Pofta păcatului, odată ascultată, naște răzvrătirea.
Într-adevăr, nu putem să ne bucurăm de păcat, fie și închipuit, decât ridicându-ne împotriva Adevărului, împotriva Binelui, împotriva lui Dumnezeu.
Și putem să o facem, căci Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege.
Doar că fiecare alegere a păcatului, adică a răului, ne desparte de tot binele dăruit de Dumnezeu.
Căci Acesta este Cel care aduce toate, și în toate pe care Le aduce Se aduce. Într-un chip sau altul, dar Același fiind și pretutindeni fiind.
Așa încât despărțirea de Dumnezeu înseamnă și despărțirea de darurile Sale.
Într-o măsură sau alta, după cum socotește iubirea Sa de oameni și neîncetata Sa chemare la pocăință.
Împotriva ascultării de pofta păcatului pot sta câteva motivații: frica, nădejdea, credința, iubirea de Dumnezeu.
Dintre acestea, cel mai greu de înțeles și de primit de omul de azi este frica de Dumnezeu.
Voi trece aici peste feluritele pretexte ale respingerii fricii de Dumnezeu.
Întâi, pentru că ar însemna să fac o lucrare prea lungă pentru ceea ce mi-am propus.
Al doilea, pentru că cei agățați în pretexte foarte rar pot să audă adevărul, și cu atât mai puțin pot să îl primească. Pentru că pretextarea păcatului împietrește inima, cugetul și sufletul.
Ca urmare, voi răspunde foarte pe scurt la întrebarea
Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?
Voi răspunde la această întrebare pentru că cine întreabă încă mai caută adevărul (chiar și dacă nu își dă seama deocamdată).
Deci,
Ce rost are să ne fie frică de Dumnezeu?
Un prim răspuns este pentru că astfel începem să fim raționali.
Dar acesta îl las pentru altă parte – dacă va rândui Domnul să reiau acest subiect.
Un al doilea răspuns este că frica păzește via.
Și îmi cer iertare celor indignați de un cuvânt popular într-o mică exegeză teologică: înțelepciunea populară a Românilor Vechi este infinit superioară diplomelor goale și textelor sterpe ale filosofilor de curte de ieri și de azi.
Această înțelepciune populară și-a tras totdeauna puterea din trăirea Cuvântului lui Dumnezeu (trăirea întru și după Biblie, trăirea întru și după Christos).
La fel este și acest cuvânt, cu numeroasele lui forme1: cuprinde un răspuns esențial la întrebarea noastră.
Căci, într-adevăr, lucrătorii viei cei răzvrătiți2 pierduseră frica de stăpânul viei și, astfel, au lucrat nelegiuire peste nelegiuire.
Căci ascultând ei de pofta păcatului (aici, a păcatului lăcomiei), s-au răzvrătit. Și, ca toți răzvrătiții împotriva Binelui, au început să se mintă că au dreptate și că ce fac ei este bine.
Vedem acest lucru din faptul că nu s-au oprit din răutăți, ci le-au făcut multă vreme, cu toată hotărârea.
Iar bătrânii, arhiereii, cărturarii și Fariseii care au încercat să Îl ispitească pe Domnul (Luca 20:1-2 și Matei 21:23 cu 45) de frică s-au oprit din minciună (Matei 21:24-26 și Luca 20:3-6) și tot de frică nu L-au atacat pe Iisus Christos atunci deși voiau să Îl ucidă (Luca 20:19 și Matei 21:45-46).
Doar că frica lor era nu de Dumnezeu, de care se cuvenea să se teamă, ci de popor, de care nu aveau voie să se teamă… dacă făceau binele.
Pentru frica de Dumnezeu găsim un cuvânt zguduitor – pentru cine are inimă să înțeleagă – în Cartea lui Neemia (zisă și II Ezdra):
Din ziua aceea în care am fost numit eu guvernator al lor în Țara lui Iuda, din anul al douăzecilea până în anul al treizeci și doilea al Regelui Artaxerxe, timp de doisprezece ani, eu și frații mei nu am mâncat pâinea de conducător.
Iar conducătorii de mai înainte apăsau poporul și luau de la el pâine și vin, pe lângă cei patruzeci de sicli de argint; ba până și slugile lor apăsau poporul. Eu însă nu am făcut așa, pentru că mă temeam de Dumnezeu! (Neemia 5:14-15; s.n.)
Atâtea se înțeleg din acest cuvânt!
În primul rând, nemilostivirea conducătorilor Evreilor, care a și dus poporul în robie, dar care și după aceasta i-a apăsat mai departe.
În al doilea rând, iscusința lui Neemia, care a căpătat postul de Guvernator al Iudeii de la Regele Artaxerxe. Este o iscusință politică ce necesită și talent, în primul rând, însă și lucrarea acestuia, plus pregătirea și munca pentru a obține funcția dorită.
Aici se poate spune multe despre Creștinii care nu doar că nu caută funcții pe măsura talentelor pe care le au. Dar și resping asemenea funcții de li se oferă, sub pretextul demonic al smereniei. Astfel încât se leapădă de frații lor, lăsându-i să fie conduși de cei răi. Ba, mai rău, unii și caută alte funcții, care nu se potrivesc unui Creștin.
Dar trecem repede și peste asta, ca să ne îndreptăm către următorul lucru de înțeles din citatul biblic de la II Ezdra 5:14-15.
În al treilea rând, vedem faptul că Neemia, folosindu-și talentul politic pentru a ajunge la putere, conducătorul Țării lui Iuda, a condus cu multă smerenie și dragoste pentru Poporul lui Dumnezeu.
Scena din capitolul 5 al cărții este mai largă: felurite căpetenii locale apăsau poporul cu biruri nedrepte, iar când nu puteau să plătească îl sileau la nelegiuire3.
Neemia lucrează cu o covârșitoare înțelepciune, în care dragostea și adevărul sunt deplin unite. Le face astfel pe căpeteniile locale nu doar să oprească asemenea practici, dar și să îndrepte, pe cât era cu putință, răul făcut. Și, totodată, aduce pace poporului tulburat de prea grele încercări.
Cuvântul de la Neemia 5:14-15 este o urmare a acestei întâmplări, este punerea purtării proprii ca exemplu și paradigmă pentru conducătorii Poporului lui Dumnezeu.
Și care este deosebirea fundamentală între căpeteniile corupte, pe de-o parte, și Neemia cu frații lui, pe de altă parte?
Frica de Dumnezeu.
Neemia însuși o spune: Eu însă nu am făcut așa [ca cei corupți, n.n.], pentru că mă temeam de Dumnezeu (Neemia 5:15).
Într-adevăr, frica păzește via.
Căci dacă lucrătorii viei ar fi avut frica de Dumnezeu a lui Neemia, ar fi rămas lucrătorii viei, ba chiar ar fi devenit parte din Vița cea Veșnică, zidindu-se ca mlădițe ale Acesteia (Ioan 15:5).
Sau, pentru lucrătorii viei de astăzi – episcopi, preoți, diaconi, călugări și mireni –, putem spune la prezent: dacă lucrătorii viei vor avea frica de Dumnezeu a lui Neemia, vor rămâne lucrătorii viei și parte vor fi din Vița cea Veșnică.
Iar dacă nu, voi fi aruncați afară de Împărăția Cerurilor, arzând ca și diavolii în focul veșnic4 (Ioan 15:6).
Dar aici ne izbim de o altă întrebare ce caută să înlăture frica de Dumnezeu și mântuirea venită prin aceasta!
Căci spun unii:
De ce să amintim de frica de Dumnezeu în loc să promovăm dragostea de Dumnezeu?
Răspunsul este evident.
Dar, pentru că de vreme ce este pusă întrebarea, nu este văzut, să ajutăm la găsirea lui:
Din aceeași pricină pentru care dragostea de mama cuiva nu îl oprește de la pornografie. Cum nu îl oprește nici dragostea față de surorile sau fiicele sale.
Ba chiar unii, în numele unei ”iubiri” care numai iubire nu este, cred că se cuvine să învețe la curvie și perversiuni chiar pe cei din familia lor.
După cum se poate vedea din această realitate dureroasă, nici măcar dragostea de părinți sau copii – cele mai puternice pentru omul lumesc – nu îl pot opri pe om de la răutăți foarte mari, inclusiv împotriva celor dragi.
Cu atât mai puțin dragostea de Dumnezeu, Cel pe care omul nu L-a văzut (I Ioan 4:20).
Căci dacă dragostea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea ecumeniștii care cred că ”iubirea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu acceptă Ecumenismul.
La fel, dacă iubirea de Dumnezeu ar ține omul în cele bune, nu am avea zelotiștii care și ei cred că „dragostea de Dumnezeu” înseamnă să disprețuiești, să urăști, să prigonești și să blestemi pe cei care nu se supun ideilor tale.
Iată, iar și iar, adevărul dureros pe care doar mândria îl neagă: foarte rar oamenii au putere de a asculta de Dumnezeu din iubirea de El, pe când frica de El pe mulți i-a mântuit.
Căci dacă omul înțelege Iadul, cu veșnicia lui de chinuri, dacă omul înțelege că toată frumusețea și tot binele sunt numai de la Dumnezeu și doar întru Dumnezeu, se va opri de la rău.
Căci și frica de a pierde tot ce este frumos și bine, dar și mai mult, din păcate, frica de Iad, mult ne pot ajuta să avem puterea de a respinge răul.
Neemia era un om politic iscusit și un luptător de frunte, după cum vedem în Biblie. Era și un om cu multă dragoste față de cei din Poporul Ales.
Și pune înaintea tuturor frica de Dumnezeu pe care o avea.
Pentru că știa că fără aceasta niciodată nu se ajunge la dragostea de Dumnezeu.
Pentru că prima condiție a iubirii adevărate este respectul.
Și respectul adevărat există doar în adevăr.
Adevărul fiind că despărțirea de Dumnezeu duce în Iad, iar căutarea Lui cu sinceritate duce în Împărăția Cerurilor.
Vedem asta la Neemia, vedem asta la lucrătorii viei, vedem asta la noi înșine.
Dacă vrem să vedem!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Se grăbesc mulți să citeze un cuvânt Sfântului Vasile cel Mare preluat cu nesaț și parafrazat repetat. Cuvânt în care acesta zice că
noi ne abatem de la rău fie că ne înfricoșăm de pedepse, și suntem (atunci) în situația sclaviei, fie că împlinim poruncile urmărind câștigurile din leafă, pentru folosul nostru propriu, și prin aceasta suntem la fel cu lefegii, fie (că împlinim poruncile) pentru binele ca atare pentru binele ca atare din dragostea Celui Care ne-a dat Legea … și astfel suntem în situația de fii. (PSB 18, 1989:214)
Mulți, după cum am spus, aduc înainte acest cuvânt ca pretext pentru a disprețui frica de pedepse (frica de Iad), ignorând contextul, adică scrierile Sfântului Vasile cel Mare în care acesta arată nevoia de frica de Dumnezeu.
Da, arată el, plecăm de la starea de sclavie a fricii, ca să urcăm la înălțimea de copii ai iubirii, amândouă de Dumnezeu.
Dar dacă nu plecăm de la prima, nicicând nu vom ajunge la ultima!
Cât despre mine, cu lacrimi de durere și cu tot sufletul strig spre Dătătorul Bunătăților să îmi dăruiască frica de El ca să pot pune începutul cel bun înainte de sfârșit.
Căci la ce îmi folosește să caut cele înalte, când nu am reușit încă să pun piciorul pe scară?
Ca să mă asemăn acelor mulți care căutând cele înalte în loc de a căuta să fie și să devină, au căzut asemenea lui Lucifer în adâncurile Iadului?
Ferească Dumnezeu!
Este infinit mai bine să fiu în sclavia fricii de Dumnezeu și ca sclav al său să mă mântuiesc, decât să caut, trufaș, la cele mai presus de mine și astfel, ferească Domnul!, să mă osândesc veșnic.
La cele mai înalte, dacă le pot duce, mă va duce Domnul când va fi vremea.
Eu cu frica Sa mă voi mângâia, știind că îmi aduce viața veșnică.
Note
- Precum frica păzește via, frica păzește dreptatea, frica păzește bostănăria, frica păzește bostanii, frica păzește pepenii etc. ↩︎
- Matei 21:33-41 ș.cl. și Luca 20:9-16 ș.cl. ↩︎
- De pildă, punându-și zălog viile, ogoarele și casele, ca să poată să se împrumute, uneori chiar de la cămătari, și să poată plăti ceea ce li se impunea. ↩︎
- Focul cel veșnic drept parte a Veșniciei Iadului este amintit, printre alții, de Proorocul Isaia, când zice viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge (Isaia 66:24). La fel de Însuși Iisus Christos (Matei 18:8 sau 25:41). Iar că este pentru unii viață veșnică, iar pentru alții osândă veșnică, se știe de la începuturi – Daniel (12:2) fiind numai un exemplu. Până și Talmudul, care adesea amăgește cititorii cu doar 12 luni de chinuri, admite în fapt veșnicia Iadului, după cum se poate vedea la Roș Hanașa 17a sau Chagigah 27a. Astfel încât cele 12 luni se arată a fi de fapt o urmă a învățăturii adevărate că unii dintre cei osândiți pot fi scoși din Iad prin binele făcut – mai cu seamă din iubirea pentru ei – de către urmașii sau ucenicii lor. ↩︎
România Străveche - Ancient Romania 