Am cu cine să votez – Prezidenţiale 2019

Am amintit acum câteva zile unele adevăruri evidente:
– cine votează cu răul (fie şi socotit „mai mic”) este complice şi răspunzător pentru răul care se face; nu se votează cu răul, ci cu binele;
– chiar dacă binele este imperfect, nu este din toate punctele de vedere aşa cum îl dorim, este infinit preferabil oricărei forme a răului.

Această discuţie a plecat de la unii prieteni şi cititori care m-au (tot) întrebat dacă votez şi cu cine la Alegerile Prezidenţiale 2019.
După care au urmat şi alte întrebări.
Deci, pe scurt, răspunsurile:

  1. Da, votez la Alegerile Prezidenţiale din 10 Noiembrie 2019 (evident, dacă nu se întâmplă ceva excepţional care să mă oprească).
  2. Voi vota cu Theodor Paleologu.
  3. Voi vota cu Theodor Paleologunu pentru că este susţinut de PMP, ci cu toate că este susţinut de PMP. Am o părere proastă şi despre acest partid – ca despre mai toate – dar acesta este un candidat bun.
  4. Votez cu Theodor Paleologu pentru că este un om bine intenţionat, cu experienţă diplomatică, administrativă şi politică; şi pentru că este singurul bine printre primii cinci candidaţi; are alte poziţii decât mine în privinţa UE (eu vreau o alianţă europeană de state suverane…) şi în alte domenii, deci nu este exact binele pe care îl doresc pentru România… dar este un bine.
  5. Nu votez cu Klaus Iohannis pentru este un infractor dovedit, chiar dacă încă nu s-au îndeplinit demersurile legale necesare (instanţele au constatat folosirea documentelor false pentru însuşirea unor imobile, la aceste fapte penale adăugându-se nerespectarea sentinţelor şi altele asemenea); de asemenea, nu votez cu Klaus Iohannis pentru că este dovedit ca rău de actele sale în sprijinirea unei organizaţii naziste, în boicotarea Zilei Naţionale ca Primar al Sibiului, în insultarea şi persecutarea Creştinilor practicanţi din România etc., etc.
  6. Poate că Klaus Iohannis este un rău mai mic decât Dan Barna sau Viorica Dăncilă, nu ştiu; dar ştiu că (a) nu votez cu răul şi (b) practica „votăm răul mai mic”, aplicată din 1990 şi până acum, este responsabilă de starea României şi a clasei politice româneşti. (Am mai explicat asta aici.)
  7. Nu votez Viorica Dăncilă pentru că reprezintă real, concret, ideologic şi factual, un partid şi un sistem neo-comunist, unul dintre principalii răspunzători pentru relele din România de azi; adică reprezintă un rău (indiferent dacă mai mare sau mai mic decât Klaus Iohannis, Dan Barna sau Mircea Diaconu).
  8. Nu votez  Dan Barna, reprezentat şi întruchipare a mişcării neo-bolşevice U.S.R., o mişcare a aroganţei violente, a urii, extremismului şi rasismului corect politic; pretenţia de a fi „preşedintele tuturor românilor” deşi îi dispreţuieşte şi vrea să îi distrugă pe Creştini şi tot ce înseamnă tradiţie românească este pur şi simplu monstruoasă; este evident un rău şi nu votez răul.
  9. Nu votez Mircea Diaconu candidatura lui este o întruchipare a meschinăriei şi ratării populare de astăzi, meschinărie şi ratare ce sunt cauza directă a menţinerii României în oceanul de corupţie în care se află; el însuşi descriindu-se ca „absolut banal” (un conducător de stat banal este garanţia involuţiei, corupţiei, prăbuşirii), după figura tristă pe care a făcut-o ca europarlamentar s-ar fi cuvenit să îşi dea seama că nu se pricepe, nu e locul lui în politică – dar dacă sunt alţi neaveniţi, crede că e cazul să fie şi el; ca politician a fost oscilant politic dar cumva mereu legat de neo-comunism şi neo-marxist, în Parlamentul European devenind aliat al socialiştilor bolşevici italieni; prezentându-se drept creştin, Mircea Diaconu a votat numeroase acte europene de extremă-stânga, evident anti-creştine, evident anti-democratice şi evident anti-româneşti; le-a votat fie din lipsa capacităţii de înţelegere (ceea ce îi anulează orice valoare de conducător de stat), fie înţelegând însă pretinzând că nu înţelege; dacă s-ar fi ocupat de teatru, chiar şi politic, ar fi rămas respectabil – aşa, rămâne doar un mijloc de sabotare a candidaţilor capabili.
  10. Nu votez cu persoanele care sunt mai jos de locul cinci în cursa electorală pentru că nu au şanse pentru turul doi şi între primii cinci este cineva cu care pot să votez. Dacă un asemenea candidat nu ar fi existat (între primii cinci), atunci aş fi votat cu un bine oricât de mic, oricât de mic i-ar fi fost procentul.
  11. Da, mi se pare logic să votez cu un „bine mai mic” dar care are şanse să fie ales, decât cu un „bine (ceva) mai mare” dar care nu are şanse. În această perspectivă, însăşi capacitatea de conducere a celui care se angajează în lupte inutile este discutabilă. Ca şi a celui care nu ştie când să se retragă şi să sprijine un concurent cu şanse reale şi aflat destul de aproape de poziţia sa.

Bineînţeles, acestea sunt părerile mele.
Prezentate la cerere (de fapt, cereri).
Am spus ce fac şi de ce, însă alegerea este totdeauna personală.
Fiecare face cum crede şi răspunde pentru ceea ce a făcut.
(Faptul că răspundem pentru ceea ce facem este un adevăr absolut pe care foarte multă lume preferă să îl uite. Şi totuşi poluarea văilor şi răurilor cu peturi, doze, plastice, sticle etc., etc., poluare ce distruge mediul şi favorizează inclusiv îmbolnăviri grave, nu sunt din vina lui Dumnezeu, a Preşedinţiei, a Guvernului etc., ci a „oamenilor simpli” care, satanic, îşi împut Ţara pe care pretind că o iubesc. Provocând inclusiv decese… pentru care aceiaşi „oameni simpli” dau vina pe alţii. Şi ajung aici la faptul că adeseori nu politicienii sunt de vină… şi la altele pe care, poate, o să le reiau mai târziu.)
Chiar dacă aveţi alte păreri (politice sau de altă natură), eliberaţi-vă de ura imprimată de mass-media şi amintiţi-vă că suntem fraţi şi colocatari ai aceleiaşi nave cosmice („o piatră în cer„… cum spunea cineva).

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În caz că cineva nu înţelege din răspunsuri, întrebările care mi s-au pus au fost următoarele:

  1. Votez?
  2. Dacă da, cu cine?
  3. De ce cu Theodor Paleologu, pentru că îl susţine PMP?
  4. (Atunci) de ce cu Theodor Paleologu?
  5. De ce nu cu Iohannis?
  6. Dar Iohannis nu e un rău mai mic decât Barna/Dăncilă?
  7. De ce nu cu Dăncilă?
  8. De ce nu cu Barna?
  9. De ce nu cu Diaconu?
  10. De ce nu cu Iovan/Cumpănaşu/Peia etc.?
  11. Dar nu cumva Iovan/Cumpănaşu/Peia etc. este/sunt un bine mai mare decât Paleologu?

(Bineînţeles, nu neapărat în ordinea asta şi, evident, nu numerotate. 🙂 )

Votăm binele (fie şi mic), NU răul (chiar „mai mic” decât alt rău)

1. Votul înseamnă garantare, înseamnă că delegăm pe cineva să ne reprezinte. Reprezentarea poate să fie parţială sau totală, dar în amândouă formele implică răspunderea noastră, a votanţilor.
 Ca urmare, ideea de a vota „cu răul cel mai mic” este dementă.
Votând cu răul îţi asumi răspunderea pentru ceea ce se întâmplă rău.
Două exemple:
a) Ce votezi între Inchiziţie şi Jihad?
Răspuns corect: Nu votez!
Între două fenomene criminale, chiar dacă unul are de 20 până la 100 de ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
b) Pe cine votezi între Stalin şi Hitler?
Răspuns corect: Nu votez!
Între doi psihopaţi megalomani de extremă-stânga, unul socialist internaţionalist, altul socialist naţionalist, chiar dacă unul are de zece ori mai puţine victime decât celălalt, nu votez cu niciunul. Dimpotrivă, lupt împotriva amândurora.
Cine votează cu Inchiziţia sau Hitler, cu Stalin ori Jihadul, îşi asumă, implicit, toate răutăţile acestora.
Deci: Nu votăm cu răul cel mai mic, votăm cu binele.
Cu o precizare esenţială: Votăm cu binele chiar dacă este mic!

2. Patima perfecţionismului ca formă a trufiei.
Cheia pentru care ticăloşii conduc România din 1990 încoace se poate găsi în trufia perfecţionismului din societate.
Oamenii aleg să voteze cu răul (eventual „mai mic”), doar pentru binele… nu e destul de perfect!
Ca urmare, răul se accentuează neîncetat.
Unii dintre politicienii patrioţi, cinstiţi, culţi, de valoare, ai României post-decembriste au fost Ioan Alexandru şi George Pruteanu. Acest lucru a fost dovedit şi de mandatele lor de parlamentari. În clipa în care am întrebat mulţi oameni dacă au votat cu ei, sau dacă ar vota cu ei pentru Preşedinţie, am aflat că mulţi nu i-au votat şi nu i-ar fi votat. De ce? Pentru că „vorbeşte prea pătimaş”, pentru că „vorbeşte prea doct”, pentru că „e am gras” (da, nu glumesc!), pentru că „e prea slab” (da, nu glumesc!) etc., etc. Nimic serios! Nimic legat de gândirea lor, trăirea lor, lupta lor pentru România, pentru Români. Nimic! Tot felul de pretexte. În schimb aceeaşi oameni – care se consideră patrioţi, buni, cu vederi largi etc. – au votat (şi votează!) infractori, grupări de infractori, partide şi candidaţi ce au pus umărul fie la distrugerea României, fie la jaful public (de fapt acelaşi lucru).

Realismul sec ne arată că dacă un om politic vrea sincer binele României/Românilor şi are un program fie şi bunicel – deci imperfect, dar aflat într-o direcţie bună – merită votat. Mai ales dacă are drept contracandidaţi oameni răi. Fie şi din zona „răului mai mic”.
Este de mii de ori mai bine – şi mai logic – să votăm un „bine mai mic” decât un rău „mai mic”.
A nu vota un bine, fie şi „mai mic” pe motive de antipatii minore, nuanţe de opinie etc. este sinucigaş.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „răul mai mic” vom avea aproape exclusiv candidaţi din zona răului, pentru că tot ceea ce au nevoie este să arate că ei sunt un „rău mai mic” decât ceilalţi candidaţi.
Este evident, este logic, este ceea ce ne arată realitatea: votând „binele imperfect” vom avea tot mai mulţi candidaţi din zona binelui, pentru că aceasta este zona care aduce voturi.
Votând răul, fie şi socotit „mai mic”, garantăm supremaţia politică a răului.
Votând binele, fie şi socotit „mic”, garantăm supremaţia politică a binelui.
Alegerea şi răspunderea pentru alegere ne aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Despre originea răului în societate

Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1.17)
Toate să le cercetaţi, păstraţi ce este bine, feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.” (I Tesaloniceni 5.22)

De-a lungul istoriei au existat multe concepte şi instituţii îngrozitoare, ce au rănit foarte mulţi oameni. Cea mai mare sursă a suferinţei omeneşti a fost însă, totdeauna, relativismul moral personal.

Temujin sau Genghis-Han, un psihopat criminal foarte lăudat în ultima vreme, a ucis cel puţin douăzeci de milioane de oameni şi a adus cel puţin 100 de milioane de oameni în sclavie. De ce? Pentru că aşa a vrut! Nu au existat motive politice, economice, religioase ori militare pentru acţiunile sale. Pretextele patetice contemporane – de tipul „a vrut să îşi sature oamenii” – sunt ridicole atât în contextul mărturiilor privind gândurile şi valorile lui Genghis-Han cât şi situaţia practică. Numai după un an de jaf în China oamenii conduşi de Genghis-Han strânseseră averi uriaşe. Nici vorbă să sufere de foame! Ei. Chinezii, însă, au fost aduşi până la canibalism de „eroul” care îi invadase. Erou? Da, însă unul negativ. Ca toţi psihopaţii megalomani, şi Genghis-Han era tolerant cu cei care i se supuneau. Că pentru a ajunge la marea sa toleranţă trebuia să devi un sclav cu moartea deasupra capului… pe cine mai interesează? Tot ce a avut Temujin ca geniu militar sau politic a fost pus în slujba unor pofte dezlănţuite şi contradictorii. De pildă, autorul a nenumărate violuri – nici nu se ştie numărul exact al femeilor pe care le deţinea (da, le deţinea) – era pasionat şi de asceză! Cel care şi-a ucis rude pentru o umbră de bănuială de neascultare a făcut general un duşman care aproape l-a ucis cu o săgeată. „Motivele” invocate de Genghis-Han sunt simple pretexte – dovadă că în contexte similare procedează extrem de diferit… dacă are chef. Pentru că ceea ce l-a condus pe el, de la început şi până la sfârşit, a fost convingerea că ce vrea el trebuie să se facă. Niciun reper moral stabil.

Însă nicio societate nu rezistă fără repere morale stabile.

Romanii s-au ridicat de la o mână de ţărani săraci la o mare putere datorită valorilor morale. Sau, mai bine zis, câtă vreme au avut aceste valori. La început datoria faţă de patrie şi neam erau, pentru ei, absolute. Bogăţia era frumoasă dacă slujea patria şi neamul, altfel devenea otravă. În vremea în care imperialismul grecesc s-a avântat în Italia a aflat că cei pe care încerca să-i cucerească aveau ca aliat Roma. O cetăţuie care fusese vreo două secole sub cizma Imperiului Etrusc. Şi care, uimitor, izbutise să se elibereze… şi începuse să-şi cucerească fostul cuceritor. Trimisul grecilor la Roma s-a izbit de un insucces uluitor. Mitele pe care le pregătise nu au găsit nicio mână care să le primească. Senatorii romani duceau o viaţă spartană. Grecii nu au luat în seamă teama trimisului lor şi au hotărât să-i distrugă pe romani. Ca urmare, statele greceşti implicate au ajuns să fie cucerite de romani. Dar ce se întâmplă după ce grecii, cuceriţi de romani, încep să-i cucerească pe aceştia cultural? Convertindu-i mai ales la hedonism – adică la iubirea de plăceri (trupeşti). Ce se întâmplă? Ţara romanilor slăbeşte şi apoi se prăbuşeşte. Iar partea ei răsăriteană – Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole – este, treptat, preluată cultural, politic, economic, religios etc. (Bineînţeles, de greci.)

Otomanii ce practicau un islamism ascetic-militarist au cucerit teritorii întinse pe trei continente. Ungaria a devenit paşalâc, Polonia le-a plătit tribut ca şi Ţările Române, Africa de Nord a fost sub stăpânirea lor, la fel Arabia, Mesopotamia (Irakul), ba chiar şi mult din Caucaz, Sciţia Mare etc. Acest imperiu ce părea imposibil de oprit s-a prăbuşit de asemenea ca urmare a prăbuşirii valorilor morale (şi aici grecii au aplicat aceeaşi metodă ca faţă de romani, dar cu un succes mult mai limitat; condiţiile se schimbaseră).

Peste tot se vede – în toate locurile, în toate timpurile, la toate grupurile omeneşti de la clan la stat – acelaşi lucru: relativismul moral duce la prăbuşire, valorile morale stabile ridică.

Cei care susţin relativismul moral o fac doar pentru că ştiu că fac lucruri rele. Niciun om care vrea sincer să fie bun, să facă binele, nu va susţine relativismul moral. Va susţine un sistem de valori puternic, fie şi chiar numai ca un ideal absolut necesar. Oamenii au nevoie să tindă spre înălţimi! Dar cei care vor să facă răul au nevoie de relativism moral! Acesta este singurul mijloc pentru a bloca sistemul imunitar al societăţii. Cu un sistem de valori morale stabil, societatea se poate apăra de rău. Cu relativism moral şi răul şi binele devin greu identificabile, ba chiar interschimbabile. Nu doar că sistemul imunitar este cel puţin derutat, dar poate fi chiar folosit împotriva binelui (bunilor). Ducând societatea la autodistrugere.

Fenomen, revin, petrecut de nenumărate ori în istoria omenirii.

Şi singura „plasă de siguranţă” a fost comunitatea celor care şi-au păstrat valorile morale. Fie că vorbim despre Comunism, Nazism, Fascism, Leninism, Stalinism ori alte regimuri politice de extremă-stânga, fie că vorbim despre prăbuşirea Imperiului Roman de Apus ori a unor state din Asia, Africa sau Americi, avem, totdeauna, această situaţie.

Dincolo de toată răutatea lumii omul poate să facă binele, să devină bun. Dacă vrea. Şi dacă îşi însuşeşte un bun sistem de valori morale. Pe care să-l urmeze cu statornicie.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum luptau Românii?

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)