Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii)Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajutor pentru filmul românesc. Andrei Negoiţă Zagorodnâi şi trăirea românească… fără hotare!

Să lăsăm banii pe mâna mafiei politice, sau să-i dăm pentru cei care ţin în viaţă ceea ce este românesc?

american-story-123Andrei Negoiţă Zagorodnâi,
o strălucită poveste româno-americană…
ca şi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – fiecare cu rostul şi drumul de Dumnezeu lăsate

Andrei Negoiţă Zagorodnâi este, ca mulţi mari români, o figură uimitoare.
La o primă auzire cuvintele sale, îmbibate de catifelarea graiului moldovenesc şi de un alt accent, greu de dibuit, par să oglindească o blândeţe profundă – pentru zilele noastre, adesea – greşit sau nu? – socotită soră cu slăbiciunea. Dar Andrei Negoiţă Zagorodnâi este autorul teribilului filme 7 Cuvinte, o fereastră către eroul, martirul şi dumnezeiescul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Un film zguduitor, puternic, străin oricărei iluzii de slăbiciune a regizorului (dar şi a sufletului românesc, în general).

Născut la Iaşi, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va creşte la Bârlad, străvechea capitală a urmaşilor Scito-Sarmaţilor, Românii Berladnici, aceia care vor stăpâni o ţară paradoxală, întinsă din Codrii Carpaţilor şi până în stepele de dincolo de Nipru. Aici, la Bârlad, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va urma şcoala primară şi gimnazială, precum şi cursurile Şcolii de Muzică. Dar, neaşteptat, după liceu se îndreaptă, cu mult succes, către medicină! Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi lucrează ca medic rezident şi, în sfârşit, ca medic generalist (chiar în Bârladul copilăriei).
Medicina îl aduce în Statele Unite ale Americii, la spitalele Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York). Dar, în acelaşi timp, urmează şi School of Visual Arts (SVA, Manhattan, New York), devenind în 2005 regizor „cu acte în regulă”.

Cetăţean american, Andrei Negoiţă Zagorodnâi este unul din oamenii pe care îi visăm, pe care ni-i dorim:
iubirea de neam fără extremisme, fără etno-filetism;
capacitate profesională unind ceea ce au mai bun România şi străinătatea – în acest caz, SUA;
Credinţa asumată firesc, fără complexe, ca mod de viaţă (un ethos pe care mulţi Români Actuali îl invidiază la alţii fără a şi-l putea însuşi).

Despre filmul 7 Cuvinte s-a scris mult; de la Cluj la Vatra Dornei, de la comentariile de pe Război întru Cuvânt… scuze, Cuvântul Ortodox, la cele de la Familia Ortodoxă, avem destul pentru a înţelege că este un film ce trebuie văzut (dacă nu trăit). Este un film ce prezintă un episod al istoriei româneşti necunoscut multor Români şi, astfel, valoarea lui creşte. Dar dacă mai adăugăm şi interesul străinilor pentru film, înţelegem dintr-o dată că Andrei Negoiţă Zagorodnâi nu doar că redescoperă istoria – şi o istorie zguduitoare şi eliberatoare – dar şi face istorie, chiar prin filmele sale.

De aceea simt ca pe o datorie îndemnul de a-l sprijini în realizarea următoarelor sale filme.
Un sprijin la îndemână pentru fiecare: 2% din banii pe care ni-i iau politicienii pot fi îndreptaţi de noi către proiecte de valoare, către oameni de valoare! În loc să-i lăsăm corupţiei ce parazitează România, putem să-i investim în viitorul nostru, al copiilor noştri, ai Ţării.
E simplu: se descarcă formularul, se scoate la o imprimantă, se completează, semnează şi trimite. Şi astfel banii care s-ar pierde prin buzunarele totdeauna găurite ale politicii şi administraţiei ajung la un proiect minunat. Un proiect ce va aduce istoria salvării a peste o mie de copii în multe suflete, deschizând porţile pentru salvarea şi mai multor copii!
E simplu, e în puterea noastră, nu ne ia nici măcar o oră.
E dovada că putem face ceva, că putem schimba ceva în România, în lume!

 

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vă rog distribuiţi mai departe (daţi share), ca să ajungă la cât mai mulţi dintre noi!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Ultimii Domnitori Români

 

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă