Mitul mitologiilor populare românești

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Mitul mitologiilor populare românești

Mă roagă un prieten să fac ”un material pe blog despre Cosmogonia Românească populară”.
Deoarece am mai scris – și grăit – pe subiect, încep cu esența:

”Cosmogonie românească” există doar

1. În cultura livrescă (zis) românească, unde are felurite forme și autori cunoscuți (deci nu este populară).
2. În fanteziile și născocirile puse de unii intelectuali pe seama poporului (ceea ce ține tot de cultura livrescă, de fapt, putându-se încadra, după caz, la falsurile patriotice, la falsurile motivate politic ).

Popular, cosmogonia creștin-ortodoxă este singura acceptată la Români.
Doar că acest adevăr nu convine, fie din patriotism incorect, fie din fanatism politic.

Din prima categorie fac parte autori care s-au străduit exagerat să dovedească vechimea și continuitatea românească.
Și, pentru a atinge acest scop, au crezut că merită să apeleze la ceea ce s-a numit, poate prea îngăduitor, falsuri patriotice.
Ele există la mai toate popoarele lumii, nu doar la Români. Dar pretutindeni ele au făcut mai mult rău decât bine. Printre altele, pentru că au răspândit imoralitatea drept metodă de lucru pentru istorie sau etnologie. Dar mai ales pentru faptul că au devenit argumente pentru a se pune la îndoială faptele istorice și etnologice, oricât de clar dovedite.

Un exemplu celebru este mitul livresc al ”Dochiei”, a lui Asachi: acesta a asemănat superficial numele Babei Dochia cu acela al Daciei și a născocit o basnă (o poveste evident mincinoasă) despre o fiică ”Dochia” a lui Decebal care ar fi fugit pe Ceahlău de Traian și ar fi devenit stană de piatră.
Și astăzi această creație a lui Gheorghe Asachi este preluată de unii drept ”creație populară”. Cu toate că este dovedit absolut clar faptul că ”mitul Dochiei și al lui Traian” este un fals patriotic, este născocirea lui Asachi pusă pe seama poporului.
Și astăzi sunt autori străini care, ignorând intenționat cazurile similare din propria istorie, folosesc falsul patriotic al lui Asachi pentru a declara toată istoria și cultura Românilor drept „născociri târzii ale unor intelectuali”.

Alte falsificări au fost născute de aderențe politice fanatice.
Un exemplu clasic este opera lui Mihai Roller, o masivă falsificare a istoriei și culturii Românilor din aderența oarbă la Stalinism.
La fel este și vestita lucrare Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu, o lucrare cerută de Partid și livrată cu râvnă comunistă de nomenclaturistul în cauză1.

După cum arăta Giuseppe Cocchiara, programatismul ideologic al secolelor XVIII-XIX a impus modificarea folclorului cules. Modificarea s-a făcut atât prin ceea ce s-a cules (de exemplu fiind ignorate toate formele direct și clar creștine), cât și prin alterarea materialului cules („cizelare” fiind unul dintre termenii folosiți, „mici corecturi” fiind una dintre expresiile preferate etc.). Alterarea s-a făcut atât involuntar (prin limitele tehnice ale vremii, prin subiectivismul culegătorilor sau, dimpotrivă, al surselor etc.) cât și – foarte mult! – intenționat.

Revin la exemplul dat de același G. Cocchiara în privința renumitei Kalevala. Aceasta din urmă este o realizare literară a unui medic, Lönnrot. Acesta a adunat mai multe creații populare finlandeze, apoi le-a „finisat” și asamblat – prin bucăți compuse de el – într-o „saga” pe care a numit-o Kalevala. Problema este că opera lui Lönnrot nu este creație populară! Deși a fost pretinsă ca atare, iar mulți până și astăzi o cred așa. Kalevala este o creație cultă, de inspirație populară.
Giuseppe Cocchiara folosește aici un exemplu excepțional: al asamblării unui vas nou din cioburile mai multor vase preistorice. Vasul format, chiar dacă folosește cioburile antice, este un vas nou, nu un vas care a existat în trecut.

La fel sunt și feluritele – și contradictoriile – „cosmogonii populare” atribuite Românilor, dar inexistente în popor.
Sunt creații livrești, de inspirație (parțial) folcloristică, ale unor autori cu educație livrescă – de la Pamfile sau Romulus Vulcănescu la Marcel Olinescu. Multe dintre ele de reală valoare literară.
Însă nu reprezintă în niciun fel realitatea folcloristică românească adevărată. Și sunt imorale tocmai prin pretenția că reprezintă inexistente – atenție! – „mitologii românești”.

Și ajungem aici la o problemă pe care niciunul dintre iubitorii sau adoratorii de „mitologie populară românească” nu vrea să o vadă: contradicția între descrierile imaginarei „mitologii românești”.
Adesea fiind contradicții interne și radicale, dar cu atât mai mult între variantele prezentate.
Însă cea mai mare problemă este aceea a contradicției cu realitatea, a opoziției cu adevărul.

Voi pleca de la un caz celebru și deosebit de fals întipărit în mentalul colectiv: Dragobetele.
Dragobetele este un obicei bulgăresc, fără nicio legătură cu tradiția românească – și mai ales fără nicio legătură cu tradiția românească veche. Acestea sunt fapte comune în etnologia românească.
Dar…
În secolul al XVIII-lea Muntenia și Oltenia au primit Bulgarii fugiți din sudul Dunării de „binele” Islamului Otoman. Unul dintre efecte a fost preluarea unor elemente culturale sau lingvistice. Nu doar de către Bulgarii veniți aici de la Români, ci și de către Români de la Bulgari.
Astfel, în câteva sate românești apropiate de Dunăre, unele familii, fie mixte, fie foarte apropiate de cele ale imigranților bulgari, au preluat (și) obiceiul bulgăresc numit Dragobete în secolul al XIX-lea.
Etnologic, situația este clară: obicei tradițional bulgăresc preluat local. Doar că pentru creatorii de mitologii pretins românești a fost altceva!
În lipsa oricărui pretext popular românesc pentru vreo ”zeitate erotică” ce ar fi putut fi atribuită imaginarului ”panteon păgân pre-creștin”, unii au declarat Dragobetele ca românesc, ba chiar dacic, ba chiar zeu al iubirii etc.

Științific, demersul este dincolo de ridicol, frizând escrocheria.
Dar, ca multe altele similare, este susținut de felurite grupări politice (a se vedea, din nou, lucrările pe temă ale lui Giuseppe Cocchiara pentru lămurirea fenomenului).
Exact la același nivel sunt și aproape toate textele de „cosmogonie populară românească”.
Dar cum se explică succesul lor în rândul intelectualilor?
Prin snobism și necredință.

Ca mărturie pentru snobismul și necredința aflate la temelia mitului „mitologiilor populare românești”, chiar și la creatorii de falsuri patriotice, merită amintită o îndreptățire de sine exprimată de Mircea Olinescu:

„Părerea noastră e că mitologia românească e tot așa de încântătoare ca și mitologia scandinavă sau greco-romană…” (Olinescu, 2001:15).

Din preaplinul inimii grăiește gura (Matei 12:34), într-adevăr: pentru cei subjugați de valori străine apare necesitatea slugarnică de a pune valorile naționale în acord cu acelea.
Ca urmare, apare nevoia de a modela creațiile populare ale culturii de origine după valorile străine.
Ceea ce garantează falsificarea.

Aici s-ar cuveni să amintim faptul fundamental că orice element folcloric sau etnologic poate fi înțeles DOAR în contextul originar.
De exemplu, o mărgea de sticlă poate să fie o podoabă ieftină într-o cultură și un simbol sacru în alta.
Ca urmare, scoaterea din context GARANTEAZĂ falsificarea.
Și exact acest demers, mărturisit mai sus de Olinescu, este cel care stă la temelia tuturor lucrărilor declarate de sau despre „mitologia (populară) românească” sau „cosmogonie (populară) românească”2.

Revenind la citatul în cauză, observăm că mărturisește deschis și izbitorul păgânism al autorului (Marcel Olinescu).
Pentru un Creștin adevărat mitologiile amintite sunt evident rele – malefice, înfiorătoare, îngrozitoare, sinistre, cum vrem să le spunem, dar în esență, rele. Zeii lor sunt de o răutate monstruoasă, plini de patimi rușinoase, corespunzători integral demonilor din Biblie.
Pentru un Creștin care studiază amintitele mitologii ele pot să fie interesante – în primul rând științific, foarte puțin teologic –, dar nu au cum să fie „încântătoare”.
Pentru a vedea descrierile mitologiilor „scandinavă sau greco-romană” drept „încântătoare” trebuie ca cititorul să fie stăpânit de cel puțin o semnificativă parte din patimile promovate de ele: minciuna, lăcomia, curvia, adulterul, incestul, invidia, crima, înșelăciunea, furtul, abuzul, ranchiuna ș.a.m.d.
Iar această aderență oarbă, inconștientă și reflexă, la asemenea (anti-)valori garantează falsificarea elementelor de cultură creștină.
Fapt ce poate fi extrem de ușor dovedit în același caz al așa-zisei „mitologii românești” a lui Olinescu, prin nenumărate afirmații mincinoase ale acestuia. Un exemplu simplu fiind declararea Bibliei de către acesta drept „povestiri mito-istorice” (ibidem).

Voi introduce aici o dimensiune personală a privirii asupra lucrării Mitologia românească de Marcel Olinescu: am început să o citesc la nouă ani, vreme în care eram ateu.

Citisem pe atunci mitologie greacă din plin – de fapt prima carte pe care am citit-o, la cinci ani, a fost Odiseea. Pe la șapte ani citisem Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Tata ne citea constant din Platon și alți filosofi greci sau indieni, din filosofia – și mitologia – indiană, din mitologie egipteană. El însuși fiind ateu. Mai puțin cunoșteam mitologia scandinavă, însă nu îmi era cu totul străină.
Pe scurt, știam ce este mitologia: un ansamblu de credințe religioase cu un panteon principal, altul secundar, eventual altul sau altele negative, incluzând tiparul relațiilor dintre oameni și zeitățile mitologice. Evident, zeitățile mitologice fiind creații imaginare, fără o existență reală, atestabilă – ceea ce le-ar fi mutat în zona figurilor legendare, de tipul lui Licurg, de exemplu.

Un șoc cultural pe care îl avusesem la opt ani a fost provocat de ateul meu tată.
Atunci fusesem invitat de un coleg (G.L.) la Cercul de Ateism – el știind că sunt ateu. Însă tatăl meu mi-a interzis participarea, deși era ateu!
De ce?
Pentru că, mi-a arătat el, știam prea puține pentru a purta cu demnitate o dispută pe temă.
Și a jucat rolul credinciosului, într-o dezbatere de peste o oră, în care mi-a făcut praf argumentele atee. Demonstrându-mi că nu sunt pregătit pentru o dispută adevărată, științifică, pe subiect.
Printre altele, mi-a atras atenția asupra faptul că Iisus Christos este o persoană istorică, a cărui existență este probată prin izvoare scrise inclusiv necreștine, mai multe decât pentru multe figuri istorice a căror existență nu este contestată de nimeni.

Deci, pe de-o parte știam ce este o mitologie și ce sunt figurile (personajele) mitologice.
Iar, pe de altă parte, știam că Iisus Christos, Apostolii și cel puțin o mare parte dintre „sfinți” sunt persoane istorice (indiferent dacă îi credem sau nu sfinți).
Pe când în mitologii „zeitățile” sunt categoric fantastice, iar eroii pot să fie, după caz, legendari sau fantastici.
Cu varianta firească a semizeilor, adică a eroilor legendari sau fantastici zeificați – intrați în panteonul amintit mai sus.

Din această cunoaștere a venit primul șoc al textelor lui Olinescu: lipsa de distincție dintre legendar și mitologic, lipsa de distincție între legendar, (fapt) istoric și imaginar.
Iar al doilea șoc a fost provocat de contradicția între afirmația că mitologia lui Olinescu ar reprezenta credințele populare românești și realitatea observabilă direct.

De pildă, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să folosească expresia „înainte de Dumnezeu” (Olinescu, 2001:18), cu excepția ateilor.
Aceștia foloseau, totuși, expresia ca întrebare anti-creștină, ca exprimare a ideologiei ateist-comuniste, nu ca parte a vreunei concepții populare.

De asemenea, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să creadă că ar fi existat „înainte de Dumnezeu” „o mare de apă” „în tot hăul cel fără de margini” (ibidem).
Și, pentru cititorul interesat, voi sublinia faptul că am avut contact atât cu Românii, Bulgarii, Sârbii, Țiganii și Evreii din București, cât și cu mulți din jurul acestei metropole (din Bragadiru, Glina, Cernica, Popești, Leordeni, Berceni, Afumați, Crevedia etc.).
De asemenea, am cunoscut localnici din Buzău, Vrancea, Prahova, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Argeș, Gorj, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călărași, Ialomița, Constanța, Tulcea, Olt, Bacău, Galați, Vaslui etc., etc.
De fapt una dintre împlinirile vieții mele este că am călcat prin toate județele țării – inclusiv prin unele aflate sub ocupație străină – și am cunoscut oameni din toate acestea (Români și alogeni). Dar și la nouă ani, înainte de a-mi împlini acest vis, călătorisem prin cel puțin zece județe, și cunoscusem oameni din mult mai multe.

Niciodată nu auzisem de cineva care să spună că „înainte de Dumnezeu” ar fi existat „lumea de sub noi” și/sau „celelalte tărâmuri”.
Pe scurt, niciodată nu auzisem vreun Român care să afirme concepțiile pe care le punea Olinescu pe seama poporului nostru.
Ca urmare, m-am hotărât să întreb.

Mi-am întrebat bunicul patern – la origine sătean din Viișoara, Jud. Constanța – despre apariția lumii după sătenii lui. Mi-a spus, cât de corect politic a putut – căci teama de regim era mare –, că „în trecut oamenii credeau că Dumnezeu a făcut lumea cum scrie în Biblie”. Dar că acum există școli în care se învață altă gândire (gândirea comunistă).

Mi-am întrebat bunica maternă – la origine din Socetu, Jud. Teleorman – despre același lucru. Și, cu alte cuvinte, am primit același răspuns.

Am întrebat bătrânii de pe stradă – locuiam în București atunci – despre ce credeau bunicii lor despre apariția lumii.
Unii erau din Transilvania, alții din Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova. Alții din Dicia (Dobrogea) sau chiar din Basarabia ori Maramureș.
Toți povesteau aceleași lucruri.
Unii disprețuind credințele biblice ale înaintașilor, pentru că erau acum comuniști și credeau că „religia este obscurantism”.
Alții mărturisind aceleași credințe biblice.
Eventual certându-se între ei privind adevărul textelor biblice sau al celor comuniste (evoluționiste).

Dar niciunul dintre ei nu auzise în viața lui despre „hăul de ape”, despre „înainte de Dumnezeu”, despre „fluturele” care s-ar fi „întruchipat în Dumnezeu”, despre Sfântul Nicolae pe post de „sfetnicul lui Dumnezeu”, despre „odaia în care stă Dumnezeu” și celelalte pe care Olinescu le atribuia poporului român.

Acum, după o viață de cercetare, sunt cu atât mai îndreptățit să spun că nu am întâlnit în popor imensa majoritate a lucrurilor pe care „mitologiile” (lui Pamfile, Olinescu, Ghinoiu, Vulcănescu etc.) le declară „credințe populare”, „mituri populare” sau „mitologie populară”.
Mai rău, multe din cele, totuși, întâlnite s-au dovedit a sta cu totul împotriva „interpretărilor” oferite de amintiții autori.
De multe ori autorii de „mitologii” contrazicând inclusiv textul popular citat (nu totdeauna corect!), ca să poată da valențe mitologice unor concepții creștine.

Un exemplu tipic, pe care l-am mai dat, este acela al pretinsului „dualism” (chiar „bogomilic”) al spiritualității populare românești. „Dualism” care ar fi dovedit prin termenii „Fârtate” și „Nefârtate” folosiți, primul de Satana pentru Dumnezeu, al doilea de Dumnezeu pentru Satana.
Textul citat adesea – și invocat și de Marcel Olinescu – afirmă că „Dracul… ținea morțiș să fie frate cu Dumnezeu”. Că Dumnezeu ar fi apărut dintr-un fluture, iar Dracu dintr-un vierme (nu omidă!). Altfel spus, textul citat pretinde că Dumnezeu și Dracu sunt diferiți prin natura lor, că nu există frăție între ei, ci este o dorință „pizmașă” a Satanei să fie frate cu Dracu. Dar comentatorii, inclusiv autorul amintit, pretind că este vorba despre o concepție „dualistă”, chiar „bogomilică”! Ceea ce este în directă contrazicere cu textul pe care îl citează!

Încercând o apărare în fața acestor sofisme, I. Oprișan încearcă să vorbească despre un „dualism în sens multiplu”; recunoscând deschis contradicția dintre concepțiile bogomile și cele din textele populare citate de Olinescu (ibidem:7).
Totuși „multiplul” găsit de I. Oprișan este limitat la un sens (și doar unul!). Acela al „conștiinței existenței paralele a lumii de aici cu cea de dincolo” (ibidem). Ceea ce nu are însă nicio legătură cu ceea ce înseamnă dualismul pentru o mitologie sau religie.

Să fie clar: în toate religiile sau mitologiile există cel puțin două planuri ale existenței, dacă nu mai multe3.
Până și ateismul are, alături de planul istoric, acela al „viitorului luminos”, niciodată atins, dar mereu promis maselor atee și urmărit de acestea. Asta nu înseamnă că ateismul devine „dualist”, așa cum nici mitologia greacă nu este „dualistă” pentru că are, alături de lumea concretă, Olimpul, Hadesul și chiar și alte lumi.
Termenul de dualist se folosește corect (1) pentru mitologiile și religiile care pun binele și răul (în recepție proprie) ca două fețe intrinseci și opuse ale existenței sau (2) pentru mitologiile și religiile care consideră existența alcătuită din două elemente, esențe sau realități opuse, precum spiritul/spiritualul și materia(lul). Concepte evident străine culturii populare românești.
Această confuzie – intenționată sau nu – a termenilor științifici folosiți se repetă constant în lucrările de așa-zisă „mitologie populară românească”.

Pe aceeași linie de înșelare intenționată a cititorilor se află și selecția materialului folcloric folosit drept „argument” de autorii amintitelor mitologii.
Spre deosebire de demersul copilului care eram la nouă ani – de a aduna informație de la cât mai mulți oameni –, mitologizanții amintiți reduc, dimpotrivă, sursele până la absurd.

Este de ajuns ca un singur ”subiect” să facă o glumă – inclusiv la beție –, să spună o basnă în bătaie de joc, pentru ca mitologizanții să o transforme într-o ”credință românească universală”.

În același timp, ceea ce este cu adevărat specific românesc se ignoră sistematic.

De exemplu, faptul că în toate bisericile cât de cât mai largi femeile stau de-a dreapta Mântuitorului și bărbații de-a stânga este deosebit de interesant.
Nu am putut găsi însă nici măcar o singură lucrare pe subiect. Deși este un subiect esențial pentru spiritualitatea românească populară!

Faptul că la Români se socotește că sarcina șterge toate păcatele femeii este în contradicție cu toate culturile învecinate sau mai îndepărtate.
La Români fata care a păcătuit poate să râdă în fața întregii obști dacă este însărcinată și nimeni nu are voie să o certe.
Copilul ei se numește copil din flori și este socotit mare binecuvântare.
Pe când la Sârbi este numit copilul curviei sau copil de curvă; la Francezi ori Englezi este un bastard; la Bulgari este cel puțin nelegitim dacă nu netrebnic (несретник) etc., etc.
Nici pentru această specificitate spirituală a Românilor nu am găsit vreo lucrare.

Există în schimb tot felul de fantasmagorii denumite „studii etnologice” sau „studii folclorice”, care pretind, absolut mincinos și 100% neștiințific, să descrie o „mitologie românească” ce are singurul defect că nu există.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Lipsa lustrației (= purificarea lumii politice de membrii unui regim nociv) după 1989 a permis edulcorarea sau chiar albirea totală a biografiei unor nomenclaturiști și torționari, precum Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Alexandru Florian, Romulus Vulcănescu și mulți alții. Deși în 1958 Romulus Vulcănescu este numit șef de sector în cadrul Institutului de Arheologie, o funcție foarte importantă politic (în care cei numiți aveau răspunderea de a ”dovedi” ca adevărate pretențiile ideologiei comuniste). Trecem peste alte răspunderi de partid ale funcției și subliniem faptul că Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu a făcut parte din programul protocronist al Regimului Ceaușescu. Prin urmare, deși apărută într-o vreme a ”economiei” de hârtie, cerneală tipografică, electricitate etc., lucrarea a fost tipărită în zeci de mii de exemplare (tatăl meu era tehnician tipograf, iar informația care circula în mediul tipografilor era că se dăduse ordin pentru o sută de mii de exemplare, deși carte avea cca. 700 de pagini; cu siguranță nu s-a ajuns la acest tiraj, pentru care nu existau posibilități în epocă decât pentru cărțile ”Tovarășilor” din capul statului, dar esențială este încadrarea cărții lui R.V. în rândul celor considerate fundamentale de Regimul Ceaușescu). ↩︎
  2. Toate lucrările de așa-zisă „mitologie românească”, „mitologie română”, „mitologie la români” etc. pe care le-am găsit au la bază evidente modele străine. Indiferent că acestea sunt Kalevala ori scrieri fantastice de secol XX, că sunt formele mitologiei romane sau ale mitologiilor indiene. Toate suferă, prin urmare, de o lipsă de originalitate în origine (sic!), de o adâncă dependență de modele străine și, implicit, de o radicală detașare (sau înstrăinare, evident) de Cultura Română Veche (pe care pretind să o descrie). ↩︎
  3. De pildă, în religiile Socialismului și Comunismului există ”lumea veche”, ce trebuie distrusă, există ”vremea luptei” (totdeauna acum) și există ”viitorul luminos” (la care nu se ajunge niciodată din pricina ”sabotorilor” și ”trădătorilor”, ”agenților străini” și altor pretexte similare). Ca urmare și în aceste religii există trei planuri sau tărâmuri distincte. ↩︎

Ferește-te de omul care spune ce îți place!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ferește-te de omul care îți spune ce îți place să auzi!
(Mihai-Andrei Aldea)

Domnul nostru Iisus Christos, Dumnezeu și Om, om desăvârșit, este înfățișat de mulți îndulcit (edulcorat), departe de ceea ce a fost: o prezență mereu provocatoare, adeseori chiar supărătoare, până și pentru Apostolii Săi.

De pildă, atunci când Mântuitorul a venit la Apostoli mergând pe apă aceștia au crezut că este o nălucă și au țipat de frică!
Atunci când Iisus Christos le-a spus tuturor că divorțul din pretexte este desfrânare, Apostolii au considerat că ”atunci” este mai bine ca omul să rămână necăsătorit – ca și cum căsătoria ar fi doar un pretext pentru viața sexuală.
Atunci când Dumnezeul-Om le-a spus ucenicilor Săi că pentru a avea viață trebuie să mănânce Carnea Sa (Trupul Său) și să bea Sângele Său, mulți dintre aceștia s-au smintit, părăsindu-L.
Atunci când Petru a tras mreaja plină de pești a fost atât de speriat încât – genială soluție! – I-a cerut Fiului lui Dumnezeu să plece de la el. Ca și cum soluția pentru păcătos este o și mai mare despărțire de Dumnezeu, în loc de unirea cu Acesta!
Când Mântuitorul a spus că mai ușor este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să se mântuiască un bogat Apostolii au fost șocați.
Pe când mergeau spre Ierusalim și Iisus Domnul prevestea pătimirile prin care avea să treacă Apostolii erau atât de impresionați încât se certau care dintre ei ar fi primul.
Etc., etc.

Pe scurt, Iisus Christos a spus adevărurile de care oamenii au nevoie pentru mântuire, indiferent dacă le plac sau nu.

În opoziție cu Iisus Christos este tatăl minciunii.
Acesta vrăjește omul cu toate neadevărurile care sunt plăcute la auz și otrăvitoare pentru suflet.

Cum s-ar putea cineva îndrepta, dacă nu își vede nedreptatea?
Cum s-ar putea cineva vindeca, dacă nu își vede boala?
Cum ar putea cineva să urce, fără să vadă unde este?

Și cum ar putea să afle aceste lucruri, dacă nu îi place să le afle?
Desigur, doar primind să afle adevărurile neplăcute prin care se poate îndrepta, prin care se poate vindeca, prin care poate urca.
Iar ca să le afle, trebuie să învețe să nu asculte de cel care îi spune ceea ce îi place să audă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

China vs. Islam. Sau un exemplu de diplomație

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

diplomația, un cuvânt pierdut pentru Români

Si vis pacem, para bellum.
(Străbunii)

În România puțini – și tot mai puțini – înțeleg ce înseamnă diplomație.
Iar acest lucru face România tot mai vulnerabilă în fața acțiunilor diplomatice.

Dar ce este diplomația?

O ediție DEX pretinde că diplomația ar fi ”Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat”.

În realitate, diplomația este

Activitatea de promovare a intereselor naționale în cadrul altor state prin orice mijloace în afara confruntării militare directe.

Din acest punct de vedere Clausewitz avea absolută dreptate să pună semnul egal între război și diplomație cu excepția mijloacelor folosite de cele două activități umane.

Diplomația este războiul dat în interesul națiunii (sau, în cazul statelor dictatoriale, în interesul statului) fără confruntări militare directe.
Războiul este continuarea activității diplomatice prin mijloacele confruntării (confruntărilor) militare directe.

contradicția politicilor Chinei față de Islam

Atunci când se observă politicile Chinei față de Islam se constată existența a două linii diametral opuse (ceea ce este de negândit pentru Români, pentru că ei habar nu au ce este aia diplomație):

a) politica internă a Chinei privește Musulmanii și Islamul ca pe dușmani ai Chinei;
b) politica externă a Chinei privește Islamul și statele islamice ca pe aliații sau chiar ”frații” Chinei.

Pentru litera a), să amintim faptul că promovarea politicienilor musulmani este mai imposibilă în China decât promovarea femeilor chineze în politică. Sau de faptul că au existat plângeri din partea populațiilor Chanhui1 și Hanhui privind tratamente discriminatorii și, se pretinde, chiar genocidare, din partea statului chinez.

Pentru litera b), să amintim despre Autostrada Frăției sau Autostrada Prieteniei, după două nume folosite de China și Pakistan. Autostrada în cauză are 1,300 km (810 mile) și leagă Provincia Xinjiang din China de Pakistan prin Trecătoarea Khunjerab (4600 m altitudine).
De altfel, Pakistanul și China au sărbătorit de curând (pe 21 Mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena) 75 de ani de relații diplomatice, unul dintre supranumele pentru această legătură fiind ”Frații de Fier”.

Fără a intra într-o descriere istorică, vom menționa – spre a lumina puțin rosturile diplomației – că relația a fost legată de dorința Marii Britanii de a sfărâma India. Respectiv, de nevoia ”Indiei Musulmane” de a avea un aliat, o contra-pondere față de India propriu-zisă. Mai ales că două părți mari din noul stat erau separate de partea principală: Bhutanul și Bangladeshul, primul aflat, asemenea Nepalului, între India și China.

O situație asemănătoare există în zona relațiilor dintre China și Afganistan, ori dintre China și Iran.

Foarte interesantă este relația Chinei cu Indonezia!

Chinezii constituie o populație persecutată aici, mai ales din pricina ”naționalismului islamic” (= din pricina Islamului, totdeauna intolerant când are puterea).
Chinezii Indonezieni sunt declarați oficial a fi în jur de 3 milioane în 2024.
Ministrul de externe indonezian Adam Malik recunoștea în 1973 o populație de 5 milioane de Chinezi Indonezieni. Ceea ce ar duce astăzi la o populație de 10-15 milioane Chinezi Indonezieni.
Persecutate în Indonezia sunt și religiile principale ale Chinezilor: Budism, Confucianism, Creștinism.

Față de această situație, gândirea nediplomatică și păguboasă a Românilor ar vedea ca normală o relație de ostilitate între China și Indonezia, dacă nu mai rău.
În realitate, Republica Populară Chineză este cel mai important partener economic extern al Indoneziei.

Relații foarte bune a avut sau are China și cu Irakul, cu Arabia Saudită, sau cu alte state și puteri musulmane – până și cu Mișcarea Houthi.

Față de această realitate, sunt două întrebări ce merită puse și merită un răspuns:

1. De ce China are o politică internă cel puțin rezervată, dacă nu agresivă, în privința Islamului?
2. De ce statele islamice au relații bune și chiar excelente cu China, în ciuda politicii sale interne anti-islamice?

de ce China nu vrea Musulmani în cuprinsul său

Islamul a ajuns în China atipic, adică mai ales pe cale pașnică: prin negustori și grupuri de Musulmani care s-au stabilit în teritoriile administrate de China într-o epocă sau alta.
Și nu a avut vreun mare succes, pentru că populația chineză avea deja o cultură străveche, în care liniile principale de gândire și spiritualitate – precum Taoismul, Confucianismul și Budismul – erau la sute de kilometri deasupra Islamului din toate punctele de vedere.
Ca urmare, nu doar că au existat foarte puține convertiri la Islam, dar mulți dintre Musulmani s-au asimilat atât lingvistic, dar și, nu de puține ori, chiar religios.
Islamul supraviețuind în China, multă vreme, în primul rând prin enclavizare și prin import de populație musulmană din afară.

Trecem aici peste năvălirile unor migratori de religie musulmană, așa cum și Musulmanii și-ar dori să facem. Dar nu din cauza asta facem trecerea, ci pentru că năvălirile în cauză sunt irelevante în context: China și Chinezii au fost obișnuiți cu felurite năvăliri străine și au efectuat la rândul lor numeroase năvăliri atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Altfel spus, în lipsa unui Jihad propriu-zis, năvălirile islamice nu s-au distins față de alte năvăliri.

Ca urmare, sute de ani Islamul a fost acceptat în China.
Alături de numeroase alte ”religii minore”.
Și chiar s-a ajuns ca o practică.. stranie (ca să nu zicem patologică) a Islamului să fie preluată: folosirea eunucilor pe post de oameni de încredere ai împăraților.
Ceea ce părea să deschidă Islamului noi porți în cadrul societății chineze.
Desigur, câtă vreme Islamul putea să tolereze pluralitatea religioasă și conceptuală chineză.

Adică până în secolul al XIV-lea.

Este un secol în care influența musulmană în conducerea Chinei atinge vârful.
Eunucii și/sau mamelucii – cum au fost numiți în Egipt și Franța –, adică sclavii musulmani ajung să fie oamenii de încredere ai împăraților.
Era vremea dominației mongole, în care Dinastia Yuan (înființată în 1271) controla și China. În aceasta din urmă se stabilise Dinastia Ming, în bună parte printr-o strânsă colaborare cu facțiunea islamistă din cadrul Dinastiei Yuan.

Pe acest fundal, reprezentantul facțiunii islamiste al Dinastiei Yuan, Ma He2, va ajunge la Curtea Imperială a Chinei. Deși statutul său era, declarativ, de ”sclav”, în realitate a fost de la început un conducător militar – ce beneficiase de o masivă și foarte scumpă educație în domeniu3. El va sprijini pe Împăratul Yong Le (Zhu Di; n. 1360, d. 1424), atât pentru a urca pe tron (în 1402), cât și pentru a-l păstra.
Totul, după cum se va vedea mai târziu, pentru un proiect islamist masiv, care începe cu renumirea sa drept Zheng He și așezarea sa ca amiral al flotei sudice a Chinei (în 1405); sau, după o denumire consemnată istoric, „Amiral al Mărilor Vestice”.

Aici ne izbim, în încercarea de a găsi adevărul, de contrastul dintre fapte și propagandă.

Propaganda islamistă îl prezintă pe Zheng He (fostul Ma He) drept un sfânt al Islamului, care „a răspândit Islamul pe cale pașnică”.
Propaganda islamistă pretinde că flota militară chineză condusă de Zheng He „nu avea nici tunuri, nici lanțuri, ci doar porțelan, mătase, calendare”. Și mai pretinde propaganda islamistă că Zheng He s-ar fi condus după și ar fi îndeplinit principiul chinez „Extindeți stăpânirea virtuții și pacificați pământurile îndepărtate prin bunăvoință”4.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He și flota lui, oriunde au fost, nu au înființat nicio colonie, nu au făcut nicio convertire forțată, nu au jefuit nicio localitate.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a fost deosebit de tolerant cu toate religiile.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a slujit cu credință și pricepere China.

Faptele arată că orice flotă oficială a Chinei era înarmată.
Faptele arată că flota lui Zheng He era puternic înarmată!5
Orice navă avea între 10 și 30 de arbaletieri; ei foloseau mai ales arbalete grele pentru a trimite săgeți incendiare pe navele dușmane – sau în obiectivele terestre care puteau lua foc – și arbalete cu repetiție împotriva trupelor inamice6.
Orice navă avea între 10% și 20% din echipaj înarmat cu arme de foc: mai ales chong, adică tunuri/puști/bombarde portabile din bronz (”hand cannons”) și lansatoare de săgeți incendiare (huo jian) sau lansatoare de rachete incendiare (huo long chu shui).
Orice navă avea 50% din echipaj înzestrat și pregătit de luptă cu sulițe sau halebarde, cu spade ori săbii, cu felurite scuturi (grele pentru apărare de proiectile puternice, ușoare pentru lupta între trupe).
Multe nave – mai ales medii sau mari – aveau catapulte pentru bombe, sisteme mecanice care aruncau vase ori alte ”pachete” umplute cu praf de pușcă, otrăvuri sau amestecuri incendiare.
Navele mari și unele din navele mijlocii aveau wan kou pao (tunurile cu gura bol), piese masive de artilerie, din fier (fontă, oțel) sau bronz, cu țeavă scurtă și o gură foarte largă, folosind ca muniție fie ghiulele din piatră ori fier, fie mitralii din pietriș sau/și schije metalice (cu care se producea ”măturarea” punților sau țărmurilor dușmane)7.
Concluzie: pretenția că Zheng He a fost un fel de apostol creștin al Islamului, care a navigat ”fără arme” și ”fără trupe”, ba chiar ”fără lupte” este o minciună absolută.

Faptele arată că Zheng He și-a folosit poziția de amiral pentru a impune război împotriva Vietnamului – care, ”întâmplător”, se împotrivea răspândirii Islamului. Război soldat cu zeci de mii de victime și, până la urmă, aducând înfrângerea Chinei ce fusese târâtă de eunucii musulmani în această inumană aventură.
Faptele arată că Zheng He a folosit pretextul ”politicii imperiale” pentru a lichida orice putere non-musulmană din teritoriile invadate de el, și în primul rând din Indonezia de astăzi și Sri Lanka. Statele hinduse ori budiste au fost defavorizate comercial, flotele lor au fost distruse de Zheng He și în mod repetat au fost organizate incursiuni împotriva acestora – cu implicarea forțelor islamiste locale, dar sub conducerea lui Zheng He.
Faptele arată că Zheng He cu flota lui și cu trupele transportate de aceasta a masacrat peste zece mii de oameni în Indonezia, incluzând aici Chinezii Taoiști sau Confucianiști, precum și reprezentanții statelor non-musulmane.
Faptele arată că în urma ”războaielor drepte” ale lui Zheng He (cum le declară Musulmanii atunci când sunt forțați să recunoască existența violențelor lui Zheng He) în mod ”miraculos” a rezultat islamizarea zonelor vizate de aceste conflicte.
Pe scurt, faptele arată că Zheng He a islamizat Indonezia prin înfometare, jaf, masacru, violuri și celelalte mijloace tipice Jihadului.

Faptele arată că Zheng He deși a venit în Sri Lanka de astăzi declarându-și ”deschiderea” față de toate religiile acceptate în China: Budism, Hinduism, Islam (Stela din Galle8), în realitate pretutindeni a sprijinit Islamul prin toate mijloacele avute la îndemână.
Faptele arată că Zheng He a înființat numeroase colonii musulmane în teritoriile vizate, impunând căsătoria femeilor locale cu musulmanii din flota sa – cu totul întâmplător majoritar islamică.
Faptele arată că Zheng He a „mediat conflictele locale” astfel încât Islamul să aibă câștig de cauză, indiferent de dreptate, fie imediat, fie pe termen mediu sau lung.
Faptele arată că Zheng He se declara Budist în China, dar se arăta Musulman în călătoriile sale. Această practică duplicitară este poruncită de Islam pentru Musulmani dacă ajută la răspândirea Islamului. Se numește adesea taqiyya (ta’chiia – ca pronunție) și este promovată atât de Coran cât și de Hadith și ulema9.
Faptele arată că activitatea de amiral a lui Zheng He, deși teoretic dedicată bunăstării Chinei și promovării culturii chineze, a adus pierderi financiare și militare uriașe Chinei, a promovat în realitate Islamul și a oprimat cultura chineză non-musulmană.
În concluzie, Zheng He a fost un Musulman fanatic, un prigonitor al religiilor și culturilor non-islamice, un genocidar ce a impus Islamul prin forță în Indonezia și în alte părți.

Pretextele propagandei islamiste pentru lăudarea lui Ma He (Zheng He) sunt foarte ușor înlăturate de confruntarea cu faptele.
În realitate, bestialitățile săvârșite de Ma He (Zhong He) întru promovarea Islamului au fost atât de mari, încât au dus la consecințe puternice pentru gândirea politică a Chinei, păstrate până astăzi.

În 1433, când Ma He (Zheng He) a murit, funcționarii confucianiști și taoiști (daoiști) au putut în sfârșit să îl scoată pe Împăratul Yong Le de sub vraja acestuia.
I-au prezentat raportul între cheltuielile făcute de imperiu cu flota și politica lui Zheng He (peste șase milioane de taeli de argint, circa 30% din venitul anual al Chinei), pe de-o parte, și câștigurile practic nule aduse de Zheng He, pe de altă parte.
Deși teoretic Zheng He ”înregistrase” drept ”state tributare Chinei” peste 30 de așa-zise regate, câștigurile aduse de acestea erau în realitate zero.
Asta și pentru că Zheng He deviase veniturile acestor state către propagarea Islamului prin toate mijloacele, incluzând constituirea de trupe musulmane organizate după model chinezesc.

Mai rău, funcționarii au putut prezenta Împăratului Yong Le, inclusiv pe baza jurnalelor lui Zheng He, încălcarea sistematică a principiilor diplomatice și culturale ale Chinei!
Aici intrând provocarea războiului cu Vietnamul, colonizarea Musulmanilor în Indonezia și Sri Lanka, măcelărirea non-musulmanilor din Indonezia și multe alte asemenea acte.
Toate aflate în directă opoziție cu principiul ”extinderii stăpânirii Chinei prin virtute și bunăvoință”, cu principiul chinez al toleranței religioase și culturale, cu interesele directe ale Chinei.
Scrisorile oficiale trimise de Zheng He în China pretindeau realizarea ”armonizării mărilor”, în timp ce jurnalele sale dezvăluiau acțiuni logistice sistematice de promovare a Islamului (cu instalarea ca guvernatori chinezi exclusiv a Musulmanilor, cu favorizarea comercianților musulmani și boicotarea celor de alte religii sau chiar exterminarea lor etc.), ajungând nu rareori la acțiuni de maximă violență – Jihad.
Prin distrugerea sistematică a centrelor de putere hinduso-budiste (precum Mahapahit sau Palembang), cu impunerea centrelor de putere musulmane, Zheng He a subminat deliberat și sistematic politica externă a Chinei.
S-a putut dovedi astfel folosirea resurselor chineze pentru promovarea Islamului cu directul și foarte aplicatul dispreț față de interesele Chinei și valorile acesteia.

În fapt, jurnalele lui Zheng He au fost atât de îngrozitoare, încât Împăratul Yong Le a poruncit arderea lor, astfel încât nici el, nici China, să nu poată fi legate de faptele lui Zhong He și ale flotei sale.

Din 1433 și până astăzi China a ținut minte concluziile fundamentale ale aventurii Ma He (Zhong He):

a) Între valorile Chinei și valorile Islamului există contradicții radicale și insurmontabile.
b) Musulmanii vor trăda totdeauna interesele țării în care se află dacă li se pare că acestea contravin intereselor Islamului.

Aici se află originea poziției Chinei față de prezența Islamului și Musulmanilor în cuprinsul său.

de ce statele musulmane au relații bune și chiar excelente cu China în ciuda politicii sale interne anti-musulmane?

În primul rând, pentru că așa lucrează diplomația: acolo unde nu ai putere să intervii, zâmbești și pretinzi că totul este bine… până când poți să intervii.
Eventual folosind mijloace ocolite pentru a ataca politica în cauză.

Dar dincolo de acest principiu fundamental al diplomației – pe care Românii, îndoctrinați comunist, greu îl pot înțelege – mai există două motive esențiale pentru relațiile foarte bune ale statelor musulmane cu China anti-musulmană intern.

Unul dintre ele este existența intereselor comune.
Aici se aplică un principiu chinezesc fundamental, la care ar fi bine ca Românii să cugete îndelung:

Nu există prietenie sau dușmănie eternă, etern este doar interesul/profitul.

Este un principiu de asemenea fundamental al diplomației oricărui stat care nu este condus de demenți.

Iar diplomația chineză – în opoziție cu pseudo-diplomația zis românească – știe să urmărească profitul Chinei astfel încât și partenerii Chinei să simtă că au de câștigat (mult!)10.

Al doilea motiv specific pentru care statele musulmane au relații bune cu China, în ciuda politicii sale interne anti-musulmane este politica statornică a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări.
Politică ce convine extrem de mult statelor musulmane, cel puțin până când vor ajunge – speră ele – la dominația mondială prin care vor putea impune Islamul inclusiv Chinei.

Ca o paranteză esențială, un rezultat al politicii externe a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări este salvarea României de la distrugere, de două ori, de către diplomația chineză: în 1968 și în 1989-1990.
Acțiuni pe care orice Român ar trebui să le știe și să le păstreze în inima sa.
Acțiuni ce arată și printr-un exemplu practic felul în care China a știut să își apropie diplomatic țări sau state de culturi sau religii diferite ori chiar opuse celor proprii.

concluzii

În ”analizele” politice din România – de obicei de un ridicol tragic – există mereu, de la nivelul omului de rând sau al Fierăriei lui Iocan, până la cel al ”experților” un purism ideologic și analitic absolut distrugător.

Succesele diplomatice extraordinare ale Chinei arată faptul că în realitate diplomația se desfășoară pe alte coordonate.

Cum spunea cineva, diplomatul trebuie să fie gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național.

Și, diplomatul care nu este gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național este un trădător, așa cum diplomatul care nu susține interesul național este un trădător.

Pentru a înțelege acest lucru amintim de sintagma pe care am folosit-o repetat: propaganda islamică.
Aceasta este propaganda care, am arătat, îl prezintă pe Zhang He drept un personaj pozitiv – de-a dreptul un Creștin al Islamului.
Propagandă aflată, am mai arătat, în directă contradicție cu faptele.
Ei bine, spre șocul cititorilor puriști, voi menționa și faptul că diplomația chineză de astăzi îl prezintă pe trădătorul Zhang He drept personaj pozitiv în toate relațiile sale cu statele islamice.

Deci, factual, avem așa:
– Zhang He a organizat și condus cea mai mare trădare a Chinei, totul pentru promovarea Islamului
– ca urmare a lecției Zhang He politica internă a Chinei privește din 1433 și până astăzi Islamul și Musulmanii ca incompatibili cu armonia Chinei
– pentru interesele Chinei diplomația chineză a organizat și obținut relații bune sau excelente cu statele musulmane
– pentru interesele Chinei diplomația chineză îl prezintă în afară pe Zhang He ca personaj pozitiv, trecând sub tăcere, sistematic, toate faptele negative ale acestuia.

Așa lucrează o diplomație de calitate.
Așa a lucrat diplomația și în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Așa a lucrat diplomația și în timpul oricărui sfânt împărat din istoria noastră.
Pentru că așa lucrează diplomația de calitate,
iar dacă nu se lucrează așa se ajunge la război, sclavie, distrugere, genocid.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Canhui este denumirea locală pentru Musulmanii Turcici și Mongoli din China, Hanhui fiind numele local pentru Musulmanii de alte origini (precum chineză, arabă ori persană). Pentru Canhui o subdiviziune este denumită Huihui, indicând Musulmanii din China ce sunt originari din Asia Centrală (mai ales Uzbeci sau alți turcici). ↩︎
  2. Tatăl și bunicul său, aflați între conducătorii facțiunii islamiste din Dinastia Yuan, fuseseră inclusiv în pelerinaj la Mecca și Medina. Aceste pelerinaje dovedesc atât islamismul foarte puternic al acestora, dar și resursele uriașe de care dispuneau. Pelerinajul în cauză va fi efectuat și de Ma He (Zhang He), după 1405.
    Numele Ma He este o transliterare tipică la Hanhui pentru Mahomed. Propaganda islamistă în China pretinde că Ma He ori Zheng He (cum va fi numit după 1404) ar fi fost Hanhui, deci Chinez Musulman. În realitate nici Ma/Zheng He, nici părinții săi, nu erau Chinezi, nici nu țineau de etniile persană ori arabă, ci erau Canhui – sau Huihui, după termenul specific folosit pentru membrii Canhui din Asia Centrală. Poate părea un detaliu neînsemnat, dar este paradigmatic pentru nivelul de înșelăciune practicat de propaganda islamistă. ↩︎
  3. Educația fiind primită în parte în familie, iar după 1382, când familia sa cade în apărarea stăpânirii mongole în China (sic!), va fi inclus între eunucii musulmani din Palatul Imperial și va fi educat mai departe în aceeași cultură islamistă și militaristă cu ajutorul acestora. ↩︎
  4. Sau: Extindeți stăpânirea chineză prin virtute și cu bunăvoință pacificați îndepărtatele ținuturi. ↩︎
  5. Flota condusă de Zheng He a variat între 250 și peste 300 de nave. Să îți închipui că aceste nave transportau mătase, porțelanuri, argint și aur fără trupe și arme de pază înseamnă să fantazezi patologic. ↩︎
  6. Aceeași arbaletieri erau instruiți în lupta cu spada, cu sabia sau cu alte arme scurte, pentru momentul în care se ajungea la lupta corp la corp. ↩︎
  7. Wan kou pao erau folosite, de asemenea, pentru comunicarea în vremuri sau locuri cu vizibilitate redusă – ceață, ploi dese, ape cu insule și insulițe stâncoase (înalte) etc. Pentru acest scop nu se foloseau, de obicei, proiectile, ci doar detonări ale unor grupuri de tunuri prin care se păstra legătura între navele flotei. ↩︎
  8. Stela în cauză a fost făcută în China și plasată în Sri Lanka în anul 1409, perioadă în care Zheng He încă pretindea că urmează interesele Chinei. ↩︎
  9. Coranul este o scriere pe care Califul Uthman a realizat-o și a proclamat-o în 853 drept canonică pentru adepții lui Mahomed. El a folosit circa 20 de versiuni diferite ale Coranului, unele având capitole în plus ori în minus în raport cu celelalte. Cele mai cunoscute sunt: Ibn Mas’ud, Ubayy ibn Ka’b, Abu Musa al-Ash’ari, Ali ibn Abi Talib, Aisha bint Abi Bakr, Hafsa bint Umar, Umm Salamah, Ibn Abbas, Zayd ibn Thabit, Ibn al-Zubayr, Salim (fostul sclav al lui Abu Hudhayfah), Mu’adh ibn Jabal, Anas ibn Malik, Abu Zayd și Ubayd ibn Umay, alături de versiunea Abu Bakr pe care Uthman a declarat-o singura valabilă, poruncind distrugerea celorlalte. Singurul argument pentru alegerea sa a fost faptul că așa a vrut el. După circa 200 de ani de la moartea lui Uthman s-a inventat un așa-zis ”lanț de custodie” care să valideze alegerea sa, doar că nici el nu a invocat un asemenea lanț, nici vreo dovadă istorică nu există pentru el.
    Hadith sunt scrieri considerate normative în Islam, un fel de completări ale Coranului, care deși obligatorii sunt declarate a nu fi de același nivel cu acesta.
    Ulema sunt analiștii islamici priviți ca normativi. Ad-litteram „învățații”. ↩︎
  10. În ce măsură câștigurile sunt reale, ori sunt avantajoase pe termen lung, în ce măsură ascund alte lucruri etc., iată aspecte pe care doar o diplomație reală poate să le cântărească. ↩︎

Puntea Constantiniană, Puntea Severiană, Puntea Traiană. Recorduri mondiale ocultate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Din vreme în vreme scăderea Dunării apropie de suprafață urmele picioarelor Punții Sfântului Constantin cel Mare (272-337; puntea a fost construită în 328).
Acest împărat face parte din generațiile de trecere de la romanitatea antică la formele târzii antice și timpuriu medievale ale romanității.
S-a născut în Dioceza Dacia, Provincia Dacia Ripensis (amândouă abia înființate de Aurelian, după încorporarea Regatului Goției ca stat clientelar roman).
După cum foarte bine au observat regretații I. Gh. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu etc., Constantin cel Mare face parte din populația străromână. Aparținea, adică, de populația Peninsulei Trace și Regiunii Carpato-Pontice care trecea de la o latinitate generală – relativ unitară între Atlantic și Caucaz ori Eufrat, Germania și Sahara – la una specifică, ce va naște Națiunea Română.

Imaginea picioarelor Punții Constantiniene este șocantă prin mărimea acestora:

Puntea (Podul) Sfântului Constantin cel Mare este cel mai lung pod din lume până în 1956, adică vreme de 1628 (o mie șase sute douăzeci și opt) de ani!!!

Cu o lungime de 2437 de metri, această construcție extraordinară nu a putut fi întrecută până în secolul XX.
Altfel spus, Împăratul Constantin cel Mare a deținut recordul mondial pentru cea mai lungă punte (cel mai lung pod) vrem de peste 1225 de ani!

Pe locul II în lume – după peste un secol în care a deținut recordul mondial – este Puntea Traian (Podul lui Traian, de la Drobeta).

Acest secol nu se măsoară însă între Puntea Traiană (105) și Podul Sfântului Constantin cel Mare (328) – ceea ce ar da peste două secole și o cincime – ci între Podul lui Traian (105) și Puntea Severiană (cca. 225).
Aceasta din urmă este o construcție realizată de Împăratul Sever Alexandru – după cum am spus, în jurul anului 225 – și a avut cel puțin 1200 metri lungime (depășind cu peste 60 de metri Puntea Traiană).

Cele trei punți romane de la Dunăre, făcând legătura dintre Moesia și Dacia, sunt cele trei cele mai lungi poduri din lume vreme de aproape un mileniu și jumătate, adică până în 1819

(când Podul Southwark izbutește să treacă pe locul doi, totalizând împreună cu viaductele de acces cca. 1460 metri)1

Față de aceste realizări ale înaintașilor, lucrări în bună parte traco-romane (apartenență evidentă cel puțin pentru podurile lui Sever Alexandru și Constantin cel Mare), putem vedea și cât rău ne face lepădarea de istorie.

Căci disprețuind moștenirea romană pierdem valorile esențiale ale acesteia, așa cum sunt ele prin sublimare creștină: evlavia, unitatea națională, geniul ingineresc, slujirea Patriei și altele asemenea.
Valori pe care le putem găsi în trupele și comunitățile străbune din timpul împăraților Traian, Sever Alexandru și, mai ales, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare, Iustinian cel Mare etc.
Valori la care e bine, și absolut necesar, să ne întoarcem.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Este uneori invocat ”Podul Anping” drept un pod medieval foarte lung, ce ar ocupa locul II după Puntea Sfântului Constantin cel Mare, atingând 2223 de metri. Însă în realitate Podurile Anping sunt o alăturare succesivă a cinci poduri, iar nu un singur pod. Deși o realizare deosebită și demnă de respect, Podurile Anping nu constituie un pod. ↩︎

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII. DUPĂ 10 ANI

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Iulie 2016 făceam publice ”Concluziile” trase de mine după consultarea documentelor produse de Sinaxa din Creta, denumită oficial ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”. Parafrazându-l pe Runciman, ”Sfântul și Marele Sinod din Creta”, după pregătire, desfășurare și documente, se dovedea a nu fi nici sfânt, nici mare, nici sinod: a fost o mică sinaxă în care s-a încercat instaurarea unui papism fanariot.
Mi s-a plâns cineva că și amintitele ”Concluzii”, dar și alte cuvinte publicate de mine pe subiect, încep să dispară ”miraculos” de pe internet.1
Că o fi sau nu adevărat, această plângere mi-a adus aminte că (a) nu am publicat acele ”Concluzii” pe blogul meu (în 2016 încă inexistent) și că (b) dat fiind că au trecut zece ani de la Sinaxa din Creta ar fi de folos ca cititorii interesați de teologia ortodoxă să revadă părerea mea; și să o compare cu ”marile rezultate” și ”frumoasele roade” aduse de sinaxa în cauză.
Sintagmele ”mari rezultate” și ”frumoasele roade” nu îmi aparțin, ele fiind produsul unor mari lingușitori ai ”ierarhiei” și, prin consecință, ai acțiunilor acesteia, oricât de discutabile. Dar care sunt aceste rezultate și roade, înainte de a le pune adjective?
A. Ieșirea din BOR, sub numele inițial ”întreruperea pomenirii” a multor clerici și a mult mai multor mireni râvnitori.
B. O ruptură tot mai adâncă, oricât de mult ar fi cosmetizată, între BOR și bisericile locale care au respins Sinaxa Cretană într-o formă sau alta, aici intrând inclusiv unele biserici locale participante.
C. Încurajarea și promovarea unei pseudo-teologii dominată de un limbaj de lemn, profund anti-ortodox, dominată de lingușeli față de ierarhie și, în cel mai ceaușist stil, de descrierea unor ”realizări” în fapt inexistente (este, de fapt, încurajarea și promovarea unei teoologiri, după terminologia folosită de mine pentru evidențierea unei realități crunte).

În ceea ce mă privește, nu am reușit să văd nici măcar un câștig al Bisericii în general și al Bisericii din România în particular de pe urma Sinaxei din Creta. Deși m-aș fi bucurat foarte mult să existe.
Dimpotrivă, am văzut cum ”nepomenitorii” devin tot mai mult și mai radical schismatici; o primejdie asupra căreia am prevenit repetat în 2016, când am îndemnat, rugat și argumentat clar împotriva practicii nepomenirii. O practică ce duce totdeauna la schismă și erezie în lipsa unui îndrumător de excepție. Din păcate, mulți s-au crezut Maxim Mărturisitorul, Teodor Studitul sau Marcu Eugenicul, cu toate că însăși această încredere în propria capacitate stă împotriva Ortodoxiei. Aici ar fi multe de spus, și dureroase, pentru că mai mulți dintre corifeii nepomenirii au fost totdeauna departe de o pricepere fie și măcar apropiată de înălțimea râvnei – o împerechere extrem de primejdioasă, căci râvna trebuie domolită de smerenie astfel încât totdeauna să fie sub înălțimea priceperii.
Pentru cei care invocă ”iubirea ecumenică” drept argument esențial al Ecumenismului, aceste alunecări și căderi au fost și sunt prilej de bucurie: ura față de frați și iubirea față de străini, disprețul față de frați și admirația oarbă (= snoabă) față de străini, iată două din principiile fundamentale ale ”iubirii” ecumeniste.
Însă pentru cei care vor sincer să fie păstori ai Bisericii este cutremurătoare fie și pierderea unui singur suflet, căci păstorii dau socoteală pentru fiecare suflet aflat sub păstorirea lor. Ierarhii nu sunt ”de capul lor”, cum afirma un prea puțin cunoscător pe internet: ierarhii răspund pentru ce au făcut înaintea Înfricoșătorului Judecător, și răspund cu de zeci de mii și sute de mii de ori mai mare pedeapsă ori răsplătire decât un preot – la rândul lui cu o răspundere de mii de ori mai mare decât a unui călugăr sau mirean.

Îmi doresc din tot sufletul să văd părțile implicate – ierarhii râvnitori, nepomenitorii râvnitori, ecumeniștii de toată mâna și toți ceilalți – dând un pas înapoi din obișnuințe și uitându-se către Fiul lui Dumnezeu, Care S-a suit pe Cruce pentru a ne mântui.
Moștenirea Sinaxei din Creta este alcătuită din dezbinare, puternice resentimente (din prea multe părți) și un limbaj de lemn care asemenea prietenilor lui Iov invocă teologia fără să o poată reda, pentru că trăirea este pierdută în patimi.
Sau, cel puțin, așa văd eu că se întâmplă.

Poate greșesc.
Poate nu.
Las cititorul să străbată documentul de acum (peste) zece ani, și să se folosească de cele spuse în el, după priceperea sa.
Îmi cer anticipat iertare pentru toate greșelile de editare: editorul wordpress este pentru mine extrem de greu de folosit, plin de setări stranii și bug-uri.

autorul

ÎNTRUNIREA DIN CRETA. CONCLUZII

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh,
Cerând mila și harul lui Dumnezeu pentru a face și propovădui voia Lui,

Mărturisesc următoarele:

După ce am încercat să arăt greșelile teologice, abaterile dogmatice și alte probleme din pregătirea, documentele și regulamentul așa-numitului „Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei”, am așteptat, în rugăciune, desfășurarea lui și reacțiile ce au urmat.

În aceste clipe cred că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trag unele concluzii.

1. Au fost prezentate multe mărturii în privința organizării și desfășurării întrunirii din Creta. Rămâne dovedit absolut clar faptul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale unui sinod ortodox:

a) invitarea tuturor episcopilor ortodocși din aria dorită a fi acoperită de sinod;
b) privirea și tratarea lor ca urmași ai Apostolilor și cu puteri egale;
c) libertatea tuturor episcopilor de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota;
d) așteptarea cu răbdare a lămuriri tuturor problemelor teologice înainte de a închide lucrările sinodului (ajungându-se chiar la reluarea lucrărilor sinodului atunci când (re)apăreau nelămuriri);
e) deschiderea sinceră a sinodului către pleroma Bisericii2;
f) preocuparea fundamentală de a cunoaște și a împlini voia lui Dumnezeu, pentru frământările, problemele și durerile Bisericii Sale.

Dimpotrivă, întrunirea din Creta s-a caracterizat din acest punct de vedere prin următoarele:

a) invitarea unui număr limitat de episcopi, cu excluderea categorică a celorlalți;

b) împărțirea tuturor episcopilor ortodocși în trei categorii sau trepte (cea inferioară, fără drept de prezență la întrunire, cea mijlocie, cu drept de prezență și vot strict consultativ1, cea superioară, cu drept de prezență și de a vorbi mai mult, de a conduce voturile consultative etc., precum și cu vot real, decisiv – inclusiv drept de veto), categorii sau trepte cu totul străine Ortodoxiei (ceea ce, cu durere o spun, este o inovație dogmatică și canonică eretică);

c) limitarea drastică a dreptului de a vorbi, argumenta, contra-argumenta și vota (în primul rând pentru primele două trepte de episcopi, așa cum sunt văzute ele de teologia cretană, dar nu numai);

d) limitarea dincolo de irațional – în sens negativ – a timpului în care s-au putut discuta; în toate sinoadele ortodoxe, dar mai ales în cele ecumenice, s-a discutat pe larg și amănunțit, reluându-se tot ceea ce era neclar până la deplina lămurire; prin contrast, în Creta s-a impus un timp extrem de scurt, împănat și de ceremonii – inclusiv laice – care nu a permis discuțiile teologice profunde ce ar fi trebuit să aibă loc;

e) secretomanie, închidere ne-ortodoxă și mai mult decât suspectă față de pleroma Bisericii (a spune că și ședințele C.C. al P.C.R. erau mult mai deschise publicului este doar constatarea unei triste realități); plângerile pe temă ale jurnaliștilor sunt doar un exemplu al unei situații profund anormale: o dezbatere teologică cinstită se face deschis, public, astfel încât oricine să poată vedea argumentațiile și felul în care se ajunge la concluzii;

f) în sfârșit, dar departe de a fi ceva secundar, preocuparea fundamentală a organizatorilor și conducătorilor lumești ai Sinodului din Creta – începând și terminând cu grupul Patriarhiei de Fanar – a fost exteriorul Bisericii, a fost felul în care văd ne-ortodocșii Biserica; atât cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu cât și nevoile interioare ale Bisericii, durerile ortodocșilor sau oricare alte lucruri au fost total ignorate sau, în „cel mai bun caz”, subordonate de aceștia problemelor de imagine publică externă; s-a ignorat total martiriul cumplit al Bisericii Antiohiei și al altor biserici locale2, s-a ignorat total persecuția anti-creștină la nivel mondial, s-au ignorat frământări teologice grave – de la cele privitoare la raporturile între calendarul liturgic și cel astronomic și până la tulburările provocate de felurite influențe eterodoxe în Biserică (de la cele masonice3 sau ecumenice la cele new-age-iste sau de altă origine).

2. Delegația Bisericii Ortodoxe Române a încercat să apere Ortodoxia. Mărturiile directe arată că s-au dat adevărate bătălii din partea Patriarhului și a Mitropolitului Moldovei, mai ales, pentru a se obține exprimări cât mai ortodoxe, pentru a se înlătura ambiguități și formulări necanonice etc.; chiar și mesajul final, cel mai ortodox document cretan – de departe4 – datorează enorm delegației BOR.

Limitele succesului delegației BOR, lacunele ortodoxe – uneori uriașe – ale documentelor și în primul rând riscul uriaș al acceptării îngrozitoarei inovații dogmatice și (ne)canonice a treptelor episcopale și sinoadelor restrânse mă fac să cred, mai departe, că Biserica noastră ar fi trebuit neapărat să ceară amânarea întâlnirii până la momentul acceptării principiilor sinodalității ortodoxe. Și că acum trebuie să găsească mijloace pentru a obține ceea ce nu a putut câștiga în Creta, adică păstrarea neschimbată a Învățăturii lui Christos, înlăturarea inovațiilor dogmatice și celorlalte abateri strecurate sau impuse prin Sinodul din Creta.

3. În locul unor discuții teologice serioase părțile pro-Creta promovează masiv stereotipii și prejudecăți, uneori naive sau ridicole, dar adesea extrem de anti-ortodoxe. Câteva dintre ele (cu scurte răspunsuri ortodoxe) sunt:

– „Este primul (mare) sinod ortodox după 1300 de ani”; o afirmație fără acoperire, dat fiind că de la Sinodul de la Iași până la Sinodul din 878 – amintit și de Enciclica din Creta – sunt o mulțime de sinoade ortodoxe cu participare largă; mai mult, dat fiind că în Creta vot real au avut doar 10 episcopi nu poate fi considerat un „mare sinod”, ci unul mititel;

– „Nu s-a ținut în Istanbul din cauza ambițiilor rusești”; de fapt au fost motive de securitate clare, iar recentul atentat de la Istanbul arată clar că motivele au fost corecte; să crezi că un sinod ortodox internațional nu ar fi fost în vizorul teroriștilor este cel puțin absurd;

– „Rostul Sinodului din Creta a fost de a arăta lumii puterea și unitatea Ortodoxiei”; un sinod care are un asemenea rost sau scop este categoric ne-ortodox; scopul sinoadelor este de a apăra până la venirea lui Christos Învățătura Sa neschimbată, dar și slăvirea cea dreaptă a lui Dumnezeu, „în duh și Adevăr”!; după Cuvântul lui Dumnezeu puterea Ortodoxiei se vede în trăirea ei de fiecare zi, iar unitatea tot acolo (Matei 5.16); rostul sinoadelor este de a rezolva problemele teologice – canonice și dogmatice – apărute în bisericile locale sau, în cazul sinoadelor ecumenice, în părți largi ale Bisericii, nu de a promova anumite imagini publicitare;

– „Miza Sinodului din Creta a fost unitatea Ortodoxiei”; afirmație de un ridicol total în condiția în care s-a refuzat participarea tuturor episcopilor, a fost ignorată total pleroma Bisericii, a fost disprețuită cererea de amânare a unor biserici totalizând mai mult de jumătate din ortodocșii lumii etc.; nu, miza de substanță a fost, de fapt, încercarea Fanarului de a prelua, anti-canonic, puterea în Biserica Ortodoxă, prin înființarea unui „colegiu episcopal” cu valoare de „colegiu al cardinalilor Ortodoxiei”5, condus de „Papa de la Istanbul”; atribuțiile ne-ortodoxe și dictatoriale atribuite Patriarhului de Fanar, grupului întâi stătătorilor și „Sfântului și Marelui Sinod” atestă categoric aceste intenții; faptul că Patriarhul de Fanar și secretarul său și-au permis, după cum atestă mitropoliți participanți la Sinodul din Creta, să modifice arbitrar documentele în timpul discuțiilor – și în afara lor – este numai un exemplu al liniei dictaturii totale spre care Fanarul încearcă să tragă Ortodoxia;

– „Rusia nu a luat parte pentru a nu recunoaște autoritatea Patriarhiei Ecumenice”; afirmația este de trei ori falsă; întâi, pentru că Rusia nu a retractat semnătura sa de pe numeroasele documente pregătitoare prin care recunoaște această autoritate a Patriarhiei Fanarului; în al doilea rând pentru că motivele invocate oficial de Patriarhia Rusă sunt cu totul diferite, iar pretenția ca supozițiile, bănuielile sau prejudecățile personale (fie ele politice sau de orice altă natură) să fie socotite argumente și adevăruri este neortodoxă; în al treilea rând, pentru că din punct de vedere politic acceptarea autorității Fanarului în cadrul grupului de întâi stătători este exact pe linia politicii Moscovei – ca autoritate de stat, inclusiv în raport cu Ortodoxia – și ar deschide calea către conducerea Ortodoxiei pentru Patriarhia Rusă (e cazul să amintim că un atentat ca cel de pe aeroportul din Istanbul ar distruge complet minuscula Patriarhie fanariotă și e nevoie să spunem cine i-ar lua atunci locul?);

– „Patriarhia Antiohiei nu a venit în Creta din cauza conflictului pentru Qatar”; o afirmație rușinoasă – și vinovată – pentru orice ortodox care o vehiculează, câtă vreme textele oficiale ale Patriarhiei Antiohiei prezintă o largă explicație și argumentație a gestului, ca o continuare a unei atitudini ce datează dinainte de conflictul privitor la Qatar; menționăm doar (în afară de exemplul din acest link: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22846-comunicat-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta.html)3 faptul că Patriarhia Antiohiei nu a semnat unele din documentele preliminare și a ridicat de-a lungul vremii obiecții la care nu a primit răspuns;

– „Discuțiile privitoare la recunoașterea Sinodului din Creta sunt un conflict est-vest, un conflict între pro-ruși (estici) și pro-greci (vestici)”; afirmația este atât de ridicolă încât este greu de categorisit civilizat, câtă vreme ierarhii și teologii greci sunt primii care s-au ridicat împotriva Sinodului din Creta și primii care refuză să îl recunoască (un exemplu dintre multe: http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22856-grecia-clericii-calugarii-si-teologii-ortodocsi-de-renume-nu-recunosc-marele-sinod-din-creta.html); atunci când nu este o josnică încercare de manipulare, această frază este doar exprimarea unui rasism extrem care cere ortodocșilor să fie anti-ruși indiferent dacă poziția rusească este corectă sau nu și vrea să determine o reacție doar prin manipularea acestui rasism (etnofiletism); merită amintit că Patriarhia Rusă a luptat pentru Sinodul din Creta împotriva propriilor credincioși, preoți și chiar episcopi, folosind în această luptă măsuri extreme (și neortodoxe) și renunțând la ea doar în urma unei masive opoziții a pleromei; astfel că poziția sa de-a lungul anilor și până în ultimul moment, după aberanta frază a est-vest-ului, a fost categoric vestică…; în fapt, este vorba despre o dispută teologică ortodoxă complexă purtată în toate bisericile locale;

– „Lipsa unor biserici locale nu delegitimează Sinodul din Creta”; de fapt, conform actelor fundamentale, chiar îl delegitimează total, de vreme ce – ne-ortodox! – la bază s-a așezat doctrina inovaționistă a unanimității!6; altfel spus, fără unanimitate „Sinodul din Creta” este nul de jure și de facto, conform propriilor acte pregătitoare și propriului regulament; iar unanimitatea nu a existat nici măcar la actele preliminare, pe care nu le-au acceptat toate bisericile autocefale, cu atât mai mult la întrunire; deci, exact pe dos, lipsa unor biserici locale delegitimează total Sinodul din Creta;

– „Lipsa unor episcopi sau lipsa votului unor episcopi (absenți) nu delegitimează ortodox Sinodul din Creta, pentru că și la (alte) sinoade, chiar ecumenice, nu au venit și deci nu au votat toți episcopii și toate bisericile locale”; acest sofism se bazează pe confuzia intenționată între interzicerea participării/votării sau boicotul argumentat canonico-dogmatic și respectiv neparticiparea (implicit și ne-votarea) din motive neutre; la Sinodul din Efes (449), la Sinodul de la Stejar (403) și la alte sinoade tâlhărești s-a urmărit ca anumiți episcopi să nu poată lua parte, astfel încât au fost din start invalidate; la sinoadele ortodoxe episcopii care lipsesc o fac din încredere în cei care vin, din lipsă de interes față de subiecte sau din alte motive independente de organizatori; deosebirea este gigantică și, ca urmare, lipsa unor episcopi datorită interzicerii prezenței lor anulează orice pretenție de „ortodoxie” a Sinodului din Creta; dacă mai amintim practicile de a forța tăcerea tuturor criticilor față de acest sinod, tipică parabolanilor și talibanilor, avem încă un argument pentru lipsa de legitimitate ortodoxă a întrunirii din Creta.

– „La Sfântul și Marele Sinod nu s-au discutat [nu se vor discuta] probleme dogmatice și canonice și nu se vor face inovații dogmatice și canonice”; este una dintre cele mai repetate și dintre cele mai incorecte afirmații pe tema Sinodului din Creta; a pretinde că ecleziologia nu ține de dogme și canoane este complet ne-ortodox; mai mult decât ne-ortodox, de-a dreptul irațional, este a pretinde că organizarea Bisericii, criteriile de acordare a autonomiei sau autocefaliei, raporturile dintre pleromă, cler și sinoade, raporturile dintre sinodalitate și infailibilitatea Bisericii și alte asemenea aspecte prezente la Sinodul din Creta nu țin de ecleziologie; de asemenea, a crede că raporturile Bisericii cu lumea nu țin de dogmatică – și de canoane, evident – este complet absurd;

– „Hotărârile Sfântului și Marelui Sinod sunt obligatorii pentru toată Biserica”; această afirmație este, o spun cu toată tristețea, eretică și absurdă; este eretică pentru că nu există nici un mecanism ortodox prin care un alt organ în afară de un sinod ecumenic să poată da hotărâri obligatorii pentru toată Biserica, și acestea devin obligatorii doar dacă – și după ce – pleroma Bisericii îl recunoaște drept ecumenic; iar Sinodul din Creta, după cum au recunoscut toate bisericile participante, nu este un sinod ecumenic; ceea ce face ca acea afirmație să vină în directă contradicție cu ecleziologia ortodoxă neschimbătoare; este o afirmație absurdă, întrucât lipsa unanimității existența Sinodului din Creta vine în contradicție cu propriul regulament și cu actele pregătitoare, ceea ce îl face să fie lovit de nulitate totală chiar după propriile principii de organizare și funcționare – și cu atât mai mult sunt lovite de nulitate și „hotărârile” lui.

Acestea sunt câteva din sintagmele total neadevărate pe care le-au propagat o serie de adepți fanatici ai Sinodului din Creta, în lipsa unor argumente logice sau factuale.

Mai poate fi amintită aici și aberația desăvâșită – și profund rasistă – după care

– „Contestatarii Sfântului și Marelui Sinod sunt pro-ruși/agenți ruși/îndoctrinați de ruși”; afirmație care frizează demența – responsabil vorbind! – în condiția în care Patriarhia Rusă a susținut necondiționat Sinodul din Creta până în ultimul moment, retrăgându-se doar din pricina episcopilor și preoților care au încetat pomenirea Patriarhului Kiril, exact din pricina politicii pro-sinod a acestuia și a sprijinitorilor lui (inclusiv Putin); în fapt, înființarea unui „colegiu de cardinali”… scuze, a unui „colegiu de întâistătători” – superiori în drepturi celorlalți episcopi – având un papă… scuze, un președinte cu puteri absolutiste, era puternic agreată de Patriarhia Rusă (care deja are o asemenea practică în teritoriul ei!); rămasă fără credincioși și fără resurse, Patriarhia de Fanar putea fi distrusă extrem de ușor, iar odată înlăturată, „Președinția” Ortodoxiei ar fi fost preluată, evident, de către biserica locală având cel mai puternic sprijin politic, adică de Moscova; oprirea participării Patriarhiei Ruse la Sinodul din Creta a fost o mare biruință împotriva implicării politicii în Ortodoxie în general și în Ortodoxia rusă în special, a fost o blocare nu doar a ambițiilor ne-ortodoxe ale Fanarului, dar și ale unor politicieni ruși (cu sau fără reverende) și poate să deschidă calea către înlăturarea unor practici neortodoxe introduse în spațiul rusesc în secolul al XVIII-lea.

4. Existența Sinodului din Creta este o rușine pentru Ortodoxie. Acesta a fost organizat după principii ne-ortodoxe, cu încălcarea flagrantă a dogmaticii și canonicii ecleziale, cu anularea principiului ortodox fundamental al egalității episcopilor, într-un total dispreț față de pleroma Bisericii.

În același timp, el este o victorie pentru Ortodoxie, exact prin nereușitele lui. Întrunirea lui prin încălcarea propriului regulament de organizare și funcționare, întrunire forțată și grăbită, l-a făcut să fie lovit de nulitate chiar și după propriile reguli. Totodată, el a dat prilejul unor mărturisiri puternice, după modelul Sfântului Marcu al Efesului, a trezit conștiința multora și a adus la suprafață probleme grave ce musteau până acum prea departe de lumină.

Vom arăta îndată cele mai mari dintre aceste probleme, așa cum au fost ele evidențiate de către cele întâmplate înainte de, în timpul și după Sinodul din Creta. Concluziv, se poate constata faptul că bazele organizării acestui sinod și a documentelor lui sunt constituite de teologia eterodoxă a ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului. Astfel,

4.1. Etnofiletismul7 și clericalismul8 sunt sursa fundamentală a născocirii „treptelor episcopale” (cele trei amintite de noi la punctul 1); etnofiletismul a alimentat lupta pentru putere a Fanarului (și altor biserici locale) și, în combinație cu clericalismul – care a adus aroganța pozițiilor administrative la nivelul anulării egalității dintre clericii de pe aceeași treaptă harică – a produs fractura între tradiția ecleziologică ortodoxă și cele trei trepte episcopale ale Sinodului din Creta.

4.2. Etnofiletismul și ecumenismul (care nu este altceva decât o negociere comercială a credinței9) sunt la baza respingerii prezenței bisericilor autonome; paradoxal, rușinos și vinovat este faptul că au fost acceptați observatori eterodocși – inclusiv în spațiul și activitățile liturgice ale Sinodului din Creta, iarăși practică total ne-ortodoxă și unică în Istoria Bisericii10 – dar au fost respinși categoric circa 500 de episcopi ortodocși.

Adevărul este că toate disputele privitoare la jurisdicția locală aparțin combinației între cele două concepții, etnofiletismul și ecumenismul, cu unele nuanțe clericaliste; dacă s-ar respecta principiul fundamental ortodox al organizării Bisericii după structura statului în care aceasta ființează s-ar limpezi repede lucrurile în multe țări (Italia, Franța, Spania, Germania, Marea Britanie, Moldova, SUA etc.) prin organizarea ortodocșilor din cuprinsul lor în biserici naționale (sau statale, dacă preferăm să le spunem așa), după cum este firesc pentru Ortodoxie; dacă s-ar respecta principiul fundamental al slujirii în limba credincioșilor – principiu, de altfel, biblic – multe alte certuri jurisdicționale ar înceta.

Merită amintit aici că egalitatea episcopilor și libertatea de asociere a episcopiilor era atât de clară în primele secole creștine încât într-un singur stat, Romania (aka Imperiul Roman) găsim în secolul IV d.Chr. cel puțin șapte biserici autocefale (a Ierusalimului, a Antiohiei, a Alexandriei, a Romei, a Constantinopolului, a Armeniei, a Ciprului), altele nefiind prea departe de acest statut. La ele se adăugau Biserica din Gruzia, cea din Persia, cea din India, cea din Etiopia etc. Contradicția cu setea de putere și jurisdicție a multor biserici locale de astăzi este zguduitoare. Consecințele, de la suprapuneri de episcopi ortodocși în aceleași localități, provincii și țări, până la nenumărate neînțelegeri, dispute, mutări de la un episcop la altul – adesea total anti-canonice, dar îndreptățite de dragul „creșterii episcopiei” etc – sunt îngrozitoare și străine unei adevărate trăiri ortodoxe. Lipsa de ortodoxie a Sinodului din Creta în această privință este mai mult decât zguduitoare.

4.3. Clericalismul, ca autoritarism care nu acceptă nici egalitate, nici răspunderea în fața treptelor „inferioare”, dar și ecumenismul (ca negoț religios acoperit prin discursuri pietiste) au determinat de-a lungul deceniilor secretizarea pregătirii „Sinodului Panortodox” redenumit „Sfântul și Marele Sinod”.

Afirmațiile pro-Creta privind așa-zisa publicare a materialelor pe temă sunt profund necinstite.

În primul rând, în timpul comunismului asemenea materiale erau quasi-necunoscute chiar și clericilor sau teologilor care nu erau implicați în discuții, cu atât mai mult pleromei Bisericii.

În al doilea rând, chiar și după căderea comunismului materialele în cauză au fost publicate rar, în tiraje limitate, difuzate în cercuri restrânse, fără mediatizare, fără dezbatere publică.

În al treilea rând, de câte ori cineva, ajungând să parcurgă materialele sau să afle conținutul lor, încerca să le pună în discuție critic era redus la tăcere. Chiar și în cazul în care era vorba despre teologi de cel mai înalt nivel, care participaseră ani de zile la discuțiile ecumeniste și ale căror concluzii negative ar fi trebuit să fie ascultate cu cea mai mare grijă (cazul Părintelui Dumitru Stăniloae, de pildă). În cel mai blând caz se folosea pretextul „sunt documente în discuție, nu sunt finale, nu are rost să le discutăm acum, în această formă”.

Pentru ca atunci când s-au declarat formele finale să se pretindă că „nu pot fi discutate pentru că sunt forme finale și nu pot fi modificate”!11

Dincolo de această contradicție avocățească și total neortodoxă, rămâne faptul că pleroma Bisericii nu a fost nici înștiințată și nici consultată în privința pregătirilor a ceea ce avea să devină „Sinodul din Creta din 2016”.

Iar această practică se încadrează perfect practicii așa-zisului „dialog ecumenic” (corect, ecumenist), care a dus la dezvoltarea în timp a ceea ce chiar practicanții au numit „theologia oecumenica”, un nou tip de teologie, eterodoxă, în care pleroma Bisericii nu a avut niciun cuvânt de spus.

Trebuie recunoscut public faptul cunoscut de oricare cleric și credincios practicant: orice dialog intra-ortodox în privința „dialogului ecumenic” [de fapt, ecumenist12] a fost sabotat sistematic, atât pe principii clericaliste cât și comerciale; de la mituiri cu plecări în străinătate sau funcții până la amenințări și sancțiuni, s-au folosit toate mijloacele ne-ortodoxe pentru a se opri orice discuție cinstită, deschisă, ortodoxă, frățească pe această temă. Predicile, conferințele, interviurile și scrierile anti-ecumeniste ale unor părinți ca Iustin Popovici, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu și alții asemenea au fost practic îngropate, promovându-se în schimb, forțat și neortodox, un singur punct de vedere, cel pro-ecumenist.

Ca urmare „theologia oecumenica” a intrat în limbajul și mentalitatea multor teologi și studenți ortodocși, a multor clerici ortodocși, fără a se respecta principiile fundamentale ale consultării sinodale deschise și clare, fără a respecta principiul fundamental al consultării pleromei Bisericii.

Ceea ce a dus și la bazele anti-ortodoxe ale organizării și funcționării Sinodului din Creta.

4.4. Acestea, de altfel, sunt singurele roade reale ale ecumenismului!

În o sută de ani de „dialog ecumenic” [de fapt, ecumenist] singurele roade – Christos ne-a cerut să judecăm asemenea lucruri după roade! –, și repetăm, singurele roade sunt infiltrarea în Biserică a unor sisteme de gândire și a unor termeni străini Ortodoxiei.

Nu s-au apropiat de Ortodoxie nici Anglicanismul, nici alte culte ci, dimpotrivă, au introdus noi și noi inovații dogmatice, canonice și liturgice, îndepărtându-se și mai mult de Învățătura Ortodoxă. Și atrăgând în mișcarea lor centrifugă ortodocși – teologi sau nu – într-un sens exact opus rostului declarat al ecumenismului. Ceea ce arată că așa-zisul dialog ecumenic nu este doar sterp, ci de-a dreptul dăunător.

În fața acestei realități Patriarhia de Fanar, cea care a impus organizarea – pripită, forțată și ne-regulamentară – a Sinodului din Creta, a îndrăznit totuși să laude și să promoveze mai departe ecumenismul, fără absolut nicio explicație logică și/sau ortodoxă, fără nici una din observațiile critice minim necesare, fără propunerea unor soluții pentru rezolvarea sterilității așa-zisului dialog, fără a putea prezenta măcar o realizare ortodoxă în cadrul lui; lăudare și promovarea pe mai departe a ceea ce sfinții secolului XX, de la Justin Pârvu sau Paisie Aghioritul și până la Justin Popovici sau Ioan Maximovici, au osândit limpede și categoric, repetat și profund argumentat, s-a făcut în Creta, de către Patriarhia de Fanar doar pe temeiul unui limbaj de lemn tipic ecumenist; obținând o inexplicabilă aderență din partea celorlalți participanți, cu excepția notabilă – și remarcabil superioară celei de la Ferrara-Florența a cel puțin șase episcopi (dacă nu cumva avem o falsificare a prezentării situației și numărul opozanților este, de fapt, și mai mare13); nici nu mai stăruim aici asupra ereziei de a administra, fățarnic și anti-ortodox, o Sfântă Taină cuiva care nu crede în ea, sau asupra altor alunecări din documentele adoptate, toate subsumate, în fapt, celor prezentate până acum (și în primul rând influenței masive a celor trei mari rătăciri, ecumenismul, etnofiletismul și clericalismul).

Prin toate aceste aspecte Sinodul din Creta a scos la iveală răul imens făcut Bisericii de felul în care s-au desfășurat atât așa-zisul dialog ecumenic dar și pregătirile așa-zisului Sinod Panortodox.

Dacă la sinodul de tristă amintire de la Ferrara-Florența căderea din Ortodoxie a fost impusă din afară, inclusiv prin forță brută, la noua Ferrara-Florența, adică la „Sinodul din Creta”, căderea a venit prin infiltrarea în Biserică a învățăturilor anti-ortodoxe ale ecumenismului, clericalismului și etnofiletismului.

Patriarhia de Fanar s-a situat, din păcate, în poziția conducătoare a unei tabere teologice care urmărește schimbarea fundamentală a ecleziologiei ortodoxe și altor așezări dogmatice și canonice veșnice. Învățăturile străine susținute de ea marchează o cădere pe care o privim ca fiind chiar mai gravă decât aceea din timpul unionismului de la Ferrara-Florența, pentru că nu reprezintă „doar” o uniune cu o altă religie pe baza unui „minim” de puncte, ci alterarea fundamentelor Bisericii, astfel încât orice modificare teologică poate fi impusă dictatorial.

Vindecarea este și acum aceeași ca și atunci:

5. Se impune respingerea Sinodului din Creta care, în ciuda neparticipării multor biserici, în ciuda hotărârilor unor sinoade naționale – ca cel al Bisericii Greciei sau cel al Antiohiei – și în ciuda luptei unor delegații – precum cea a Bisericii Ortodoxe Române – a fost și rămâne un exemplu strălucit de anti-sinod sau de sinod anti-ortodox.

Se impune categoric necesitatea renunțării, clar și asumat, la clericalism, etnofiletism și ecumenism și revenirea la principiile ecleziologice ortodoxe pe toate planurile.

Este absolut necesar un sinod ecumenic organizat pe aceste baze ortodoxe, un sinod bazat pe consultarea pleromei în privința documentelor și problemelor ce urmează să fie dezbătute și pe egalitatea în participare, exprimare și vot a tuturor episcopilor ortodocși.

Retragerea din CMB și din alte asemenea manifestări ecumeniste, precum și inițierea unui dialog pentru organizarea canonică a bisericilor locale din Apus – Franța, Germania, SUA etc. – cu asigurarea nevoilor fiecărui neam din hotarele statelor respective sunt pași necesari și demni de poziția BOR.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române poate și trebuie să joace un rol hotărâtor în aceste privințe. După ce a încercat, fără succes, să îndrepte lucrurile prin colaborare cu astăzi evident ne-ortodoxa Patriarhie a Fanarului, este în punctul din care nu poate merge decât fie către delimitarea de aceasta și alunecările ei, fie către – ferească Dumnezeu! – alăturarea în cădere cu aceasta. Ceea ce nădăjduim să nu se întâmple în veci!

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toți cei care au muncit și au luptat pentru Ortodoxie în pregătirea, amânarea, desfășurarea și respingerea Sinodului din Creta, mulțumind lui Dumnezeu pentru ieșirea la iveală a ereziilor ce musteau până acum fățarnic în Biserică,

ne rugăm Lui spre îndrumarea tuturor celor care Îl iubesc, astfel încât să rămână mai departe mădulare vii ale Bisericii pe care porțile Iadului nicicând nu o vor birui.

Cu dragoste, credință și nădejde,
Preot al lui Christos,
Mihai-Andrei Aldea

Notele documentului original

1 Conform Mitropolitului Irineu de Backa, Irineu, “toată diferența dintre un episcop ortodox și un observator eterodox, la Sinod, a fost că primul putea lua cuvântul, pe când cel de-al doilea nu, însă niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.”

2 Simpla și vaga mențiune făcută în Mesajul Sinodului din Creta, este îndreptată spre exterior și nu atinge – cu atât mai puțin rezolvă – problema interioară a martiriului și consecințelor lui. Este foarte departe de a fi o „grijă profundă”, de vreme ce nu a produs nici măcar un document pe subiect, iar Patriarhia martirică a Antiohiei nici măcar nu a fost menționată. Nu s-au menționat persecuțiile comuniste și nu au fost lăudați, așa cum era firesc, martirii acestei încă neîncheiate persecuții (care cel puțin în România încă merge mai departe).

3 Nici măcar nu a fost atinsă problema grupărilor masonice și a încercărilor de infiltrare în și controlare a bisericilor locale și a Bisericii în general, cu toate că pozițiile pe temă ale Bisericii României și Bisericii Greciei ar fi îndreptățit această preocupare. Nu s-a atins problema grupărilor centrifuge care, în temeiul abaterilor de la Ortodoxie a multor ierarhi, tind să creeze structuri schismatice tot mai numeroase. Nu s-a atins problema impunerii de către state a unor politici publice și educaționale anti-ortodoxe și anti-creștine. Etc., etc., etc.

4 De fapt punctele atinse de Mesaj, departe de a fi lămurite de Sinodul din Creta (multe fiind total ignorate de discuțiile purtate în cadrul lui, altele foarte neclare) ar fi trebuit să fie teme de sine stătătoare și chiar puncte de plecare în organizarea și lucrările sinodului…

5 De fapt, Mitropolitul Irineu de Backa folosește termenul „adunare de papi”…

6 Niciodată în istorie sinoadele nu au fost organizate și nu au votat pe principiul unanimității. Principiul egalității episcopilor – negat de Sinodul din Creta și organizatorii lui – a fost completat de acela al dezbaterilor teologice profunde și oricât de lungi era nevoie, clarificările ducând la o majoritate categorică în temeiul căreia se dădeau hotărârile. Niciodată, repetăm iar și iar, niciodată nu a existat acest principiu absurd al unanimității. Culmea este că a fost încălcat chiar de către cei care l-au impus.

7 Etnofiletismul este rătăcirea prin care sentimentele naționale sunt puse mai presus de Credința lui Christos, devenind primordiale în alegeri care ar trebui făcute pe criterii ortodoxe, nu etniciste. Printre manifestările etnofiletismului se numără folosirea credinței ca mijloc de deznaționalizare, impunerea limbii naționale în Biserică și celor care au altă limbă (încălcându-se poruncile biblice în această privință!), folosirea sentimentelor naționale pentru extinderea jurisdicției în țări străine (așa cum se întâmplă în Franța, Germania, SUA etc., unde, strict pe criterii etnofiletiste, structurile ortodoxe se suprapun cu totul necanonic) etc.

8 Clericalismul este tendința de a impune un primat ierarhic neortodox. În Ortodoxie treptele preoției încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, și urcă mai departe prin mireni, monahi, citeți, ipodiaconi, diaconi și preoți până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi și, ulterior, de către Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice, precum și de către toți continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parțial sau fundamental organicitatea Bisericii și continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreționară față de cele socotite „inferioare”. Răspunderea treptelor unele față de altele este înlocuită printr-o simplă și dictatorială subordonare a celor de jos față de cele de sus. Consecințele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar și la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.

9 Pentru a dovedi falsitatea ecumenismului ca așa-zis mijloc de înțelegere între religii, să observăm doar două fapte. Primul, existența unor sisteme foarte bune de înțelegere inter-religioasă – cu toate limitele necesare unei vieți sociale sănătoase – mult înainte de apariția ecumenismului, dar total ignorate de acesta și adepții lui. Moldova secolului al XVII-lea este un exemplu, fiind un loc în care de la ortodocși la mozaici și de la monofiziți la catolici toți cetățenii își exercitau liber cultul (inclusiv la nivelul, necesar, de confruntare ideologică de bun-simț). Al doilea, realitatea că înțelegerea între religii presupune existența lor, nu dizolvarea lor într-o ciorbă „comună”, o mega-corporație religioasă ambiguă și monopolistă, așa cum preconizează ecumenismul.

10 Ar trebui să reluăm aici faptul că orice sinod adevărat – și mai ales ecumenic – începe de la recunoașterea canoanelor sinoadelor ortodoxe anterioare, începând cu Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice. Această recunoaștere este absolut necesară pentru a așeza în Ortodoxie și sinodul respectiv și lucrările lui. La Sinodul din Creta această recunoaștere inițială a lipsit, ceea ce îl așează în afara Ortodoxiei, fapt dovedit categoric de prezența total necanonică, total neortodoxă și cu totul fără precedent în istorie, a reprezentanților unor religii străine în spațiul cultic ortodox, în timpul serviciilor religioase ortodoxe. Prezență refuzată, în același timp, episcopilor ortodocși „de rangul trei”, care nu au avut voie nici măcar să vină la acest sinod. Bazele eterodoxe ale Sinodului din Creta nu pot fi substituite de Mesajul dat la insistențele BOR.

11 Pretext invocat repetat de Patriarhia de Fanar în 2016, inclusiv în privința „Regulamentului de organizare și funcționare…” a Sinodului din Creta, declarat și el imposibil de modificat, dar încălcat categoric prin organizarea întrunirii în ciuda lipsei unanimității prevăzute de același regulament.

12 Denumirea de dialog ecumenic este anti-ortodoxă și se bazează pe amestecarea teologiei ortodoxe cu teologia protestantă. În vreme ce ecumenic înseamnă în teologia ortodoxă a toată Biserica lui Dumnezeu, adică a toată Biserica Ortodoxă – pentru că, evident și elementar, Biserica este definită prin și de Învățătura lui Christos – în ecleziologia protestantă sunt pretinși a face parte din „Biserică” toți cei care pretind că ar „slăvi pe Iisus”, indiferent de apartenența lor religioasă și oricât de îndepărtat de Unul Iisus Christos, Omul-Dumnezeu, ar fi acela slăvit de ei (în multe cazuri imaginea lui „Iisus” fiind în parte sau fundamental reluarea unor erezii de demult, de la dochetism la arianism). Această concepție protestantă a avut inițial ca rol să atenueze sofistic izbitoarea contradicție între pretenția garanției prezenței Duhului Sfânt în interpretarea liberă a Scripturii și învățăturile divergente ce s-au născut din aplicarea pretenției. Ulterior, a devenit mijlocul prin care, sub numele de „dialog ecumenic”, s-a încercat scăderea tensiunilor dintre cultele neo-protestante americane și realizarea unei „unități în diversitate” fățarnice, cu totul inacceptabilă ortodox. Pentru că între a accepta dreptul celuilalt de a greși sau păcătui și a declara bune greșeala și păcatul este o prăpastie similară celei dintre mântuire și osândire. Ca urmare, nu se poate socoti că este vorba în așa-zisa „Mișcare Ecumenică” (denumire protestantă) și în așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” (denumire protestantă) despre un „dialog ecumenic”, posibil ortodox strict în Biserica Universală, ci despre un „dialog ecumenist”.

13 Deja s-au prezentat în presa ortodoxă noi nume de ierarhi care nu au semnat… Iată că, deși am avut răbdare să așteptăm informațiile post-sinod, date noi continuă să apară. Dovedind mereu aceeași problemă a depărtării de Ortodoxie a Sinodului din Creta, inclusiv la nivel declarațiilor publice.
Mai mult, la câteva zile după ce am terminat forma primă a acestei mărturisiri, observăm că numărul episcopilor sârbi și de altă naționalitate care nu au semnat documentul „Relația Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” este mult mai mare decât se știa (http://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22904-marele-sinod-din-creta-noi-dezvaluiri-privind-semnaturile-oficiale.html).
Dat fiind că lumina nu are părtășie cu întunericul și Adevărul nu are părtășie cu minciuna, practicile cretane de ascundere și alterare a adevărului, aflate pe o linie proorocește criticată biblic (Tit 1.12 ș.u.), dovedesc tot mai puternic lipsa de Ortodoxie a organizării, desfășurării și prezentării Sinodului din Creta în fața lumii.

Note adăugate pentru această ediție

  1. Pregătind republicarea textului de față am constatat că majoritatea link-urilor pe care le-am folosit în 2016 au dispărut ”miraculos”, fără a putea fi găsită cea mai mică alternativă pentru ele (cu excepția celor de pe teologie.net). ↩︎
  2. Prin pleroma Bisericii se înțelege deplinătatea Bisericii cu mireni, monahi și cler, cu bărbați și femei, copii, maturi și vârstnici, adică întregul trup al Bisericii. Pleroma Bisericii este cea care hotărăște în fapt și până la urmă dacă un sinod este valid sau nu, pleroma Bisericii pecetluiește ortodoxia ori lipsa de ortodoxie a inovațiilor liturgice locale (precum majoritatea celor opt glasuri), a unor păreri teologice și a teologumenelor, a sinoadelor etc. ↩︎
  3. ”Miraculos”, link-ul nu mai este funcțional. O altă prezentare a poziției Patriarhiei Antiohiei privind Sinaxa din Creta la https://www.teologie.net/2016/06/07/antiohia-adunare-creta-sinod-panortodox/. ↩︎