În Iulie 2016 făceam publice ”Concluziile” trase de mine după consultarea documentelor produse de Sinaxa din Creta, denumită oficial ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”. Parafrazându-l pe Runciman, ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”, după pregătire, desfășurare și documente, se dovedea a nu fi nici sfânt, nici mare, nici sinod: a fost o mică sinaxă în care s-a încercat instaurarea unui papism fanariot.
Mi s-a plâns cineva că și amintitele ”Concluzii”, dar și alte cuvinte publicate de mine pe subiect, încep să dispară ”miraculos” de pe internet.¹
Că o fi sau nu adevărat, această plângere mi-a adus aminte că (a) nu am publicat acele ”Concluzii” pe blogul meu (în 2016 încă inexistent) și că (b) dat fiind că au trecut zece ani de la Sinaxa din Creta ar fi de folos ca cititorii interesați de teologia ortodoxă să revadă părerea mea; și să o compare cu ”marile rezultate” și ”frumoasele roade” aduse de sinaxa în cauză.
Sintagmele ”mari rezultate” și ”frumoasele roade” nu îmi aparțin, ele fiind produsul unor mari lingușitori ai ”ierarhiei” și, prin consecință, ai acțiunilor acesteia, oricât de discutabile. Dar care sunt aceste rezultate și roade, înainte de a le pune adjective?
A. Ieșirea din BOR, sub numele inițial ”întreruperea pomenirii” a multor clerici și a mult mai multor mireni râvnitori.
B. O ruptură tot mai adâncă, oricât de mult ar fi cosmetizată, între BOR și bisericile locale care au respins Sinaxa Cretană într-o formă sau alta, aici intrând inclusiv unele biserici locale participante.
C. Încurajarea și promovarea unei pseudo-teologii dominată de un limbaj de lemn, profund anti-ortodox, dominată de lingușeli față de ierarhie și, în cel mai ceaușist stil, de descrierea unor ”realizări” în fapt inexistente (este, de fapt, încurajarea și promovarea unei teoologiri, după terminologia folosită de mine pentru evidențierea unei realități crunte).

În ceea ce mă privește, nu am reușit să văd nici măcar un câștig al Bisericii în general și al Bisericii din România în particular de pe urma Sinaxei din Creta. Deși m-aș fi bucurat foarte mult să existe.
Dimpotrivă, am văzut cum ”nepomenitorii” devin tot mai mult și mai radical schismatici; o primejdie asupra căreia am prevenit repetat în 2016, când am îndemnat, rugat și argumentat clar împotriva practicii nepomenirii. O practică ce duce totdeauna la schismă și erezie în lipsa unui îndrumător de excepție. Din păcate, mulți s-au crezut Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul sau Marcu Eugenicul, cu toate că însăși această încredere în propria capacitate stă împotriva Ortodoxiei. Aici ar fi multe de spus, și dureroase, pentru că mai mulți dintre corifeii nepomenirii au fost totdeauna departe de o pricepere fie și măcar apropiată de înălțimea râvnei – o împerechere extrem de primejdioasă, căci râvna trebuie domolită de smerenie astfel încât totdeauna să fie sub înălțimea priceperii.
Pentru cei care invocă ”iubirea ecumenică” drept argument esențial al Ecumenismului, aceste alunecări și căderi au fost și sunt prilej de bucurie: ura față de frați și iubirea față de străini, disprețul față de frați și admirația oarbă (= snoabă) față de străini, iată două din principiile fundamentale ale ”iubirii” ecumeniste.
Însă pentru cei care vor sincer să fie păstori ai Bisericii este cutremurătoare fie și pierderea unui singur suflet, căci păstorii dau socoteală pentru fiecare suflet aflat sub păstorirea lor. Ierarhii nu sunt ”de capul lor”, cum afirma un prea puțin cunoscător pe internet: ierarhii răspund pentru ce au făcut înaintea Înfricoșătorului Judecător, și răspund cu de zeci de mii și sute de mii de ori mai mare pedeapsă ori răsplătire decât un preot – la rândul lui cu o răspundere de mii de ori mai mare decât a unui călugăr sau mirean.

Îmi doresc din tot sufletul să văd părțile implicate – ierarhii râvnitori, nepomenitorii râvnitori, ecumeniștii de toată mâna și toți ceilalți – dând un pas înapoi din obișnuințe și uitându-se către Fiul lui Dumnezeu, Care S-a suit pe Cruce pentru a ne mântui.
Moștenirea Sinaxei din Creta este alcătuită din dezbinare, puternice resentimente (din prea multe părți) și un limbaj de lemn care asemenea prietenilor lui Iov invocă teologia fără să o poată reda, pentru că trăirea este pierdută în patimi.
Sau, cel puțin, așa văd eu că se întâmplă.

Poate greșesc.
Poate nu.
Las cititorul să străbată documentul de acum (peste) zece ani, și să se folosească de cele spuse în el, după priceperea sa.
Îmi cer anticipat iertare pentru toate greșelile de editare: editorul wordpress este pentru mine extrem de greu de folosit, plin de setări stranii și bug-uri.

autorul

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh,
Cerând mila și harul lui Dumnezeu pentru a face și propovădui voia Lui,

Mărturisesc următoarele:

După ce am încercat să arăt greșelile teologice, abaterile dogmatice și alte probleme din pregătirea, documentele și regulamentul așa-numitului „Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei”, am așteptat, în rugăciune, desfășurarea lui și reacțiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privința organizării și desfășurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocși din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea și tratarea lor ca urmași ai Apostolilor și cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota;
d) așteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii²;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele și durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalți;

b) împărțirea tuturor episcopilor ortodocși în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezență la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezență și vot strict consultativ¹, cea superioară, cu drept de prezență și de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum și cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o inovație dogmatică și canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, așa cum sunt văzute ele de teologia cretană, dar nu numai);

d) limitarea dincolo de irațional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg și amănunțit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat și de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuțiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă și mai mult decât suspectă față de pleroma Bisericii (a spune că și ședințele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realități); plângerile pe temă ale jurnaliștilor sunt doar un exemplu al unei situații profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentațiile și felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârșit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor și conducătorilor lumești ai Sinodului din Creta – începând și terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocșii Biserica; atât cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu cât și nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocșilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceștia problemelor de imagine publică externă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei și al altor biserici locale², s-a ignorat total persecuția anti-creștină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic și cel astronomic și până la tulburările provocate de felurite influențe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice³ sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului și a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obține exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguități și formulări necanonice etc.; chiar și mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe⁴ – datorează enorm delegației BOR.

Limitele succesului delegației BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriașe – ale documentelor și în primul rând riscul uriaș al acceptării îngrozitoarei inovații dogmatice și (ne)canonice a treptelor episcopale și sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalității ortodoxe. Și că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obține ceea ce nu a putut câștiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învățăturii lui Christos, înlăturarea inovațiilor dogmatice și celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3. În locul unor discuții teologice serioase părțile pro-Creta promovează masiv stereotipii și prejudecăți, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmație fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iași până la Sinodul din 878 – amintit și de Enciclica din Creta – sunt o mulțime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ținut în Istanbul din cauza ambițiilor rusești”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istanbul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internațional nu ar fi fost în vizorul teroriștilor este cel puțin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea și unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Christos Învățătura Sa neschimbată, dar și slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh și Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice și dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părți largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmație de un ridicol total în condiția în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost disprețuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocșii lumii etc.; nu, miza de substanță a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înființarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”⁵, condus de „Papa de la Istanbul”; atribuțiile ne-ortodoxe și dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâi stătătorilor și „Sfântului și Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenții; faptul că Patriarhul de Fanar și secretarul său și-au permis, după cum atestă mitropoliți participanți la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuțiilor – și în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaște autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmația este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaște această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenția ca supozițiile, bănuielile sau prejudecățile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente și adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorității Fanarului în cadrul grupului de întâi stătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – și ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istanbul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă și e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmație rușinoasă – și vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicație și argumentație a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menționăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)³ faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare și a ridicat de-a lungul vremii obiecții la care nu a primit răspuns;

– „Discuțiile privitoare la recunoașterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruși (estici) și pro-greci (vestici)”; afirmația este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii și teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta și primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocșilor să fie anti-ruși indiferent dacă poziția rusească este corectă sau nu și vrea să determine o reacție doar prin manipularea acestui rasism (etnofiletism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioși, preoți și chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (și neortodoxe) și renunțând la ea doar în urma unei masive opoziții a pleromei; astfel că poziția sa de-a lungul anilor și până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a așezat doctrina inovaționistă a unanimității!⁶; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure și de facto, conform propriilor acte pregătitoare și propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenți) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că și la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit și deci nu au votat toți episcopii și toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenționată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic și respectiv neparticiparea (implicit și ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) și la alte sinoade tâlhărești s-a urmărit ca anumiți episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes față de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică și, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenței lor anulează orice pretenție de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forța tăcerea tuturor criticilor față de acest sinod, tipică parabolanilor și talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul și Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice și canonice și nu se vor face inovații dogmatice și canonice”; este una dintre cele mai repetate și dintre cele mai incorecte afirmații pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că ecleziologia nu ține de dogme și canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul irațional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler și sinoade, raporturile dintre sinodalitate și infailibilitatea Bisericii și alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu țin de ecleziologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu țin de dogmatică – și de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmație este, o spun cu toată tristețea, eretică și absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, și acestea devin obligatorii doar dacă – și după ce – pleroma Bisericii îl recunoaște drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmație să vină în directă contradicție cu ecleziologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmație absurdă, întrucât lipsa unanimității existența Sinodului din Creta vine în contradicție cu propriul regulament și cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare și funcționare – și cu atât mai mult sunt lovite de nulitate și „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepți fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici și aberația desăvâșită – și profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului și Marelui Sinod sunt pro-ruși/agenți ruși/îndoctrinați de ruși”; afirmație care frizează demența – responsabil vorbind! – în condiția în care Patriarhia Rusă a susținut necondiționat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor și preoților care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia și a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înființarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalți episcopi – având un papă… scuze, un președinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioși și fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de ușor, iar odată înlăturată, „Președinția” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruință împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general și în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambițiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar și ale unor politicieni ruși (cu sau fără reverende) și poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spațiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existența Sinodului din Creta este o rușine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii și canonicii ecleziale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalității episcopilor, într-un total dispreț față de pleroma Bisericii.

În același timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereușitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare și funcționare, întrunire forțată și grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar și după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conștiința multora și a adus la suprafață probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, așa cum au fost ele evidențiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul și după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod și a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului. Astfel,

4.1. Etnofiletismul⁷ și clericalismul⁸ sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etnofiletismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (și altor biserici locale) și, în combinație cu clericalismul – care a adus aroganța pozițiilor administrative la nivelul anulării egalității dintre clericii de pe aceeași treaptă harică – a produs fractura între tradiția ecleziologică ortodoxă și cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etnofiletismul și ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinței⁹) sunt la baza respingerii prezenței bisericilor autonome; paradoxal, rușinos și vinovat este faptul că au fost acceptați observatori eterodocși – inclusiv în spațiul și activitățile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăși practică total ne-ortodoxă și unică în Istoria Bisericii¹⁰ – dar au fost respinși categoric circa 500 de episcopi ortodocși.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicția locală aparțin combinației între cele două concepții, etnofiletismul și ecumenismul, cu unele nuanțe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta ființează s-ar limpezi repede lucrurile în multe țări (Italia, Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocșilor din cuprinsul lor în biserici naționale (sau statale, dacă preferăm să le spunem așa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioșilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicționale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor și libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creștine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puțin șapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicția cu setea de putere și jurisdicție a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecințele, de la suprapuneri de episcopi ortodocși în aceleași localități, provincii și țări, până la nenumărate neînțelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptățite de dragul „creșterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare și străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privință este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în fața treptelor „inferioare”, dar și ecumenismul (ca negoț religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul și Marele Sinod”.

Afirmațiile pro-Creta privind așa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar și clericilor sau teologilor care nu erau implicați în discuții, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar și după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conținutul lor, încerca să le pună în discuție critic era redus la tăcere. Chiar și în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuțiile ecumeniste și ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuție, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale și nu pot fi modificate”!¹¹

Dincolo de această contradicție avocățească și total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înștiințată și nici consultată în privința pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii așa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanții au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric și credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privința „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist¹²] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât și comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcții până la amenințări și sancțiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuție cinstită, deschisă, ortodoxă, frățească pe această temă. Predicile, conferințele, interviurile și scrierile anti-ecumeniste ale unor părinți ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forțat și neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul și mentalitatea multor teologi și studenți ortodocși, a multor clerici ortodocși, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise și clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus și la bazele anti-ortodoxe ale organizării și funcționării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Christos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, și repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire și a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi și noi inovații dogmatice, canonice și liturgice, îndepărtându-se și mai mult de Învățătura Ortodoxă. Și atrăgând în mișcarea lor centrifugă ortodocși – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că așa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În fața acestei realități Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forțată și ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuși să laude și să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicație logică și/sau ortodoxă, fără nici una din observațiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluții pentru rezolvarea sterilității așa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare și promovarea pe mai departe a ceea ce sfinții secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghioritul și până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede și categoric, repetat și profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obținând o inexplicabilă aderență din partea celorlalți participanți, cu excepția notabilă – și remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florența a cel puțin șase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situației și numărul opozanților este, de fapt, și mai mare¹³); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, fățarnic și anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (și în primul rând influenței masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etnofiletismul și clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfășurat atât așa-zisul dialog ecumenic dar și pregătirile așa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florența căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forță brută, la noua Ferrara-Florența, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învățăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziția conducătoare a unei tabere teologice care urmărește schimbarea fundamentală a ecleziologiei ortodoxe și altor așezări dogmatice și canonice veșnice. Învățăturile străine susținute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florența, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este și acum aceeași ca și atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naționale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – și în ciuda luptei unor delegații – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost și rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunțării, clar și asumat, la clericalism, etnofiletism și ecumenism și revenirea la principiile ecleziologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privința documentelor și problemelor ce urmează să fie dezbătute și pe egalitatea în participare, exprimare și vot a tuturor episcopilor ortodocși.

Retragerea din CMB și din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum și inițierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franța, Germania, SUA etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt pași necesari și demni de poziția BOR.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate și trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privințe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta și alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toți cei care au muncit și au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfășurarea și respingerea Sinodului din Creta, mulțumind lui Dumnezeu pentru ieșirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum fățarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porțile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credință și nădejde,
Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Notele documentului original

1 Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferența dintre un episcop ortodox și un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”

2 Simpla și vaga mențiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior și nu atinge – cu atât mai puțin rezolvă – problema interioară a martiriului și consecințelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menționată. Nu s-au menționat persecuțiile comuniste și nu au fost lăudați, așa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuții (care cel puțin în România încă merge mai departe).

3 Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice și a încercărilor de infiltrare în și controlare a bisericilor locale și a Bisericii în general, cu toate că pozițiile pe temă ale Bisericii României și Bisericii Greciei ar fi îndreptățit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice și educaționale anti-ortodoxe și anti-creștine. Etc., etc., etc.

4 De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuțiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare și chiar puncte de plecare în organizarea și lucrările sinodului…

5 De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa folosește termenul „adunare de papi”…

6 Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate și nu au votat pe principiul unanimității. Principiul egalității episcopilor – negat de Sinodul din Creta și organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde și oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar și iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimității. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

7 Etnofiletismul este rătăcirea prin care sentimentele naționale sunt puse mai presus de Credința lui Christos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etnofiletismului se numără folosirea credinței ca mijloc de deznaționalizare, impunerea limbii naționale în Biserică și celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privință!), folosirea sentimentelor naționale pentru extinderea jurisdicției în țări străine (așa cum se întâmplă în Franța, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etnofiletiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

8 Clericalismul este tendința de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoției încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, și urcă mai departe prin mireni, monahi, citeți, ipodiaconi, diaconi și preoți până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi și, ulterior, de către Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice, precum și de către toți continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parțial sau fundamental organicitatea Bisericii și continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreționară față de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele față de altele este înlocuită printr-o simplă și dictatorială subordonare a celor de jos față de cele de sus. Consecințele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar și la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

9 Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca așa-zis mijloc de înțelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existența unor sisteme foarte bune de înțelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieți sociale sănătoase – mult înainte de apariția ecumenismului, dar total ignorate de acesta și adepții lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocși la mozaici și de la monofiziți la catolici toți cetățenii își exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simț). Al doilea, realitatea că înțelegerea între religii presupune existența lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporație religioasă ambiguă și monopolistă, așa cum preconizează ecumenismul.

10 Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – și mai ales ecumenic – începe de la recunoașterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaștere este absolut necesară pentru a așeza în Ortodoxie și sinodul respectiv și lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaștere inițială a lipsit, ceea ce îl așează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezența total necanonică, total neortodoxă și cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanților unor religii străine în spațiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezență refuzată, în același timp, episcopilor ortodocși „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistențele BOR.

11 Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privința „Regulamentului de organizare și funcționare…” a Sinodului din Creta, declarat și el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimității prevăzute de același regulament.

12 Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă și se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident și elementar, Biserica este definită prin și de Învățătura lui Christos – în ecleziologia protestantă sunt pretinși a face parte din „Biserică” toți cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenența lor religioasă și oricât de îndepărtat de Unul Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepție protestantă a avut inițial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicție între pretenția garanției prezenței Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii și învățăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenției. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane și realizarea unei „unități în diversitate” fățarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greși sau păcătui și a declara bune greșeala și păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire și osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în așa-zisa „Mișcare Ecumenică” (denumire protestantă) și în așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

13 Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deși am avut răbdare să așteptăm informațiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeași problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declarațiilor publice.
Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi și de altă naționalitate care nu au semnat documentul „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” este mult mai mare decât se știa (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).
Dat fiind că lumina nu are părtășie cu întunericul și Adevărul nu are părtășie cu minciuna, practicile cretane de ascundere și alterare a adevărului, aflate pe o linie proorocește criticată biblic (Tit 1.12 ș.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfășurării și prezentării Sinodului din Creta în fața lumii.

Note adăugate pentru această ediție

1. Pregătind republicarea textului de față am constatat că majoritatea link-urilor pe care le-am folosit în 2016 au dispărut ”miraculos”, fără a putea fi găsită cea mai mică alternativă pentru ele (cu excepția celor de pe teologie.net). ↩︎
2. Prin pleroma Bisericii se înțelege deplinătatea Bisericii cu mireni, monahi și cler, cu bărbați și femei, copii, maturi și vârstnici, adică întregul trup al Bisericii. Pleroma Bisericii este cea care hotărăște în fapt și până la urmă dacă un sinod este valid sau nu, pleroma Bisericii pecetluiește ortodoxia ori lipsa de ortodoxie a inovațiilor liturgice locale (precum majoritatea celor opt glasuri), a unor păreri teologice și a teologumenelor, a sinoadelor etc. ↩︎
3. ”Miraculos”, link-ul nu mai este funcțional. O altă prezentare a poziției Patriarhiei Antiohiei privind Sinaxa din Creta la https://www.teologie.net/2016/06/07/antiohia-adunare-creta-sinod-panortodox/. ↩︎