Disprețuind țăranul român, mulți intelectualiști românofoni, precum și victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de țărani. Sunt ei convinși, printr-o „revelație intelectualistă”, că Românul de altădată, „țăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconștiență, fără să știe pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să știe încotro și fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiștii cei „foarte conștienți și foarte cultivați” sunt șocați, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedește că de fapt ei sunt în inconștiență și sunt purtați de valurile istoriei fără să știe încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuși, cât le pasă și cât se prefac, spre a-și liniști conștiințele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)
Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) și despre mijloacele prin care putem duce mai departe moștenirea Străbunilor, intelectualiștii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Și una dintre acuzații a fost, iarăși, ideea că Românii de altădată nu aveau conștiință națională, nu știau pentru ce trăiesc și luptă.
Aceste afirmații „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poți numi românească o societate atât de etnofobă, atât de disprețuitoare față de propria naționalitate). De la genocidara expresie „România e o țară frumoasă, păcat că este locuită” (de care și Horthy, și Stalin, și alți „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi știut bieții Români de ce merg în Războiul de Independență, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus așa, orbește, fără să știe de ce și cum.
Am încercat și încerc să demontez aceste minciuni rasiste prin mărturia faptelor.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocși – cei murdăriți în fel și chip de aceeași propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conștiință națională a țăranului român.
Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile adevărului mustrării adusă de Nicolae Steinhardt lui Nae Ionescu, față de afirmația acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetățean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”1.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmași lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel și Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă și, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiția frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), și Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naționale românești – alea de care se înfurie intelectualiștii, insultați de gândul că „vrea să ne facă popa țărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creație românească adevărată. Și, de asemenea, a știut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumărați râniți, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă și să înțeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviți de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menționează, printre altele:
„Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“.
Sunt atâtea visuri nebunești pe lume – cred că tocmai cele nebunești împing omenirea la fapte mărețe. Domnul să le binecuvânteze strădania și suferința și fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilință.
De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?
Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum2, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit dușmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceață din cauza lacrimilor.”
(Jurnal de front, Marți 30 August/12 Septembrie 1916, Regina Maria)
Este departe de a fi singura mărturie a dorinței fanatice pentru unirea tuturor Românilor pe care o aveau „oamenii simpli”.
Faptul că aceștia, Românii „simpli”, au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii și mii de documente.
Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos și o gramatică rurală mărturisesc același sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!
Pentru ea, Românii îndurau comandanți incompetenți – nu aveau de unde să scoată alții -, politicieni corupți – nu aveau de unde să scoată alții -, gloanțe, schije, mizerie, boli, nedreptăți… Aveau un ideal!
Bineînțeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanții, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simț ca să știe că bunele intenții nu înlocuiesc pregătirea!
Poți fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri și voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofițer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanții sau politicienii pe care îi osândești (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).
Ca urmare, în situația dată, Țăranul Român a dat dovadă și de înțelepciune, și de răbdare, și de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Țării, pentru binele Neamului, a dus toate răutățile.
Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-și pun mărul în coș dacă văd pe el vreo zgârietură, adevărații Români știau că desăvârșirea este un ideal spiritual, nu material. Știau că lumea este plină de lipsuri și defecte, iar a o face puțin mai bună este deja o mare victorie. Și luptau pentru asta, din toate puterile lor.
Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Mai ales, aveau curajul să viseze la o Împărăție Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ștefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!
Această Românie există în Ceruri.
Există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane și milioane de Eroi și Sfinți Români.
Totul este să știm să trăim ca ei, să avem curajul de a visa românește și a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârșitul lumii, în Lumină.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
============
Eseul de față a fost publicat în prima formă în Noiembrie 2017, tot pe acest blog.
Dorind să actualizez diacriticele în forma cea mai acceptată academic astăzi, m-am hotărât să îl republic. Pentru că mi se pare o necesitate pentru trezirea noastră să înțelegem că „proștii” sau „simpli” de înaintași aveau mai multă conștiință națională și o mai bună viziune politică decât noi.
Am operat unele corecturi minore față de versiunea inițială, alături de amintita schimbare a diacriticelor (ș și ț).
Note
România Străveche - Ancient Romania 