de foame, mii de artiști faptul că și-au putut urma vocația în plină nebunie mondială. A fi împotriva lui Mircea Vulcănescu înseamnă a fi împotriva tuturor Evreilor pe care i-a ocrotit.

Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru nicio faptă antisemită, pentru nicio crimă împotriva umanității, ci pentru faptul că a făcut parte dintr-un Guvern care a colaborat cu trupele germane și a fost implicat în război împotriva URSS – acuze lipsite de orice substanță nu doar pentru că lipsește orice răspundere proprie în privința celor două acțiuni, dar și pentru că și-a folosit poziția pentru a face foarte mult bine. Dacă Oskar Schindler, în ciuda funcțiilor și implicării sale directe în mașina de război nazistă, este absolvit prin viețile slavate, cu atât mai mult Mircea Vulcănescu. Acesta, cu mult mai puține mijloace, a făcut infinit mai mult.

Mircea Vulcănescu este חסיד אומות העולם (hasid umot haolam), adică drept între popoare. El se înscrie printre cei care, neevrei fiind, au luptat pentru slavarea Evreilor în Holocaust, asemenea lui Raoul Șorban și alții asemenea. Iar denigrarea lui este o ofensă adusă victimelor Șoahului și un act flagrant de antisemitism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, organizație (teoretic) guvernamentală.

2A se vedea H.G. nr. 902 din 04.08.2005, 866 din 23.08.2012, 1066 din 26.11.2014 și 625 din 31.08.2016.

3Conform informațiilor publice ale INSHR-EW.

O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ochi au și nu văd. O știre din Kiev

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Știri pe surse redă pe Instagram un videoclip din Kiev. Știre preluată mai apoi și de multe alte posturi, site-uri etc. de știri.

În videoclip este întregistrat un conflict între un blindat ușor ucrainean și un blindat port-rachetă rusesc. Conflict ce constă în trei rafale de mitralieră trase de primul asupra celui de-al doilea.

Atât textul știrii „românești”, pe mai multe site-uri, cât și al unor comentarii, vorbește despre „duelul” dintre „două blindate”.

Este vorba, de fapt, despre următoarele mașini de luptă

1. Kozak-2M, adică un fel de dubă 4×4 cu blindaj ușor și o mitralieră deasupra. Este un blindat de sprijin pentru infanterie sau alte arme, eficient împotriva infanteriei inamice, împotriva vechiculelor fără armură sau slab înarmate, a unor vase fără armură aflată la mică distanță etc.

2. Probabil, un SA-13 GOPHER, după limbajul NATO, sau un 9K35 ”STRELA-10” după limbajul militar rusesc. Adică un blindat purtător de rachete ce pot lovi ținte de nivel jos ori de până la 3500 metri altitudine. Este posibil să nu fi văzut bine – nu este foarte clar videoclipul – și să fie un SA-10 sau chiar un SA-9. Ceea ce nu schimbă mult datele problemei.

Situația tactică:

Kiev, Cartierul Obolon, Strada Mareșal Malinovski, de la intersecția cu Bulevardul Obolon (Piața Obolon) la Muzeul Pompierilor (Str. Mareșal Malinovski nr. 6). Zonă locuită, pe amândouă laturile, incluzând numeroase instituții și magazine. La cca. 330 de metri de stradă este Școala nr. 225 (pe direcția N), la cam 75 de metri este Școala de Arte nr. 5, la cca. 260 de metri o grădiniță (toate pe aproximativ aceeași direcție nordică față de Str. Mareșal Malinovski, zona menționată). După instituțiile școlare se află alte blocuri,. Perpendicular pe stradă vine Bd. Obolon cu Piața Obolon (zisă și Piața Lacului), ocupată de un centru comercial foarte mare, situat între stațiile de metrou Minsk și Obolon. Mai departe, iar blocuri, școli, magazine etc.
La cotul dinspre Vest Străzii Mareșal Malinovski, înspre V(est), se află Muzeul Pompierilor și Stația de Pompieri, după care este Lacul Andreiescu.
În sudul Străzii Mareșal Malinovski se află Mall-ul Metropolis, zis și Piața Lacului, un bloc foarte înalt cu o școală de limbă engleză și numeroase apartamente, de asemenea locuri de joacă și două biserici.
Parcările sunt pline, trec autovechicule pe stradă – și pe străzile de intersecție sau paralele – și sunt pietoni pe trotuar.
Blindajul SA-13 GOPHER este conceput să reziste nu doar mitralierelor grele și grenadelor ci și unor proiectile mai puternice.

Cartier Obolon, Kiev. În dreapta, cu verde Stația de metrou Obolon.
În stânga, cu acoperiș roșu și cenușiu Centrul de Pompieri cu Muzeul Pompierilor.
Deasupra străzii, la nord de blocuri, se văd Școala de Arte nr. 5 și grădinița

Situația strategică:

Zona nu prezintă interes trategic.

Acțiunea blindatului ucrainean:

Se retrage din fața blindatului rusesc, trăgând repetat rafale de mitralieră asupra lui. Nu pare preocupat de riscurile uriașe la care supune populația civilă și inutilitatea tactică și strategică a gestului. Dacă, prin absurd, ar arunca în aer blindatul SA-13 GOPHER, în cel mai fericit caz ar produce zeci, dacă nu sute de victime civile. Se pot observa ricoșee ale muniției blindatului ucrainean pe șosea. După trecerea blindatului rusesc mașina militară ucraineană se retrage într-o parcare sudică.

În sus, ușor dreapta, blindatul ucrainean care trage; în fața lui,
dincolo de blindatul rusesc, sunt mașini civile și blocuri civile – de unde se și filmează (țeava blindatului este spre „H”-ul blocului lung din harta de mai sus). În spatele blindatului ucrainean (la 20-30 metri) sunt trei civili care încearcă să se adăpostească. Fumul de pe asfalt este provocat de gloanțele blindatului ucrainean.

Acțiunea blindatului rus:

Înaintează fără să deschidă focul sau să schimbe viteza. Schimbă unghiul de mers pentru a încerca să mute tirul blindatului ucrainean dinspre mașinile care trec pe lângă el.

Concluzii

Nici vorbă despre un „duel”. Este o acțiune inutilă militar și interzisă de tratatele internaționale pe care o desfășoară militarii ucraineeni din blindat. Pare o încercare de provocare intenționată a forțelor rusești pentru a obține victime civile care să fie puse în spatele acestora. Sau un act de o incompetență deplină. Grija militarilor ucraineeni față de populația civilă ucraineană pare să fie mai mică decât a politicienilor zis români față de Români… și asta chiar este o performanță!

Iată și filmarea…

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea