Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Poezie – Spre Veșnicie

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Spre Veșnicie

Floare, stele, fluturi, nori,
Ape, râuri, sărbători,
Frunze, ierburi și petale,
Adierile domoale,
Pacea serilor de vară
Cu lumină blândă, rară,
Șoaptele din adiere
Bucuria din tăcere,
Seri și nopți ce curg în zori
Mânecând privighetori,
Frumuseți ce curg pe rând,
Trec iar vremile curgând
Cum curge lumină Luna
Și izvoarele într-una…
Către Cine? Către unde?
Trec icoanele în unde
Murmure de mult uitate
Raze calde și curate
De la Tine, către Tine,
Mai senine, mai depline,
În lumina-Ți așezate
Au venit și se duc toate.

Postul Paștilor 2023 (Mihai-Andrei Aldea)

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Ziua Femeii, Ziua Mamei. O părere

Printre Creștinii Români s-a ivit de câțiva ani o tulburare: se poate prăznui, creștinește, Ziua Mamei pe 8 Martie? Dar Ziua Femeii? Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Mamei sau Ziua Femeii pe 25 Martie, de Bunavestire?
Pricina acestei tulburări este faptul că în Occident ziua de 8 Martie a fost proclamată de Socialiști „Ziua Femeii Socialiste”, iar apoi „Ziua Femeii” (subînțelegându-se că toate femeile ar trebuie să fie socialiste).
O să încerc să răspund, pe scurt, dintr-o perspectivă atât a Învățăturii Creștine cât și a tradiției naționale românești.

I. Când este Ziua Femeii?

În tradiția națională românească, Ziua Femeii este pe 1 Martie.

De ce?
Pentru că femeile sunt primăvara vieții, pentru că Martie este în post, pentru că pe 1 Martie avea loc sfințirea caselor, curților, pământurilor, turmelor etc. în toată Românimea.

1 Martie este începutul primăverii. La Românii, primăvara este simbolul rodirii, căci pomii se deschid spre rod, arăturile de toamnă ies din zăpadă spre rod, oile încep să fete și așa mai departe. Iar femeia, se înțelege, este cea prin care vine rodirea la oameni.

Cel mai târziu pe 1 Martie încep să iasă florile, dacă nu au ieșit deja: ghioceii, brândușele și alte câteva flori frumoase, cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară. Ca femeia: cu înfățișare frumoasă, fragedă și plăpândă, dar de o uimitoare putere interioară.

Totodată, în ultima săptămână din Februarie avea lor o curățenie mare a caselor. Făcea parte din pregătirea de primăvară și de post. Din pregătirea de primăvară, căci lunile de iarnă erau lunile în care se stătea cel mai mult în case. Din primăvară, când începea ieșitul la câmp, dormitul în șură sau căpiță, ori la umbra unui copac sau pom (nu nuc!), se stătea tot mai puțin în casă – și mai mult se stătea în casă de către prunci, sau pentru unele treburi mai apropiate ale soților. Această curățenie mare se încheia prin sfințirea caselor, vitelor, pomilor, grădinilor etc. Despre această sfințire, care este și originea mărțișorului, am mai scris aici. Cum inima casei, inima gospodăriei, este femeia, este și firesc să i se închine această lucrare.

De asemenea, 1 Martie este totdeauna în post. Spre deosebire de Eva și Adam, ce au adus răul în lume prin încălcarea postului – desfrânare –, femeia creștină este, în ziua sfințirii casei și tuturor lucrurilor, în post. Adică în lucrarea de curățire, sfințire și îndumnezeire firească omului. Și care este mereu binecuvântată de Dumnezeu.

Mărțișoarele sunt tradițional fire de lână – rar de cânepă sau in – de culoare albă și roșie; care fire se împletesc împreună, se înmoaie în agheasma de 1 Martie și, tradițional, se leagă la pomi, la marginea grădinilor, ogoarelor și pădurilor, ca să le sfințească și păzească. Prima care primește însă firul înmuiat în apă sfințită este femeia – de la cea mai mică până la cea mai mare și înapoi.

Căci, după Legea Românească, femeile sunt florile vieții, femeile sunt sporul casei, femeile sunt primăvara omenirii, femeile sunt izvorul rodului casei, femeile sunt rostul familie (în unele dialecte sau graiuri românești termenii femeie și familie chiar se confundă).

De aceea 1 Martie este în tradiția românească Ziua Femeii.

II. Nu ar fi mai bine să se sărbătorească Ziua Femeii sau Ziua Mamei pe 25 Martie?

Este o întrebare la care am cugetat mult.
La început, mi s-a părut că ar putea să fie o idee bună, dar ceva mă împiedica. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că nu este bine, că o asemenea suprapunere stă împotriva Învățăturii Bisericii. De ce?

Pentru că 25 Martie este Bunavestire: Sărbătorirea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că va căpăta de la Dumnezeu, în chip minunat, Pruncul ce este Mesia, Christos, Mântuitorul lumii.
Pare neclar? Limpezim îndată!

În Biserică, suprapunerea unor prăznuiri, mai ales a unora mai mici cu unele mari – și cu atât mai mult cu cele împărătești – se face cu foarte multă grijă: dacă se potrivesc deplin.

De pildă, de Înviere nu se prăznuiesc sfinți, nu se fac nunți.

La prima vedere pare ciudat: fără Înviere nu există sfinți, aceștia au ajuns în Ceruri prin Învierea Domnului; Nunta este de la Dumnezeu – și binecuvântată personal de Iisus Christos și atunci când a trăit pe Pământ, și acum, din Ceruri.

Sunt adevărate acestea, dar Biserica a socotit altfel: de Înviere toată lumea trebuie să Îl cinstească pe Împăratul Răscumpărător, fără a-și împărți bucuria și cinstirea; pe sfinți îi cinstim sau îi venerăm, pe Iisus Christos îl cinstim deplin, adică Îl adorăm.

Nu adorăm, și repet, nu adorăm pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu. Ca urmare, venerarea sau cinstirea sfinților nu se potrivește cu adorarea deplină și îndreptarea totală către Dumnezeu din Ziua Învierii.

În zile ale Învierii mai mici, precum duminicile de peste an, da, se pot cinsti și sfinții: ei sunt cei în care Învierea Domnului a dat rod. Cinstindu-i pe ei, învățăm să rodim și noi Învierea lui Christos, harul lui Dumnezeu, Învățătura Domnului. Dar în Ziua Învierii sărbătorim în întregime pe Mântuitorul Iisus, Dumnezeu-Omul, și Învierea Sa, o sărbătorim împreună cu toți sfinții.

De aceea nu se sărbătoresc de Paști nici zilele de naștere, iar nunți nu se fac, pentru că nu se scade din adorarea lui Dumnezeu nicio bucățică, oricât de mică.

O altă pildă este Înălțarea Domnului, când se prăznuiește și Ziua Eroilor.
De ce a rânduit Sinodul Bisericii din România (și nu numai) această suprapunere? A făcut o greșeală, alăturând o sărbătoare a eroilor Înălțării Domnului la Ceruri?

A făcut bine, căci există o potrivire teologică deplină între cele două sărbători.

Pentru că Cel care a spus:

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. (Ioan 13.34)

ne-a arătat că El ne iubește atât de mult încât își pune viața pentru noi:

Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale! (Ioan 10.15) arătând și că

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să își pună pentru prietenii lui! (Ioan 13.35)

Și ne-a cerut și ne-a mărturisit, zicând:

De mă iubiți, păziți poruncile Mele. (Ioan 14.15)

Și a promis pentru cei care Îl ascută:

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Înălțarea Domnului la Cer este ziua sfântă în care s-a îndeplinit această făgăduință: Iisus Christos se înalță la Ceruri, trăgând la Ceruri pe toți cei care Îl ascultă.

Ce sunt eroii, prăznuiți de Înălțare?

După cum arăta încă Lazăr Șăineanu, eroul este cel care devine nemuritor prin marile lui isprăvi, cel care se distinge prin vitejie, înălțimea caracterului, noblețe sufletească.

Pentru Biserică, deși toți sfinții sunt eroi, cuvântul se folosește mai ales pentru cei care au dat mărturia cea bună prin rezistența armată împotriva răului. Desigur, lupta personală împotriva ispitelor cere eroism; dar de obicei este o luptă în care amenințarea morții este mult mai slabă decât pe câmpul de luptă – excepția, bolnavii de boli terminale, confirmă regula. Eroii sărbătoriți de Biserică la Înălțare sunt cei care și-au pus viața pentru semenii lor. Ceea ce îi face și mai nobili este faptul că de foarte multe ori și-au pus viața și pentru oameni necunoscuți, de foarte multe ori au luptat cu toate că știau că, lumește, nu există nicio șansă de biruință. Românii care au lupta la Cotul Donului sau în Caucaz, cu puști, spade, pistoale și câteva grenade împotriva tunurilor și tancurilor grele sovietice, știau că nu pot câștiga. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Românii care erau închiși la Aiud și Gherla, Pitești și Târgu Ocna, Baia Sprie ori Râmnicu Sărat, sau în Vorkuta sau în cine știe ce alte pușcării și lagăre comuniste, știau că nu pot câștiga, știau că vor fi uciși acolo. Dar au luptat până dincolo de capăt, cu o vitejie fără margini. Este drumul lui Christos: să mergi, prin Credință, dincolo de capăt, pierzând aici totul pentru Bine și cucerind astfel Veșnicia. Și pentru toți cei care fac asta, stă cuvântul

Iar Eu, când mă voi înălța de pe pământ, pe toți îi voi trage la Mine! (Ioan 12.32)

Ca urmare, între Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor este cea mai intimă și deplină legătură. Teologic, este o armonie perfectă.

Se potrivesc Bunavestire și Ziua Mamelor/Femeii?
Categoric, nu!

De ce?

Bunavestire este sărbătoarea zilei în care Arhanghelul Gabriel a vestit-o pe Maria Fecioara că, în chip minunat, va zămisli pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul și Omul-Dumnezeu.

Dar de ce nu s-ar potrivi aceasta cu maternitatea, ca să fie Ziua Mamelor, sau cu feminitatea, ca să fie Ziua Femeilor?

Pentru că Bunavestire este un fenomen nefiresc, o minune, în vreme ce a fi femeie și a fi mamă sunt lucruri firești; minunate, într-adevăr, dar firești.

Da, este adevărat, conceperea unui copil este o minune, și încă o minune uluitoare: are nu doar unirea armonică dintre două moșteniri diferite, care devin o nouă făptură, dar și crearea sufletului de către Dumnezeu în acea clipă.

Însă este o minune ce se petrece prin doi oameni, un bărbat și o femeie, prin unirea lor firească poruncită de Dumnezeu de la începuturi:

De la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu mai despartă! (Marcu 10.6-9)

Însă conceperea lui Iisus nu a fost așa!

Căci aici Dumnezeu s-a făcut trup, Dumnezeu s-a făcut om, Fecioara a zămislit și, mai apoi, Fecioara a născut rămânând fecioară.

Este zămislire suprafirească; Cel care se ivește în pântece nu este doar om, ci este Dumnezeu și om, adică este o ființă suprafirească, și necreată, și creată; bărbatul lipsește din această lucrare suprafirească; Nașterea este suprafirească. Într-un cuvânt, există deosebiri uriașe față de cele firești, obișnuite, ale femeii și maternității.

Firesc este ca fecioria femeii să se unească fecioriei bărbatului pentru ca cei doi să fie un trup. Iar aici fecioria femeii s-a unit cu Dumnezeirea pentru ca lumea să primească pe Dumnezeu în Trup. Firesc este ca moștenirea bărbatului și femeii să se unească armonic într-un om nou. Iar aici moștenirea lui Dumnezeu s-a unit cu moștenirea femeii într-un Nou Adam. Firesc este ca sarcina și mai ales nașterea să fie însoțite de greutăți și dureri, ca mijloc de îndreptare și curățare pentru păcate și patimi. Iar aici sarcina și nașterea au fost lipsite de aceasta, căci era curăție și lipsă de patimi și păcate.

Trebuie înțeles că dacă Măicuța Domnului este pildă pentru oameni în general și femei în particular prin foarte multe lucruri, zămislirea Maicii Domnului nu poate fi pildă pentru oameni. Este o minune unică și irepetabilă. Iar punerea ei în paralel cu zămislirea obișnuită, cu sarcina obișnuită, cu nașterea obișnuită, poate duce ușor la erezie.

Una dintre marile erezii ce a lovit cu răutate Biserica este minciuna că Fecioara Maria este născătoare de om, născătoare de mântuitor, dar nu Născătoare de Dumnezeu. Această minciună a avut mai multe chipuri, pe care nu le înșirăm aici: toate au fost osândite de Dumnezeu, prin Biserica Sa, în sinoadele ecumenice.

A pune Bunavestire, deci Zămislirea minunată a Domnului întru Sfânta Fecioară, pe picior de egalitate cu zămislirile obișnuite, înseamnă a declara fie că toate femeile sunt născătoare de Dumnezeu, fie că Măicuța Domnului este născătoare de om. Oricare dintre ele fiind, se înțelege, erezie.

Lucrurile sunt foarte clare: nu este îngăduit a amesteca pe cele pe care Dumnezeu le-a deosebit, așa cum nu este îngăduit a despărți cele pe care Dumnezeu le-a unit, căci Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii (I Corinteni 14.33), adică al armoniei.

În Biserică sărbătorirea sfinților, oricât de mari, nu se face în Ziua Învierii, ci după acest praznic. În același fel, nu se pot pune Ziua Femeii și Ziua Mamei de Bunavestire, ca să nu se facă neorânduială, ca să nu se dea prilej de răstălmăciri și rătăcire, prin amestecuri neîngăduite.

Și de ce am face asta, când avem Ziua Femeii atât de bine și frumos pusă pe 1 Martie, ca o strălucită sărbătoare creștină, curată de orice aprindere a poftelor, luminată prin post și rugăciune, sfințită și binecuvântată?

Iar pentru Ziua Mamei avem, noi Românii, 8 Martie. Și cred că bine este să rămână așa.

Chiar dacă se pune întrebarea

E bine să fie Ziua Mamei pe 8 Martie, odată ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc altceva, opus, în aceeași zi?

În fiecare zi unii sau alții dintre cei care Îl urăsc pe Dumnezeu sărbătoresc ceva. Căci mulți sunt cei care izbesc cu piciorul în țepușă (F.A. 9.5), adică fac și mai ales își fac rău fugind de Iubire și Adevăr (Ioan 14.6; I Ioan 4.8). Nu voi face aici listă cu nenumărații zei care se întâmplă să fie adorați de unii sau alții în aceeași zi cu mari sărbători creștine. Voi spune doar că deosebirea este atât de mare încât Biserica nu s-a împiedicat niciodată de asemenea suprapuneri1. Dar dincolo de această rânduială obișnuită a Bisericii, mai este un argument pentru ziua de 8 Martie.

Cândva, Socialiștii și Comuniștii au pus și promovat pentru 8 Martie sărbătorirea Femeii Socialiste. Apoi au scos adjectivul, și au lăsat doar ideea că este sărbătorirea Femeii; având însă grijă prin alte mijloace să pună ca model pentru această zi… femeile socialiste.

Însă la Români această încercare nu a avut niciun succes.

Deoarece toți Românii cinsteau femeia pe 1 Martie, pe 8 Martie era o repetiție de partid fără nicio priză la public.

În schimb Românii, iubitori de praznice și inventivi, au găsit în această stăruință a dușmanilor lor prilejul pentru o nouă sărbătoare: Ziua Mamei. Încă din interbelic începuseră darurile de buchețele de ghiocei, brândușe, zambile etc. pentru mame, pe 8 Martie. Dacă 1 Martie era ziua tuturor femeilor, părea firesc la o săptămână să fie sărbătorite mamele, acele femei excepționale pentru fiecare om normal. Căci, bărbați sau femei, toți avem o mamă și ar trebui să ne putem bucura de ea… și să o bucurăm.

Venirea Sovieticilor peste România, din 23 August 1944 încolo, a adus la putere, întâi mascat, apoi fățiș, Comuniștii. Care, străini de neam cum erau, au început să impună felurite sărbători. Precum 1 Mai în loc de 10 Mai, pe Moș Gerilă în loc de Moș Crăciun etc. Cu unele au reușit ceva, dar nu ce voiau ei, cu altele nimic.

De exemplu, 1 Mai este sărbătorită și astăzi de Români. Dar nu ca Ziua Muncitorilor, nu ca Ziua Muncii. Pentru Români 1 Mai este Ziua Micilor. Și probabil că așa va rămâne, mai ales în ciuda făinurilor de greieri și muște.

Pe de altă parte, Ziua Mamei a rămas mai departe pe 8 Martie.

Discursurile socialiste și comuniste despre femeia socialistă, femeia bolșevică și femeia comunistă nu au putut prinde și nu au putut să schimbe sărbătoarea. Discursurile răsunau în difuzoarele satelor, apoi în raidouri și la televizor, apăreau în presa socialistă.

Pe felicitări oamenii scriau Ziua Mamei și tot felul de urări și versuri – mai mult sau mai puțin iscusite, dar din suflet.

Ziua Mamei stă în totală opoziție cu Ziua Femeii Socialiste.

Pentru Stânga, femeia trebuie să fie un sclav social, un instrument al statului. Trebuie să fie producătoare. Femeia socialistă este unul dintre activiștii Partidului, este parte a clasei muncitoare. Încă din primii ani ai Comunismului în Rusia – U.R.S.S. – se cerea tovarășelor să fie disponibile către tovarășii doritori. Adică să fie târfele Comunismului; nici măcar prostituate, căci ideea era să se ofere liber către toți doritorii. Se promova „eliberarea femeii de robia maternității”, femeile fiind îndemnate să își încredințeze odraslele Statului și Partidului.

Doar dezastrul demografic provocat de aceste idei a pus o frână Bolșevicilor și a născut ideea „moralei comuniste”: o soluție tranzitorie, strategică, un rău necesar până la cucerirea întregii planete; după care să se revină la femeia socialistă care disprețuiește maternitatea și își lasă copilul de la naștere Statului și Partidului.

În schimb ideile bolșevice originale au fost promovate masiv în Occident: tocmai pentru a provoca prăbușirea demografică a acestuia și a deschide calea către victoria Comunismului.

În acest context mama este ceea ce Comuniștii au urât și urăsc principial – inclusiv cei care, la nivel personal, sunt fericiți că au o mamă.

Original, mama este o femeie liberă să își împlinească visul – visul suprem pentru cam 90% dintre femei, de fapt: acela de a avea și a-și crește copiii.

O lucrare eroică, minunată, glorioasă. Fără de care nu există noi generații, nu există transmiterea culturii, nu există viitor, nu există omenire.

Familia, și respectiv mama, sunt cetăți ale sufletului omenesc; sunt mijloace prin care pruncii, apoi copiii, sunt apărați, pe cât se poate, de răul și răutățile lumii. Sunt cuibul la care se pot întoarce atunci când viața îi lovește. Un cuib care continuă să încălzească sufletele chiar și atunci când mama trece Dincolo, în Veșnicie.

Mai mult, legătura dintre 1 Martie și 8 Martie este evidentă. Nenumărate femei de toate vârstele, de la copile de câțiva anișori (sau chiar luni) până la bătrânele pe pragul Marii Treceri primesc mărțișoare și flori. Apoi, după o săptămână, mamele primesc încă o cinstire, așa cum se cuvine – căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10.7), și plata lui Dumnezeu este după fapta fiecăruia (Apocalipsa 22.12).

Opoziția dintre această îndoită cinstire românească și gândirea comunistă este evidentă. Ca urmare, așezarea de către Români a Zilei Mamei pe 8 Martie mi se pare a fi una dintre cele mai strălucite replici date vreodată propagandei stângiste.

Încheiere

Da, cred că este bine și chiar minunat să avem pe 1 Martie Ziua Femeii și pe 8 Martie Ziua Mamei.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Există o singură excepție: oprirea suprapunerii între Paștile Domnului și Paștile Evreiești. Aceasta vine din aceea că Evreii erau socotiți ca frații mai mari ai Creștinilor, din păcate răzvrătiți împotriva lui Mesia. Ca urmare, era ușor să se facă o amestecare neîngăduită, o confuzie, între Noul Israel, Biserica lui Iisus Christos, și Vechiul Israel, al celor care deși se numesc Mozaici nu Îl primesc pe cel proorocit de Moise, de Isaia și toți proorocii. Însă a crede cineva că un om rațional poate face confuzie între Biserică și Socialiști este nepotrivit și absurd.

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

De la untdelemn la ulei de floarea-soarelui… și înapoi

Am amintit mai demult despre deosebirea primară dintre untdelemn și ulei (astăzi crezute de mulți, pe nedrept, identice):

– untdelemnul se obține de fructe ale unor pomi (olivi, nuci, aluni, migdali, fagi)

– uleiul se obține din semințele unor flori, legume etc. (in, cânepă, dovleci, floarea soarelui etc.)

O a doua deosebire este aceea între folosirile sănătoase ale acestora:

– untdelemnul se folosește la gătit asemenea untului și unturii

– uleiul se folosește la gătit doar crud sau fiert (adăugându-se la salate, la mâncăruri la sfârșit, la ultimul clocot, sau chiar de-a dreptul în farfurie)

Desigur, aceste deosebiri sunt după rânduielile de viață ale Românilor vechi, ce au fost și sunt disprețuite și călcate în picioare de „școliții peste hotare” ai secolelor XIX-XXI.

Printre schimbările aduse de aceștia este cultura de floarea-soarelui.

La început, floarea-soarelui, numită și sora-soarelui, a fost primită cu drag de Românce și Români ca floare de curte; azi am zice floare ornamentală. Era, adică, o floare crescută de frumusețe. Pe alocuri, se mai ronțăiau semințele ei de către cei care nu aveau la îndemână semințele obișnuite de dovleac/bostan sau pepene. Acestea se prăjeau pe țiglă sau pe tablă, adică pe uscat, cu dar mai ales fără sare și se ronțăiau la un pahar de vorbă între prieteni.

Însă în secolul al XIX-lea a erupt cultura de floarea-soarelui. Pricina fiind lăcomia oarbă și proastă a unora, devenită lege prin grija clasei politice de atunci și până astăzi. Fără a intra în amănuntele politic-sociale ale acestei erupții, să îi privim puțin efectele ecologice și medicale; și printr-o paralelă cu acele culturi tradiționale românești pentru untdelemn. Amintim că Institutul Național de Statistică raporta cu mândrie că în 2016 Republica România este pe primul loc în Uniunea Europeană atât la suprafața cultivată cât și la producție; respectiv pe locul patru în lume după Ucraina, Rusia și China, țări vestite pentru disprețul față de protecția mediului, pentru dezastrele ecologice provocate. Oare această paradigmă se regăsește și în cultura de floarea-soarelui?

1. Cultura în sine și raporturile sale cu mediul

a. Cultura de floarea-soarelui

Cultura de floarea-soarelui (numită popular și sora-soarelui, iar științific Helianthus annuus) secătuiește solul atât de apă cât și de alte substanțe nutritive. De aceea este contraindicată revenirea acesteia pe același teren la mai puțin de 5-6 ani.

Și din această pricină, dar și pentru că este predispusă la boli, cultura de floarea-soarelui se face prin asolamente, adică prin parcele pe care se alternează felurite culturi. Ca urmare, cultura de floarea-soarelui este parte din sistemele de agricultură industrială (ce folosesc suprafețe mari și tehnologii complexe).

Etapele principale ale culturii de floarea-soarelui sunt

  1. Dezmiriștirea, care constă într-o arătură de mică adâncime pentru a îngropa rămășițele culturilor anterioare și a aera solul
  2. Arătura, cât mai repede după dezmiriștire; se teoretizează o adâncime de 22-25 cm în pământurile ideale pentru floarea-soarelui, dar de obicei se merge pe o adâncime între 25 și 30 cm; aratul se face de obicei cu plugul în agregat cu grapa; dacă nu, îndată după arătură urmează
  3. Grăpatul; acesta se repetă, de altfel, ca parte a lucrărilor de întreținere; grăpatul de întreținere se face oblic sau perpendicular pe direcția arăturii
  4. Îngrășarea sau fertilizarea pământului (solului) cu îngrășăminte industriale (chimice); acesta se face în mai multe faze; la semănat se aplică cca. 110 kg/ha, în perioada de vegetație cca. 250-350 kg/ha, îngrășământul foliar este în două etape și totalizează 600-1000 l/ha, cu totul fiind între 1300 (min.) și 1600 sau chiar 2000 kg/ha.
  5. Semănatul se face cu o medie de 60 de mii de semințe la ha (55-60 de mii în pământuri mai sărace, 60-65 de mii în cele mai bune); semințele sunt tratate împotriva dăunătorilor (putregaiuri mai ales), în mai multe trepte, cu produse pe bază de Metalaxil/Metalaxin, Mancozeb, Imazalil, Tiuram, Tiram, Carboxină etc.; o parte dintre aceste substanțe intră în sămânță și de acolo în plantă, alte părți se disipează în sol, apă și chiar aer; merită observat că în fapt U.E. a interzis folosirea unora dintre aceste substanțe în câmp, sau total, după decenii de întrebuințare masivă, din pricina efectelor negative1;
  6. Irigarea; deși descrisă ca plantă rezistentă la secetă, fără irigații producția de floarea-soarelui este prea scăzută față de volumul lucrărilor necesare, astfel încât devine nerentabilă; ca urmare, exceptând solurile ideale, se folosește irigarea cu 400 până la 3200 mc/ha (într-una sau mai multe udări, bineînțeles), de obicei la o medie de cca. 1600-2000 mc/ha (adică 1,600,000-2,000,000 litri la hectar, sau un milion șase sute de mii până la două milioane de litri la ha, în unele culturi ajungându-se la folosirea a trei milioane două sute de mii de litri la hectar sau chiar mai mult
  7. pentru cultura de floarea-soarelui2)
  8. Combaterea buruienilor; am amintit la pct. 3. despre grăpat și, respectiv, grăpatul de întreținere, acesta din urmă având ca rol principal combaterea buruienilor (și secundar nivelarea și aerarea solului); totuși agricultura industrială nu se oprește aici, folosind ierbicide pentru combaterea buruienilor;
  9. Combaterea fungilor (mucegaiuri, ciuperci); se face nu doar la tratarea semințelor (punctul 5. în lista noastră), ci și ulterior; udatul cu ierbicide și fungicide mai adaugă cca. 1000 de litri de apă contaminată la hectar;
  10. Recoltarea; se face bineînțeles mecanic, valorificându-se în mod obișnuit toate părțile aeriene ale plantei; producția de semințe medie este de 2,500 kg/ha (deci cam două tone și jumătate la hectar).

Toate aceste etape presupun folosirea unor utilaje mari, cu consum ridicat, cu poluare fizică și chimică ridicată (zgomot, erodarea solului, gaze de eșapament, scurgeri de ulei de motor etc.).

Sistemele ecologice locale sunt complet distruse.
Fiecare arătură nimicește cantități uriașe de vietăți aflate în sol; fiecare tratament cu ierbicide și fungicide distruge nu doar dăunătorii, ci și plante medicinale, ciuperci utile etc. Deși se pretinde că floarea-soarelui este o cultură meliferă, adevărul este altul: cultura de floarea-soarelui ucide albinele. Fenomenul a fost atestat de însuși Adrian Siceanu, Directorul Științific al Institutului de Cercetare și Dezvoltarea pentru Apicultură, încă de acum cca. 10 ani. După cum este ușor de înțeles, alături de albine sunt uciși bondari și fluturi, toate trei categoriile fiind esențiale pentru polenizarea și supraviețuirea a nenumărate specii vegetale.

Pe scurt, pentru cele cca. două tone, două tone și jumătate de semințe la hectar, suprafețe uriașe (între 1.5 și 2 milioane de hectare în România) sunt distruse ecologic anual.

b. Cultura nucului

Cultura nucului (denumit popular și juglan, iar științific Juglans regia) ocrotește solul și, practicată cu recoltarea frunzelor căzute (folositoare în medicină, meșteșuguri etc.), permite pășunatul sau cositul ca activitate secundară.

Cultura supra-intensivă a nucului, întâlnită mai ales în China, asigură producții de cca. 15 tone de nucă la ha, cu un efort mecanic limitat și un efort chimic zero, dar cu irigații.

Culturile dese și intensive de nuc din Turcia, Iran și alte țări, fără irigații, dau producții de 6-10 tone la hectar.

În România, pe terenurile favorabile, cu o densitate corectă a nucilor – și soiuri alese corect – se poate obține o producție de 4-5 tone la hectar, adică dublu față de floarea-soarelui. Chiar și la livezile mai slabe – ca sol, soiuri, îngrijire – producția este similară culturii de floarea-soarelui, dar fără nimic din impactul ecologic dezastruos al acesteia și cu doar două săptămâni de muncă anual.

În cultura nucului mecanizată singura activitate mecanică reală este aceea de la cules, respectiv aceea la scoaterea copacilor bătrâni sau plantarea unor noi (care se fac la cel puțin 15 ani, adesea la 25-30 de ani sau și mai rar, cu excepția unor intenții de exploatare a lemnului de nuc ce face aceste lucrări mai dese).

Totodată, cultura nucului asigură și o producție de lemn de foarte bună calitate, adică o resursă regenerabilă esențială.

În funcție de tipul de cultură a nucului, vârstele de exploatare economică pot fi între 15 și 45 de ani sau chiar mai mari.

Cele două săptămâni de muncă anuală devin ceva mai mult dacă se practică adunarea și valorificarea frunzelor de nuc (ce se desprind de pe ramuri). Acestea se folosesc și pentru obținerea ecologică de iod sau coloranți, de ierbicid natural, ori ca parte a materialelor folosite pentru peleții din rumeguș. Totodată această lucrare asigură dezvoltarea ierbii (frunzele de nuc sunt un ierbicid natural) în livada de nuci, respectiv a ciupercilor după pășunat (dacă se aduc la păscut capre, vaci sau alte animale). În lipsa acestei valorificări suplimentare, livada de nuci se manifestă totuși ca un mijloc natural de curățare a aerului – atât de CO2 cât și de germeni patogeni și substanțe nocive – dar și ca un mediu liber pentru foarte multe vietăți (de la mușchi și licheni la păsări).

Pe scurt, cultura nucului înseamnă efort minim, randament bun, protecția mediului.

c. Cultura alunului

Cultura alunului (numit popular și fundici, rânză ori tufă, iar științific Corylus avellana) ocrotește solul și îmbogățește solul (vom reveni mai jos); în culturile tradiționale poate permite concomitent fâneață; pășunatul, mai ales după rodire, nu este recomandat, deoarece animalele vor fi atrase de fructe.

Alunul se înmulțește prin marcotare sau butășire, mai rar prin semănarea alunelor. La noi este recomandată cumpărarea de butași de la centrele județene dedicate, care înmulțesc și vând soiuri adaptate condițiilor locale.

Soiuri de alun bune și excepționale sunt

  • Romavel, cu un pom rezistent la dăunători, viguros, cu fructe cu miez dulce care este 54 până la 60% din greutatea fructului, ceea ce îi dă o productivitate excepțională (multe soiuri au 40% miez și chiar mai puțin)
  • Cozia, care deși are o productivitate mai scăzută (miezul e 44-46%), are o rezistență climatică mai bună; totodată fructele sunt mari și aromate
  • Uriașe de Vâlcea, este un soi de aluni cu fructe foarte mari; miezul crocant, prețuit pentru producerea dulciurilor, este 48-50% din greutatea fructului; recoltarea poate începe în primele zile ale lunii septembrie, fiind prin urmare un soi târziu (tardiv), ce acoperă un gol important în producția de alune
  • Daviana, iarăși un soi cu productivitate excepțională (miezul este 50-60% din alună), cu fructe cu aromă fină ce se pot culege de pe la 15-16 august încolo
  • Arutela este un soi românesc foarte rezistent, cu fructe mici însă eficiente (50% miez), cu gust aromat foarte plăcut
  • Alun Roșu, de asemenea un pom rezistent, cu fructe mici dar eficiente (până la 60% miez!), cu aromă fină și mieji eleganți ce nu se zbârcesc la păstrare

Bineînțeles, există și soiuri străine foarte bune, dar trebuie verificat dacă sunt potriviți solului și climei din locul în care se face plantația. Mulți au fost dezamăgiți când au văzut că soiuri foarte productive în Italia, Grecia sau Turcia s-au dovedit mult mai slabe în România. Explicația este însă evidentă: soiurile au fost create pentru condițiile de sol și mediu de acolo. Așa cum soiurile românești excepționale ar putea să fie și ele dezamăgitoare dacă sunt mutate în locuri nepotrivite.

Cultura alunului se face de obicei intensiv (700-1000 de plante la hectar) sau tradițional (300-500 plante la hectar).

Irigatul nu este o necesitate propriu-zisă, dar în unii ani ajută la creșterea recoltei; ca urmare, se practică instalații de picurare, menite să asigure un aport de apă în timp de secetă.

Cultura tradițională a alunului prevede plantarea sa rară pe pășune și tunderea lui spre a-l ajuta să crească înalt (3-5 metri), astfel încât să fie la adăpost de oile ce se pot aduce aici la pășunat fără grijă.

Și în cultura tradițională, și în cultura intensivă, alunul are nevoie de gard spre a fi păzit de mistreții și cerbii care îl iubesc… și îl distrug. Mai ales mistrețul este pentru el o primejdie, pentru că… Vă amintiți că am spus că alunul îmbogățește pământul pe care crește?

Ei bine, rădăcinile alunului au puterea de a intra în simbioză cu ciuperci și mucegaiuri benefice, care fac pământul mai sănătos și mai roditor. Dar… dar printre aceste ciuperci pe care alunul le poate adăposti se numără și trufele. Ca urmare, și în pădure, spontan, trufele pot să apară și să se dezvolte, chiar foarte bine, pe rădăcinile de alun. Ceea ce face ca mistrețul să sape după ele, răsturnând alunul (și) ca să îi mănânce și fructele. Pe de altă parte, în cultura alunului se practică această taină știută de toți crescătorii adevărați: plantarea puieților de alun micorizați cu trufe.

Micorizarea, adică însămânțarea cu miceliu sau spori de ciuperci, se face în acest caz în centrele specializate despre care am vorbit mai sus. Se spune „dai un ban, dar merită”, și zicala este potrivită aici.

Într-o cultură mai rară a alunului micorizat, în care se urmărește înălțarea lui, pășunatul între rânduri (cu oi, sau dacă pomii sunt mai mari chiar și cu viței/vițele) asigură îngrășarea naturală a pământului. Ca urmare, posesorul va avea după fiecare pășunat o recoltă de ciuperci albe și alte asemenea ciuperci de suprafață; dar va asigura totodată și creșterea frumoasă a trufelor din pământ, ce încep a se recolta după câțiva ani de la plantare.

Un alt mare avantaj al culturii tradițional a alunului – ca și a culturii tradiționale a altor pomi – este armonia ecologică între pomi și gramineele naturale ce asigură un perfect echilibru ecologic.

Alunul se poate crește pe soluri fertile, dar și pe cele cu textură lutoasă, textură aluvionară, textură lutos-nisipoasă ori luto-argiloasă, dar nu pe nisip.

Tăierile la alun au ca rost atât creșterea pomului cât și ferirea de încărcare inutilă, care scade rodul. După tăierile de la început se vor face doar la 3-4 ani de zile. Există însă un mare avantaj la aceste tăieri: Ramurile tinere, scoarța de alun, frunzele de alun și mâțișorii sunt medicinale. De aceea, adunarea lor nu este doar o muncă de întreținere, ci o adevărată recoltă ce poate fi valorificată ca atare.

Un aparat pentru decojit alunele costă cca. 300 de lei și este de ajuns pentru producția de pe 2-3 hectare. Aceasta, în funcție de vârstă, soi, climă și an poate să varieze între 400-500 kg la hectar în anul 4 de la plantare până la 2-3 tone la hectare în anii de producție matură. Efortul de producție pentru cultura alunului este incomparabil mai mic decât la cultura de floarea-soarelui, chiar dacă este ceva mai mare decât la cultura nucului.

Plantat și îngrijit corect alunul va avea randament economic bun și foarte bun cel puțin 30 de ani.

Ca urmare, cultura alunului înseamnă o bogăție de produse, o mare eficiență economică și o excepțională protecție a mediului.

d. Cultura fagului

Fagul (Fagus sylvatica) este unul dintre copacii-pomi esențiali pentru Românii vechi și prea puțin cunoscuți astăzi. În afară de prețuirea pentru lemnul de foc și fumul din lemn de fag cei mai mulți nu mai știu mare lucru despre acesta.

Aici vom aminti faptul că fructul fagului este jirul, din care pe vremuri se scotea untdelemnul de jir.

Totodată, că gudronul sau păcura de fag este o substanță medicinală; dar folosită în trecut și pentru tratarea unor materiale. Că din coaja de fag se făcea un ceai foarte amar, dar care era foarte eficient împotriva frigurilor (malariei) și altor boli asemănătoare, chiar și împotriva gripelor. Lemnul este sensibil la apă, astfel încât poate fi modelat foarte frumos – multe piese de mobilă de lux fiind făcute din sau având elemente importante din lemn de fag.

De asemenea, trebuie amintit că fagul este un element esențial pentru păduri de foioase în care trăiesc multe alte specii – de la corn și păducel până la măr pădureț și alun. Că sunt ciuperci prețioase care îl folosesc drept substrat direct sau indirect. Și că în trecut exista Pădurea cea Mare, alcătuită în primul rând din fagi, care se întindea de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific și de la Marea Baltică la Sud de Caucazul Mare. În România încă ocupă fruntașa poziție de 32% din fondul forestier, în ciuda tăierii până aproape de eliminare la câmpie.

Untdelemnul de jir făcut cum se cuvine era mai bun decât untdelemnul de olive (adică măsline). Aici intervenea însă priceperea gospodarilor, pentru că înainte de presă trebuia înlăturată fie și în parte coaja subțire a jirului (care conține fagină, o substanță cu proprietăți speciale și mai greu de digerat). Dacă nu se făcea această curățare, untdelemnul de jir (zis și untdelemn de fag) era mai taninos și mai amărui. Dacă se curăța, era mult mai fin decât untdelemnul de măsline (olive) și era deosebit de prețuit.

Îngrădirea unei păduri de fag permite exploatarea jirului în regimul dorit. Fie drept hrană pentru porci, mistreți, vaci etc. (fiind un furaj de-a dreptul excepțional!), fie ca materie primă pentru untdelemnul de jir.

Cu o viață naturală de cel puțin 150 de ani, cu o perioadă de rod – de vârstă de exploatare economică a jirului – de cel puțin 120 de ani, fagul ar putea să fie un element esențial pentru o agricultură ecologică și, totodată, de maximă eficiență economică.

2. Aspecte medicale

La aceste paralele de cultivare, văzută atât ca impact ecologic dar și ca eficiență economică, să adăugăm aspectul medical.

Uleiul de floarea-soarelui este un ulei bun, sănătos, atâta vreme cât nu este prăjit. Prăjirea, mai ales la peste 170 de grade Celsius, îl face toxic. Aici există o primă problemă, căci este prăjit prima dată chiar la obținerea obișnuită, industrială, undeva la 160-200°C. De ce nu miroase, atunci, a ars? Pentru că este prelucrat chimic și fizic, adică „rafinat”, ca să arate și să miroasă așa cum se găsește la vânzare! Ca urmare, Asociația Pro Consumatori este doar una dintre organizațiile care atrage atenția, în zadar, că folosirea pentru prăjire a uleiului de floarea soarelui este foarte nesănătoasă. Chiar și uleiul de floarea-soarelui presat la rece își pierde la prăjire cea mai mare parte dintre calități, iar la prăjire repetată devine și el nociv.

Untdelemnul adevărat are o rezistență mult mai bună la prăjire. Deși este ideal de folosit ca atare sau fiert, el poate să țină loc grăsimilor animale – unt sau untură – care par să fi fost făcute pentru prăjit. Ca urmare, folosirea pentru prăjit a untdelemnului este incomparabil mai bună pentru sănătate.

În cultura de floarea-soarelui se întrebuințează cantități uriașe de chimicale toxice, de la îngrășăminte industriale până la ierbicide, fungicide și insecticide. Toate acestea lovesc nu doar în mediul natural pe care îl pustiesc, ci și în oameni. Ajunse în aer, ca aerosoli, ajunse în apă, prezente în plantă și de aici în uleiul de floarea-soarelui, ele distrug treptat, dar sigur, sănătatea oamenilor. Același proces are loc și prin părțile aeriene de floarea-soarelui, care sunt folosite ca furaje pentru vite în ciuda contaminării cu amintitele substanțe chimice.

Pe de altă parte, cultura nucului și alunului curăță aerul de CO2, de feluriți germeni și alte substanțe dăunătoare, dând lumii – și, implicit, omului – un aer mai curat, mai bun. Apa folosită uneori în irigații ocazionale la alun este curată și rămâne curată. Mediul format de culturile de alun și nuc este un mediu sănătos și care răspândește sănătate.

Concluzii

Orice națiune care se respectă va urmări nu doar profitul pe termen scurt, ci mai ales pe acela pe termen mediu și lung.

Dacă în primii trei sau patru ani culturile de floarea-soarelui par superioare ca randament culturilor de nuc și alun, în încă trei sau patru ani de zile acestea din urmă devin mult mai rentabile. Iar aici discutăm doar de aspectul strict economic și local. Căci implicațiile ecologice și medicale fac din culturile de nuc și alun o necesitate strategică. Iar din culturile de floarea-soarelui un mijloc de sinucidere națională – prin degradarea și otrăvirea solului, poluarea apelor, uciderea albinelor, bondarilor și a nenumărate alte vietăți, intoxicarea lentă a animalelor și oamenilor ce se hrănesc din produsele acestei culturi. Pe de altă parte, culturile de nuc și alun sunt un mijloc de ocrotire și însănătoșire a mediului, de asigurare a unei prosperități economice constante, de scădere masivă a poluării agricole, de asigurare a unei alimentații sănătoase etc.

Mai amintesc aici că dezideratul proteinelor vegetale este satisfăcut doar de culturile de nuc și alun, respectiv fag, și nu de cea de floarea-soarelui.

Toate acestea dovedesc nevoia întoarcerii la cultura plantelor perene producătoare de untdelemn.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Bineînțeles, producătorii luptă împotriva limitărilor și interdicțiilor, dar oricum cele mai multe site-uri agricole sau comerciale ignoră total aceste restricții.

2 Aceasta înseamnă că pentru cultivarea unui hectar de floarea-soarelui pe un timp de cca. 6 luni se folosește apa necesară pentru o turmă de vaci de 50-100 de capete vreme de 12 luni de zile (sau 100-200 de capete pe aceeași perioadă cu cea a culturii de floarea-soarelui).