Să ţinem minte! Formaţia Noroc, devenită Contemporanul

În vremea ocupaţiei sovietice românii de dincolo de Prut – care nu se dăduseră cu ocupanţii – încercau să reziste aşa cum se putea. De pildă, prin artă.

Înainte de eroi şi martiri precum Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi alţii asemenea au fost unii care astăzi sunt aproape necunoscuţi generaţiilor tinere. De ce?
Pentru că au stat în „umbra marelui urs” şi nu au apucat să iasă la vedere după 1989.
Chiar dacă unii au profitat masiv de ei – şi înainte de, şi după căderea Comunismului.

Aici o să vorbim despre o formaţie de muzică uşoară din „Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”, Formaţia Noroc.
Da, chiar aşa se numea „Noroc„.

Formaţia Noroc apare în 1966, în vremea unui oarecare „dezgheţ”.
Inima ei este compozitorul şi interpretul Mihai Dolgan, un erou şi un martir al Neamului Românesc. Deportat la 7 ani în Siberia, împreună cu părinţii săi, trece prin experienţa Gulagului cu inimă tare şi ochii deschişi.
Izbuteşte în 1956 să revină în Moldova ocupată de Sovietici.
Lucrează ani de zile ca acordeonist la Casa de Cultură din Sângerei (Raionul Sângerei).
Dar în 1966, la Chişinău, istoria se schimbă.
Lidia Botezatu (în 1969 se căsătoreşte cu Mihai Dolgan), Valentin Goga,  Alexandru şi Anatol Cazacu, Liudmila Clocicova, Ştefan Petrache sunt doar o parte din numele celor ce au făcut parte din acest grup.
Merită amintit că Ion Aldea-Teodorovici a cântat şi el în Formaţia Noroc, la fel Nina Gorbani, Ion Suruceanu, Liviu Ştirbu etc.

Formaţia începe să dea spectacole în 1967 (de aceea unii cred că acesta este şi anul înfiinţării ei).
Stilurile adoptate sunt folk şi pop-rock.
Succesul este gigantic, în ciuda faptului că foloseşte în cântece limba română – sau poate şi din această cauză, gestul fiind, în epocă, o subtilă formă de opoziţiei.
Foarte repede concertele susţinute de Noroc au biletele vândute cu mult înainte de data spectacolului. Speculanţii profită, cumpărând masiv bilete spre a le vinde la supra-preţ.
Iubirea faţă de Formaţia Noroc se extinde masiv în toată Uniunea Sovietică.
La Moscova, stadioanele pe care cântă această formaţie sunt arhipline, mulţi ascultând în stradă.
În ciuda faptul că artiştii originari din Republia Moldova nu aveau voie în străinătate, străinătatea ajunge să cunoască muzica lor. Şi să o iubească!
În 1969, anul căsătoriei dintre Mihai Dolgan şi Lidia Botezatu, piesa „Cântă un artist” va ajunge în Top 10 Internaţional în Marea Britanie.
În 1970 aceeaşi performanţă este obţinută cu piesa „De ce plâng chitarele” (plagiată ulterior de Formaţia O-Zone).

Creşterea fulgerătoare a numărului de iubitori ai Formaţiei Noroc, vânzarea a milioane de discuri într-un timp incredibil de scurt, mulţimile ce se luptau să ia parte la concerte şi succesul internaţional (în numai trei ani de la lansare!) sperie şi înfurie regimul sovietic.
Chiar în 1970, în conformitate cu ordinele Moscovei, Formaţia Noroc este desfiinţată, iar artiştilor li se interzice să mai cânte în R.S.S. Moldova. Motivele desfiinţării erau tipic bolşevice „lipsa disciplinei, absenţa unei orientări sănătoase şi promovarea unor valori artistice de slabă calitate”. De, corectitudinea politică este pur şi simplu politica bolşevică, iar aceste acuze sunt o permanenţă. (Şi Biserica a primit şi primeşte de la (Neo)Comunişti acelaşi fel de acuze.)

Cu toate că se izbuteşte refacerea formaţiei sub numele Contemporanul în 1974 – tot în jurul lui Mihai Dolgan –, Conducerea de Partid şi de Stat va avea grijă să-i saboteze în permanenţă şi să reducă pe cât posibil receptarea lor populară.

Ca semn al dezgheţului, în 1988 Mihai Dolgan va primi, cu o uriaşă întârziere, titlul de „Artist al Poporului”. Iar în 1990 distincţia de Cavaler al Ordinului Republicii Moldova.
Însă, bineînţeles, nici el şi nici formaţiile sale nu vor intra în zona mass-mediei puternice („mainstream”). Era creştin ortodox, era naţionalist român, supravieţuise cu demnitate Gulagului şi regimului sovietic. Neocomuniştii care preluaseră puterea la Chişinău, Tiraspol, Moscova sau Chiev nu îl agreau şi nu îi agreau formaţiile.

Adevărul despre manipularea mediatică se poate vedea prin comparaţia între originalul piesei „De ce plâng chitarele” (Formaţia Noroc) şi plagiatul O-Zone.
Versurile profunde, româneşti, romantic-optimiste, compuse de poetul evreu român Efim Crimerman, au fost modificate astfel încât să fie modernist-plângăcioase. În rest, aceeaşi melodie – sigur, cu orchestraţie modernă, dar asta nu a produs nicio schimbare semnificativă. Chiar şi solo-ul de chitară a rămas acelaşi.
Totuşi chiar şi astăzi cei mai mulţi cred în minciuna după care cântecul ar fi al Formaţiei O-Zone.

În sfârşit, mai merită amintit şi faptul că formaţia unui dizident faţă de regimul sovietic şi U.R.S.S, în care, de altfel, erau mulţi patrioţi români, luptători împotriva ocupaţiei, este încă pretinsă a fi „o formaţie sovietică”, „o realizare a U.R.S.S.” etc. Cine foloseşte motoarele de traducere pentru textele ruseşti ale comentariilor la videoclipurile Noroc (/Contemporanul) va găsi, alături de simple aprecieri ale frumuseţii compoziţiilor sau talentului artiştilor, şi asemenea revendicări nostalgice pro-sovietice.

Să încercăm să ţinem minte adevărul!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Versurile originale ale cântecului De ce plâng chitarele

De ce plâng chitarele
Ştiu doar felinarele
Strunele amarele
Ce oare au pierdut?

Fete ca lalele
Cu ochi mari ca stelele
Vin încet ca ielele
Şi se opresc tăcut

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut

[Solo Chitară]

Pe străzi pluteşte
Doar dragostea
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Ea cheamă, cheamă
Pe cineva
Spre-a fericirii stea

Plâng în noapte strunele
Strunele nebunele
Tu iubire spune-le
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut
Ce-a fost nu s-a pierdut

P.P.S. Dând click aici ajungeţi la videoclipul cântecului „Primăvara” al Formaţiei Noroc.

P.P.P.S. Videoclip cu forma originală a cântecului „De ce plâng chitarele”.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Jurnal COVID-19. Broscoiul, broaştele şi balta

photography of sunset
Photo by Monika Ludvigsen on Pexels.com

A fost cândva, n-ar mai fi fost – zic unii – o ţară a apei şi malurilor roditoare. Era, adică o baltă mare – cel puţin pentru vietăţile ei. Baltă ce se numea Etrar. Un nume cam ciudat pentru o baltă, însă potrivit pentru broaştele care, după cum se ştie, orăcăie cu plăcere. Iar E-traaaa-r era un strigăt ce li se părea minuntat.

Vietăţile din Balta Etrar ar fi fost, poate, obişnuite.
Melci, trestii, nuferi, lintiţă, păsări de apă, ţestoase, raci, feluriţi gândaci şi carcaleţi, libelule, scoici, vrăbii, şi, desigur, tot felul de peşti. Părţi largi din baltă erau puţin adânci, dar erau şi altele ce coborau până acolo unde lumina aproape că nu putea ajunge.
Mulţii peşti – precum roşioarele şi obleţii, linii, crăpcenii şi crapii, între trestii câte o ştiucă, în adâncuri câte un somn – iată stăpânii lumii de sub oglinda apei. Cel puţin câtă vreme nu se ivesc stăpânii de deasupra, adică raţele, gâştele, lişiţele şi alte păsări iubitoare de vietăţi acvatice.

În această lume atât de bogată şi frământată, se găseau şi câteva broaşte.
Viaţa lor nu era chiar atât de uşoară pe cât am crede.
Atunci când se scufundau după mâncare se aflau în primejdie să fie mâncaţi de câte o ştiucă, sau alt peşte mare, ba chiar şi de câte o înaripată mai lacomă. Pe uscat erau ţinta berzelor, bineînţeles.
Ca urmare, preferau să se ascundă în stufărişul cel mai des, acolo unde puteau mânca puieţii peştilor în loc să fie mâncate.
Seara începeau să orăcăie, acoperind în părţile lor ciripitul păsărilor.

Până aici, totul ar fi fost firesc.
Doar că aceste broaşte… gândeau!
Gândeau şi făceau planuri.
Fiecare broscoi, sau aproape fiecare, visa să devină stăpân peste ceilalţi, fiecare broască, sau aproape fiecare, visa să aibă cel mai tare broscoi… sau cei mai tari broscoi.
Fiecare dintre ei, sau aproape fiecare, visa la un loc bun, cu nămol, cu apă şi frunze de nufăr, cu mulţi gândăcei zburători şi musculiţe – pentru un ospăţ pe cinste în fiecare zi.
Şi unii dintre broscoii şi broaştele mai puternice şi mai deştepte au început să strângă ierburi de apă, carcaleţi şi tot felul de alte lucruri, pe care le dădeau apoi celor mai slabi sau mai leneşi. Astfel şi-au înfiinţat armate şi angajaţi şi au început să crească.
Desigur, au fost şi împotrivitori.
Au fost unii care spuneau că ce-i mult nu-i bun, că dacă broaştele devin prea multe o să scadă numărul gâzelor şi peştilor şi va veni foamete, că lăcomia este sac rupt care niciodată nu se umple şi alte asemenea vorbe bătrâneşti.
Broscoii şi broaştele tari au râs de ei şi de cuvintele lor. Şi au spus tuturor că aceştia sunt „retrograzi”, „învechiţi”, „strigoi”, „înapoiaţi”, „duşmani ai progresului”, „primitivi”, „duşmanii libertăţii” etc.
„Suntem liberi să ne facem poftele, să luptăm cu natura, să cucerim Etrar şi toată lumea!” – explicau broscoii şi broaştele care aveau sau voiau puterea.
„Să ne facem poftele! Să ne facem poftele! Libertate!”, au strigat cei mulţi. Şi i-au urmat pe cei puternici.

Uneori se iveau revolte.
Era câte un broscoi crescător de carcaleţi, alge sau musculiţe care îşi plătea muncitorii prost şi îi silea să se ostenească peste măsură. Ca să nu se ridice oamenii, folosea alţi broscoi puternici, precum şi unii raci violenţi legaţi în lesă de acei broscoi. Însă uneori nu era de ajuns. Atunci săreau în ajutorul crescătorului ostaşii marilor broscoi sau broaşte.
Şi cu ajutorul lor toate răscoalele erau înfrânte.
În afară, bineînţeles, de cele stârnite chiar de unii dintre crescători – sau dintre făuritorii de lese, plase, suliţe etc. – ce voiau să ia puterea doar pentru ei. Dacă ştiau pe cine să mituiască dintre broaştele ofiţeri, se putea întâmpla să câştige.

Istoria broaştelor din Etrar a mers mai departe.
Cu lupte şi răscoale, cu înfrângeri şi biruinţe.
Uneori veneau ani secetoşi, iar broaştele se împuţinau.
Alteori se trezeau cu sute de berze care le scădeau numărul.
Alteori apa creştea prea mult, înecând locurile de stat la soare, crescătoriile de musculiţe sau proviziile aflate pe maluri.
Alteori broaştele se îmbolnăveau de la nişte chişcari mici, mici de tot, care se prindeau de ele şi le sorbeau sângele, ba chiar şi carnea. Multe mureau din această pricină, când se iveau aceste vietăţi mititele.
Alteori puietul de peşte se rărea, ceea ce făcea să se împută balta şi să devină otrăvitoare pentru broaşte. E drept, se mai întâmpla asta şi de la unele crescătorii sau ateliere prea mari…
Dar broaştele gândeau, deci învăţau.
Şi, în ciuda retrograzilor, creşteau şi învăţau să învingă natura.
Au început să adune mâl din baltă şi noroi de departe de maluri, ca să înalţe tot mai sus ţărmurile, ca nicio creştere să nu le mai acopere.
Au început să sape canale lungi în adâncul pământului, în care se aduna apa din baltă şi se şi mişca uşor, ca să nu se învechească. Făceau astfel faţă secetelor.
Au învăţat să-şi facă un fel de răzuitoare din crenguţele adunate de pe ţărmuri, ca să cureţe chişcarii şi să-i zdrobească pe câte o piatră. Făceau astfel faţă bolii.
Au prins în unele curse iscusite peşti mari, astfel încât să le poată lua icrele şi lapţii şi să îi înmulţească după voie. Făceau astfel faţă lipsei peştilor.
„În lupta broaştelor cu natura, noi, broaştele, vom câştiga totdeauna!” – spuneau ele cu mândrie.

Până într-o zi, când şi-au dat seama că balta a devenit prea mică pentru câte broaşte erau.
Desigur, crescătoriile şi atelierele făceau faţă populaţiei batraciene. Mai ales că, dând de bine, multe broaşte se reproduceau mai rar. Ba chiar, de atâta bine, multe dintre ele nici nu se mai reproduceau. Egoismul devenise un simbol al emancipării şi progresului.
Totuşi, cumva, populaţia tot mai creştea.
Ostenitorilor din crescătorii şi ateliere, fie că lucrau în adâncurile apei, la suprafaţă, pe ţărmuri, în părţile mai îndepărtate de baltă sau sub pământ, nu puteau să o ducă prea bine. Dacă ar fi dus-o prea bine nu ar mai fi avut chef de muncă, logic.
Şi, dacă tot munceau, se şi reproduceau.
Şi broaştele cele mai deştepte, care stăpâneau cam 95% din averile Bălţii Etrar, şi-au dat sema că trebuie să facă ceva.
„Trebuie să scăpăm de ei!” – a spus unul.
„Da, nu avem nevoie de atâţia!” – a încuviinţat altul.

Şi s-au hotărât să încerce să găsească alte bălţi, îndepărtate, în sau dincolo de pădurile ce înconjurau Etrarul.

Ei, dar aceste explorări nu erau uşoare!
Aceste broaşte nu puteau să trăiască în uscăciune. Şi, pentru ele, nici pădurile nu erau îndeajuns de umede, darămite părţile înierbate de lângă sau dintre păduri!
Ca urmare, fiecare explorator avea nevoie de ţestoase multe, care să care saci mari cu apă, sau vase din trestie şi lut pline cu apă. Pentru ca un singur explorator să ajungă la cea mai apropiată pădure era nevoie de douăzeci de ţestoase şi douăzeci de care pentru apă.
Broaştele progresiste ştiau unde se mai găsesc bălţi. Văzuseră păsările de apă coborând să vâneze, libelulele aruncându-se ca atunci când se scufundă, stuful care se vedea în zare, în unele puncte, de pe ţărmurile bălţii lor.
Doar că exploratorii ajunşi acolo i-au dezamăgit.
Pentru fiecare dintre ei cheltuiseră, după distanţa faţă de Etrar, între patruzeci şi o sută de care şi ţestoase. Multe dintre acestea se distruseseră sau muriseră pe drum. Şi, după atâta muncă şi cheltuială, ce găsiseră: ochiuri de apă ce erau băltoace, nu bălţi, mlaştini otrăvite, în care nu se putea trăi, sau chiar locuri în care plantele de baltă crescuseră pe cine ştie ce izvor adânc – pentru că apă nu se găsea.

– Aşa nu facem nimic! – şi-au dat ei seama.
– Ajungem să irosim toată balta căutând o ieşire! – a încuviinţat altul, îngrijorat.
Atunci altul le-a arătat o ultimă descoperire, uluitor de avansată, o încununare a progresului extraordinar al ştiinţei broaştelor: focul.
– Este soare concentrat – le-au explicat doct şi mândru savanţii care îl realizaseră.
– Este sensibil, e drept – au mai explicat ei. Dacă e atins de puţin mai multă apă, se stinge. Dar dacă apa se pune peste el într-un vas din piatră sau lut…
Şi conducătorii din umbră ai broaştelor, cei care stăpâneau cam 96% din averile bălţii (mai câştigaseră puţin între timp), au văzut pentru prima dată minunea apei care se încălzeşte până scoate aburi şi… fierbe.
– Uluitor! – au spus ei.
Dar, pragmatici, au adăugat:
– Dar cu ce ne ajută?

close up of green frog
Photo by Couleur on Pexels.com

Peste ceva vreme, s-a aflat că din nou broaştele au făcut o boală urâtă.
Erau tot chişcari, dar, spuneau cei care împrăştie veşti, sunt nişte chişcari mai răi decât orice chişcari.
Frica a început să se răspândească. Şi, pe măsură ce tot mai multe broaşte se îmbolnăveau de chişcari, a devenit panică.
Ca să salveze broaştele de chişcari, conducătorii grijulii au hotărât să fie puse toate în carantină. Se puteau mişca între cuib şi locul de muncă, sau magazine. În rest, nu.
Şi multe dintre broaşte au rămas fără loc de muncă. Pentru că dacă celelalte stăteau doar în cuib, nu mai aveau nevoie de mărfuri şi servicii ca înainte. Vânzările scăzând, s-a ajuns, bineînţeles, ca tot mai multe broaşte să intre în şomaj tehnic.
Sau pur şi simplu să rămână fără niciun venit.
Unii conducători locali mai lăsau puţin loc de mişcare, alţii nimic.
Şi panica stăpânea multe broaşte. Dar, cumva, cel mai mult le stăpânea pe cele progresiste. Care salutau broscoii păzitori care îi băteau şi umileau pe cei are, cumva, încălcau ordinele de carantină. Ba chiar cereau să li se taie un picior, să li se spargă un ochi, ori să fie omorâţi cei care încalcă ordinele pe care, cu grijă părintească, iubiţii conducători le dăduseră pentru ocrotirea populaţiei.
Din nou s-au ivit retrograzii care să îndemne la calm, raţiune, analiză.
– Iată, spuneau ei, chişcari au mai fost şi vor mai fi. E drept, e trist, mor dintre broaştele bătrâne. Dar iată, cele tinere facă faţă bine. Ar trebui lăsate broaştele tinere să îşi vadă de treabă. Altfel economia se va prăbuşi.
Bineînţeles, nu i-a ascultat nimeni.
Frica era prea mare.

După o vreme, s-a aflat că molima s-a liniştit.
Întâi aici, apoi dincolo.
Se alcătuise deja un mare Comitet al Bălţii Etrar, ca să conducă lupta împotriva molimii.
Acum, pe măsură ce boala dădea înapoi, oamenii Comitetului deveniseră eroii tuturor.
Doar strigoii de duşmani ai progresului încercau să spună că nu s-a făcut bine.
Poporul râdea de ei.
– Ce contează că de la 96% din averile Etrarului au ajuns la 100%? – ziceau broaştele simple. Important este că am scăpat cu viaţă datorită lor.
– Dar sunteţi robi, suntem robi de acum încolo! – strigau înapoiaţii.
Broaştele râdeau:
– Avem carcaleţi şi musculiţe, avem cuiburi şi apă. O ducem bine. Şi avem dreptul să ne facem poftele. Suntem liberi.

Peste o vreme s-a ivit altă molimă.
Şi broaştele au fost iarăşi alarmate de răspânditorii de veşti.
Se murea. Ba aici, ba colo.
Iarăşi nu se ştia sigur dacă cine a murit chiar a murit din pricina chişcarilor.
Dar toţi erau încredinţaţi că aceştia sunt de vină.
Şi în panica ce se ivise, Comitetul Bălţii Etrar a venit înaintea poporului.
Erau istoviţi şi purtau urmele unei oboseri cumplite. Le-au spus broaştelor:
– Am reuşit, cu eforturi uriaşe, să obţinem un progres ştiinţific unic. Am găsit o soluţie spre a ucide chişcarii care ne chinuiesc, repede şi uşor.

Şi au pus înaintea broaştelor o tavă mare din lut şi trestie, foarte iscusită, cu un strat de nisip deasupra ce părea sticlos. De fapt chiar era, căci fusese ars bine de tot şi se topise în parte, făcând tava mult mai rezistentă.
În tavă s-au pus apă şi chişcarii. Chişcarii au fost turnaţi cu grijă, dintr-o tigvă mică ţinută cu un cleşte lung. Şi tigva şi cleştele au fost pe loc aruncate în foc – să nu se fi prins vreun chişcar invizibil de ele.
Apa era puţin adâncă şi, vrând sau nu, chişcarii erau nevoiţi în înotul lor şerpuit să atingă tava. Care se încinsese şi îi ardea. Aşa că încercau să sară din apă, apoi reintrau şi iar atingeau tava şi iar se ardeau…
– Ia te uită! – ziceau broaştele din popor. Uite-i cum se zbat! Se vede că focul acesta dă apei puterea să-i distrugă pe chişcari.
Şi, într-adevăr, după o vreme, când apa scotea aburi, chişcarii au murit.
Focul slăbea şi el, deja, după cum fusese plănuit.
Comitagiii se uitau cu grijă.
– Trebuie să fim siguri că au murit! – îi lămureau pe privitori.
De fapt aşteptau să se mai răcească apa.
– Gata! – au strigat ei. Sunt cu adevărat morţi, nu riscaţi nimic.
Broaştele cele multe s-a apropiat şi au început un adevărat pelerinaj prin faţa tăvii. În apa călduţă chişcarii zăceau morţi.
Bucuria a fost nespus de mare.

Ca să scape toate broaştele de chişcari şi ouăle lor, toţi au început să lucreze la un vas mare, care să cuprindă toate broaştele. Munceau de zor, călcând lutul, cernând nisipul, împletind şi uscând trestia, adunând multe, multe, multe lemne.

Molima înainta şi ea, dar broaştele aveau acum speranţe bune.
Doar retrograzii provocau supărări, încercând să-i convingă să folosească răzuitoarele, ca în molimile de mai demult. Nu voiau să înţeleagă, se pare, că această molimă era mult mai rea şi mai nou. Era nevoie de progres, iar progresul venise.

Şi a fost gata!
Un vas mare, mare, larg dar şi adânc – astfel încât broaştele să poată înota liber în timpul tratamentului.
Sacrificându-se pentru popor, conducătorii şi broaştele lor de pază au rămas pe mal, împreună cu unii dintre cei mai buni crescători şi meşteri.
Şi au aprins focul sub vas.
Încet, apoi din ce în ce mai tare.
Şi broaştele înotau fericite în apa care se încălzea şi care avea să le vindece de chişcari. Şi, de altfel, de orice boală.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această scriere a fost un pamflet, este o glumă şi va fi o ironie, astfel încât orice asemănare cu realitatea este doar din vina cititorului.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Jurnal COVID-19. Un reputat medic din Germania explicând COVID-19 pe 18 Martie 2020

Toate aceste măsuri duc la autodistrugere şi sinucidere colectivă, pentru nimic altceva decât o iluzie.
Dr. Sucharit Bhakdi

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia.  Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura scitică 001.pngFelurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia? 

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului? 

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană. 

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc. 

scythians
Sciţii în Europa

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul 
strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie. 

Costantin_nord-limes_png - c
Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.  
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să  îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani. 

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim. 

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică?  Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul? 

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula. 

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi  era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem. 

Mihai-Andrei Aldea


* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a  dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă