Împărăția Românească. Reluare

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Disprețuind țăranul român, mulți intelectualiști românofoni, precum și victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de țărani. Sunt ei convinși, printr-o „revelație intelectualistă”, că Românul de altădată, „țăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconștiență, fără să știe pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să știe încotro și fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiștii cei „foarte conștienți și foarte cultivați” sunt șocați, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedește că de fapt ei sunt în inconștiență și sunt purtați de valurile istoriei fără să știe încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuși, cât le pasă și cât se prefac, spre a-și liniști conștiințele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)

Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) și despre mijloacele prin care putem duce mai departe moștenirea Străbunilor, intelectualiștii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Și una dintre acuzații a fost, iarăși, ideea că Românii de altădată nu aveau conștiință națională, nu știau pentru ce trăiesc și luptă.

Aceste afirmații „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poți numi românească o societate atât de etnofobă, atât de disprețuitoare față de propria naționalitate). De la genocidara expresie „România e o țară frumoasă, păcat că este locuită” (de care și Horthy, și Stalin, și alți „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi știut bieții Români de ce merg în Războiul de Independență, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus așa, orbește, fără să știe de ce și cum.

Am încercat și încerc să demontez aceste minciuni rasiste prin mărturia faptelor.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocși – cei murdăriți în fel și chip de aceeași propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conștiință națională a țăranului român.

Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile adevărului mustrării adusă de Nicolae Steinhardt lui Nae Ionescu, față de afirmația acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetățean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”1.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmași lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel și Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă și, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiția frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), și Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naționale românești – alea de care se înfurie intelectualiștii, insultați de gândul că „vrea să ne facă popa țărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creație românească adevărată. Și, de asemenea, a știut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumărați râniți, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă și să înțeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviți de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menționează, printre altele:

„Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă și umilă e gata să-și dea și ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“. 
Sunt atâtea visuri nebunești pe lume – cred că tocmai cele nebunești împing omenirea la fapte mărețe. Domnul să le binecuvânteze strădania și suferința și fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilință. 
De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? 
Unul, groaznic rănit de un glonț dum-dum2, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziție. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit dușmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăiești Domnia Ta și să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ 
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceață din cauza lacrimilor.”
(Jurnal de front, Marți 30 August/12 Septembrie 1916, Regina Maria)

Este departe de a fi singura mărturie a dorinței fanatice pentru unirea tuturor Românilor pe care o aveau „oamenii simpli”.

Faptul că aceștia, Românii „simpli”, au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii și mii de documente.
Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos și o gramatică rurală mărturisesc același sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!

Pentru ea, Românii îndurau comandanți incompetenți – nu aveau de unde să scoată alții -, politicieni corupți – nu aveau de unde să scoată alții -, gloanțe, schije, mizerie, boli, nedreptăți… Aveau un ideal!

Bineînțeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanții, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simț ca să știe că bunele intenții nu înlocuiesc pregătirea!
Poți fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri și voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofițer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanții sau politicienii pe care îi osândești (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).

Ca urmare, în situația dată, Țăranul Român a dat dovadă și de înțelepciune, și de răbdare, și de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Țării, pentru binele Neamului, a dus toate răutățile.

Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-și pun mărul în coș dacă văd pe el vreo zgârietură, adevărații Români știau că desăvârșirea este un ideal spiritual, nu material. Știau că lumea este plină de lipsuri și defecte, iar a o face puțin mai bună este deja o mare victorie. Și luptau pentru asta, din toate puterile lor.

Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Mai ales, aveau curajul să viseze la o Împărăție Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ștefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!

Această Românie există în Ceruri.
Există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane și milioane de Eroi și Sfinți Români.
Totul este să știm să trăim ca ei, să avem curajul de a visa românește și a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârșitul lumii, în Lumină.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

============

Eseul de față a fost publicat în prima formă în Noiembrie 2017, tot pe acest blog.
Dorind să actualizez diacriticele în forma cea mai acceptată academic astăzi, m-am hotărât să îl republic. Pentru că mi se pare o necesitate pentru trezirea noastră să înțelegem că „proștii” sau „simpli” de înaintași aveau mai multă conștiință națională și o mai bună viziune politică decât noi.
Am operat unele corecturi minore față de versiunea inițială, alături de amintita schimbare a diacriticelor (ș și ț).

Note

  1. La fel merită amintită Bucura Dumbravă (1868-1926), devenită prin proprie alegere Româncă.. ↩︎
  2. Interzise prin tratatele internaționale, ca și gazele de luptă; dar folosite masiv în Marele Război de Germani, Austrieci, Unguri, Bulgari și Turci. ↩︎

IICCMER – Acțiune comunistă

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Propaganda de tip comunist, fascist, ceaușist etc. este, teoretic, interzisă în Republica România – creația lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman și eiusdem farinae.
Practic, propaganda de tip comunist și acțiunile de tip comunist (fascist, ceaușist, nazist) sunt la ordinea zilei.
Sunt atât de multe încât devine foarte greu să mai reacționezi la ele.

Totuși, în acest caz, acțiunea comunistă și neofascistă vine de la IICCMER: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
O instituție (sic!) ce ar trebui să fie de departe cea mai ne-comunistă, dacă nu cea mai anti-comunistă din stat(ul zis român).

Totuși, IICCMER publică foarte curajos o scrisoare anonimă în care cere îndepărtarea bustului lui Adrian Păunescu (1943-2010).

Pretextele invocate sunt de o fățărnicie patologică.
De exemplu, cităm

„omagierea în spațiul public a unei persoane care a avut un rol important în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste.”

Este această afirmație a curajoșilor anonimi una cinstită? Să vedem!

1. Ce reacție a avut IICCMER față de omagierea lui Mihai Șora, nomenclaturist comunist în Franța și România, colaborator al Anei Pauker și al altor regimuri criminale comuniste?

ZERO

2. Ce reacție a avut IICCMER față de existența Străzii Lucrețiu Pătrășcanu în București, stradă numită după unul dintre principalii actori ai instaurării comunismului în România?

ZERO

3. Ce reacție a avut IICCMER față de existența străzilor Ilie Pintilie, activist comunist interbelic, la Galați, Craiova sau Iași?

ZERO

4. Ce reacție a avut IICCMER față de promovarea în funcții publice a lui Alexandru Florian, fiul unui nomenclaturist ce a minimizat repetat acțiunile antisemite ale URSS, fiul unui nomenclaturist adulator al regimurilor comuniste și el însuși adulator al acestui părinte comunist extremist și propagandist antisemit?

ZERO

5. Ce reacție a avut IICCMER față de străzile denumite Ștefan Gheorghiu, activist și ideolog comunist de renume (sinistru), străzi care se găsesc în localități precum Arad, Constanța, Ploiești ori Sibiu?

ZERO

6. Ce reacție a avut IICCMER față de strada Alexandru Iliescu din Oltenița, denumită după un activist comunist și agent sovietic, întâmplător și tatăl sinistrului nomenclaturist sovietic Ion Iliescu?

ZERO

Și, ca să trecem în zona literară,

7. Ce reacție a avut IICCMER față de strada Eugen Jebeleanu, poet, activist și nomenclaturist comunist, aflată în Voluntari (Jud. Ilfov)?

ZERO

8. Ce reacție a avut IICCMER față de străzile Dan Deșliu, poet, activist și nomenclaturist comunist, aflate în județe precum Constanța ori Galați?

ZERO

Toate aceste 18 (optsprezece) exemple care arată faptul că IICCMER ignoră sistematic exact genul de „omagiere în spațiul public” pe care pretinde că îl condamnă pentru Adrian Păunescu.
Este și firesc, deoarece emiterea unor asemenea condamnări și cereri CONTRAVINE atribuțiilor legale ale IICCMER și angajaților săi.

În fapt, aș putea spune că după cunoștințele mele juridice, oricât de limitate, suntem în fața unui foarte posibil cumul de infracțiuni:

  • uzurparea funcției (art. 300 Cod Penal)
  • abuz în serviciu (art. 297 Cod Penal)
  • fals intelectual (art. 321 Cod Penal)
  • coautorat cu premeditare (art. 46 Cod Penal
  • pluralitate constituită și asociere penală implicită (art. 77 lit. a) și c) Cod Penal)

Aceasta deoarece nu am putut găsi o poziție diferită a vreunuia dintre membri IICCMER (ceea ce arată complicitatea), membrii IICCMER sunt mai mult de trei și sunt funcționari publici, iar în atribuțiile IICCMER nu intră acțiunile de poliție politică, de implicare în realizarea sau înlăturarea de monumente, de autosesizare față de activități ale autorităților etc.1

Desigur, într-un stat democratic Parchetul (Procuratura) s-ar fi autosesizat deja și ar fi lansat cercetările privind legalitatea demersului IICCMER.
În statul zis român asemenea abuzuri ale funcționarilor sunt însă încurajate, așa cum s-a văzut deja de foarte multe ori.

Dar, dincolo de aspectele juridice, care este rostul real al demersului IICCMER?

Din punctul meu de vedere, praf în ochi.

Este o manevră prin care se încearcă păcălirea publicului:

„Iată, nu atacăm doar luptătorii împotriva Uniunii Sovietice și ocupației comuniste, atacăm și un poet comunist!”

Și noi ar trebui să credem că abuzurile de tip bolșevic și nazist din ultimii ani sunt echidistante; și să credem că, fiind abuzurile echidistante, poate chiar nu sunt abuzuri.

Doar că Adrian Păunescu nu a fost un adulator al lui Ceaușescu.
La fel cu cei aflați în fruntea Cultului Mozaic din R.S.R., de pildă, sau a Cultului Musulman din R.S.R., de altă pildă, și Păunescu a trebuit să arunce dictatorului unele formule convenabile.
Alături de multe altele neconvenabile.
Care au dus la interzicerea Cenaclului Flacăra de către Nicolae și Elena Ceaușescu, au dus la punerea sub supraveghere a poetului și la persecutarea lui.

Altfel spus, IICCMER, în încercarea sa total antidemocratică și perfect comunistă de poliție politică a nimerit tot într-un om care, într-un fel sau altul, a făcut parte din opoziția împotriva lui Ceaușescu și a URSS.

Că Adrian Păunescu a fost de Stânga este adevărat.
Fapt, de altfel, absolut legal în Republica România, unde toate partidele parlamentare sunt de Stânga (PSD, USR, UDMR, PNL) sau de Centru-Stânga (AUR) – indiferent unde pretind ele că se situează.

Că Adrian Păunescu ar reprezenta un model al admirației față de Ceaușescu este o fantezie sinistră, demnă de Nicu și Elena Ceaușescu, de bănuielile lui Hitler sau de suspiciunile lui Stalin.

Cu aceleași consecințe, chiar dacă la scară.

Când se ridică sus oamenii de nimic nelegiuiții mișună pretutindeni (Psalm 11:8)

Dar, ca să nu închei fără acest lucru, ce este pentru oamenii obișnuiți Adrian Păunescu:

1. Frenezia artistică eliberatoare a Cenaclului Flacăra
2. Regăsirea patriotismului peste scârba de regimul ceaușist
3. Poezie; multă poezie; nu de puține ori genială.

Și aceasta o poate spune orice om anticomunist, așa cum eu însumi am fost din copilărie, dacă este cinstit.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Desigur, deoarece nu sunt nici jurist, nici avocat, nici altă (în) specializare din domeniu, opiniile mele trebuie luate cum grano salis. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. VI. Armonia xenofobiei în cuplul Marx/Engels

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
(a patra parte)
(a cincea parte)

Când l-am vizitat pe Marx la Paris, în vara lui 1844,
acordul nostru deplin în toate câmpurile teoriei
a fost evident [s.n.] și împreună lucrarea noastră
începe de atunci.”
(Friedrich Engels, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten)

Deși tema este Despre Stânga, Comunism, Evrei, vom ocoli, puțin, punând în paralel ceea ce pare o contrazicere între Karl Marx și Friedrich Engels în chiar perioada lor de armonie ideologică perfectă.
Armonie pe care o descrie, iată, chiar Friedrich Engels, în 1885 (când publică Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten).
Despre ce contradicție, aparentă sau reală, este vorba?

Avem, pe de-o parte, lucrarea lui F. Engels Der Magyarische Kampf (1849) în care Românii – și Evreii, ca și Slavii în general – sunt considerați deșeuri etnice, popoare fără istorie și altele asemenea, fiind condamnați la genocid ca parte a Revoluției Stângii.

Dar, pe de altă parte, în 1964 apare la București, în cadrul Editurii Academiei Republicii Populare Române, lucrarea K. Marx · Însemnări despre români · (manuscrise inedite), publicate de acad. prof. A. Oțetea și prof. S. Schwann.

Înainte de a trece la o analiză propriu-zisă, merită să ne oprim o clipă la o afirmație, întâmplător adevărată, din lucrarea amintită, privind situația Principatelor Române în umbra Rusiei:

A fi suspectat de sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcții publice. Servilitatea față de interesele Rusiei era un titlu de promovare. (op.cit.:175)1

Lăsând cititorii să cugete asupra acestei stări de fapt – la care ar merita să revenim –, să mergem la lucrare și reacția stârnită în rândul Stângiștilor Regionaliști (căci a fi de Stânga și a fi naționalist este o imposibilitate absolută, deoarece Stânga, prin definiție, este antinațională)2.
Mulți au vorbit despre „Karl Marx, prietenul românilor”, mulți au pretins că, iată, Karl Marx ia apărarea Românilor, laudă Poporul Român etc.

Evident, toate aceste afirmații descriu o contradicție radicală între Marx și Engels:
Primul, este prieten, lăudător și susținător al Românilor, al doilea este dușman fățiș și disprețuitor al Românilor proclamând asupra lor sentința nimicirii.

Aceasta este păruta contrazicere asupra căreia merită să ne oprim.
Nu doar pentru că, vom vedea îndată, este o iluzie, dar mai ales pentru că este un pas înainte în lămurirea poziției lui Friedrich Engels față de Evrei.
(De la Români, la Evrei? Da, cu ajutorul lui Dumnezeu vom vedea ceva mai departe.)

Am citit lucrarea K. Marx – Însemnări despre români… și nu am putut găsi în manuscrisele lui nici măcar o singură frază pozitivă la adresa Românilor.
Și întăresc acest lucru: în toată opera discutată NU există nici măcar o singură frază laudativă sau apreciere elogioasă a lui Karl Marx la adresa Românilor.

Da, sunt critici la adresa Rusiei, descrieri ale genocidului desfășurat de aceasta, repetat, în Moldova și în Muntenia.
Și în conflictul dintre Sovieticii Reformați din Moscova post-stalinistă și Sovieticii Nereformați sau Staliniștii din România post-stalinistă critica Rusiei pare o susținere a Românilor.
Însă doar pare.
Și aceste critici ale Rusiei sunt singurele de care se pot agăța cei care pretind că Marx ar fi avut o părere bună despre Români.

Dar nici aceste critici ale Rusei nu sunt ale lui Karl Marx: sunt spicuiri din autori români (Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu și A. Papiu-Ilarian) preluați de un autor francez3, respectiv dintr-un autor englez rămas necunoscut.
Repet:

Textele atribuite lui Karl Marx și declarate dovezi ale prieteniei și simpatiei acestuia față de Români nu îi aparțin!

Aparțin, repet, cel mult lui Elias Regnault, care preia, mai mult decât onorabil, mărturiile mai multor surse – independente – românești.

Cine aude de lucrarea în limba română poate avea ca primă critică față de ideea că Marx i-a simpatizat pe Români faptul că manuscrisele nu au fost niciodată publicate de Karl Marx.
Însă motivul este natural: manuscrisele conțin doar câteva cuvinte răsfirate ale lui Karl Marx, în rest fiind strict notițe informative sau note de lectură.
Tocmai faptul că din ele niciun cuvânt buni despre Români nu a ajuns în operele publicate de Karl Marx este de ajuns pentru a lămuri lucrurile.

Singurele și minorele aprecieri personale ale lui Marx față de textele conspectate ori copiate sunt câteva sublinieri în text sau pe marginea lui, respectiv câteva cuvinte ori sintagme.
Dar și acestea sunt străine interpretării (= răstălmăcirii) practicată de Comuniștii românofoni: niciuna dintre pozițiile personale ale lui K. Marx nu privește vreun aspect pozitiv privitor la Români ca etnie, nație, popor etc.
Dimpotrivă, toate sunt dedicate criticării – adesea îndreptățită – a Rusiei.

În concluzie, se poate vedea că menționarea Românilor este strict circumstanțială.
Și face parte din căutarea unor critici la adresa Imperiului Rus.

Constatarea bestialităților lui Kiseleff sau a Rusiei în general nu îl interesează pe Marx din vreo simpatie față de Români. Dimpotrivă, ea face parte strict din efortul său de a demonstra că orice „supra-stat”, orice structură confederală sau imperială care nu este de Stânga este rău/rea.

Și, ca să lămurim deplin așa-zisa contradicție, merită subliniat că articolele celebre în care Friedrich Engels declară pe Români, Evrei, Slavi etc. gunoaie etnice și îi condamnă la genocid au fost publicate în periodicul al cărui redactor era Karl Marx, după lectura și aprobarea acestuia.
Karl Marx fiind, reamintim, este primul ideolog și prima celebritate din istorie care cere exterminarea Evreilor. Ceea ce face natural acordul său pentru textele violente și genocidare ale lui Engels.

Astfel, pe de-o parte, putem constata deplina armonie a cuplului Marx/Engels în xenofobie extremă, dispreț rasist extrem și antisemitism și anti-iudaism.

Dar, totodată, vedem nonșalanța celor doi și

în folosirea popoarelor, istoriei și oricărui element pentru susținerea convingerilor și programelor lor.

Înțelegând aceste lucruri, ne vom întoarce la poziția lui F. Engels față de Evrei.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Frazele aparțin autorului necunoscut al broșurii anonime The Russians in Moldavia and Wallachia, Publisher James Ridgway, London, 1849, autor de asemenea socotit a fi fost din cercul diplomatului David Urquhart. Unul dintre cei suspectați ca autor a fost Consulul-General al Marii Britanii la București în 1848, Robert Gilmour Colquhoun, de altfel o sursă frecventă pentru Karl Marx și nu numai. ↩︎
  2. Am atras repetat atenția, și revin, asupra minciunii după care există Stângă naționalistă. Național-Socialiștii lui Hitler au urât esențele culturii germane, inclusiv credința în Dumnezeu – pe care voiau să o înlocuiască printr-o religie păgână de inspirație antică. Socialist-Naționaliștii lui Ceaușescu au urât (și urăsc) esențele culturii române, începând cu Biserica și credința în Dumnezeu. Etc. Este firesc, deoarece Stânga este organic împotriva structurilor naturale, istorice, tradiționale. Dar să fii împotriva a ceea ce își definește națiunea din care te tragi și să pretinzi simultan că ești naționalist (adică iubitor și apărător al națiunii în cauză) este fie o simplă minciună, fie o gravă lipsă de logică, fie patologie. ↩︎
  3. Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, de Elias Regnault, Paris, 1855 ↩︎

Pe cale

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe cale

Înseninat e cerul
zilelor pierdute
noros și furtunos
în zile bune,
Peste
tăceri, căderi, urcușuri,
cu bârfe și uimiri
ziua apune.

Ce lațuri
lanțuri
fire de păpușă
în ascultări
E gura
tuturor!
Ce singură e calea
spre lumină
spre răsărit
spre pace
către zbor!

În umbra neștiinței
sfinte
dracii viermuind
în norii luminoși
legiuni de îngeri
apusul strălucind
raze de sângeri
și stele nopții
cale răsărind.

Cu pasul greu,
cu suflet însetat
de apa ce durerile alină
prin viermuiri
și mlaștini
și furtuni,
trecând pietrișuri
lame și genuni,
pășind trudit
pe calea spre lumină.

Mihai-Andrei Aldea

Despre Stânga, Comunism, Evrei. V. Pozițiile lui Friedrich Engels

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
(a patra parte)

Încercând să ne lămurim dacă sistemele de Stânga au fost făcute de Evrei (și pentru Evrei) am văzut în treacăt anti-iudaismul și antisemitismul lui Stalin; iar mai pe larg și clar, al lui Karl Marx.
Și a rămas să vedem care a fost poziția față de Evrei și Iudaism a lui Friedrich Engels.

Voi pleca de la faptul că există o largă și puternică exculpare1 a lui Friedrich Engels de antisemitism.
Exculparea în cauză este absolut necesară pentru Socialism și Comunism, care fără ea au ca antisemiți și anti-iudei pe amândoi părinții fondatori sau părinții reformatori (pentru Socialism).

Totuși, să vedem faptele în sine.
Și începem cu un citat pe care îl consider esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și pozițiile sale:

„Când l-am vizitat pe Marx la Paris, în vara lui 1844, acordul nostru deplin în toate câmpurile teoriei a fost evident [s.n.] și împreună lucrarea noastră începe de atunci.” (Friedrich Engels, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, 18852)

Citatul acesta este, după cum am spus, esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și a înțelege pozițiile sale, inclusiv pe aceea privindu-i pe Evrei: întâlnirea are loc, iată, în vara lui 1844, după ce în Februarie 1844 apăruseră pozițiile lui Karl Marx din Zur Judenfrage!

Pentru cine a citit părțile anterioare ale eseului nostru e clar: pozițiile antisemite și anti-iudaice ale lui Karl Marx erau și ale lui Friedrich Engels.
Dincolo de părerile exprimate în afară de Engels, trebuie subliniat faptul că bogăția burghezului Engels l-a susținut sistematic pe Karl Marx (despre abilitățile economice și financiare ale lui Karl Marx poate vom reveni). L-a susținut și i-a finanțat ideologia, inclusiv în domeniul anti-iudaismului și antisemitismului marxist.

Reținând această realitate, să mergem la alt document esențial pentru înțelegerea lui Friedrich Engels și a pozițiilor sale: lucrarea Der Magyarische Kampf, Friedrich Engels, în Neue Rheinsche Zeitung. Organ der Demokratie, Nr. 194, Sâmbătă 13 Ianuarie 1849, Köln, p. 1-23.

Și aici ne izbim de cosmetizare, pentru că de obicei se pretinde că articolul „susținea revoluția maghiar și condamna popoarele antirevoluționare”, sau că declară acuză „slavii de sud (sârbi, croați, sloveni) că au trădat revoluția”.

Ca o primă notă de ridicol și absurditate, să observăm că periodicul în care apare textul se numește ”Organ al Democrației”. Dar, totodată, publică materiale în care condamnă popoarele (demos-ul) că nu se spune ideologiei câtorva deștepți.
Altfel spus, poziția diferită față de ”revoluție” nu este văzută ca parte a procesului democratic de alegere; nici măcar drept o îndoctrinare a popoarelor în cauză.
Ci, după cum ni se proclamă adesea, poziția amintită este declarată de Friedrich Engels drept trădare.

Și, totuși, avem de-a face cu o cosmetizare, cu o punere a unei măști umane peste textul lui Engels.

Pentru că în lucrarea citată

  • Evreii, Românii, Sârbii, Croații, Slovenii sau Cehii sunt declarați Völkerabfälle, ad-litteram „gunoaie etnice” sau „popoare/națiuni gunoi”4, precum și „popoare fără istorie” (și fără viitor), sau geschichtslose Völker; este, de fapt, exact ceea ce Adolf Hitler va numi rase inferioare
  • Evreii sunt văzuți și declarați de Engels drept slugi ale ”vechilor orânduiri”, slujitori ai banilor
  • Românii sunt văzuți și declarați de Engels drept „națiune degenerată” și „națiune fără istorie”
  • cu un total dispreț pentru istoria, cultura și condițiile de viață ale Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici etc., Friedrich Engels proclamă obligația lor de a participa la ”revoluție”
  • în același fel, cu o ignorare deplin rasistă a realităților istorice și etnice, Friedrich Engels declară necesitatea exterminării Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici…

Friedrich Engels îi declară pe Evrei, Români și Slavi, cu excepția Polonezilor, „forțe reacționare”. Și formulează concluzia despre necesitatea și, după el, legitatea istorică de a aduce „dispariția de pe fața pământului a unor întregi popoare reacționare”.

De ce sunt cosmetizate aceste realități?
Și de ce recurge Friedrich Engels la asemenea afirmații?

Dacă din descrierea articolului Der Magyarische Kampf (1849) sunt eliminați Evreii și Românii, se poate pretinde – evident forțat – că textul ar fi fost „o reacție geopolitcă izolată împotriva pan-slavismului” (ca și cum ar fi de acceptat să ceri exterminarea Slavilor!).
Dar din clipa în care se știe că Evreii și Românii au fost vizați de îndemnul la genocid al lui Friedrich Engels, lucrurile se schimbă total:

Der Magyarische Kampf (1849) apare, așa cum este, un text radical al urii etnice motivată ideologic.

Articolul afirmă, nu doar propune, o teorie genocidară, ce impune eliminarea fizică a oricărui grup etnic sau social care nu se conforma doctrinei de Stânga.

Se poate vedea astfel că fundamentul Marxismului, Comunismului sau Socialismului (născute din Marxism) include ca parte esențială violența de masă, genocidul cultural, religios și fizic împotriva unor popoare întregi pe criterii strict politice și etnice.
Desigur, oricare cititor va recunoaște aici o parte esențială a ideologiei naziste, dar este o altă temă.

Acum ne întoarcem la faptul că îndemnurile la genocid ale lui Friedrich Engels împotriva Evreilor, Românilor și Slavilor au fost sistematic ascunse ori edulcorate.

În blocul comunist, din Germania de Est până în Coreea de Nord și din Vietnam în Ungaria sau Iugoslavia, teoria exterminării popoarelor inferioare a lui Karl Marx și Friedrich Engels5 apărea strict în operele complete, nu și în alte editări ale celor doi autori.
Mai mult, ele erau ascunse în numeroase volume de doctrină, iar în manuale școlare, cursuri universitare, sinteze politice sau istorice, conferințe etc. nu erau niciodată amintite.
Dimpotrivă, Friedrich Engels era declarat „prieten al popoarelor asuprite”.
Pentru că, după Socialiști și Comuniști, exterminarea grupurilor opozante, inclusiv popoare întregi, este, iată, un gest de prietenie.

În mediul academic de inspirație vest-europeană, incluzând Americile, Australia, Oceania etc., se practică de asemenea fie ocultarea, fie cosmetizarea.
De exemplu, atunci când se prezintă articolul Der Magyarische Kampf (1849), se menționează cel mult Slavii Sudici. Evreii și Românii sunt lăsați deoparte, pentru ca cititorul să nu vadă textul ca un atac xenofob generalizat, așa cum în realitate este.
Sau, și mai radical, se pretinde că textul este o apologie a luptelor revoluționare germane, maghiare și polone, fără a se aminti niciun cuvânt despre împărțirea în popoare superioare și inferioare sau îndemnurile la genocid ale lui Engels.

Față de criticile aduse acestor cosmetizări ori minciuni prin omisiune, se invocă două așa-zise argumente, amândouă ușor de demontat:

  • Întâi, se pretinde că Friedrich Engels nu ar fi dorit „exterminarea fizică”, ci ”doar” genocidul cultural, etnic și religios prin asimilare forțată în valorile de Stânga și culturile popoarelor superioare6
  • Al doilea, se pretinde că nu se poate aplica termenul de genocid pentru principiile lui Engels și Marx, pentru că termenul genocid a apărut și s-a impus în și din 1944, astfel încât nu se poate aplica retroactiv

Primul ”argument” este ușor de demolat, de vreme ce textele lui Engels și Marx amintesc, cer și justifică, ba chiar obligă la folosirea violenței împotriva grupurilor „reacționare”, „inferioare”.
Al doilea ”argument” este și el ușor de demolat, deoarece folosirea unui termen nou pentru a descrie o realitate veche este o practică obișnuită.
De pildă, unii dintre autorii care invocă ultimul așa-zis argument nu au probleme în a scrie sau vorbi despre masacrul de la Masada, cu toate că termenul masacru apare în secolul al XVI-lea (cca. 1556), cu peste o mie de ani după evenimentul istoric în cauză.
La fel, alții vorbesc despre masacrele lui Genghis Han sau despre genocidul (genocidurile) făcute de acesta, deși amândoi termenii sunt ulteriori epocii acestuia (cu 300 de ani, primul, respectiv 700 de ani, al doilea).

Este evident că autorii în cauză nu au o capacitate de înțelegere atât de scăzută încât să nu vadă lipsa de substanță a ”argumentelor” invocate.
Dar le invocă permanent, ca și cum ar avea vreo urmă de validitate.

Merită subliniat faptul că Românii, ca națiune, nu au cunoscut poziția lui Engels vreme de 110 ani!

Erau, desigur, câțiva Români cunoscători de limbă germană totodată interesați de scrierile lui F. Engles ce s-a întâmplat să citească articolul în cauză.
Erau, de asemenea, câțiva Români cunoscători de limbă maghiară, ce au auzit despre aceste idei sau, după publicarea din 1909, au putut să le citească7.
Foarte interesant, nu au adus la cunoștința Națiunii Române felul în care o vedeau Friedrich Engels și Karl Marx.
Pentru că, să nu uităm, viziunile lui Engels despre Români sau Evrei sunt și viziunile lui Marx!

Rămâne însă să vedem de ce a făcut Friedrich Engels afirmațiile extreme și extremiste din articolul în cauză.
Iar pentru aceasta, avem nevoie de o foarte interesantă confruntare cu ceea ce PCR a numit cu mândrie K. Marx – Însemnări despre români8, Editura Academiei R.P.R., București, 1964.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, partea a șasea)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Exculparea este opusul inculpării, adică este scoaterea de sub acuzare. Așa cum inculparea nu înseamnă obligatoriu vinovăția, la fel exculparea nu indică obligatoriu nevinovăția. ↩︎
  2. Lucrarea citată este Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, de Friedrich Engels, apărută în Der Sozialdemokraten, Zurich, Noiembrie 12, 19 și 26, 1885. Prima traducere în limba română apare 80 de ani mai târziu, adică în 1965: Cu privire la istoria Ligii comuniștilor, în cadrul lucrării Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, Volumul 21, Editura Politică, București, 1965, paginile 205-224. Traducerea fiind făcută (colectiv) după ediția germană a lui Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, Ed. Dietz, Berlin, 1962. ↩︎
  3. Fiind un ziar de format mare, articolul a încăput pe primele două pagini. ↩︎
  4. Deși s-a încercat repetat edulcorarea termenului (prin forme ca „resturi de popoare”, ceea ce are cu totul alt înțeles decât Völkerabfälle), în realitate înțelesul termenului german este acela de „gunoaie etnice”. Pentru a se înțelege mai bine termenul trebuie apelat la cel care l-a creat și introdus în filosofie și politică, deci la Hegel. Care, am putea spune rasist, a împărțit omenirea în popoare superioare („cu istorie” sau „cu misiune istorică” sau cu „Spiritul lumii”, adică Weltgeist) și popoare inferioare (Völkerabfälle, destinate genocidului cultural și etnic). ↩︎
  5. Reamintim aici armonia (răului) dintre cei doi, faptul că în tot cursul vieții lui Karl Marx, de la întâlnirea cu Friedrich Engels în vara lui 1844, textele publicate de oricare dintre ei au reflectat părerile amândurora – așa cum declară și Friedrich Engels în 1885 și mai târziu. ↩︎
  6. Paralela cu susținătorii lui Adolf Hitler este, iar, izbitoare. Desigur, mulți dintre cei care susțin această idee nu spun „genocid” (a se vedea următorul ”argument”) ci folosesc eufemisme care acoperă însă, ca descriere, exact definiția genocidului prin asimilare forțată. A se vedea în această privință Definitions of Genocide and Related Crimes, ONU (click aici pentru accesare), mai ales Art. II, pct. 1-5 (toate fiind implicate de textele marxiste, adică ale lui Karl Marx și Friedrich Engels). ↩︎
  7. Prima ediție în limba ungară este A magyar küzdelem (Lupta maghiară), Friedrich Engels în colaborare cu Karl Marx, Editura Bresztovszky Ernő, Budapesta, 1909. Evident că rasismul maghiar, boală grea și veche (a se vedea și aici), a primit laudele pentru Unguri și condamnarea Evreilor, Românilor, Slovenilor, Cehilor, Slovacilor și Sârbilor ca pe ceva corect, îndreptățit și motivator de mândrie națională. ↩︎
  8. Din 1964 se dăduse voie, ca abatere de la normele grafiei de tip sovieto-român, să se folosească â în loc de î pentru cuvintele din familia România, român. În rest, Sovieticii impuseseră pe î, deoarece îl socoteau slavizant, așa cum impuseseră Hristos în locul grafiilor tradiționale românești Christos ori Cristos (a se vedea și Dumned̦eieștile Liturghii…, Cu aprobarea Sântului Sinod al Sântei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1877, spre comparare cu grafia sovietică de după 1953). ↩︎