Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Suntem la a șasea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

Cât adevăr este în conceptul lipsei luminii Revelației directe la neamuri (popoarele păgâne)?
Este o prejudecată prea des întâlnită? Este doar o ipoteză de lucru?

Psalmul 9:17 arată că neamurile îl uită pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că L-au cunoscut. Psalmul 48:1 vestește tuturor neamurilor pământului. Vălul de la Isaia 25:7 este același văl care acoperea sufletul Evreilor – silindu-l pe Moise să-și acopere chipul – în vremea revelațiilor directe din Sinai.
Interesante pe subiect sunt și cuvintele de la Fapte 14:15-17, mai ales în legătură cu 15:21.
Toate acestea ar merita un studiu, însă mă opresc la a arăta faptul că, într-un fel sau altul, Dumnezeu totdeauna a chemat pe oameni la adevăr, la bine, la mântuire.

Din această chemare, și din răspunsurile imperfecte și parțiale la ea, apare, putem spune, și o oarecare aspirație ascendentă într-un sens pozitiv – de căutare mai mult și mai ales prea puțin conștientă a lui Dumnezeu cel necunoscut.
Așa cum vedem și la Duhul Sfânt grăind prin Pavel Apostolul:

străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar scris ”Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă. (Faptele Apostolilor 17:23)

Replica obișnuită este însă alcătuită din două elemente:
– este o căutare inconștientă
și
– este Revelație naturală

Față de ele, voi spune întâi că o discuție asupra gradului de conștiență cere mult timp. Juridic, dacă știi că ceea ce faci este bine sau rău se consideră că ești conștient. Dar nu și în situația în care ești convins – și se poate dovedi asta – că este totuna să rupi o frunză din gard ori să dai foc la o mașină.
Și de atâtea ori ni se întâmplă să fim în ultima situație, ba chiar să fie nevoie să ajungem la Judecata lui Dumnezeu ca să înțelegem ce am făcut.

Ca urmare, la fel ca în analiza unui text, trebuie să ne oprim nu la speculații privind autorul și intențiile sale, ci la faptele sale.

Astfel, dacă cineva arată în fapte o încercare sistematică – fie doar ca prezență, fie și ca procedură – de a face binele sau, respectiv, răul, este corect să spunem că avem de-a face cu o căutare conștientă (a binelui, respectiv răului).

În ceea ce privește revelația naturală, în primul rând, da, știu că nu apare în textul la care răspund. O discut din perspectiva unui contra-argument la existența Revelației directe la păgâni.

Prima observație, care mi se pare revelatoare, este că termenii și definițiile curente pentru revelație naturală și revelație directă (revelatio naturalis și revelatio immediata1)

a) nu apar în Ortodoxie decât în calitate de împrumuturi eterodoxe nefiltrate în secolul al XIX-lea
b) sunt legate de faze specifice ale spiritualității și teologiilor vest-europene.

Astfel, găsim la Toma de Aquino atât naturalis ratio2, cât și theologia naturalis (teologia naturală).
Acest ultim concept devine ulterior (secolele XIV-XV) revelation naturalis (Revelația naturală), păstrându-și însă înțelesul dat de Thomas Aquinas: cunoașterea lui Dumnezeu (și legilor Sale) prin observație și logică omenească, fără vreo descoperire din partea Acestuia.3

Pe de altă parte, revelatio immediata este departe de a fi bine tradusă în română ca Revelația directă.
Înțelesul expresiei include nu doar experiența unui comunicări directe, ci și pe loc sau imediate.
Noțiunea apare la Protestanții Scolastici din secolul al XVII-lea, în timpul așa numitului ”Protestantism Clasic” sau ”Protestantism Ortodox”. Amandus Polanus (1561-1610), în Syntagma theologiae christianae, publicată în 1609, întrebuințează expresia, despre care se poate spune că a fost consacrată prin Institutio Theologicae Elencticae a lui Francis Turretin (1623-1687), publicată în trei părți în 1679-1685.

Se pot spune multe, prea multe, pe subiect.
O să rezum însă cea mai mare parte din ele într-un citat din Sfântul Dumitru Stăniloae:

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. … revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală, sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice.
… Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire în relief mai accentuată a lucrării lui Dumnezeu…(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 1996, p. 11)

Acest citat ar putea – și ar trebui – să lămurească lucrurile.

Pentru că, desigur, în ceea ce se numește natură există, alături de intervențiile covârșitor distructive ale oamenilor și diavolilor și lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu.
Altfel spus, Dumnezeu lucrează (Ioan 5:17) și se cunoaște prin creațiile Sale (Romani 1:19-20) exact pentru că El lucrează în și prin ele!

Din acest punct de vedere termenii de revelatio immediata și revelatio mediata sunt susceptibili de ridicol: Cel Care stă la ușă și bate (Apocalipsa 3:20) se descoperă imediat neîncetat și totdeauna într-un grad sau altul de mediere – ca să Îl putem înțelege cât de cât.
Doar că noi înțelegem greu și uităm repede când avem de-a face cu cele sfinte!

Revenind la tema acestui punct (A.), cred că deși sintetic prezentat, adevărul este clar:

Dumnezeu descoperă adevărul neîncetat și printre păgâni.

Altfel spus, popoarele păgâne au parte de Revelație directă – dacă vrem să folosim termenul – dar aleg sistematic să o ignore.

Cele zece plăgi ale Egiptului s-au repetat, în diferite forme, la toate popoarele păgâne, chiar în clipele de maximă evlavie păgână ale acestora.
Astfel Dumnezeu, retrăgând puțin ocrotirea Sa și lăsând demonii care se dau zei să își manifeste răutatea, le-a arătat direct acelor popoare falsitatea idolilor lor.

O să amintim mai departe despre Recabiți, respectiv despre binecuvântările pe care Dumnezeu, în mila și purtarea Sa de grijă, le dă pentru credincioșia față chiar și de fragmente din adevăr.

Ca o paranteză, o binecuvântare pe care Musulmanii o au este pentru că primesc, de obicei, copiii pe care îi trimite Dumnezeu.
Și un mare blestem este peste Creștini pentru că fug de copiii pe care Dumnezeu îi trimite lor.

În toate aceste așa-zise „fenomene naturale” Dumnezeu, în fapt, lucrează direct, dar cu discreția și eleganța care Îi sunt tipice (a se vedea descrierile făcute Lui și lucrărilor Sale de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi și celelalte).

Ca urmare, cred că suntem îndreptățiți să spunem că păgânii au parte de Revelație directă.
Doar că la ei se vede mai mult decât la Creștini nesupunerea față de Dumnezeu, deoarece apare și formal.
Pe când la Creștini există forme ce par să fie ale ascultării de Dumnezeu, deși rar sunt.
Însă, desigur, aceasta este altă discuție.

Ceea ce este esențial este că Romanii, fie în epoca Regatului, fie în cea a Republicii sau oricare alta, nu au fost lipsiți de descoperirile dumnezeiești.

Fapt ce argumentează, însă, împotriva unei aspirații ascendente (către Dumnezeu) a culturii lor.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Și, totuși, va spune cineva, dacă numim Revelație directă sau imediată lucrarea lui Dumnezeu cu Poporul lui Israel, nu avem cum să numim la fel și lucrarea lui Dumnezeu cu Romanii, Tracii, Sciții sau Patagonezii.
O asemenea poziție o văd, însă, ca legată de încercarea de a cuprinde oceanul într-o degetar: funcționează ca motiv într-un basm fantastic sau mai multe, dar anulează înțelegerea realității.
Faptul că Dumnezeu lucrează altfel cu un om decât cu altul, că lucrează altfel cu un neam decât cu altul, este doar mărturia iubirii adevărate, în care individualitatea este primită, potențată și sfințită de Cel Atotputernic. Aceasta nu este o lipsă a ceva – așa cum ar crede răzgâiații –, ci dimpotrivă, este prezența respectului uluitor și copleșitor al Celui Preaînalt pentru specificul infinit de micilor oameni.
Pedagogia divină întrebuințează, desigur, alte manifestări față de Evrei decât față de Romani, față de Traci decât față de ceilalți doi, față de Chinezi ori Japonezi în comparație cu toți ceilalți etc. Iar acest lucru este, de fapt, o dovadă invincibilă a Revelației directe și imediate la toți aceștia. Este dovada unei lucrări conștiente și adaptive, nu mecanice, nu ”naturale” în sensul comun, materialist, al termenului.
Este Q.E.D.

Note

  1. Trebuie amintit cititorului interesat că revelatio immediata apare într-o pereche cu revelatio mediata. Avem de-a face cu un joc de cuvinte ce exprimă pe cât se poate mai exact concepte esențiale teologiei catolice și protestante. ↩︎
  2. Foarte direct, naturalis ratio ar însemna gândire naturală sau discernământ natural; în viziunea lui Toma de Aquino este capacitatea naturală de a distinge binele și răul, de a înțelege existența, strict prin observație și rațiune, fără a recurge la credință și fără ca Dumnezeu să i le descopere. ↩︎
  3. Trecem aici peste pozițiile și precizările protestante pe subiect realizate după 1600, deoarece nu sunt, vom vedea, esențiale în context. ↩︎

Unirea și minoritățile din Basarabia, de Vlad Cubreacov

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN BASARABIA – UN OBSTACOL SAU UN SPRIJIN PENTRU REALIZAREA IDEALULUI NOSTRU UNIONIST?

Ispita ipotezei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ispita ipotezei

sau

Ispita ipotezei ca adevăr absolut

Mândria este sursa tuturor păcatelor – fără mândrie avem scăpări, greșeli, neputințe etc.1
Ea este ca un izvor al răului, care se desparte în nenumărate șuvițe, otrăvind orice altă apă care primește una dintre aceste șuvițe ale mândriei.
Și fiecare șuviță are înfățișarea sa. Înfățișare care poate să fie apropiată de a unor șuvițe, dar pare cu totul deosebită de altele.
Astfel încât cel care se ferește de un chip al mândriei să fie prins de altul.

Ispita ipotezei (ca adevăr absolut) este o asemenea grupă de șuvițe otrăvitoare.
Dar ce este ispita ipotezei?

Este ispita de a crede adevăr un răspuns lipsit de mărturii adevărate, sau cu mărturii neclare.
Adică ispita de a crede că ipoteza este adevăr, și mai ales adevăr absolut.

Uneori este cu putință ca ipoteza să fie demonstrată.
De foarte multe ori timpul, mărturiile (ignorate inițial, sau la început de lipsă), raționamentele etc. infirmă ipoteza.
Alteori ea rămâne ca atare, fără să poată fi lămurit mai mult dacă este adevărată.

Ipoteza cea mai probabilă este, totuși ipoteză. Și poate oricând să fie infirmată de (noi) surse, raționamente, observații.

Care sunt amenințările aduse de ispita ipotezei?

În primul rând, scăderea discernământului.
Care scădere poate să ducă, în multe cazuri, până la pierderea deplină a discernământului, atât în acea privință – în care este emisă ipoteza idolatrizată – cât și în altele, fie direct legate de aceasta, fie nu.

De exemplu, sunt foarte mulți aceia care sunt atât de îndrăgostiți de părerile lor încât le idolatrizează – ceea ce este cădere clară în ispita ipotezei ca adevăr absolut.
La început, purtarea lor poate să fie, un timp, decentă.
Adică se contrazic pe subiect fără să înceapă să urle ori să insulte, dimpotrivă, pe un ton stăpânit, poate chiar academic. Și, când văd că nu pot convinge pe cel (cei) din fața lor, cer, cu decență, schimbarea subiectului.
Până aici, toate par bune.

Însă următorul pas nu lipsește!
(Următorul pas pentru ei, primul pentru mulți dintre cei căzuți în ispita ipotezei.)
Acesta fiind, în primul rând, nașterea și creșterea unui dispreț adânc pentru cei care nu acceptă ipotezele lor drept adevăruri absolute.
Iar de aici se naște trecerea la agresivitate în dispută, la injurii subtile sau vulgare, la etichetări și atacuri la persoană.

Am văzut acest lucru întâmplându-se cu multe persoane care se trezeau în fața unui domeniu nou și, pentru ei, emoționant.
Prin sindromul începătorului (care crede că dacă a învățat ceva, știe totul), preluau acele idei – de multe ori ipoteze infirmate sau 100% absurde – care îi emoționau mai tare.
Și, căzuți în ispita ipotezei ca adevăr absolut, ajungeau să le susțină cu fanatism orb.

Orice raportare la fapte care contraziceau acele păreri erau respinse ori răstălmăcite la un nivel pe care unii psihiatri îl numesc patologic.

De exemplu, deși Ovidiu Naso foarte clar spune foarte clar despre Dicia (Sciția Mică sau Dobrogea) că nimeni (din afara cetății) nu cunoaște latina și nu îl înțelege când o vorbește, unii „daciști” pretind că el susține că „Dacii vorbesc latina” (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși se știe foarte clar cine și când și cum a ridicat Puntea Traiană de la Drobeta, unii pretind că a fost construită de Burebista (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși trădarea este la Românii dinainte de Comunism un lucru și rar, dar și rușinos, pentru care se blesteamă și el, și neamul lui2, unii pretind că „trădarea este sport național la Români” (un eseu pe temă aici).
De exemplu, deși folosirea armelor și tehnicilor de luptă (artelor marțiale) este îngăduită și chiar binecuvântată la Creștini încă de la începuturile Bisericii, unii pretind că sunt „necreștine” (un mic studiu pe temă aici, cartea se poate cumpăra de la Librăriile Sophia).

Se pot da multe asemenea exemple, dar cititorul trebuie să înțeleagă limitele exprimării noastre: când am spus „unii pretind că”, am folosit un cuvânt extrem de blând, un eufemism maxim.
Dacă ar fi o simplă pretenție, nu ar fi grav.
Realitatea este că „pretinzătorii” în cauză reacționează la contrazicere cu torente de invective și etichetări. Și asta fără să poată oferi nici măcar un argument coerent pentru atacul lor la persoană sau pentru punctul de vedere susținut fanatic.

Acum, dincolo de cei din afara Bisericii, întrebarea este cum de sunt oameni care își spun și se cred creștini, dar care au asemenea purtări anti-creștine?

Pentru că mândria îi face să nu își poată privi părerile, adică ipotezele, altfel decât drept adevăruri absolute.
Este o formă de idolatrizare a ideilor proprii – mult mai rea decât la Adam și Eva.
Idolatrizare ce duce la propria idolatrizare.
Astfel, urmând ispita ipotezei ca adevăr absolut, omul ajunge treptat să se creadă un fel de dumnezeu infailibil. Dar, totodată, și neputincios prin natură în a-și impune „adevărurile”. Astfel încât orice critică a propriilor păreri este resimțită atât ca atac la persoană, cât și ca blasfemie.
Ceea ce îi face să reacționeze irațional, cu violență verbală și, dacă pot, chiar fizică.

Vedem această purtare la arhiereii, preoții și cărturarii Legii Vechi, atunci când complotează împotriva lui Iisus Christos și vor să Îl ucidă.
Mulți cred că fac asta pentru că voiau să păstreze controlul asupra lui Israel.
Greșit!
Ei ar fi putut controla poporul și în calitate de clerici ai Legii Noi.
Ei au făcut și fac asta pentru că mândria în face să se creadă, asemenea Satanei, egali cu Dumnezeu.
Și urăsc implicit și visceral pe oricine le aduce aminte, fie și involuntar, că sunt mai puțin decât nouri duși de vânt. Câtă vreme stau străini de Dumnezeu.3

Aici aduce ispita ipotezei, dacă este urmată.

Arma cea mai bună împotriva acestei ispite este întreita ascultare:
– ascultarea de îndrumătorii cei buni (duhovnic, Biblia, Sfânta Tradiție, profesorii cei buni etc.)
– ascultarea de realitate (o putere pe care puțini o mai au astăzi, pentru că sunt pierduți în irealitatea virtuală; este capacitatea de a vedea ceea ce este așa cum este, în limitele puterii de observație, și a nu-l pretinde altfel decât este)
– ascultarea de argumentele celorlalți – pot să fie greșite, pot să fie bune, dar oricum ai de învățat din ele.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că mândria este sursa tuturor păcatelor este un locus communis pentru uriașa majoritate a culturilor. În Ortodoxie și în Budismul tradițional, ca și în multe alte forme ale acestuia, în Taoismul clasic și în multe variante ale sale, în majoritatea cultelor protestante etc., faptul că „mândria este sursa tuturor păcatelor” este un fapt de la sine înțeles – și, pentru cei care neagă evidența, este de la sine înțeles. În Ortodoxie demonstrația este simplă: cine face ascultare de Dumnezeu nu păcătuiește; ca să faci neascultare de Dumnezeu, deci să păcătuiești, trebuie ca mai întâi să te mândrești îndeajuns încât să crezi că nu mai ai nevoie să Îl asculți. ↩︎
  2. Desigur, se vor găsi voci care să pretindă că afirmațiile în cauză sunt generalizări sau, altfel spus, căderea în ispita ipotezei. Dar pretenția în temă se bazează pe confuzia între cetățenii români de astăzi (puternic înstrăinați de cultura populară de dinainte de Comunism) și Românii (de la sate și cătune, mai ales), dinainte de 1939. O simplă aplecare asupra scrierilor lui Artur Gorovei (ex.: Datinile noastre la naștere, 1909) scoate la iveală mii de atestări ale acestei dihotomii. Ca urmare, studiile pe care le-am făcut pe temă, ca și studiile de istorie și etnologie românească și comparată arată altceva. Ca exemplu, în folclorul românesc vechi găsim „bine faci, bine găsești” sau „unde-s mulți, puterea crește”, iar astăzi „dacă dai, n-ai”, ceea ce este în directă opoziție cu primele. Exemplele pe temă pot continua. Dar strict la subiect, merită văzut faptul că în multe culturi paralele (culturii române vechi) – precum cele medievale italiană, galică (franceză), normandă sau spaniolă, există nenumărate acte văzute ca „iscusință” ori „dibăcie” politică, ce la Români ar fi fost clasificate categoric drept „vânzare” sau „trădare”. Dar poate cea mai bună lămurire o oferă paralela între Principele lui Machiavelli și Învățăturile lui Neagoe Basarab. Prima, o carte esențială pentru cultura italiană, a doua pentru cultura română. Pentru o analiză mai amănunțită a raporturilor dintre purtătorii Culturii Române Vechi, clasa boierilor mari, clasa ciocoilor și, respectiv, sisteme de valori străine, a se vedea capitolul despre mistica marțială românească din Cum luptau Români? ↩︎
  3. Suntem și aici în fața unui locus communis în exegeza creștină. Din punct de vedere logic iarăși este evident, de vreme ce arhiereii și cărturarii puteau să fie „șefii poporului” (cum este Papa al Statului Vatican), fără să fie în dușmănie cu Iisus Christos. Ceea ce îi arde pe ei – și se vede asta în ispitirile întru cuvânt ale Cuvântului Întrupat – este existența a ceva superior lor. Fapt pe care Însuși Domnul îl arată (ceea ce este arătat repetat în Evanghelia după Ioan, dar nu numai; a se vedea Faptele 7:2-60, și mai ales 51-58). În sfârșit, ura viscerală amintită este o expresie descriptivă, de vreme ce ar fi putut obține de la Pilat închisoarea pe viață sau expulzarea definitivă a lui Iisus Christos, dar în schimb cer cu încăpățânare și repetat uciderea Sa. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Suntem la a cincea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Cât despre firul pe care am căutat să îl trag prin cele două citări era relația dintre idealul creștin, păgânismul clasic greco-roman și modernitate. De aici întrebarea: dacă putem folosi interpretarea oferită de Chesterton, pornind de la istorisirea Sfinției Voastre despre „doamna” feministă, plecând de la ideea că unele culturi, inclusiv cele necreștine, sunt în mod obiectiv superioare altora în măsura în care se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15). Culturile care cinstesc legea naturală, apără integritatea familiei și cultivă virtutea participă, oricât de imperfect și parțial, la structura participativă a Binelui. Putem spune, oare, că romanii ținteau spre această participare înainte de a primii Adevărul Credinței, într-un mod în care modernitatea nu o face – că există ceva unic în ruperea față de Tradiție a moderniștilor, care îmbrățișează fidel ascultarea satanică?

A. Ierarhizarea culturilor păgâne pe scara binelui creștin, o provocare fără răspuns

Dintr-o perspectivă oarecum utilitaristă, putem, într-adevăr, să facem o ierarhie a culturilor necreștine sau eretice. Întrebarea pe care mi-o pun – și mărturisesc deschis că nu am un răspuns la ea – este dacă este o ierarhie negativă sau nu.
Ce vreau să spun prin asta?

Vreau să spun că este o mare deosebire între a fi mai puțin rău și a fi superior.
Desigur, în Iad există păcătoși aflați la o adâncime mai mică decât alții. Dar ne îndreptățește asta să spunem că păcătosul aflat deasupra altora le este superior?

Iarăși, atât întrebarea inițială, cât mai ales exemplele, pot să pară extreme. Aceasta fiind o etichetare comună astăzi, pentru tot ceea ce nu convine cuiva – alături de alte sperietori, adesea nu doar verbale, precum cea de rasism (a se vedea asasinarea lui Henry Nowak).
Însă, în realitate, aici trebuie să apelăm la o străveche metaforă, a amestecului de miere cu o picătură de otravă. Și să o punem în paralel cu o aceeași miere, dar cu două picături de otravă. Este vreuna, din punct de vedere creștin, superioară celeilalte?

La această paralelă se poate însă ușor contraargumenta prin alta, pragmatică: punerea în paralel a unei societăți ca cea americană republicană cu societățile de Stânga de tip britanic actual.

Societatea americană republicană este în mare parte un mixtum compositum de concepții religioase de origine (parțial) creștină. Nu există aici un criteriu de ierarhizare în afară de cel al utilității sociale, așa cum este ea simțită de cetățeni. Totuși, prin respectarea două dintre cele mai apropiate de Ortodoxie documente politice din istorie – Declarația de Independență și Constituția (cu amendamentele actuale) – această societate este una dintre foarte puținele societăți ne-ortodoxe care dă libertate reală Bisericii lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, societatea britanică stângistă de astăzi este o dictatură neonazistă tipică, în care locul „raselor inferioare” din Germania lui Hitler este luată de „rasa albă” in integrum. Asasinarea lui Henry Nowak de către un sikh în complicitate cu Poliția (zis) Britanică este doar un exemplu paradigmatic. Eroismul unei fete scoțiene de 14 ani, care și-a apărat cu o secure și un cuțit sora de 12 ani de imigranții violatori ce o atacaseră – și a fost arestată de Poliția (zis) Scoțiană pentru asta – este alt exemplu paradigmatic. Bandele de Musulmani care violează minore fie pentru intimidarea albilor, fie pentru a le transforma în sclave sexuale, sunt o realitate despre care Britanicilor le este interzis legal să spună ceva! În timp ce Musulmanii pot emite, oral și în scris, orice mizerii la adresa Creștinilor și Evreilor, „albii”, indiferent de religie, nu pot critica Islamul sau infracțiunile acestuia fără să fie atacați de autorități.
Atacul bestial, tipic islamic, al Sudanezului din Dublin, al Arabului ce a violat o fată de 10 ani în satul Saggart de lângă Dublin1, sunt iarăși doar câteva exemple într-un ocean de acțiuni tipic naziste, toate mediate de politica și acțiunile directe ale autorităților zis britanice sau irlandeze.
Și pentru simplul fapt că spun aceste lucruri în Marea Britanie aș fi băgat în pușcărie. Pentru că autoritățile de aici pretind că ar exista o infracțiune numită „instigare la ură” (o aberație juridică vrednică de Hitler și Stalin); iar pentru ele instigare la ură nu înseamnă violuri în masă, nu înseamnă atacuri în masă, nu înseamnă ura Musulmanilor față de Creștini sau valorile britanice, nu înseamnă jafurile, nu înseamnă nimic din ce fac rasele superioare. Pentru autoritățile din Marea Britanie instigare la ură este să spui adevărul despre ele.
Semnalele de alarmă trase de scriitori catolici sau anglicani încă din secolul al XIX-lea și accentuate puternic în interbelic – și în timpul Celui de-al treilea război mondial – nu doar că nu au dus la răspunsuri pozitive din partea Stângii, dar par să fi fost folosite ca manuale pentru dezvoltarea dictaturii.
Ca urmare, în cadrul acestei (acestor) societăți Biserica lui Dumnezeu este în fața unei persecuții directe, atât brutale cât și insidioase.

Paralela aceasta impune evidența faptului că o societate americană real republicană este într-adevăr superioară societăților extremiste de Stânga din Marea Britanie, Franța, Germania, Suedia ș.a.m.d.

Lămurește această paralelă, însă, dilema în care am mărturisit că sunt?
M-aș bucura să fie așa, însă trebuie să vedem în ce măsură starea pozitivă din punct de vedere ortodox a societății americane republicane propriu-zise nu este o excepție sau nu este doar o fază.

Pentru că, tot factual, sunt o serie de comitate republicane americane în care se practică politici extremiste de tip democrat (= neocomuniste și neonaziste) cu toată liniștea!
Existența lor nefiind ceva nou, ci un lucru existent încă de la începuturile Partidului Republican. Dar care tinde să se extindă.

Așa cum am precizat de la început, văd pentru Ortodoxie o scară valorică utilitară ce poate fi folosită în raport cu aceste culturi.
Însă o ierarhie a binelui?
E foarte greu de spus și nu pot, îmi cer iertare, să mă pronunț!2

B. Participarea la Bine a Republicii Romane

Partea din paragraf referitoare la Republica Romană este o redeschidere prin exemplificare a provocării ierarhizării culturilor păgâne în scala binelui creștin.
Putem găsi un răspuns, fie și punctual sau excepțional, prin acest studiu de caz?

Mă tem că provocările sunt mai mari decât par.

Astfel, îmi pun problema Ce societate necreștină „cinstește legea naturală”?

Înainte de a încerca un răspuns, mă opresc asupra unei evoluții discursive care este simultan semantică.

Întâi apare formularea „se conformează mai fidel ordinii morale obiective înscrise în realitate (Romani 2:14–15)”.
Acest mai fidel, o exprimare foarte versatilă, duce mai mult către o ierarhie a răului: societatea X e mai puțin rea decât cealaltă.
Apare apoi sintagma, folosită într-un fel ce sugerează implicit sinonimia, „cinstește legea naturală”.
Și aici este, aș zice eu, un punct pe i!

Căci, într-adevăr, nu cunosc nicio societate necreștină care să cinstească integral legea naturală.

Societatea cutare urăște divorțul, dar acceptă bigamia. Societatea cealaltă urăște divorțul și bigamia, dar acceptă avortul sau pedofilia. Și tot așa!

Această realitate se vede mai departe în frază, atunci când se face precizarea „oricât de imperfect și parțial”.
Precizare care ne pune în fața unei alte provocări: poate să fie participarea la Bine reală, intențională și ziditoare, „oricât de imperfectă și parțială” este?

Ca să mergem ad absurdum, Satana însuși face, involuntar, binele, atunci când Dumnezeu în lucrările teandrice îi întoarce răul în bine.
Totodată, energiile necreate dumnezeiești îl țin pe Satana în existență, cu toate darurile pe care încă și le păstrează – printre care lipsa oboselii, memoria deplină, puterea abstractizării etc.
Toate acestea sunt participări, foarte imperfecte și extrem de parțiale, la structura participativă a Binelui.

Și, da, primul reflex este de a replica: Dar Satana face răul și știe că îl face!
Oarecum!
Satana știe că face răul în raport cu ”binele lui Dumnezeu”, dar este convins (= se minte pe sine foarte bine) că face alt bine, al lui.
Mecanismul este tipic oricărei căderi: înlocuirea ascultării de Dumnezeu prin ascultarea de orice altceva sau altcineva.

Dar, va spune cineva, este prea extrem și absurd acest argumentum ab absurdum.

Însă aceeași realitate o găsim și în raport cu alte societăți.
Ca să rămân aproape de casă, voi sublinia că, deși anticomunist din copilărie, ca preot am ajuns și la a spovedi sau a fi duhovnic unor membri ai nomenclaturii comuniste – adesea aflați pe moarte. Și este foarte clar că mulți dintre ei au căutat să facă binele pe care îl puteau face în calitate de Comuniști.
Desigur, o calitate care este un defect, o realitate ce include nenumărate idei greșite și extremisme.
Dar, unii au lucrat la ridicarea unor instituții despre care sincer au crezut și sperat că vor face mult bine. Alții au promovat știința, cu încrederea sinceră că va ajuta la dezvoltarea României. Etc.
În paralel, peste 300,000 de Români erau închiși în pușcării și lagăre, torturați și uciși, pentru Credința în Dumnezeu și dragostea de neam – valori față de care Comunismul era și este total ostil.
Unii dintre oamenii sistemului (de ocupație sovietică) au înțeles, cu timpul, răutatea acestuia (a sistemului). O parte dintre ei, încă înainte de 1989, alții după, alții doar atunci când frica morții i-a făcut să deschidă ochii – adică să își mute atenția de la cele ale lumii la cele dumnezeiești.
Cei mai mulți sunt departe de a se fi pocăit, murind în păcatele lor.

Dar ceea ce ne interesează aici este faptul că între participanții la un sistem totalitar, vinovat de genocid – în primul rând religios și etnic –, foarte mulți voiau să facă binele… în cadrul sistemului.

Și dacă ne uităm la realizările materiale sau culturale pe care le-au lăsat în urmă, este clar că voiau asta.
Unii o voiau din mândrie, ca să le rămână numele, alții o voiau pentru că așa credeau că își compensează vinile, alții pentru că așa știau că trebuie să trăiască, etc.
Oricum, avem în ei un anumit grad de apărare a integrității familiei, de cultivare a virtuții, deci, de participare, imperfectă și parțială, la structura participativă a Binelui.

Pe exact această linie se află și Republica Romană – deși nu văd de ce nu am adăuga aici și Regatul Roman, sau Uniunea Triburilor Latine dinainte de Republică.

Sunt mai multe lucruri demne de laudă la societatea și cultura romană tradițională, în raport cu ceilalți păgâni ai vremii.
Am mai arătat acestea, și punctez aici doar câteva: punerea interesului comun (național, res publica) mai presus de cel personal, fuga de lux, geniul ingineresc (sistematic cultivat la nivel național), dragostea de familie, grija creșterii copiilor etc.

Totuși, acestea toate se făceau în cinstea zeilor, adică a idolilor, adică a dracilor.
Știu că sună dur, dar vom vedea îndată nu doar justificarea biblică – Matei 7:22-23; I Corinteni 10:20-21 și 12:2 etc.
Dimpotrivă, putem vedea felul în care cinstirea zeilor îi îndepărtează pe Romani de valorile amintite mai sus, provocând o schizoidie care în timp duce la multe rele.

Astfel, vedem că zeii cinstiți de Romani sunt curvari, ucigași, mincinoși, adulterini, pofticioși fără margini, vicleni, mincinoși, necinstiți.
Cine nu crede, să citească viețile acestora și va vedea3. Ori să cerceteze situația prostituției în Republică, o situație deosebit de josnică din multe puncte de vedere.
Poate cel mai josnic fiind obiceiul de a vedea ca infamă prostituata (pentru că și cum era folosită), în loc de a-i vedea infami pe cei care o foloseau. Asta deși în cea mai mare parte prostituatele erau forțate spre această ocupație, pe când clienții, nu.

Aș putea înșira aici nenumărate acte ce, în perspectivă creștină, sunt inumane, săvârșite nu doar de zeii Romanilor, ci chiar de eroii acestora.
Moartea lui Remus prin mâna fratelui său Romulus este paradigmatică pentru amestecul contradictoriu de valori al tradiției romane.

Sunt multe de discutat – și disputat – pe această temă.

Și mă tem că, dacă suntem cinstiți înaintea lui Dumnezeu, o asemenea judecată asupra unei culturi și națiuni s-ar putea să fie prea mult pentru puterile noastre.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Tipic pentru ticăloșia Stângii (ticăloșie cf. definiția 1 din DEX 1998), deși o parte din presa de Stânga a recunoscut că violatorul a cerut interpret de limbă arabă, au fost „jurnaliști” de Stânga ce nu s-au sfiit să mintă că ar fi cerut interpret de limbă română! ↩︎
  2. Aici nu am intrat în problema fundamentală a greutății de a cunoaște adevărul într-o societate care se joacă cu el. În Iran majoritatea populației este înstrăinată de Islam pentru că l-a trăit în forma sa cea mai coranică, cea mai exactă dogmatic. În Vest, oamenii s-au putut „juca” de-a Socialismul sau Islamul tocmai pentru că societățile în care trăiau erau, pe de-o parte, bine economic, iar pe de altă parte, văduvite de dogmatism național. Acest ultim proces a însemnat deschiderea unor porți pentru Ortodoxie în țări care altădată ar fi eradicat-o violent. Dar și deschiderea unor porți, chiar instituționale, către felurite extremisme islamice și/sau de Stânga. Asta și pentru că bunăstarea, pe de-o parte, iar pe de alta toleranța (un concept de mare ambiguitate și de mare plurivalență politică), tind să amețească spiritul critic și dorința creșterii spirituale. Ceea ce lasă loc multor extremisme inițial mascate. ↩︎
  3. Precizez aici o eroare metodologică în cercetarea zeităților romane: se face confuzia între numărul mic de „zeități vechi” (dinainte de Etrusci) păstrate în cronicile romane și numărul zeităților la Latinii dinainte de Etrusci. ↩︎

Între a fi Român și (auto) victimizare. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
PAGINI DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ. ÎNTRE A FI ROMÂNI ŞI (AUTO) VICTIMIZARE