O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre numele de botez. Ce este, ce greșeli se fac mai des la alegerea lui.

Tot omul greșește, tot omul păcătuiește. Acesta este un fapt ce îl deznădăjduiește pe cel (încă) depărtat de Dumnezeu. Însă pentru cel ce știe ce crede, acest fapt este ajutor întru smerire și îndreptare, în punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu, nu în puterile proprii.
Canoanele 114 și 115 de la Sinodul al VIII-lea din Cartagina au fost pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii. Și ele ne arată că și sfinții (mai) păcătuiesc, deci se înțelege că mai și greșesc. Singur Dumnezeu este fără de greșeală. Și la El ne întoarcem, iar și iar, ca să primim îndreptare.

Numele este pecetea insului, persoanei, față de fire sau natură.
Firea omenească, de pildă, există în fiecare dintre noi, dar altfel, așa încât fiecare dintre noi este unic. Și numele propriu este cel prin care ne recunoaștem și suntem recunoscuți ca persoane.
Prin urmare, numele propriu are o mare însemnătate.

Atunci când cineva urmează să se boteze, avem două împrejurări: este destul de mare și așezat spre a-și putea alege numele ori este prea mic sau prea slab pentru asta.

În prima împrejurare meritul sau vina alegerii sunt ale celui care și-a ales numele. Sfătuitorii au, însă, partea lor; mai ales cei care, folosind slăbiciunile celui nebotezat, îl îndeamnă pe căi greșite.
În a doua împrejurare nașii sunt cei care poartă cea mai mare răspundere, urmați îndeaproape de părinți, sau – dacă greutatea alegerii se schimbă -, părinții urmați de nași.

Ce nume se pot folosi la Sfântul Botez?

Răspunsul canonic este: orice nume care nu sunt de ocară.

Adică ne vom feri cu putere de nume care denumesc deschis răul, de cele obscene sau ridicole.
Voi sublinia faptul că folosirea acestor nume este necanonică, până la măsura în care se discută adeseori validitatea botezului la care se acceptă așa ceva.
De asemenea, ne vom feri de nume excesiv de lungi: în loc să pecetluiască identitatea persoanei, silesc la forme scurte ce mai mult tulbură și duc spre pierderea identității. (Exemplu negativ: Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru; este evident că deși numele omului este „Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru” nu se va putea identifica prin el, și nu va putea fi identificat prin el de către rude și prieteni; se vor folosi doar bucăți din numele său, și el însuși va folosi doar o parte, ceea ce duce la foarte multe probleme psihologice.)

Dar se naște aici altă întrebare
Nu sunt obligatorii numele creștine, numele de sfinți ori îngeri?

Nu, nu, nu! Canonic, nu!
Părerea teologică după care Botezul se face drept doar cu nume de sfinți este o exagerare ce nu ține seama de Istoria Bisericii, de Sfintele Scripturi, de mărturia din veac a Duhului Sfânt. Adică este o părere necreștină, care dă valențe magice unor nume, fără niciun temei teologic.
Uimitor? Șocant? Scandalos? Să vedem ADEVĂRUL!

A. Mărturia Scripturilor despre numele de botez

A.1. Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu există nicio datorie de a da copiilor nume de prooroci sau ale altor oameni sfinți. Există doar grija pentru înțelesul numelui – după cum am amintit și mai sus că este canonic și azi.

A.2. Noul Testament

În Noul Testament apare Botezul – adevărata Tăiere Împrejur, nu după trup, ci după duh și în Duhul. De asemenea, apare, pentru Biserica lui Christos, o constelație sau un cer de constelații de nume noi (față de cele vechi-testamentare). Acestea sunt de două feluri.:

  • Acvila, Andrei, Ampliat, Andronic, Corneliu, Crescent, Lidia, Luciu, Petru, Pavel, Ruf, Sila, Ștefan, Timotei, sunt doar câteva dintre numele „neamurilor” care, niciodată înainte folosite de oameni sfinți, sunt totuși păstrate la Botez și asumate; și sfințite prin sfințirea purtătorilor
  • Apolo (F.A. 18.24), Aristobul (Romani 16.10), Dionisie (F.A. 17.34), Febe (diaconița – Romani 16.1), Hermas și Hermes (Romani 16.14), Nereu (Romani 16.15) etc. sunt denumiri de zeități păgâne; dar purtătorii lor au fost botezați cu ele, cu numele purtate până atunci, nu cu nume ale sfinților vechi-testamentari sau ale martirilor creștini, și le-au sfințit prin viața lor.

Se vede, prin urmare, că Dumnezeu nu s-a scârbit de asemenea nume. Deși acestea, toate, țineau de culturi și religii străine Evreilor și păgânești. Dimpotrivă, a vărsat harul Său peste purtătorii acestor nume, cu belșug și bucurie. Iar ei au sfințit numele păgânești, astfel încât astăzi strălucesc în Calendarele Bisericii.

B. Istoria Bisericii

În Istoria Bisericii apar iar și iar nume din culturi și religii străine, care sunt folosite ca atare la Sfântul Botez. Și care, iarăși, sunt sfințite de purtătorii lor. Aproape totdeauna practica este ca numele primit de la părinți sau tutori să se păstreze la Sfântul Botez. Ca urmare, calendarul creștin se îmbogățește cu noi și noi nume – de origine necreștină, dar sfințite prin sfințirea oamenilor ce le-au purtat.
Amintim aici despre Ignatie Teoforul, despre Ducele Sărunei Dimitrie (Izvorâtorul de Mir), despre sfinții cu numele Teodor, de Mucenicul Sava Gotul, despre Sfântul Betranion, de Ioan Casian Romanul, despre Constantin cel Mare, de Elena, maica sa, de Efrem Sirul, despre Macarie Egipteanul și nenumărați alții.
Cu toate că numele lor nu erau biblice, cu toate că nu erau de sfinți, cu ele au fost botezați și le-au sfințit ei, prin viața lor.

Avem aici mărturia Duhului Sfânt, că primește numele oamenilor după neamul și limba lor și cultura din care vin, așa cum le-au avut înainte de Botez, prin acesta și Mirungere – și celelalte lucrări ale Bisericii – dăruindu-le har spre a se și a le sfinți.
Repetăm: Niciodată în Sinoadele Ecumenice sau în sinoadele locale, în Învățătura Bisericii sau în tradiția liturgică sobornicească nu a existat această contrazicere cu Sfintele Scripturi, prin care s-ar cere schimbarea numelui la Botez pe motiv că nu ar fi fost purtat mai înainte de vreun sfânt.

Bineînțeles, apare altă întrebare:

Dacă Biblia, Istoria Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu mărturisesc atât de clar adevărul, de ce mulți Creștini, inclusiv clerici, spun că trebuie să (te) botezi doar cu nume de sfinți?

Pentru că așa au apucat… și nu au cercetat.
Această eroare teologică se găsește și la unii sfinți (de aceea am amintit Canoanele 114 și 115 Cartagina VIII la început!). Ceea ce arată răspândirea și răutatea acestei greșeli.

Dar de unde apare această eroare teologică, după care e musai să dai nume de sfinți la Botez?

Din extremismul etnofiletist (adică rasist) grecesc.
Această greșeală apare ca mijloc pentru grecizarea (elenizarea) naționalităților din Romania – adică din Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole (poreclit astăzi „Imperiul Bizantin”). Convingându-i să adopte nume grecești, misionarii asimilării etnice prin Biserică (adică ereticii etnofiletiști) deschideau calea grecizării acelor oameni. Chiar și atunci, practica era folosită mai ales pentru neștiutori și neîntăriți. Căci îi stăteau împotrivă și Scripturile, și toată Istoria Bisericii.

De pildă, atunci când domnitorul de origine varegă (vikingă) al Kievului, Vladimir, se botează, Grecii nu îndrăznesc să îl boteze Vasilios, Gheorghios, Dimitrios ori cu alt asemenea nume grecesc. Și, iată, Vladimir este sfânt, este în calendar, cu numele său de origine păgână sfințit de viața sa creștină.

Deci este greșit să botezăm pe Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni, Azteci etc. cu nume de sfinți creștini?

Depinde de pricina alegerii numelor!
În primul rând va trebui amintit că există sfinți ortodocși cu nume apusene ori orientale. Și, dacă vreun misionar ortodox are acolo lucrare, este canonic să le dea întâietate acestora în alegerea numelor de botez pentru Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni etc.
În al doilea rând, atunci când catehumenul (cel care se pregătește pentru Botez) vrea el (și) numele unui sfânt din altă parte, pentru evlavia față de acel sfânt, se poate folosi (și) acest nume. Dar dacă misionarul îi spune catehumenului că trebuie să ia un nume din calendar, face un mare păcat. Impunerea numelor străine pentru Creștinii dintr-o țară este o practică necreștină! Și este și una din pricinile înstrăinării Creștinilor din multe țări față de concetățenii lor, este un instrument de deznaționalizare și este o tristă despărțire de Învățătura lui Dumnezeu.

Canonic, pentru Creștinii care se creștinează se folosesc nume din propria lor țară, cultură, limbă – bineînțeles, dacă nu sunt nume de rușine, blasfemice, excesiv de lungi etc. Orice adaptare pentru ultimele probleme se va face ținându-se seama de specificul național al catehumenilor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împărtășirea mirenilor – interviu

Cina cea de Taină – Poenaru – CIMEC

Î.: Câte zile se postește înainte de Împărtășanie?

R.: După vechile și veșnicele canoane ale Bisericii, NU se ține un post anume înainte de Împărtășanie. Postul înainte de Împărtășanie se dă de către duhovnic pentru unele păcate, fiind însoțit de oprirea de la Împărtășanie. Dar cel care nu este oprit de la Împărtășanie trebuie, după Învățătura Bisericii, să se împărtășească la fiecare Liturghie (Canonul 9 Apostolic!), fără alte posturi decât cele firești (Miercurea, Vinerea, cele patru mari etc.).

Î.: Dar de ce foarte mulți preoți români leagă Împărtășania de una sau mai multe zile de post suplimentar?

R.: Din obișnuință și nebăgare de seamă – așa au apucat, așa fac, fără să cerceteze. Este o practică locală răspândită la Români mai ales în vremea Comunismului, fără un temei canonic. Pretextul a fost că nu se putea posti de frica prigonitorilor comuniști. Și este o picătură de adevăr, căci în multe locuri de muncă prânzul se lua la cantine. Iar aici, cumva, cu toată sărăcia mâncării, ceva de dulce musai se băga. Și cel care voia să țină post ieșea la vedere. Și deseori era luat în râs, era certat, i se tăia chenzina, câteodată pierdea avansări și uneori chiar putea să fie dat afară „pentru misticism”. Așa că, fie nevrând mai multe greutăți, fie temându-se, mulți mâncau de dulce. De asemenea, aceeași oameni temători mergeau rar la biserică, dar și mai rar la Spovedanie; tot de frica prigonirii. Atunci mulți duhovnici au făcut pogorăminte, lăsând oamenii care nu țineau post să se împărtășească dacă țineau câteva zile (două sau trei) înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului. 

Totuși această practică nu este canonică. Pe de-o parte, celui aflat în prigoană și, de aceea, neputând ține post, însăși prigoana i se socotește post; deci nu poate fi oprit de la Împărtășanie sau pus să postească din această pricină. Dar era adevărată neputința de a, ține post? Ei bine, avem cealaltă parte a Românilor, o minoritate credincioasă, care a ținut posturile în plin Comunism. Aici intră de la călugării alungați din mânăstiri la ucenicii unor sfinți din Prigoanele Comuniste (Nicodim Măndiță, Iustin Pârvu, Visarion Iugulescu etc., etc.). Sunt sute de mii sau chiar milioane de Români care posteau, răbdând pentru Domnul bătăile de joc, amenințări și pedepse; care, ce să vezi, după câteva luni și încetau, căci în fața răbdării și dârzeniei se plictiseau și prigonitorii. Iar harul primit de cei răbdători este dincolo de cuvânt!

Partea rea este că „pogorământul”, care trebuia să fie o excepție trecătoare, s-a împământenit. Și mulți viitori duhovnici au crescut cu practica necanonică a zilelor de postire înainte de Împărtășanie. Însă așa cum ipodiaconii, diaconii, preoții și episcopii NU postesc deosebi înainte de Liturghie și se împărtășesc, la fel ar trebui să facă toți mirenii – desigur, cei care nu sunt opriți de la Împărtășanie pentru o vreme.

Î.: Nu există un canon care să lase pe clerici să se împărtășească la fiecare Liturghie pentru că o slujesc? Ceea ce nu s-ar aplica mirenilor.

R.: Nu există. 

În primul rând, Liturghia este slujită de clerici ȘI mireni. În Ortodoxie preotul sau episcopul nu pot săvârși Liturghia fără măcar un mirean (cu excepția izolării forțate a clericilor de către prigonitori). Deci fiind împreună slujitori, trebuie ca toți să mănânce aceeași Masă Dumnezeiască. În al doilea rând, canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Canonul 9 Apostolic, pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice, poruncește pedepsirea tuturor celor care, venind la Liturghie, nu se împărtășesc (afară, desigur, de cei opriți canonic). 

În al treilea rând, nu există niciun canon care să ceară postirea mirenilor înainte de Împărtășanie. Dacă ține posturile rânduite de Biserică și nu are oprire, mireanul se împărtășește, ca și clericii, la fiecare Liturghie. Bineînțeles, fiecare în locul rânduit lui: clericii în Altar, mirenii în fața Sfintelor Uși.

Î.: Ce păcate sunt opritoare de la Împărtășanie?

R.: Sunt cele înșirate în Moliftelnic(ul Mare), în Cârma Bisericii sau alte asemenea cărți.
De asemenea, deși Împărtășania este foc ce arde spinii patimilor, uneori oprirea de la Împărtășanie dă omului durerea cea bună prin care se rupe de patimă. Ca urmare, uneori duhovnicul poate socoti folositoare oprirea de la Împărtășanie pentru o patimă (vorbărie, lăcomie etc.) pentru care nu se cere canonic oprire. Aici lucrurile țin de grija și iscusința doctorului de suflete care este duhovnicul – după cum arată Sfântul Vasile cel Mare. Căci ne spune acest sfânt, după ce înșiră felurite opriri de la Împărtășanie, că până la urmă fiecare duhovnic va socoti cum să scadă, să țină ori să crească zilele opririlor – astfel încât să își vindece copiii duhovnicești (nu să îi deznădăjduiască prin prea mare asprime, ori să îi încurajeze în patimă sau păcat prin prea mare îngăduință).

Î.: Dar de câte ori se poate împărtăși creștinul după o Spovedanie?

R.: Cleric sau mirean, creștinul se va împărtăși după o Spovedanie la fiecare Liturghie, până face un păcat opritor, sau cât i-a rânduit duhovnicul. Clericii și mirenii au cel puțin aceeași rânduială în această privință, deși mulți sfinți sunt, pe bună dreptate, mai aspri cu clericii. Căci de la ei se cere mai mult și se cuvine să fie mai curați decât mirenii – deci și să se spovedească mai des.

Î.: Dar nu sunt mulți clerici care se spovedesc foarte rar?

R.: Sunt. De aceea vin asupra lor mai multe necazuri decât ar avea de dus în chip firesc; de aceea slăbesc atunci când ar trebui să fie tari, se clatină în încercări, au șovăieli la predici etc. Și multe încercări vin asupra Bisericii din această delăsare a unora dintre clerici. Toți trebuie să ne spovedim și să ținem aproape de duhovnic, de orice ceată a Bisericii am ține. Despărțirea de Spovedanie este despărțirea de călăuzirea lui Dumnezeu, care vine prin aceasta; este despărțirea de curățirea dăruită de Domnul cu Sângele Lui; este o despărțire, în parte, de Biserică. De aceea și roadele otrăvite ale acestei despărțiri sunt foarte rele – iar la clerici se resimt în Biserică mai puternic decât la mireni, căci multe suflete țin de clerici.

Dumnezeu să fie cu noi toți și să ne călăuzească pururea!

Întrebări – mai mulți cititori
Răspunsuri – Pr. Mihai-Andrei Aldea

A se vedea și Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduială canonică și rătăciri.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Atunci când Arhanghelul Mihail a strigat
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!,
s-a oprit căderea îngerilor, prefacerea lor din duhuri de lumină în draci întunecați.

Ar fi bine ca atunci când gânduri și simțăminte năvalnice ne tulbură și tind să ne stăpânească, să repetăm acest îndemn. Și să îl înțelegem!

Să stăm bine – s-a spus.

Dumnezeu este Bun, Dumnezeu este Binele.
Să stăm bine înseamnă să stăm după Dumnezeu, cu Dumnezeu, întru Dumnezeu.

Să luăm aminte – s-a spus.

Căci altfel rânduiala noastră se strică, ne pierdem rosturile, rătăcim.
Și nu mai stăm bine!
Deci, ca să stăm bine, trebuie să luăm aminte. Să luăm aminte la Dumnezeu și, înapoi, la noi înșine, apoi iar la El și iar la noi. Ca să ne măsurăm neîncetat starea după Binele Adevărat.

Să stăm cu frică – s-a spus.

Și asta poate să pară ciudat sau greu de dus pentru lașii care sunt îngroziți de cuvântul frică tocmai pentru că frica îi stăpânește.
Există și o frică bună: aceea de a cădea din iubire și adevăr, aceea de a ne despărți de bine.
Iar ea este motorul cel mai apropiat, simplu, eficient, pentru luare aminte, pentru a nu ne lăsa moi, pentru a fi treji.
Frica despărțirii de Dumnezeu, sau frica de a cădea din Bine, este ca sulițele pe care și le-a pus Prâslea cel Voinic împrejur ca să îl trezească dacă adoarme. Această frică binecuvântată ne împunge spre trezvie atunci când amăgirea drăcească ne adoarme conștiința – și ne-o adoarme tocmai ca să ne lăsăm scoși din bine, despărțiți de Dumnezeu.

Atunci când valurile lumii se ridică, mulți suntem slabi în Credință.
Și ne lăsăm stăpâniți de frica cea rea, care ne păcălește că răul este puternic și va învinge – și ne va învinge.
Dar Cel care este cu noi este Atotputernicul. Și, chiar și atunci când ni se pare că doarme, e cu noi și ne păzește, priveghează, ne iubește.
Sărind din luntrea ce pare o jucărie a valurilor ne sinucidem.
Stând cu El în luntre atingerea limanului – a Țărmurilor de Sus – este absolut sigură.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Câinele moare de grija stăpânului. Prostia care smintește

De multe ori înțelepciunea populară taie mai adânc decât pare.

Câinele moare de grija stăpânului și prostul de grija altuia.

Acest cuvânt românesc vechi așează prostul care moare de grija altuia mai jos decât pe câine. De ce?

Pentru că stăpânul este datoria câinelui. Murind pentru stăpân, câinele își face datoria, face ceea ce trebuie.

Dar acel altuia sau vecinului, după cum se întâmplă, din proverb, este chiar cineva în ale cărui treburi nu se cuvine să te bagi. Mai ales peste măsură.

Ei bine, la noi au început să se frământe unii și alții de grijă.
De grija Rusiei, de grija Ucrainei.

Printre prostiile din ultima vreme amintesc:

1. Biata Ucraină a fost invadată pe nedrept. Nici vorbă, și-o merită din plin, Ucraina a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ucraineeni, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

2. Biata Rusie este nedreptățită de comunitatea internațională. Nici vorbă, și-o merită din plin, Rusia a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ruși, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

3. Trebuie să ajutăm Ucraina. Nici vorbă. Întâi să dea înapoi ce ne-a furat și să își ia coloniștii din teritoriile noastre. Pe urmă mai vorbim.

4. Trebuie să ajutăm Rusia. Nici vorbă. Întâi să retragă Armata a 14-a din Transnistria, cu tot cu regimul criminal de la Tiraspol și coloniștii străini pe care i-a adus în Moldova, să dea drepturi reale, nu de spectacol, Românilor din cuprinsul său, să ne înapoieze Tezaurul etc. Pe urmă mai vorbim.

5. Putin este un criminal dement pentru că amenință cu folosirea armamentului nuclear. Ei, nu se poate, floricica moșului! Chiar așa face Putin? Și eu care credeam că țările cu armament nuclear îl au de podoabă, nu ca să îl folosească la nevoie, fie și pentru descurajare nucleară! Ce nenorocit și Putin ăsta, să amenințe că folosește armamentul din dotare! În loc să invadeze și el, politicos, cu patine cu rotile și trotinete!

6. Ucraineeni m-au dezamăgit, folosesc populația civilă ca scut uman. Ei, nu se poate, floricelul moșului! Chiar așa fac Ucraineenii? Făpturile alea blânde care se omorau între ele în stradă și în Parlament chiar, acum câțiva ani? Care au grupări mafiote mai violente decât Albanezii? Care ucid civili în Donbas de vreo zece ani? Nu-mi vine să cred! Sigur e propagandă rusească!

7. Statul român trebuie să intervină! Cine? Statul român! Cine e ăla? Cel care a desființat Armata Română până a ajuns o umbră de armată – exceptând unitățile NATO care cică sunt românești dar sunt sub comandă străină? Care lasă Românii să ardă de vii în spitale? Care le bagă la intubare doze de oxigen și de peste o sută de ori mai mari decât necesarul, arzându-le plămânii? Care calcă și Constituția, și legile obișnuite, fără nicio rușine? Care e condus de Arafat și Johannis, cei mai verzi Români din Sahara? Și să intervină ca să ce? Să facă praf și alte locuri, cum fac praf România?

Genial. Pur și simplu genial.

V-ați lăsat păcăliți în Decembrie 1989, în 1990, în 1996 și de atâtea ori, și încă o faceți.
Știți că televiziunile mint, știți că sursele oficiale mint, știți că oficialii mint.
Și îi credeți.

Mântuiește, Doamne, Poporul Tău,
Și binecuvântează moștenirea Ta!
Biruință dreptcredincioșilor conducători
Asupra celor potrivnici dăruiește,
Și cu Crucea Ta păzește
Pe poporul Tău.

Mihai-Andrei Aldea