Despre sfințenie. Studiu de caz: văzător cu duhul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Zice înțelepciunea veche românească: omul gândește și Domnul hotărăște.
Sau, cum se zice mai nou, omul propune și Dumnezeu dispune.
Lucram la alt material pentru site-ul (blogul?) de față, dar s-a întâmplat ceva.

După cum știu mulți dintre apropiații mei, am o plăcere și trebuință de a citi Sfintele Scripturi (Biblia) în fiecare zi. După ”Evanghelia și Apostolul zilei”, după cele care mă preocupă sau le cercetez, după cum mi se face dor de un cuvânt sau altul.
Uneori (cam la un an), recitesc Biblia de la un cap la celălalt.
Și am ajuns, ieri, la Capitolul 4 de la IV Regi. Capitol dedicat unora dintre minunile făcute de Sfântul Prooroc Elisei.

Și mi-a revenit o amintire, însoțită de nevoia de a scrie cele de față.

Părintele Justin Pârvu – preluare de pe atitudini.com

În urmă cu ceva ani (patru? cinci? mai mulți?) primesc de la Maica Fotini un mesaj. Un videoclip, însoțit de întrebarea
Părinte, ce părere aveți de ceea ce spune aici Părintele X?

M-am uitat la videoclip.
În care un cleric foarte autoritar își prezenta ca adevăruri absolute părerea că Părintele Justin Pârvu nu a fost ceva mare și, mai ales, nu a fost văzător cu duhul.
Desigur, sunt mulți care încearcă să denigreze pe sfinți, mecanismul este vechi și binecunoscut. Dostoievski, în prezentarea Starețului Zosima din Frații Karamazov, i-a făcut o strălucită prezentare.

Un sofism evident, adică o eroare logică evidentă, în cazul de față numită și non sequitur, adică nu decurge, nu rezultă.
Dacă un om are sau nu un har excepțional, aceasta nu îl face sfânt sau nesfânt.
Vrăjitorul Balaam a proorocit, dar asta nu l-a făcut sfânt.
Sunt sfinți despre care nu se cunoaște nicio manifestare de tipul înainte vedere (= văzător cu duhul), dar tot sfinți sunt.

Ca urmare, eventuala lipsă a darului înainte vederii de la Părintele Justin este total nesemnificativă pentru a demonstra existența sau lipsa sfințeniei sale.

Totuși, urmărirea cu răbdare a videoclipului mi-a adus și o lămurire.
Însoțită de o mare bucurie pentru înțelepciunea Părintelui Justin, și de o adâncă tristețe pentru lipsa de discernământ a clericului în cauză.
Dar ce povestea părintele drept argument pentru părerea sa că Părintele Justin nu avea darul vederii cu duhul?

Faptul că Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit că a trecut la o grupare pseudo-ortodoxă, din afara Bisericii.
Părintele X s-a indignat și s-a apărat că este o minciună.
Părintele Justin i-ar fi spus că a auzit asta de la oameni de încredere.
Părintele X i-a spus că mint.
Părintele Justin i-a spus că totuși înclină să îi creadă pe aceia.
Părintele X i-a spus că atunci să rămână cu aceia, și a plecat, renunțând să îl mai aibă ca duhovnic și să îi mai ceară sfatul.
Și încheia, întrebând:
”Dacă Părintele Justin era văzător cu duhul, nu ar fi știut adevărul?”

Ascultând relatarea, după mirarea pe care mi-a trezit-o, am început să râd.
Și i-am răspuns Maicii Fotini, zicându-i că îi mulțumesc pentru videoclip, care m-a ajutat să înțelege o întâmplare.

Mă dusesem la Părintele Justin, iar acesta îmi zice, după binețuri:
– Părinte, am auzit că ai trecut la gruparea Y [din afara Bisericii n.m.].
Mă mir și spun zâmbind:
– Nu, părinte, sunt tot la aceeași biserică, aceeași protoierie, în aceeași Arhiepiscopie a Bucureștilor.
Părintele Justin dă din cap și zice:
– Da, da… Da’ mie mi-au zis asta niște oameni de încredere, măi! Cum să nu îi cred?
Dau din umeri și spun:
– Cine știe, părinte, cum s-o fi iscat zvonul? Poate le-a spus și lor cineva în care au încredere, dar care nu știa ce spune. Dar să fiți cu pace, tot acolo sunt, nu am ieșit din Biserică.
Părintele stă puțin, cu capul într-o parte, ca pe gânduri, apoi îmi spune:
– Măi, da’ parcă mai curând îi cred pe ei.
Când am auzit eu că duhovnicul se îndoiește așa de mine, m-am îngrijorat. Să mă aștepte vreo ispită, vreo cădere? – m-am întrebat. Și m-am plecat pentru binecuvântare:
– Părinte, nu s-a întâmplat, dar rugați-vă pentru mine și mă binecuvântați să nu se întâmple asemenea cădere!
Părintele m-a binecuvântat, și totul a mers mai departe firesc.

Uitasem de acea întâmplare în cine știe ce colțișor al amintirilor, până când victimizarea trufașă a clericului în cauză mi-a adus-o în amintire.
Și m-a ajutat să îmi dau mai bine seama câtă nevoie avem să ne păzim de mândrie, mai ales în fața duhovnicului.

Desigur, se poate înțelege că Părintele Justin și-a pus la încercare câțiva copii duhovnicești. Căci aceeași întâmplare au mai trăit-o câțiva.
Și este frumos că dintre toți, unul singur a făcut din această întâmplare piatră de poticnire și pretext de bârfire a sfinților, instrument de trufie și de înșelare a ascultătorilor.
Desigur, era și mai bine dacă nu cădea niciunul, sau dacă cel căzut se ridica, în loc să împrăștie înșelare.
Dumnezeu să îl ridice și să îi dea pocăință mântuitoare!

Acum, totuși, există două întrebări interesante – după ce am lămurit că un sfânt nu are nevoie de darul vederii cu duhul pentru a fi sfânt.

1. Se poate ca un sfânt văzător cu duhul să nu vadă adevărul, să fie păcălit?

De aici au plecat, de fapt, cuvintele de față.
Căci vedem la IV Regi 4:27, cum marele Prooroc Elisei spune că Dumnezeu a ascuns de el faptul că murise băiatul femeii care îl respecta și le purta de grijă lui și slugii sale. După care Proorocul Elisei învie pe copil.
Este deci absolut clar pentru orice om rațional că un sfânt văzător cu duhul NU este atotștiutor, NU este atotvăzător, NU este atotînțelept etc. Caracteristici care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu.
Ca urmare, un văzător cu duhul vede doar ce și cât vrea Dumnezeu să îi descopere, nu tot ce vrea el.

Aceeași realitate se vede în viața Sfântului Epifanie de Salamina, marele făcător de minuni, renumit văzător cu duhul.
Mărturiile despre minunile sale, ca și despre înainte-vederea sa, sunt binecunoscute și numeroase.
Cu toate acestea, atunci când i-a fost bârfit Sfântul Ioan Gură de Aur ca origenist (= eretic), Sfântul Epifanie a crezut și l-a scos pe Ioan al Constantinopolului din diptice.
Această greșeală din neștiință a făcut-o Sfântul Epifanie multă vreme, până când, la un sinod, s-a întâlnit cu Sfântul Ioan. Acesta a venit la el și i-a făcut plecăciune, întrebându-l de ce îl ține de eretic. Și i-a adus multe din scrierile sale, în care se vedea că nu este origenist.
Rușinat, Sfântul Epifanie i-a făcut metanie, s-au îmbrățișat și s-au despărțit în duhovnicească frăție și dragoste.
Iar întorcându-se în Cipru, în Salamina, Sfântul Epifanie i-a pus sub aspru canon pe bârfitori.

Dau doar două mărturii, deși se pot da multe alte, pe care orice călugăr se cuvine să le știe, căci se găsesc în Pateric, Limonariu și alte cărți ce se citesc obligatoriu de monahi.

Este absolut clar, prin urmare, că darul vederii cu duhul sau al înainte-vederii nu face pe nimeni nici atotștiutor, nici infailibil.
Ceea ce este evident pentru orice ortodox, pentru că în Ortodoxie nu se admite ca infailibil sau atotștiutor decât Unul Dumnezeu.

2. A fost Părintele Justin Pârvu și văzător cu duhul?

După cum am văzut, această întrebare ține prea puțin de sfințenia Părintelui Justin.
Darul vederii în duh este dat de Dumnezeu unor sfinți, dar și unor oameni străini sfințeniei.
Deci nu asemenea daruri definesc sfințenia.

Sfințenia Părintelui Justin a izvorât din dragostea sa curată și veșnică pentru Dumnezeu și Sfinții Săi, începând cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cuprinzând dragostea curată și veșnică pentru Sfinții Neamului Românesc.
Sfințenia Părintelui Justin s-a construit prin săvârșirea datoriei cu conștiința slugii nevrednice care face ceea ce i s-a poruncit.
Sfințenia Părintelui Justin s-a întărit prin dorința jertfelnică de a-i ajuta pe ceilalți, întru Dumnezeu.
Sfințenia Părintelui Justin a strălucit prin mărturiile nenumărate date înaintea anticriștilor (pro) sovietici, înaintea satanelor de la răsărit și a slugilor acestora. Prin mucenicia plină de bărbăție cu care a dus amenințări, batjocuri, bătăi, foamete, frig, arșiță, încercări de crimă mascate ca accidente.
Dar a strălucit mai ales prin unirea între smerenie și tărie, astfel încât Părintele Justin s-a știut până la capăt slugă nevrednică pe când toți care nu erau orbiți de trufie îl vedeau strălucind de har.
Sfințenia Părintelui Justin s-a înălțat tot mai sus prin dragostea sa lucrătoare și neobosită, prin lipsa oricărei încrederi în merite personale, prin arta duhovnicească de a da și a primi, mereu spre zidire.

Și multe alte se mai pot spune despre Părintele Justin, dintre care faptul că a fost văzător cu duhul este între cele mai mici.
Căci, da, Părintele Justin era văzător cu duhul.

Cred că a fost prima mea spovedanie la Părintele Justin, când, după ce mi-am plâns păcatele, cu multă rușine, mi-am dat seama că părintele plângea.
– De ce plângeți, părinte? – l-am întrebat mirat.
– Pentru păcatele mele, mi-a răspuns. Am asemenea păcate că Dumnezeu nu a vrut să mă ia la Aiud cu Sfinții Săi!
M-am speriat:
– Părinte, Dumnezeu vă iubește și v-a ținut, și ne iubește și v-a ținut și pentru noi. Eu, am adăugat, nu am curajul să spun că aș fi răbdat la Aiud și nu aș fi căzut.
Părintele s-a uitat deodată la mine, fulgerându-mă cu privirea sa de lumină albastră:
– Măi, tu ai Aiudul acasă!
Și m-am blocat, pentru că nu îi spusesem nimic despre suferințele mele, ci doar despre păcatele mele.

Altă întâmplare este cu unul dintre epitropii mei.
Voi spune întâi că am fost binecuvântat cu niște epitropi care, dincolo de păcatele pe care toți le avem, au înțeles cu adevărat să Îl iubească și să Îl adore pe Dumnezeu.
Unul dintre ei, zis Moșul, Marian Ștefănescu pe numele întreg, a dorit să îl cunoască pe Părintele Justin.
Așa că mi-a propus să mă ducă el, cu Dacia lui, în loc să merg cu trenul, ca de obicei.
Toate bune, doar că în ziua călătoriei, Fratele Marian era plin de nerăbdare. Și, în consecință, a început să șofeze cu cea mai mare viteză posibilă.
– Ia-o ușor, i-am zis. Nu avem grabă!
Dar el mi-a spus îngrijorat:
– Dacă pleacă undeva părintele? Trebuie să ajungem cât mai repede.
Pe scurt, nu l-am putut convinge să meargă mai încet.
Dacia zăngănea din pricina vitezei, eu mă rugam la Dumnezeu să ne păzească. Și încercam din când în când, în zadar, să îmi conving epitropul să o ia mai ușor. Dacă ne-ar fi văzut Luis de Funes, cred că mai făcea un film!

Deci, într-o suflare, străbatem cei peste 700 de kilometri cu o singură oprire pentru benzină.
Desigur, Părintele Justin mă aștepta, așa cum vorbiserăm la telefon.
Și, când am intrat la dânsul, i-am zis Fratelui Marian:
– Intră să iei binecuvântare!
Pe cât de grăbit fusese, pe atât de sfios devenise de-o dată.
Mă așteptam, pentru că harul Părintelui Justin se simțea de departe.
– Intră! – îi zic din nou.
Și îi spun părintelui:
– El este Marian, epitrop la noi la biserică. El m-a adus astăzi.
Părintele se apropia deja și ridică mâna să îl binecuvânteze.
Marian se apleacă, dar Părintele Justin după ce îi pune mâna pe cap o ține acolo, blocându-l.
– Măi, măi, măi! – zice părintele. Da’ de ce ai gonit așa, măi?
Eu, uimit, Marian, încremenit.
– Păi… – bâiguiește epitropul meu.
Părintele Justin nu îl așteaptă:
– Măi, dacă i-am zis părintelui că îl aștept, aștept. La întoarcere să nu mai gonești, ai înțeles?
– Da, răspunde pierdut Marian.
Și Părintele Justin ridică mâna, eliberându-l.

Primele două ore din drum epitropul meu m-a întrebat de cel puțin douăzeci de ori:
– De unde știa Părintele Justin că m-am grăbit?

Dau doar aceste două mărturii, deși sunt departe de a fi singurele.

Și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu: da, Părintele Justin a avut darul vederii în duh (cu duhul).
Dar mai mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și că acesta a fost unul dintre cele mai mici daruri ale sale.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni,
Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Bestialitățile Suediei

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Bestialitățile Suediei

Și, nu, nu este vorba despre imigranții care fură, jefuiesc, omoară, violează, ori își manifestă în forme similare cultura musulmană.
Este vorba despre neoamenii Stângii, despre progresiștii suedezi.
Care periodic fură copii de la familiile creștine ale căror state sunt stăpânite de cutre politice, de limacși politici sau de alți asemenea ipochimeni.

Au torturat, acești neoameni ai Stângii din Suedia, Familia Bodnariu. Poate vă mai amintiți.
Acum altă familie, Samson, s-a trezit cu cele două fete, Sara și Tiana, răpite de asistența socială din Suedia.
De patru ani Sara și Tiana sunt izolate de familie fără niciun motiv legal. Doar pentru că părinții sunt Români și Suedia consideră Românii rasă inferioară.
Nazismul suedez se manifestă prin interzicerea folosirii limbii române de către fete, interdicția rugăciunilor sau altor manifestări ce țin de religia lor, denigrarea sistematică a României și a părinților, în nădejdea îndoctrinării rasiste pe tipar suedez a copiilor.

Pentru cazul Bodnariu a fost o mobilizare largă, ce a ajutat enorm.
Vă rog să vă mobilizați și pentru Familia Samson!
Trimiteți scrisori și mailuri către Ambasada Suediei în România, către Guvernul Suedez, boicotați toate produsele și firmele suedeze, începând cu IKEA, până când Tiana și Sara sunt înapoiate familiei lor, așa cum își doresc ele!
Gândiți-vă că puteați fi voi, copiii voștri, nepoatele voastre sau fiicele celor mai buni prieteni/prietene!
Atenție!
Sara și Tiana sunt românce, au cetățenie română, NU suedeză.
Acțiunea este echivalentă cu un act de război împotriva Națiunii Române, mizerabil tratată de Suedia, împotriva României ca stat.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download

Misiunea Bisericii în irealitatea virtuală

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Utilizatorul Mihai a trimis acum două zile (adică pe 9-V-2026) acest mesaj privitor la eseul despre Scoaterea Oaselor la 7 ani:

Adevărat a înviat! Sărut mâna, Părinte! Vă mulțumim pentru învățătură!
Ce clară pare robia din încheiere, când ne gândim că aceste șapte dimensiuni pe care Sfinția Voastră le articulați erau, până în urmă cu doar câteva secole, evidente pentru mirean ca efect al unei participări vii la realitatea simbolică a Bisericii.
Părinte, dacă îmi îngăduiți întrebarea, contactul cu sacrul, în înțelegerea patristică, neavând loc la nivelul emoției, ci la nivelul nous-ului, putem oare spune, împreună cu René Guénon, că asistăm astăzi la o decădere aproape totală a acestei participări simbolice, prin care atât Scoaterea Oaselor, cât până și Sfânta Împărtășanie riscă să fie reduse la simple evenimente emoționale, creștinul pierzând astfel contactul cu sacrul propriu-zis?
Putem vorbi astăzi despre o dificultate pastorală fără precedent, și anume aceea că preotul are de păstorit o turmă orbită din punct de vedere metafizic? Căci dacă Sfântul Iustin Martirul își adresa Apologia iudeilor și păgânilor, care, în ciuda rătăcirii lor, locuiau încă într-un cosmos perceput ca sacru, populat de transcendent, mireanul de astăzi este robit de realitatea virtuală în care trăiește, inoculat împotriva sacrului, chiar dacă își păstrează obiceiul social/emoțional de a merge la Biserică.

Răspunsul meu este următorul:

Domnul cu noi!

Da, omul de astăzi – și nu doar creștinul – pierde tot mai mult orice contact cu sacrul, deoarece pierde contactul cu realitatea.

Fenomenul nu este nou.

Dimpotrivă, există de la Cădere și până acum.
Când Irod a fost furat de dansul păcătos oare nu tot asta a fost?

Atunci când arhiereii și cărturarii Poporului Israel au vândut lui Irod celălalt pe Mesia (Matei 2:1-6), erau atât de furați de lăcomie și mândrie, încât nu puteau vedea realitatea: nici că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, nici că Dumnezeu este Înțelepciunea, nici că viața trece și vor plăti veșnic pentru vânzarea lor. Astfel că, știind răutatea lui Irod, i-au spus unde s-a născut Mesia, ca Irod să Îl ucidă și să rămână ei stăpânii poporului1.
Când David l-a ucis pe Urie, oare nu se desprinsese de realitate, uitând Învățătura lui Dumnezeu pentru pofta sa?
Când Eva a zis că e bun de mâncat ceea ce știa de la Dumnezeu că este aducător de moarte, oare nu tot desprinsă de realitate era?

Deci, să ținem minte, pierderea contactului cu realitatea, care duce la pierderea contactului cu sfințenia/sacrul, există de la Cădere și până la Sfârșitul Lumii.

Însă, într-adevăr, astăzi este mai mult decât oricând un mod de viață, prin minciuna satanică numită realitate virtuală.
Care în uriașă majoritate nu este realitate, ci iluzie.
Sau, cum îi spun adesea, irealitate virtuală.

Cinematograful, radioul, televiziunea, computerele personale, internetul, toate au ca rost covârșitor desprinderea clienților de realitate.

Teoretic, toate acestea se pot folosi spre bine.
Practic, foarte puțin și foarte rar sunt folosite spre bine, fiind covârșitor folosite spre rău.

Iar cel mai mare rău pe care l-au adus este, cu adevărat, desprinderea omului de realitate.

Pentru această lume ierarhia noastră – și, de asemenea, Administrația Bisericească – nu este pregătită.

=====

Da, toți ierarhii noștri știu să întrebuințeze și folosesc un telefon ”inteligent”, un calculator personal, un laptop sau o tabletă. Pentru dorințele și nevoile personale!
Dar pentru misiune?

Primii în această privință au fost unii preoți, apoi ierarhi precum Daniel Mitropolitul Moldovei, Bartolomeu al Ardealului, Andrei la Alba Iulia.
Aceștia au înființat o presă creștină care s-a dorit și pentru cei fără studii teologice. La fel s-au creat posturi de radio – cu multă opoziție din partea autorităților lui Iliescu ori Constantinescu, înfricoșate că Biserica ar putea lumina astfel sufletele oamenilor.

Dar ce s-a întâmplat?
Ierarhii și cei din Administrația Bisericească sunt de formație birocratică – pentru că așa este impusă de la Fanarioți încoace alegerea episcopilor, cu rare excepții.
Ca urmare, se feresc de oamenii vii, care nu au gândirea și reacțiile „după literă”. De aceea nu au ajuns episcopi sfinți precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ilarion Felea și alții asemenea. Știa toată administrația, știau și ierarhii, că sunt oameni iubitori de Dumnezeu până la sacrificiul suprem și dincolo de acesta. Dar nu se încadrau în șabloane!
Și, pe același tipar, presa bisericească destinată maselor, posturile de radio și de televiziune destinate maselor au devenit în foarte mare parte literă moartă.
Se găsesc între articole și emisiuni și destule de frumoasă ținută teologică.
Dar tocmai acestea, care sunt cele mai bune părți ale mass-mediei bisericești, o condamnă: sunt, în covârșitoare majoritate, prea intelectuale pentru omul obișnuit.
Care, să ne amintim, este prin definiție ținta pentru ceea ce se numește mass-media.

Desigur, se poate ca cineva să fie în dezacord cu cele spuse.
Totuși, ca să fim și noi birocratici, „cifrele nu mint”: TV Trinitas are 13-14 mii de telespectatori pe minut, TV Discovery are între 20 și 25 de mii de telespectatori pe minut – ca să facem o comparație cu un post tv de documentare, totdeauna cu audiență mult mai mică decât a posturilor generaliste (cum se vrea TV Trinitas) ori a posturilor de știri.
TV Trinitas fiind, în ideal, postul de televiziune al tuturor românilor ortodocși!

Tot pe această linie observăm că TV Trinitas are un rating anual de 0.084% la nivel național.
Sau, o cotă de piață de 0.462%.

Iarăși va sări cineva în sus, argumentând că este un post tv religios, și că acestea au o audiență scăzută.
Voi încerca să arăt că nu aceasta este explicația.

Și încep subliniind faptul că un post de televiziune bisericesc trebuie să aibă alt rol decât acela al copierii activității liturgice sau catehetice scolastice.
Așa cum viața creștinului se desfășoară covârșitor în afara locașurilor de cult, la fel un post de televiziune creștin ar trebui să reflecte și să stimuleze viața creștină de toate zilele. Partea dedicată vieții liturgice și altor manifestări instituționale trebuie să fie minimă și menită să trezească interesul telespectatorilor, dorința lor de a veni în locașurile de cult.

Una dintre cele mai ușoare emisiuni la posturile de televiziune creștine este redarea slujbelor și predicilor.
Este, totodată, una dintre cele mai păgâne și anti-creștine emisiuni posibile.

Pentru cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie a așezat Duhul Sfânt Obednița.
Pentru cele Șapte Laude există Ceaslovul din care mireanul ce nu poate ajunge la biserică își citește cu evlavie partea lui.

Așa a rânduit Dumnezeu!

Dar ce fac TV Trinitas și alte posturi?
Transmit în direct sau înregistrează și transmit slujbele, transformând creștinul în spectator la viața Bisericii.
În loc să fie parte din viața Bisericii2, creștinii sunt transformați de asemenea emisiuni în spectatori, care privesc la viața liturgică precum la un spectacol teatral3.

Și, iarăși, vor sări unii cu teoria chibritului, mințind înaintea lui Dumnezeu de profunda rugăciune a unor telespectatori – la transmiterea slujbelor. Ca și cum Dumnezeu ar fi cerut creștinului să se uite la slujbe rugându-se, și nu să fie împreună slujitor cu ceilalți participanți – inclusiv clericii.

În realitatea pastorală preoții știu foarte bine că transmiterea emisiunilor la televizor a dus la lenevirea multor credincioși. Care folosesc transmisiunile ca pretext pentru a lipsi de la slujbă.
Mai mult, această lenevire liturgică se transmite în întreaga viață a creștinului telespectator.
Căci așa cum se mulțumește cu spectacolul slujbelor, fără jertfa efortului participării și fără harurile ce se primesc prin aceasta, la fel face și cu restul vieții lui.

Am întâlnit mulți creștini care ascultă în căști Biblia sau cuvintele Sfinților lui Dumnezeu, dar nu își aduc aminte de aproape nimic din ce au auzit.
Pentru că, de fapt, nici nu ascultă: este doar un zgomot de fond.

Și voi preciza că ascultarea de acest fel este bună doar dacă este însoțită de citirea propriu-zisă.
Pentru că citirea nu se poate face fără o atenție minimală, care poate lipsi cu desăvârșire în fața redărilor audio sau video.

La fel, sunt tot mai mulți creștini care au pe post de împlinirea canonului de rugăciune… ascultarea rugăciunilor în cauză la căști sau difuzoare.
Este, oare, nevoie să amintesc faptul că asemenea ”rugăciune” încurajează împrăștierea minții, lipsa dragostei, pierderea harului?

Și mă opresc aici cu explicarea foarte pe scurt (sic!) a efectelor nocive – pastorale, morale, ascetice, misionare etc. – aduse de transmiterea slujbelor la televizor.

Să punem în contrast o emisiune interactivă, în care episcopi, preoți și mireni cu învățătură bună prezintă un subiect 5-10 minute, iar apoi… răspund întrebărilor telespectatorilor!
Dar răspund întrebărilor spontane, nu celor aranjate cu telespectatori-actori!

=====

Pe aceeași linie stă și folosirea altor mijloace mediatice moderne, de la rețele de socializare până la podcasturi ș.a.a.
Sunt locuri în care se poate face multă misiune, de către oameni care cred viu și pot răspunde spontan întrebărilor reale.
Căci dacă se merge pe controlul întrebărilor și răspunsurilor4, senzația de artificial va eradica pe toți cei care sunt căutători ai adevărului.

Iată deci, răspunsul atât de lung pe scurt:

Da, oamenii sunt vrăjiți de iluziile virtuale care domină, tot mai global, dar Biserica are mijloacele pentru a-i chema și călăuzi către și întru Adevăr.

Rămâne să existe voință.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

1 A se vedea și la Marcu 12:1-13. Unde Iisus Christos le spune în față ce au făcut și ce încercau să facă, precum și faptul că Dumnezeu știe toate și va răsturna planurile lor. Însă în loc să se trezească, furați de mândrie și lăcomie, au încercat să Îl prindă, iar temându-se de popor au trimis pe Irodiani să Îl ispitească.

2 Amintesc aici doar de II Petru 2:5, ca mărturie invincibilă a faptului că un creștin ori este parte din Biserică, ori nu este creștin.

3 Și trecem aici peste hrănirea accelerată a orgoliului pentru cei care apar astfel la televizor!

4 A nu se confunda cu medierea, prin care se elimină trolii, tulburații psihic ce vor doar să se audă și alții asemenea.

Românii vechi erau înțelepți (01) Scoaterea oaselor la 7 ani

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea