(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.
În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de
prost = om fără minte, fără judecată.
Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.
Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!
Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.
Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.
La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.
Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.
Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.
Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.
Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.
Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.
Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.
(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Cineva – în urma articolului De ce nu am primit Islamul – mă întreabă:
Ce motiv au Musulmanii să spună că doar în arabă se poate înțelege Coranul?
Răspunsul adevărat este că sunt ZECI de versiuni ale Coranului, cu peste 90,000 (nouăzeci de mii)1 de diferențe între ele, multe esențiale.
Și este vorba despre versiuni create și cinstite în zone care sunt musulmane de peste cinci sute sau chiar peste o mie de ani.
Altfel spus, nu au avut parte de arderea Coranului și transformarea moscheilor în temple, așa cum au făcut ei cu Hindușii, Creștinii, Budiștii și alți non-musulmani.
Ei nu au avut parte de nicio prigoană religioasă în cea mai mare parte a acestor zone – cam 5% din suprafața totală a fost atinsă de Cruciade, 95% nu.
Ca urmare, zonele în cauză având o populație covârșitor musulmană – cum a fost obținută această covârșire este alt subiect –, faptul că au ZECI de versiuni ale Coranului a fost și este o uriașă problemă pentru Islam.
===
Una dintre originile versiunilor este ceea ce se numește citirea.
Adică?
Ei bine, multă vreme scrierea arabă nu a avut vocale.
Ceea ce făcea ca un semn să aibă mai multe înțelesuri sau citiri, după regiune.
Atunci când s-au introdus punctele și virgulele pentru vocale, iarăși a fost o problemă: fiecare zonă a hotărât pentru sine ce punct și unde pus înseamnă o vocală sau alta; la fel virgulele.
Iar această diferențiere a apărut atunci când existau deja PATRUZECI de versiuni ale Coranului.
Ca urmare, s-au format peste 70 (ȘAPTE ZECI) de versiuni ale Coranului, fiecare cu semnificative diferențe.
Cu totul,
versiunile principale (și, local, oficiale) ale Coranului, în număr de 70, au între ele PESTE 90,000 (nouăzeci de mii) de diferențe, multe esențiale.
De pildă, versiunile Hafs și Warsh ale Coranului.
Prima versiune este versiunea oficială în Arabia Saudită, a doua este versiunea oficială în unele state sau regiuni africane2 (precum Egiptul).
Între ele există o diferență totală de peste 5,000 (cinci mii) de cuvinte.
Pe același subiect, merită să amintim că cele mai vechi manuscrise ale Coranului sunt… șase3. Din secolele 8, 9 și 10. Și… niciunul nu este la fel cu celălalt!
Dimpotrivă, diferențele dintre ele sunt foarte mari.
Și mai rău, niciunul dintre aceste manuscrise nu concordă cu versiunea Hafs, care este de departe cea mai răspândită astăzi în lumea musulmană – prin grația clasei politico-religioase ce domină această lume. Repetăm, niciunul dintre cele șase cele mai vechi manuscrise ale Coranului nu corespunde cu versiunea Hafs a Coranului.
Toate au diferențe semnificative față de acesta.
Diferențe care sunt cele mai mari… față de cele mai vechi dintre manuscrise!
Și, ca și cum aceasta nu ar fi de ajuns, toate versiunile pot fi citite diferit – pentru că vocalele au fost puse mai târziu!
Ceea ce, evident, le schimbă sensul.
Și, desigur, mulți Mahomedani le citesc diferit, după cum li se pare lor că este ”mai aproape de Allah”.
===
Pentru Musulmani, aceste fapte nu sunt vizibile: ele sunt ascunse sistematic în lumea musulmană, pentru că anulează dogmele mahomedane după care Coranul ar fi necreat, venit de la Allah și ”întrupat” pe pergament sau hârtie, că ar fi lăsat de Mahomed – care nu a lăsat, de fapt, absolut nimic scris – și că nu s-ar fi schimbat nici măcar cu o literă de-a lungul istorie (Coranul) deoarece este de la Allah și nu poate fi schimbat orice ar încerca să facă omul.
Este evident că pentru aceste dogme islamice diferențele URIAȘE dintre zecile de versiuni ale Coranului sunt o directă anulare.
Ca urmare, dacă pentru Musulmani s-au putut până acum ascunde aceste fapte, a fost – și rămâne – o provocare uriașă relația dintre cei atrași la Islam și Coran.
Această provocare a primit o rezolvare foarte vicleană: s-a proclamat că pentru a înțelege Coranul trebuie să înveți limba arabă.
Și nu orice limbă arabă, ci araba coranică (numită și religioasă ori liturgică sau chiar clericală).
Pentru care trebuie învățată întâi fusha (fușa), adică araba modernă standardizată.
Toate trebuind învățate cu „învățații musulmani”.
Și astfel timpul de învățare a limbii arabe devine o perioadă a îndoctrinării islamice, astfel încât cel care a trecut prin ea primește Coranul așa cum i-l dau și îl înțeleg ”învățații” care i-au asigurat pregătirea.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Pentru cei interesați mai mult de subiect și cunoscători ai limbii engleze recomand lucrarea Corrections in Early Quran Manuscripts : Twenty Examples, de Dan Brubaker, Think and Tell Press, Lovettsville, 2009. În numai puțin peste 100 de pagini autorul lămurește în privința ”neschimbabilității Coranului” pe orice doritor de adevăr.
Însuși autorul a pus lucrarea în format electronic (pdf) la dispoziția căutătorilor, pe Academia.edu (click pentru accesare).
Evident, lucrarea și mai ales autorul au fost atacate sistematic de Mahomedani, care au încercat să convingă pe cititori că diferențele semnalate de Dan Brubaker nu există, ci sunt… ”citiri diferite ale aceluiași text”, ”încercări de falsificare a Coranului care nu au funcționat” etc.
Doar că cele șase manuscrise amintite sunt singurele versiuni de Coran – în toată lumea islamică! – pentru primii circa trei sute (și ceva) de ani ai Mahomedanismului! Fără să poată fi găsit nici măcar un exemplar care să corespundă cu una dintre versiunile actuale – și cu atât mai puțin cu versiunea cea mai răspândită.
Ca o paralelă, Biblia are pentru primele trei secole peste 100 (o sută) de manuscrise. În care nu sunt incluse de nimeni versiunile ”falsificatoare” (adică scrierile apocrife). Iar pentru primul mileniu creștin sunt cca. 25,000 de manuscrise, între care există 40 de diferențe, toate semnalate în edițiile Bibliei din orice limbă. Toate fiind diferențe minore, care nu schimbă absolut nimic din mesajul biblic.
Revenind, citiți Corrections in Early Quran Manuscripts…, de Dan Brubaker. Veți găsi multe lucruri foarte interesante!
Note
(Cu plecăciune lui Mihai Eminescu)
Stele de-argint,
Născute în valuri,
Atinse de maluri
Șoptite se sting.
Flutură-n vânt
Umbre tăcute,
Frunze pierdute
De aripi de cânt.
Se văd ca-n oglindă,
Prin nouri de vreme,
Legende, poeme
Și cânt de colindă.
Din zboruri de înger
Cuvinte de Cer
În taină se cer
Pe ramuri de sânger.
În Noapte lină
Din cețuri răsare
Străveche cărare
De blândă lumină.
Pășesc printre stele:
Și herburi, și vremi,
Cleștar și poieni,
Și visele mele.
Cuvinte tăcute
Duios se rotesc
Tărâm oglindesc
De vremi neștiute.
Mihai-Andrei Aldea
Nu înțeleg – și am început cu „nu” ca să accentuez – nu înțeleg în ce fel se fac, în multe locuri, corecturile operelor literare.
Într-una dintre edițiile în care a apărut Noapte de lumină am avut două variante: „aripi de cânt” și, respectiv, „aripi de gând”. Spre mirarea mea, lucrarea a apărut cu o a treia variantă, „aripi de vânt”.
În altă ediție „în taină se cer” a devenit „în taină se cern”. Care nu doar că strică rima, dar mai cu seamă schimbă (strică) înțelesul.
La fel, nu de puține ori m-am trezit cu rândurile din Drumul spre Vozia ”cumințite”, adică fiind înlocuite felurite jocuri de cuvinte cu forme comune, din care jocul pierise.
Și s-a întâmplat ca manuscrisul trimis editurii să ajungă la aceasta cu uluitoare schimbări (editura mi-a retrimis meilul (sic!), și am putut vedea că schimbările nu fuseseră făcute de editură. Cineva a glumit: ”Au vrut securiștii să ”corecteze” manuscrisul!” Dar, dincolo de gluma evident nerealistă, taina schimbării (de fapt, schimbărilor) mi-a rămas nedeslușită până astăzi.
După un cuvânt de deschidere și o oprire la înțelesurile cuvântului neștiutor ajungem astăzi la acela de nepriceput.
În sine, acest cuvânt are la Românii Vechi mai ales înțelesuri legate de lipsa de talent sau de lipsa de pregătire nevinovată.
Unui copil care doar ce a început să învețe Călușul sau aruncarea lațului, încrustarea lemnului ori mulsul, cititul sau recitatul, este urât să îi ceri prea mult: încă este nepriceput.
Adică încă nu le-a învățat, pentru că nu a avut vreme să le învețe.
Că este nepriceput e, prin urmare, o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi prea mari, adică necuvenite).
Unui om care, oricât se străduiește, dă cu ciocanul pe lângă cui, ori desenează de nu se cunoaște dacă este om, pasăre ori copac, este urât să îi ceri ori să îl mustri: este nepriceput.
Dacă Dumnezeu nu i-a dat darul, omul nu poate zice nimic: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Că este nepriceput se arată, și aici, a fi o dezvinovățire și o scutire (de răspunderi ce, desigur, nu i se cuvin).
Bineînțeles, în primul caz, al nepriceperii începătorului, apărarea dată de stare ține doar o vreme: în timp urmează a se vedea în ce măsură începătorul va ajunge la pricepere ori la nepricepere din lipsei harului (talentului) sau, foarte rău, la nepricepere din lenevie, risipire sau alte patimi.
Dar, până a se trage linie, se păstrează dezvinovățirea și scutirea pe care – în Cultura Română Veche – le aduce cuvântul nepriceput față de cererile prea mari de la cineva.
Însă, va spune un cititor,
dacă omul e nepriceput pentru că nu a vrut să învețe, deși putea.
În asemenea împrejurări, însă, omul nu este numit nepriceput, ci netot, neghiob, sau prost dinadins (prost cu dinadinsul).
Despre acestea, însă, în
partea următoare.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
