De ce merge România rău. Ce ai în suflet?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, odată ce sunteți răi?
Căci din prisosul inimii grăiește gura!
Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune.
Pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. …
Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.
(Matei 12:34-37)

Mergând pe stradă, oamenii vorbesc: ”băi, c*aie!”, „băga-mi-aș p*la”, „ce p*la mea” și alte intelectualisme similare. Nu pentru că s-ar certa, nu pentru că s-ar urî. Așa vorbesc prietenii între ei. Iar dacă îi supără ceva ori cineva, poveștile sau basnele lor sunt pline de înjurături.
Așa vorbesc despre ei înșiși.

În Cum luptau Românii? I. Cartea, am inclus în paginile despre Mistica populară marțială o referință esențială privind Românii dinainte de Comunism.
O referință dată de o Nemțoaică îndrăgostită de România, Fanny Szekulics, din Pressburg (Bratislava). Aceasta a fost și o exploratoare a munților. A făcut alpinism, a escaladat pante foarte grele din Alpi și chiar ghețari. Dar mai ales a cercetat cu multă stăruință și trudă Munții Carpați, evident cu ajutorul călăuzelor locale. Ea a publicat spre sfârșitul vieții ei o lucrare esențială, Cartea munților – pe care o voi cita mai departe ca (Dumbravă, 1924)1.
În această lucrare, explicând viziunea ei privind explorarea locurilor sălbatice din munți, ajunge la problema psihologică a reacției (reacțiilor) în fața greutăților. Cităm integral două paragrafe esențiale pentru Români:

„Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manières” și să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemeni englezi, nici țărani români (s.n.). Un gentelman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă (s.n.).” (Dumbravă, 1924:14-15)

Dacă luăm la purecat mărturiile călătorilor străini despre Țările Române vom găsi afirmații contradictorii.
Pe de-o parte, se vorbește despre credința puternică a Românilor, despre asprimea posturilor ținute de aceștia, despre dragostea lor de Dumnezeu etc.
Pe de altă parte, li se atribuie desfrânări și un potop de injurii sau blesteme, inclusiv de cele sfinte.
Această contradicție este fie ignorată în analizele comune, fie văzută ca un exemplu al duplicității Românilor.
Dar lăsând prejudecățile rasiste față de Români și urmărind obiectiv textele în cauză constatăm altceva. Și anume că originea contradicției vine dintr-o practică scuzabilă pentru ignoranții trecutului, dar inadmisibilă pentru omul de astăzi: punerea în aceeași mulțime (în aceeași oală, spune Românul) a Românilor și străinilor din România.
Căci fie că este vorba despre Paul de Alep, Antim Ivireanul sau oricare altul, observațiile lor privind desfrânarea și înjurăturile țin de oraș, pe când cele privind credința, bunul-simț, postirea etc. țin de sat.
Și aceeași autori care menționează comportamentele amintite – pozitive și negative – menționează și faptul că orașele sunt pline de străini. Ba chiar de foarte multe ori au mai mulți străini decât Români. Dar pun faptele acestor străini – curvii, înjurături, blesteme – pe seama Românilor… pentru că acești străini trăiesc în Țările Române.
Până și Dimitrie Cantemir face același lucru, măsurând prin orașele Moldovei – singurele pe care a apucat să le cunoască în foarte scurta sa domnie – toată populația țării.

Totuși, feluriți observatori mai înclinați spre obiectivitate observă separația dintre sat și oraș. Printre ei fiind inclusiv unii de alte religii sau etnii decât Românii Ortodocși, precum și de felurite orientări politice – de la Jules Michelet până la Ion Agârbiceanu putându-se da foarte multe nume.
Evident, ei nu duc această observație până la capăt decât extrem de rar: nu face parte din interesul lor.
Artur Gorovei, însă, menționează repetat faptul că orașul și satul sunt două lumi străine, ba chiar dușmane.

Căci orașul era dominat de mahala, care era dominată, până foarte de curând, de străini de toate felurile.
Și cum străinii au pus stăpânire pe conducerea Țărilor Române prin viclenie – a se vedea cărțile lui Constantin Obedeanu despre Grecii în Țările Române – a urmat o campanie lungă de cucerire a satului românesc de către orașul antiromânesc.
O campanie devenită biruitoare prin reforma agrară și alte programe genocidare comuniste.

Iar intelectualii de Stânga, și mai ales intelectualii comuniști, au jucat un rol esențial în vulgarizarea societății. De la cărțile cu detalii pornografice sau poeziile similare până la limbajul nedemn în familie și cu prietenii, intelectualii de curte au fost esențiali pentru normalizarea anormalului, pentru răspândirea spurcăciunii în locul bunului simț.

De aici și de aceea se ajunge la satul de astăzi: satul ca mahala rurală, nu ca sat adevărat.
Un sat fără parohii adevărate, fără obște, fără credință, fără Dumnezeu.
Cu unele excepții, tot mai puține, pe măsură ce copiii abuzați de internet se deznaționalizează și pleacă în lume.

Și de aici și limbajul scârbavnic despre care am amintit la început: din lepădarea de Dumnezeu și Străbuni.
Căci Dumnezeu este curăție, deci vorbirea spurcată este lepădare de El.
Iar Străbunii L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice; de aici și graiul cuviincios al lor, ce a minunat-o pe Bucura Dumbravă.

Atunci când în sufletul omului este Dumnezeu prisosul inimii acelui om este har, lumină, vindecare.
Dar ce este în sufletul omului pentru ca prisosul inimii lui să fie spurcăciune? Iad.

De aceea merge România rău.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumbravă, Bucura (1924) Cartea munților, Hanul Drumeților Asociație Patriotică pentru Răspândirea Turismului și Crearea de Parcuri Naționale în România, Cartea Românească S.A., București ↩︎

De când are Biblia capitole și versete?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Oricine a deschis Biblia știe că aceasta este împărțită în cărți – precum Evangheliile sau Psalmii –, în capitole și versete.
Despre cărți știm că sunt din străvechime, de la Moise și continuatorii acestuia, până la Sfântul Ioan Apostolul.
Dar capitolele și versetele?

Ei bine, cărțile biblice au fost inițial scrise cursiv: în continuu, fără întrerupere, de la prima până la ultima literă.
Singura excepție este dată de Psalmi, care apar numerotați – deci ca un fel de ”capitole” –, dar fără versete, încă din cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei (sau ale variantelor ebraice, aramaice, armene etc.).
De pildă, Evanghelia după Matei începe în original prin Cartea obârșiei lui Iisus Christos1 și se termină, fără întrerupere, cu până la sfârșitul veacului. Amin.
Altfel spus, cu mici excepții, Biblia era alcătuită din cărți scrise cursiv, de la început până la sfârșit, fără niciun fel de întreruperi.

Așa sunt, de fapt, toate manuscrisele Bibliei până în secolul al XII-lea.

Un cleric englez – din perioada prăbușirii Ortodoxiei în Marea Britanie sub atacurile papale –, pe nume Ștefan Langton, va realiza la începutul secolului al XIII-lea împărțirea pe capitole a cărților biblice.

De atunci tot mai multe ediții ale Bibliei, la început manuscrise, apoi și tipărite, apar cu această nouă divizare a textului.
Așa este și prima ediție tipărită a Sfintelor Scripturi, numită și Biblia lui Gutenberg, apărută în 1455 la Mainz: are textul împărțit în cărți și capitole, iar tipografic textul este așezat în pagină pe două coloane2.
Împărțirea pe versete apare mult mai târziu.

Astfel, în 1551, tipograful reformat francez Robert Estienne tipărește prima variantă a Noului Testament cu versete. Doi ani mai târziu același va scoate și Biblia întreagă împărțită în versete.

Merită observat faptul că împărțirea pe capitole și versete a ajutat la păstrarea și înțelegerea textului biblic. Este o împărțire ce are rostul de a ajuta cititorul în urmărirea ideilor și firului epic, de a ajuta în memorare și înțelegere. Desigur, fără să schimbe ceva din textul original, care se păstrează integral.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. În varianta comună a Sfântului Sinod se folosește traducerea neamului pentru grecescul γενέσεως (ghenseos). Pentru secolul I d.Chr. termenul grecesc poate fi tradus ca „nașterii”, „originii”, „obârșiei”, „genealogiei”, „spiței” sau „neamului”. Din punctul nostru de vedere, singurul termen românesc ce redă atât toate aceste înțelesuri cât și logica textului biblic este obârșie. ↩︎
  2. Ca o curiozitate, Biblia din 1455 face parte dintre versiunile în care inițialele capitale – literele mari de la începutul unui capitol – și titlurile nu erau tipărite. Pentru ele se lăsa spațiu liber, unde artiști erau plătiți să le completeze. Artiștii care doar desenau (scriau) litere și text, de obicei cu cerneală roșie, erau numiți și rubricatori, de la latinescul rubrica = pământ roșu. Ei erau plătiți mai puțin și erau alegerea celor care fie nu aveau destui bani, fie nu voiau să cheltuiască în plus. Artiștii care realizau desene complexe și picturi erau numiți miniaturiști și erau plătiți mult mai scump. Denumire miniaturist este deosebit de interesantă, pentru că vine de la minium, denumire latină un oxid de plumb – folosit pentru culorile aprinse de roșu, roșu-portocaliu sau portocaliu aprins. Totuși denumirea, printr-o interesantă paralelă fonetică, s-a potrivit perfect și cu specializarea miniaturiștilor în realizarea unor desene sau picturi… foarte mici (în latină minimus). Revenind la artiștii amintiți, rubricatorii erau de obicei aparținători de ghildele copiștilor, pe când miniaturiștii țineau de ghildele pictorilor și artiștilor decoratori. ↩︎

Un răspuns de Anul Nou Românesc

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

La Datoria și cei 4D un comentator, Mihai, a postat următorul mesaj:

Sărut mâna, Părinte!

Vă mulțumesc foarte mult pentru învățătura extraordinar de frumoasă.

Dacă îngăduiți, pare că față de vremurile pline de Sfinți ale străbunilor care-și închinau întreaga ființă Datoriei, astăzi e “intolerant” să pomenim de Dârzenie, iar singura datorie pe care o permite „mireanul modern” poate fi redusă la să se lase prostit de țiganii care cerșesc în pridvorul Bisericii; sau precum spunea Dietrich Bonhoeffer, luând în derâdere dorința aproape universală de „har ieftin”:

„singura mea datorie de creștin e să părăsesc lumea cam o oră Duminicǎ dimineața și să merg la biserică, pentru ca să mă asigur că îmi sunt iertate păcatele”.

Cu siguranță își primesc preoți pe măsură.

Dacă îngăduiți, observația Sfinției Voastre privind centralitatea Datoriei implică oare faptul că astăzi un Preot care urmează Sfinților nu ar alege (și nu ar fi lăsat de către enoriași și de administrație) să „arunce mărgăritarele înaintea porcilor” – care îl preferă cu mult pe Marele Inchizitor al lui Dostoievski decât pe Christos? Putem spune că viața în parohie așa cum se obișnuiește astăzi este o batjocură a Datoriei de a urma Sfinților și Eroilor în adorarea Treimii, atât pentru Preot cât și pentru mirean? Mai e posibil ca un astfel de Preot să se lase găsit într-o Biserică de mireni?

Să ne trăiți, Părinte!

※※※

RĂSPUNSUL

Dumnezeu cu noi!

Pot să dau mărturia mea – deși sunt și alți preoți care au lucrat asemănător, deși nu atât de fățiș în mărturisire ca mine. În această ultimă privință, am avut ascultare de la duhovnicii mei, dar și de la mai mulți Sfinți Mucenici pe care i-am cunoscut, să mărturisesc așa cum am făcut-o și o fac. Chiar și cărțile publicate de mine, TOATE, fac parte din ceea ce numesc, puțin hazliu, „programul editorial” pe care duhovnicii mei mi l-au cerut.

În parohie am încercat să Îl slujesc pe Dumnezeu văzând în fiecare om chipul Său.
Dar, desigur, păstrând o sănătoasă depărtate față de cei care se arătau neîmpăcați în ura față de Biserică, față de Dumnezeu.
Ca urmare, biserica la care am slujit a devenit un fel de sită, prin care s-au cernut cei care iubeau sau măcar răbdau lucrarea mea.
Celor pentru care era nepotrivită le-am spus totdeauna și cu tot dragul să meargă acolo unde găsesc preot pe sufletul lor, doar să fie după Dumnezeu. Ca astfel să se folosească și să se mântuiască.

O paranteză!
La Sfânta Mânăstire Antim au fost doi duhovnici înalți, Sfinții Sfințiți Mucenici Adrian Făgețeanu și Sofian Boghiu. Este hazliu că Părintele Adrian nu a fost canonizat, deși a fost canonizat fiul său duhovnicesc cel mai apropiat, Părintele Sofian Boghiu.
Ei bine, cei doi erau foarte deosebiți atât ca statură, cât mai ales ca fire.
Părintele Adrian Făgețeanu era ca un tăiș de secure sau de katana. Părintele Sofian Boghiu era chip blândețelor.
Părintele Adrian Făgețeanu era sever în canoane. Părintele Sofian Boghiu era milostiv și în această privință – ajungându-se chiar la copii duhovnicești ce profitau de bunătatea lui și apoi ajungeau să îl urască și bârfească1.
Pe scurt, erau foarte deosebiți și se înțelegeau deplin, se respectau adânc și aveau amândoi mare dragoste pentru Dumnezeu și Învățătura Sa.

Am făcut această paranteză pentru a se înțelege că preoții – și episcopii – pot avea, ca duhovnici, viziuni și abordări foarte diferite, dar toate bune pentru cel care se potrivește viziunii și abordării în cauză2.

Abordarea mea era uneori greu de dus și pentru apropiați.
De pildă, trebuie spus că am plecat de la zero, dacă nu de la minus (m-am împrumutat de bani pentru biletul de autobuz) în ridicarea Bisericii Sfântul Daniil Sihastrul (după datele noastre, prima biserică de enorie cu acest hram…), la marginea de atunci a Bucureștiului.
Și nu de puține ori s-a întâmplat ca banii donați pentru ridicarea bisericii să îi redirecționez pentru ajutorarea unora sau altora aflați în nevoi, în încercări – totdeauna cerând și primind voia donatorului pentru asta.
Și am spus de multe ori:

„Dumnezeu se folosește de faptul că vrem să ridicăm o biserică din zid ca să zidească biserica din sufletele noastre.”

Oamenii au înțeles. Și au ajutat. Și Dumnezeu i-a ajutat și El pe ei.
Cred, prin urmare, că aceste cuvinte de mai sus pot defini în bună măsură viața noastră parohială: cei care au venit și au rămas au devenit o familie creștină.

Da, încă de la început am avut parte de multe șicane din partea unora sau altora din administrație sau din grupările de preoți comuniști ori masoni agresivi – o să subliniez că nu toți masonii sunt agresivi, dar unii chiar îi urăsc pe clericii care cred sincer în Dumnezeu… mai ales dacă ei înșiși sunt clerici3.

Au fost nenumărate șicane.
Până și când am fost nevoit să plec din București pentru sănătatea copiilor mei am mai avut parte de câteva.
De pildă, mi s-a eliberat cartea canonică foarte greu – deși aveam atât binecuvântarea Mitropoliei Moldovei pentru primire în eparhie, cât și a Arhiepiscopiei Bucureștilor pentru ieșirea din eparhie.
Mai mult, atunci când mi-a fost eliberată era practic un document fals (fals în acte publice!), pentru că NU includea nimic din realizările ce erau obligatoriu de trecut și erau născocite pe ea sancțiuni.

Sunt doar două exemple ale amintitelor lovituri.

Dar la fel de prigonitoare sunt și prevederile care transformă preotul în administrator și contabil, silindu-l la un volum uriaș de birocrație, care practic nu îi lasă vreme pentru lucrarea preoțească.
Din fericire, prin mila lui Dumnezeu am găsit – sau am fost găsit de – o familie deosebită, Nicolae și Floriana-Lidia Brașoveanu, ingineri proaspăt pensionați. Care au venit alături de mine și au lucrat tone de acte, astfel încât să pot să fiu preot în fapt, nu doar după nume sau haină.
De asemenea am avut mulți oameni care s-au smuls din viața lumească și au venit alături de mine ca să lucrăm împreună.
Dobrescu Lică, Horia Ștefănescu, Vasila Negoiță, Maria Bădălan, Marian Ștefănescu, Marius Ștefan, Marian Maricaru și MULȚI alții4, au alcătuit treptat familia creștină care trebuie să fie orice parohie.

Ca urmare, deși preot singur la o biserică în construcție și bombardat constant de anumiți clerici ”binevoitori”, am putut să lucrez împreună cu ei și astfel să realizăm multe. Mai multe decât se făceau la biserici centrale.
Ceea ce a sporit atacurile, în loc să le slăbească.

Povestesc pe scurt, cât mai pe scurt – am o carte de amintiri din trei decenii de preoție pe care nu aș publica-o, de mila multora (Dumnezeu este viu!), și care are vreo șapte sau opt sute de pagini (A4).
Și povestesc doar cât să se înțeleagă un adevăr esențial:

Cu Dumnezeul meu am trecut toate zidurile!

Sau, altfel spus,

Dacă ești cu Dumnezeu, Dumnezeu este cu tine și vei trece cu El peste toate încercările.

Și mai zic:

Toate încercările din viața noastră sunt niște trepte de minune, prin care putem coborî spre Iad ori urca spre Rai, după cum le folosim.
Dacă sunt încercări mai ușoare, coborâm sau urcăm un pas ori câțiva. Dacă sunt încercări mai grele, urcăm sau coborâm zece sau zeci ori chiar sute de trepte.

Ca urmare, se poate și astăzi ca cineva să fie un preot bun.
Dar trebuie să fie pregătit de jertfă și de martiriu.
Din afară și din lăuntru.
Căci smintelile trebuie să vină! În lume, necazuri vom avea, dar îmbrăcându-ne cu Domnul Iisus Christos ne facem părtași nu doar la suferințele Sale5, ci și la biruința Sa.

※

La încheierea acestui cuvânt vreau să mulțumesc abonatului Mihai pentru cuvintele frumoase și mesajul care a pricinuit rândurile de față: Să ne fie spre mântuire!

Și am nădejde că ne este spre mântuire, pentru că cel mai frumos început de an este prin cugetarea la Învățătura lui Dumnezeu și munca spre a o trăi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mai multe despre lucrarea preotului de parohie în, dacă va binevoi Dumnezeu, următoarea parte din Viața în Christos și mediul academic.

Note

  1. Ar trebui să fie preveniți studenții la teologie: una dintre ispitele comune ale preoției – de toate gradele – este nerecunoștința copiilor duhovnicești; cu excepțiile care confirmă regula.
    Am văzut la cei mai mari duhovnici același fenomen: oameni care se țineau de copii ai acestuia, care îl iubeau și cinsteau, dar care foarte ușor s-au întors împotriva lui atunci când au avut chef să se lepede de el (a se vedea și acest caz – click pentru accesare). ↩︎
  2. De aceea Mântuitorul nu a trimis Apostolii câte unul – cu sau fără însoțitori. I-a trimis câte doi sau mai mulți, pentru ca cel care nu se regăsea în viziunea și lucrarea unuia să se poată folosi de altul. ↩︎
  3. M-a întrebat cândva cineva (de fapt nu doar unul singur), crezând că nu știu că este mason: Credeți că toți masonii se duc în Iad?
    Și i-am răspuns: Dumnezeu este Judecătorul! Eu pot doar să spun, după El, că nu poți sluji la doi stăpâni! De ce se află omul în masonerie? Unii au intrat fără să înțeleagă ce fac, iar apoi nu știu cum să iasă fără să fie persecutați greu. Alții au intrat știind ce fac. Unii au intrat ca să își slujească Națiunea, Țara, Credința – știind sau nu ce înseamnă masonerie. Alții au intrat ca masoni în Biserică pentru a o săpa. Dumnezeu cunoaște sufletul și viața fiecăruia, El este singurul care poate da sentința finală. Eu pot să spun doar ce este bun și rău. Și să îi conduc pe copiii mei duhovnicești către Împărăția Cerurilor. Dintre cei care au primit răspunsul, unii au ieșit din masonerie, alții (încă?) nu. ↩︎
  4. Mă rog lui Dumnezeu și mă rog și vouă, celor pe care nu v-am pomenit aici, să nu vă supărați pe mine! Dumnezeu Însuși să vă răsplătească pentru toată osteneala și jertfa voastră! ↩︎
  5. Suferințele Dreptului în lumea supusă răutății, suferințele Iubitorului de oameni în fața chinurilor pe care aceștia și le produc, suferințele asumării vinovăției noastre ca să o spele prin Sângele Său… Dacă ne uităm la viața fiecărui sfânt, vedem că poartă, acest sfânt, suferințe asemănătoare celor duse ca om de către Domnul – chiar dacă la o scară nespus de mult mai mică. ↩︎

Denis Prager și Nazismul ca doctrină de Stânga

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Unul dintre cei mai geniali susținători ai gândirii conservatoare în Statele Unite ale Americii este Denis Prager.
Acesta a realizat un complex – platforme online, emisiuni, reporteri, activism etc. – numit PragerU sau Fundația Universitară Prager (click pentru accesare).
Mulți denumesc această structură „complex mediatic”; mulți se reped să ”precizeze” că „nu este o Universitate, deși are U sau University în nume”.
Totuși Fundația Universitară Prager, sau PragerU, este o instituție culturală și educațională, de departe superioară platformelor media comune – în cel mai bun caz comerciale, deși de obicei îndoctrinatoare ale consumatorilor cu ideologii de Extremă Stânga.

Totuși, acum câteva zile Denis Prager a publicat un short (click pentru accesare) în care răspunde unei rugăminți:

Denis, aș dori să știu perspectiva ta privitoare la părerea că Hitler a fost de Extremă-Stânga sau de Extremă-Dreapta!

Și aici Denis Prager afirmă că Hitler a fost în parte de Extremă-Stânga și în parte de Extremă-Dreapta.
Că, adică, Hitler a avut o serie întreagă de elemente clasice pentru Extrema-Stângă, el crezând în Socialism. Dar că, pe de altă parte, nu ar fi fost de Stânga, pentru că în loc de diviziunea marxistă în clase sociale Hitler a adoptat diviziunea de rasă.
Totuși, apare aici o contrazicere: Denis Prager afirmă că până la Hitler diviziunea de rasă nu ar fi fost nici de Stânga, nici de Dreapta. Că o asemenea diviziune nu ține de gândirea și valorile de Dreapta. Și că, prin urmare, nu este corect să spunem că Hitler a fost de Dreapta, dar nici că a fost „doar de Stânga”.
Dar, mergând exact pe logica discursului,
Dacă o doctrină de Extremă-Stânga – aici Național-Socialismul – își împropiază o idee ”neutră” aceasta nu afectează caracterul de Extremă-Stânga al doctrinei!

Însă merită mers și mai departe: este divizarea de rasă o ideologie care nu este de Stânga?

Aici merită observat că inițiatorii cei mai cunoscuți ai evoluționismului, implicit al ideii de selecție naturală pe care se bazează Nazismul, au fost de Stânga.

Unul, Charles Darwin, a fost din zona denumită a ”Stângii Moderate”, ba chiar declarată de unii ”Centru-Stânga” sau chiar ”Centru” (doar pentru că respectiva Stângă ajunsese la putere și controla mijloacele de producție și distribuție1).
Altul, Alfred Russel Wallace a fost de Extremă-Stânga, adică Socialist.
Alfred Russel Wallace a militat pentru o doctrină socialistă în care selecția naturală era mutată de la biologic la mental și moral. Această viziune este apropiată de viziunea lui Hitler, care lega superioritatea rasială – descrisă de Darwin – de superioritatea morală și intelectuală

Pe o linie apropiată sunt David Ritchie și Edward Aveling.
Primul a publicat în 1889 Darwinism and Politics (Darwinism și politica) în care a susținut și (spune el) a demonstrat faptul că Socialismul este etapa superioară a evoluției omului – din punct de vedere biologic, intelectual și moral, social și politic.
Poziții similare a avut și Edward Aveling, partenerul fiicei lui Karl Marx (și continuatoare a acestuia).

În fapt, Hitler doar a preluat ideile lui Russel Wallace, David Ritchie și Edward Aveling, ducându-le până la consecința lor logică: apariția unei rase superioare ce, conform Darwinismului, trebuie să elimine rasele inferioare.

Există grupări (pretins) de Dreapta din secolul al XIX-lea care preiau multe idei marxiste – a se vedea în această privință și serialul Despre Stânga, Comunism, Evrei (click pentru accesarea primului episod). Doar că nu sunt idei specifice Dreptei, ceea ce duce la o totală incoerență în abordarea, prezentarea și încercările de integrare a lor în doctrinele de Dreapta.

Factual, Darwinismul este incompatibil cu Dreapta Politică, este ființial împotriva Conservatorismului.

Dreapta politică se bazează pe indivizi, autonomie locală și armonizare organică naturală între indivizii unei comunități și între comunități.
Dreapta politică respectă tradițiile locale și naționale și privește libertatea omului ca cea mai importantă valoare.
Ca urmare, pentru Dreapta nu contează rasele și variațiile biologice: adoptarea unor asemenea criterii anulează înseși bazele conceptuale ale Dreptei.

Pe de altă parte, evoluționismul, întâi în forma sa darwinistă, apoi în celelalte, a fost și este esențial pentru toate ideologiile de Stânga.
Iar rasismul este consecința logică ultimă a evoluționismului.

Prin urmare, cred că este absolut corect să spunem că Adolf Hitler a fost de Extremă-Stânga, adeptul unui Socialism evoluționist și antinațional2.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Argumentul pentru care Whigs ori Liberalii Britanici au fost declarați de Centru este acela că în secolul al XIX-lea ei apărau proprietatea privată și cereau un stat minimal. În realitate, Whigs au plecat din poziția de Extremă-Stânga, smulgând din mâinile grupării de Dreapta, Tories, puterea economică și o mare parte a puterii politice. Am subliniat expresia o mare parte a puterii politice: Liberalii Britanici nu au obținut înlăturarea monarhiei, așa cum doriseră, nici înlăturarea Bisericii Anglicane sau a Camerei Lorzilor. Ca urmare, exista o balansare a puterii între Liberali (Whigs) și Conservatori (Tories). De aceea, în clipa în care burghezia (clasa socială de Stânga și de Extremă-Stânga în Franța, Marea Britanie, țările germanice etc. până pe la 1780-1840) a avut destulă putere economică a dorit să își păstreze acea putere. Acest lucru îl face orice grupare de (Extremă-)Stânga ce ajunge la putere. Nomenclatura sovietică a dorit să își păstreze controlul economic în URSS. Asta nu a făcut „de Centru” nomenclatura sovietică, așa cum nu îi face „de Centru” nici pe Liberalii amintiți.
    Există însă un uriaș mecanism de propagandă de Stânga, prin care se ajunge ca grupări totdeauna de Stânga să fie declarate astăzi „de Centru-Dreapta” sau chiar „de Dreapta”. Mai mult, orice program real de Centru sau cu atât mai mult de Dreapta este sistematic poreclit „de Extremă-Dreapta” (indiferent cât de moderat este).
    Prin această strategie oamenii ajung să fie siliți să aleagă doar între doctrine și programe de Stânga. ↩︎
  2. Atunci când cineva se pretinde naționalist în raport cu o națiune, dar urmărește schimbarea valorilor esențiale ale națiunii în cauză, este evident anti-național pentru acea națiune. Adolf Hitler a dorit – și a obținut – schimbarea radicală a spiritualității germane. El se încadrează perfect în mișcările de Extremă-Stânga pseudo-naționaliste născute din frământările bolșevice, menșevice, liberale etc. din anii 1914-1922. Așa cum se încadrează perfect în ele și Mussolini, vicepreședintele Partidului Comunist din Italia. ↩︎

Limba noastră – Alexei Mateevici

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam ce, fără veste,

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec

Doina dorurilor noastre

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii

Când de vânt se mișcă vara:

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veșnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi izvoade,

Povestiri din alte vremuri,

Și citindu-le ‘nșirate

Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram și-acasă

Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng și care o cântă

Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Ștergeți slinul, mucegaiul

Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde

Și-ți avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Nu veți plânge-atunci amarnic

Că vi-i limba prea săracă

Și-ți vedea cât e de darnic

Graiul Țării noastre dragă!

Răsări-va o comoară

În adâncuri înfundată

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Alexei Mateevici

Din cuvintele folosite de Alexei Mateevici în poemul Limba noastră, cca. 80% sunt de origine latină, urmate de cuvinte de origine traco-iliră (precum doină, codru) și de alte origini. Ceea ce face din acest poem o excepțională oglindire poetică a vocabularului fundamental al limbii române – vocabular fundamental latin.

În cu totul altă ordine de idei, încă aștept canonizarea preotului martir Alexei Mateevici.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea