Sfârșitul lumii. Între groază și bucurie

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. (Ioan 14:27)

Mult s-au obișnuit cei care sunt – ori ar trebui să fie – ai Bisericii lui Dumnezeu cu ideile apocaliptice străine.
Prin felurite scrieri, de la cele literare la (pseudo) teologice, prin filme de toate genurile, prin propaganda mai mult sau mai puțin conștientă a mass-mediei.

Ca și în privința Răstignirii Domnului Iisus Christos, și în privința Sfârșitului Lumii (”Apocalipsa”) găsim în gândirea și trăirea veșnică o morbidă fascinație pentru rău: suferințe, chinuri, necazuri, zbateri, țipete, strigăte, urlete, foc, potop, arderi, ucideri, înlănțuiri etc., etc.
Această centrare pe rău a Vestului are explicația sa – căci din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12:34; Luca 6:45). Dar nu este ceea ce ne preocupă acum.
Pentru că mult mai arzător este – dacă tot am amintit de arderi – să vedem cât rău face la noi, în Ortodoxie, preluarea acestei gândiri și trăiri.

Cu durere și dragoste vedem pe copiii de toate vârstele ai Bisericii îngroziți, adică speriați, teorizați chiar, de chinurile care vor veni (expresie tipică Catolicismului și Protestantismului).
După model apusean, o mulțime de ortodocși ajung să fie preocupați până la patimă (obsesie) de detaliile „răului apocaliptic”.
Atât de mult se concentrează pe „puterea Anticristului”, pe chinurile care vor veni, pe strigătele ca stâncile să acopere pe oameni de aceste chinuri etc., încât ajung într-o stare de profundă și rea întristare (depresie), cu totul străină ucenicilor lui Christos.

Pentru luminarea și întărirea lor întru Domnul, dar și a noastră, a tuturor, e bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.

În primul rând, citind Faptele Apostolilor găsim bucuria vieții în Christos a primilor Creștini – mii și zeci de mii.
Deși disprețuiți și chiar persecutați, inclusiv chinuiți uneori cumplit, ba chiar uciși, acești ucenici ai lui Christos trăiau bucuria vieții întru Domnul.

Citind epistolele apostolice rânduite prin Duhul Sfânt în Noul Testament, găsim aceeași bucurie a vieții în Christos.
Singurele supărări ale Apostolilor sunt ale depărtării de Dumnezeu ale credincioșilor.
Apostolii nu se plâng de răutățile societății, conaționalilor, autorităților etc.
Dimpotrivă, îi deplâng pe cei care le săvârșesc și care astfel se osândesc singuri.

Zice Sfântul Apostol Petru:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin! Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă! Pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare. De sunteți ocărâți pentru Christos, fericiți sunteți! (I Petru 4:13-14)

Atunci când Sfântul Apostol Pavel amintește chinurile sale o face în treacăt și pentru alții, iar nu ca pe o nevoie personală.

Toate acestea stând împotriva gândirii și trăirii apocaliptice apusene, care face din suferințe o obsesie, din pocăință tragedie și din chinuri nesfârșite statistici.
Toate acestea stau și împotriva preluării unor asemenea rătăciri de către Ortodocși.

Căci pentru mine viață este Christos și moartea un câștig (Filipeni 1:21), spune în Duhul Sfânt același Pavel Apostolul.

Și nu de la el o zice, așa cum nici Sfântul Petru nu o zice de la el, ci de la Dumnezeu Întrupat, Care ne-a spus și ne spune:

Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe proorocii cei dinainte de voi! (Matei 5:11-12)

Iată gândirea și trăirea ucenicilor lui Christos, iată starea în care se află un Creștin în fața răutăților vieții!

Căci, după cum s-a scris, câți în Christos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6:3), căci moartea Lui este iertarea păcatelor noastre, după cum Învierea Lui este deschiderea porților Cerului pentru noi.
Astfel că ne îngropăm cu Domnul în moarte, prin Botez și prin Spovedanie, care este ca un al doilea botez, o spălare a sufletului și o reașezare în viața cu și întru Dumnezeu.
Ca să putem să umblăm întru înnoirea vieții, ca înviați din morți prin slava lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul a fost înviat din morți prin slava Tatălui.

Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și Învierii Lui. (Romani 6:5)

Vedem, prin urmare, că întemeiați pe fapta și cuvântul Domnului nostru Iisus Christos, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului întru bucurie au trăit în vremurile prigoanelor.
Pentru că, într-adevăr, pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romani 8:18).

Aceasta este trăirea creștină.
Aceasta este trăirea creștină și în lux, și în sărăcie, și în pace, și în prigoană, și în bune, și în rele.

*

Dar, va întreba cineva,

Cum să ne bucurăm, când avem în față grupări secrete și publice uriașe, care lucrează la pierderea noastră? Cum să nu ne speriem, când vedem răutatea dezlănțuită împotriva Creștinilor? Cum să nu ne îngrozim, când valurile Iadului se ridică împotriva noastră, ca să ne înghită și să nimicească Biserica?

La aceste întrebări, ca la oricare întrebări întru slăbirea credinței, răspunsul nu este complicat: uitându-ne la cuvântul lui Dumnezeu și urmându-L.

Căci scris este,

Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă!
Vă voi arăta însă de cine să vă temeți:
Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheena! Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!
Nu se vând, oare, cinci vrăbii cu doi bani? Și niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți: voi sunteți mult mai de preț decât multe vrăbii!
Și, vă zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12:4-9)

Vedem, prin urmare, că nu de prigonitori trebuie să ne temem: de ascultarea de cel rău trebuie să ne temem. Căci aceasta ne desparte de Dumnezeu și ne osândește la Iad. Pe când chinuirea sau uciderea săvârșite de prigonitori ne aduc slavă cerească și Raiul veșnic.

Vedem, prin urmare, că și în chinurile în care pare că suntem singuri și nu ne vede nimeni, Dumnezeu este cu noi și îngerii ne sunt alături.
Și prin faptul că și perii capului ne sunt numărați se arată că tot ceea ce îndurăm pentru Domnul este cunoscut lui Dumnezeu și va fi răsplătit.
Așa cum vor fi pedepsiți chinuitorii noștri – văzuți și nevăzuți – pentru fiecare rău pe care au încercat să ni-l facă – fie că au reușit sau nu.

Iisus Christos ne-a arătat calea care duce la viață:
este o cale care trece obligatoriu prin Muntele Măslinilor, adică prin viața în Biserica lui Dumnezeu, cu harul de aici (măslinele) și cu răutățile de aici (slugile răului venite cu bâte și săbii împotriva Domnului și ucenicilor Săi);
este o cale care trece obligatoriu prin fățarnica și mincinoasa clevetire și osândire a lumii, inclusiv a celor care sunt cei mai mari în societate;
este o cale care trece obligatoriu prin lepădarea de noi a celor care se tem și ascultă mai mult de lume decât de Dumnezeu;
este o cale care trece obligatoriu prin Golgota, cu toate chinurile ei, cu toată moartea și întunecimea ei;
este o cale care trece prin Iad pentru a ne urca mai presus de ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina cea necreată, în bucuria veșnică, în pacea care covârșește toată mintea, în cunoașterea adevărată, în slava unor Zori eterni, în fericirea deplină.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 16:33)

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. (Ioan 14:27)

Primul cuvânt al Mântuitorului către ucenicii Săi, după Înviere, este pace:

Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi! (Ioan 20:21)

Aceasta este calea creștină, aceasta este viața creștină: întru pacea lui Christos, întru bucuria Duhului Sfânt, întru grija paternă a Tatălui, adică întru Dumnezeu.
Și Dumnezeu fiind cu noi, nu mai are nicio importanță cine este împotriva noastră.
Căci aceia care sunt împotriva noastră sunt creaturi; oricât par de mari, sunt nespus de mici la scara Creației și puternice doar față de puterile noastre trupești.
Dar de partea noastră este Dumnezeu, Cel mai presus de Creație, Cel dincolo de timp și spațiu, Cel Atotputernic.
Doar să ne ținem de El cu inima și cugetul, cu puterile și cu sufletul nostru, ca ai Lui să fim.

Căci Sfârșitul Lumii este întristare și durere, groază și patimă, doar pentru cei înstrăinați de Domnul.
Iar pentru cei care Îl iubesc, este vremea încetării suferințelor și răului, este vremea pieirii răului și biruinței Binelui, este intrarea în Pacea Eternă, în lumina veșnică a lui Dumnezeu.
Este bucurie.

Maran atha, pace tuturor!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De ce ”iubi-Te-voi, Doamne”?

De ce ”iubi-Te-voi, Doamne”?

Psalmul 17 începe cu un verset ce a devenit o cântare esențială a Bisericii lui Dumnezeu. O cântare ce pecetluiește – sau ar trebui să pecetluiască – unirea iubirii dintre toți cei aflați în biserică la Sfânta Liturghie, întru Dumnezeu. Drept una dintre condițiile coborârii Sfântului Duh și, prin aceasta, a venirii lui Iisus Christos pe Sfânta Masă și în viețile liturghisitorilor – mireni și clerici, deopotrivă.
Versetul este:

Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea, și scăparea mea, și izbăvitorul meu! (Psalmi 17:1)

Vârtutea este înzestrarea omului de a face față greutăților și încercărilor fără a slăbi ori a se pierde.
Este oarecum ceea ce în știința materialelor se numește tenacitate, chiar dacă într-un înțeles mai general: capacitatea de a face față la solicitări – forfecare, îndoire, rupere, răsucire etc.
Doar că vârtutea este o tenacitate nu doar trupească sau fizică, ci și mentală, emoțională și sufletească.

Dar dacă Domnul este vârtutea mea, este întărirea și scăparea și izbăvitorul meu, nu s-ar cuveni să cântăm Te iubesc, Doamne, vârtutea mea?
De ce iubi-Te-voi, de acest viitor ce pare să spună că încă nu Îl iubesc pe Dumnezeu?

Pentru că așa este.

Pentru că încă nu am ajuns la îndumnezeire.
Pentru că în cel mai bun caz iubim unele lucruri ale lui Dumnezeu.
Pentru că suntem încă departe de a-L cunoaște pe Dumnezeu într-atât încât să știm cu adevărat pe Cine iubim.
Și ca să Îl cunoaștem trebuie să devenim tot mai mult asemenea Lui. Adică trebuie să devenim buni.
Ceea ce ne este încă foarte greu.
Așa că deocamdată iubim ceea ce ne place la El, poate și unele din cele pe care le respectăm la El.
Cât le înțelegem.
Iubirea lui Dumnezeu cu adevărat este încă departe de noi.

Dar putem ajunge să Îl iubim. În viitor.
Ne rugăm pentru asta la fiecare Liturghie.
Și, ideal, și în toate zilele vieții noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre bârfitori și pace

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Sfinții Flori(ni)lor și Românii. Reblog

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. IV. Nătărău

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)

În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.

În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de

prost = om fără minte, fără judecată.

Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.

Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!

Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.

Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.

La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.

Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.

Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.

Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.

Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.

Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.

Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.

(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Ca sărac, prostul era la nivelul minim social la care omul se putea întreține și singur (relativ). Era aici o mare deosebire între prost și rob, ultimul fiind omul atât de sărac încât depindea de alții – și de averea acestora – spre a pune o pâine pe masă. De aici și expresia robul/roaba lui Dumnezeu, prin care se definea dependența ființială a omului de Dumnezeu – fără de care omul nu există – dar și recunoașterea, primirea sau asumarea acestei relații. ↩︎
  2. În trecut trași la răspundere pentru nemulțumirile – întemeiate sau neîntemeiate – ale cadrelor didactice sau, impersonal, ale școlii, față de purtarea ori rezultatele copiilor. Astăzi manipulați de clasa politică – inclusiv prin intelectualii de curte și alte hahalere – împotriva cadrelor didactice. Această ultimă strategie educațională, deși poate părea că pune pe umerii cadrelor didactice toată răspunderea, în fapt produce disiparea răspunderii până la dispariție: singura soluție reală a cadrelor didactice – față de presiunea adusă de această practică – este ascunderea în fața politicilor educaționale și didactice oficiale. Adică ascunderea în spatele conformității și conformismului cu clasa politică, ce devine răspunzătoare teoretic, deși nu și practic. ↩︎