Cultura violenţei. Un nou rasism (IV)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)
a treia parte aici (III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (prima parte))

IV. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc (a doua parte)

Am promis un salt istoric spre a explica cele două fenomene sudice neştiute publicului larg din România – presiunea catolică şi presiunea grecească asupra Românilor sudici.
Înainte de a intra în subiect o să facem precizarea evidentă: este vorba despre două fenomene politice, realizate de structuri politic-eclezial-cultural-administrative, ceea ce nu înseamnă că orice Catolic sau Grec din vremea respectivă era implicat în acele fenomene sau avea cunoştinţă de ele. Încercările de generalizare rasistă sunt greşite. Au fost Catolici şi Greci care s-au opus acestor fenomene. Şi, iarăşi un adevăr evident, cei de astăzi nu sunt vinovaţi în niciun fel de greşelile trecutului… dacă nu şi le asumă, dacă nu încearcă să le repete. (Am putea spune că şi în ignorarea voluntară există o anume vinovăţie, în forma de complicitate prin pasivitate.)
Trecem de aceste mici truisme pentru a veni la subiectul istoric: originea celor două tipuri de presiune (catolică şi grecescă).

Presiunea catolică în zonă este foarte veche. Înainte de invazia slavă din secolul al VII-lea spaţiul dintre Dunăre şi Marea Mediterană era locuit, până la Atena şi Constantinopole, de Stră-Români. Nicolae Iorga îi numeşte direct Români. Lingviştii sunt de acord că dacă limba română nu ar fi fost formată înainte de invazia slavă, astăzi am fi vorbit o limbă slavă, nu una romanică. Dar se ruşinează să îi numească Stră-Români – şi cu atât mai puţin Români – pe vorbitorii limbii române de secol VI. Atitudine lipsită de orice suport ştiinţific, parte a reflexului rasist anti-românesc. În vreme ce Francezii sau Englezii nu au deloc asemenea complexe, la fel nici Spaniolii, Italienii sau alte naţii, la noi este o adevărată groază în a recunoaşte că limba română primară („primitivă”) era vorbită de… Români. Realitatea, aşa cum o consemnează şi Nicolae Iorga şi alţi autori mai obiectivi, este că individualizarea latinei carpato-macedonene faţă de idiomurile apusene se făcuse deja în toate carateristicile fundamentale pentru limba română. Ceea ce înseamnă că purtătorii acestei limbi trebuie numiţi fie cu numele pe care chiar ei şi-l dădeau, de Romani, fie cu forma actuală, de Români (eventual, pentru acrivie ştiinţifică, de Stră-Români). Trecând peste această scurtă lămurire de context, trebuie observat că (Stră-)Românii din secolul al VI-lea erau împărţiţi eclesiastic în două structuri fundamentale: Mitropolia Macedoniei (episcopie înfiinţată de Sfântul Apostol Pavel şi de care ţinuse şi Sfântul Dimitrie cel Mare) şi Patriarhia de Constantinopole (structură mai nouă, dar iubită de Români prin legătura ei cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu Sinodul I Ecumenic – şi cele care i-au urmat).

Mitropolia Macedoniei era o structură autonomă, aproape egală în rang cu o patriarhie. Dar era legată onorific de Patriarhia Romei. Legătura era în primul rând una a iubirii şi frăţietăţii. Confirmarea alegerii Mitropolitului Macedoniei – alegere în care Patriarhia Romei nu se amesteca niciodată – era o formalitate. Dar una care dădea adesea prilejul manifestării iubirii frăţeşti între vorbitorii aceleiaşi limbi, păstrătorii aceleiaşi culturi şi credincioşii aceleiaşi religii de pe ambele maluri al Adriaticei şi Ionicei. Sub influenţa unui Germanism păgân şi, mai apoi, arian, o concepţie totalitarist-monarhică a corupt Patriarhia Romei. Ea a devenit, treptat, Papalitate, rupându-se de Ortodoxie. Fenomenul este descris pe larg, duhovniceşte şi cu multă durere, de Vladimir Guettée (el însuşi fost călugăr şi mare istoric romano-catolic) în cărţile sale Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. Această înstrăinare a Papalităţii de Ortodoxia (pe care unii papi au apărat-o cu toate puterile) a determinat şi ruperea de Mitropolia Macedoniei, care a rămas ortodoxă. După cum ortodocşi au rămas şi Românii din cuprinsul acestei mitropolii, a cărei lucrare se întindea din sud, înspre Marea Mediterană, până dincolo de Carpaţi. În vreme ce în răsărit, în Tracia, Sciţia Mică şi părţile sud- şi est- carpatice, ca şi în nordul Mării Negre, căpătase autoritate, cu vremea, Patriarhia de Constantinopole.

Papalitatea nu a fost niciodată mulţumită cu această stare. Dorea să stăpânească peste toţi Creştinii şi în primul rând peste episcopiile ce fuseseră în directă legătură cu ea în vremea în care fusese ortodoxă. Ca urmare, propaganda catolică în Epir, Iliria, Macedonia, Moreea şi alte teritorii sudice era foarte puternică. Instrumentul principal a fost puterea veneţiană – secundar cea genoveză. Putere manifestată şi militar – Ion Caragiani prezintă în Sudiile… sale implicarea Românilor sudici în luptele Veneţienilor cu Turcii – dar mai ales economic. Până şi în plin Imperiu Otoman, în plină lume islamică, trecerea Ortodocşilor la Catolicism le aducea o serie de avantaje economice şi o anume protecţie politică – legată de privilegiile Veneţienilor şi variind odată cu relaţiile dintre aceştia şi Turci.

(a patra parte)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii în fața politicii de Stânga

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pensionarea și pensiile speciale. Magistrații și militarii

Stânga are doctrine și discursuri ce pleacă de la sentimente puternic negative (și, implicit, puternice): invidia, lăcomia, ura. Dar structura acestor doctrine și discursuri este uneori deosebit de credibilă – pare logică. Deviza toate să le cercetați, păstrați ce este bine (I Tes. 5.21) devine vitală pentru asemenea cazuri.
Pensionarea și pensiile speciale constituie un asemenea caz.

Principiul fundamental pentru pensionarea și pensiile speciale este, la origine, unul foarte corect:

– meserii (vocații) foarte grele, consumatoare, ce pun în primejdie sănătatea și viața celor implicați, ba chiar și a familiilor lor, sunt meserii (vocații) speciale, deci au nevoie de principii de pensionare speciale.

Este adevărat, uneori – sau de multe ori – principiul s-a aplicat și unora care „s-au lipit” de sistem, care „s-au descurcat” etc.
Totodată, Stânga desfășoară de multă vreme o campanie tipic bolșevică, de stârnire a invidiei, lăcomiei și urii în această privință. Exemple de idei promovate:

  • „Cum să fie ei speciali, nu voi/noi?”
  • „Dacă noi nu suntem speciali, nici ei nu sunt!”
  • „Nimeni nu are dreptul să fie special, toți suntem egali!”
  • „Dacă privilegiile lor nu se pot extinde și la noi, măcar să le tăiem lor!”
  • „Dacă noi avem pensii mici, să aibă și ei tot pensii mici!”
  • „Dacă noi ne pensionăm târziu, să se pensioneze târziu și ei”

Etc.

În realitate, niciuna dintre aceste idei nu este logică, reală, sau ridicată cinstit. Voi demonstra acest lucru luând două cazuri de privilegiați-persecutați în acești ani de Stânga – magistrații și militarii. Cu observația că, din păcate, mulți din Dreapta au fost vrăjiți de campania bolșevică inițiată de Stânga.

Magistrații și pensionarea magistraților

Deși termenul de magistrați are un înțeles mai larg, aici mă opresc în primul rând la cei care constituie esența Magistraturii, adică judecătorii. Secundar, și la grefieri.

În Republica România este o lipsă uriașă de judecători (și nu se stă mult mai bine cu grefierii). Foarte multe judecătorii din țară au goluri semnificative sau copleșitoare de personal. Sunt judecătorii în care acoperirea posturilor de judecător este sub 60%, ba chiar sub 50%. Iar asemenea judecătorii există chiar și în cele mai mari orașe ale țării: Judecătoria Constanța, de exemplu, are o rată de acoperire a posturilor de judecători sub 50% (luând în seamă și posturile de judecător teoretic ocupate, dar în realitate ocupate de judecători aflați în concediu de maternitate și supliniți de colegi, situația este tragică).
Am folosit un termen foarte puternic – tragic – și nu din motive emoționale. Voi explica îndată.

Să plecăm de la judecătoriile – multe, deși ar trebui să nu existe niciuna – în care un judecător are între 500 și 600 de dosare anual. Lăsând la o parte duminicile, sâmbetele și sărbătorile legale, 600 de dosare pe an înseamnă trei dosare pe zi de deschis, procesat, judecat și închis, pentru fiecare judecător din acea judecătorie.
Pentru un necunoscător, poate să pară neclar cât de mult înseamnă asta. Să vedem!

Legal, un judecător trebuie să treacă fiecare dosar prin procedura prealabilă, în care se verifică îndeplinirea unor pași obligatorii pentru ca dosarul să intre în procesul propriu-zis. Lipsa unor formalități impuse de lege, a unor documente impuse de lege sau de caz, impune judecătorului să solicite părților – sau altor entități – completarea dosarului, îndeplinirea formalităților etc.

Odată rezolvată procedura prealabilă, începe judecarea pe fond a cazului. Care înseamnă audierea părților, audierea martorilor, lămurirea pretențiilor, plângerilor etc. ascultarea excepțiilor ridicate de o parte sau alta etc., etc. În multe cazuri apare nevoia unor cercetări suplimentare, precum anchete sociale sau expertize, obținerea unor puncte de vedere de la anumite instituții ș.a.m.d. De obicei toate acestea cer mult timp – luni de zile. Atunci când o parte contestă rezultatul acestor demersuri – anchetă socială, expertiză etc. –, se poate ajunge la refacerea lor și alte asemenea acțiuni.

Odată încheiat procesul de aducerea a probelor, de audiere a martorilor, de solicitare, realizare (de către terțe persoane și instituții) a anchetelor, expertizelor etc., are loc susținerea celor cerute de părți.

Când această luptă s-a încheiat, urmează pronunțarea – adică judecătorul trebuie să treacă din nou prin tot materialul strâns și să dea sentința, după care să motiveze sentința.

Acum gândiți-vă că toți acești pași ar trebui făcuți într-o singură zi. Nu pentru un dosar, ci pentru trei dosare. De pildă, unul penal – pentru jaf sau înșelăciune –, unul civil – să zicem de divorț – și unul administrativ – cum ar fi contestarea/atacarea unei hotărâri de consiliu local. Oricine a cunoscut un asemenea proces fie și printr-un apropiat ce a trecut prin el își dă seama de volumul uriaș de muncă ce este implicat în judecarea pe fond (foarte sumar punctată mai sus). Rezolvarea unui asemenea proces într-o singură zi este, evident, o imposibilitate fizică.

Dar într-o judecătorie cu 600 de dosare anuale de judecător acesta din urmă ar trebui să judece echivalentul a trei dosare pe zi.

Din nenorocire, în România o judecătorie cu un asemenea număr de dosare este socotită ca o judecătorie ”ușoară”. Multe judecătorii au peste 800 de dosare anual /judecător, multe judecătorii au peste 900 de dosare anual /judecător, tot mai multe judecătorii au peste 1000 de dosare anual /judecător.

Am aflat aceste lucruri deoarece s-a întâmplat să cunosc judecători din toate provinciile românești. Iar sumarele și rezervatele lor răspunsuri la curiozitatea mea au dezvăluit un tablou cutremurător:

dincolo de câteva judecătorii sau tribunale „privilegiate” (adică având un volum aproape normal de muncă), în cele mai multe judecătorii judecătorii muncesc cel puțin 3 ore pe zi peste program + muncesc și în zilele de odihnă, doar pentru a putea face față cât de cât numărului uriaș de dosare ce le este atribuit.

Acest lucru se întâmplă în paralel cu următoarele aspecte:

  • cerințele morale și sociale ale funcției de judecător sunt uriașe (judecătorul poate fi făcut responsabil și anchetat și pentru un buchet de flori sau o ciocolată pe care i-l aduc un frate, o soră sau mama de ziua lui!; orice aparență de imparțialitate îi poate distruge cariera etc.)
  • salariul celor mai mulți judecători este egal sau mai mic față de venitul foarte multor avocați, chiar la jumătate sau mai puțin față de avocații de succes din marile orașe.

Mai mult,

Consiliul Superior al Magistraturii s-a dovedit de peste două decenii a fi strict o agentură politicianistă. Nu a luptat și nu luptă pentru drepturi elementare ale judecătorilor. Un simplu exemplu este salarizarea – judecătorilor li se fură de ani de zile o parte din salariu, iar CSM-ul nu a mișcat (real, nu declarativ) nimic pentru a îndrepta lucrurile. În același fel, CSM-ul nu mișcă nimic pentru a îndrepta lucrurile față de lipsa de judecători din Magistratură!

În această ultimă privință, este de observat că singurul răspuns al CSM-ului față de judecători (în afară de celebrul „vom delibera asupra problemei”) este „dați sentințele mai repede”. Practic, real, concret, CSM-ul instigă judecătorii la încălcarea atribuțiilor, la scăderea responsabilității, la degradarea actului de justiție. Și face asta continuu.

Viața oricărui judecător devine o luptă teribilă între propria conștiință și presiunile uriașe făcute de Guvern și CSM pentru degradarea (distrugerea) Justiției Române.

Se poate vedea, prin urmare, că afirmația „situația este tragică”, departe de a fi o exagerare, un sentimentalism, este o exprimare de-a dreptul modestă.

Ce îi mai ține, totuși, pe judecători, în acest sistem?
Într-un sistem în care superficialitatea și imoralitatea sunt cerute de CSM, adică de forul esențial pentru „independența judecătorului” și „calitatea actului de justiție”?

La început, vocația. Dar aceasta este acoperită de valuri de disperare – ce trebuie să fie invizibile pentru public, spre a nu se ”încălca” statutul judecătorului.

Real, concret, pragmatic, ceea ce îi mai ține pe cei mai mulți judecători în sistem este speranța pensiei.

Este ceva de felul:
„Da, muncesc 11-14 ore pe zi, plus 8-16 ore în weekend, dar măcar ies la pensie mai devreme și o să pot să îmi tratez bolile adunate în acești ani!”

Campania Stângii, care se apropie de un mare succes – distrugerea Justiției și Armatei Române –, retează această ultimă motivație.

Ce va urma?

Numărul judecătorilor se va prăbuși. Justiția se va prăbuși, căci în cel mult doi ani de zile se vor petrece două fenomene simultane:

  • mulți judecători vor părăsi Magistratura pentru avocatură sau alte asemenea îndeletniciri mai productive (și, deși grele, nici pe departe la fel de grele ca poziția de judecător în Republica România)
  • se vor mai îndrepta spre posturile de judecători doar oameni prea puțin pregătiți, printre care și aceia care sunt „ai sistemului”

Voi sublinia aici faptul că

Pensionarea și pensiile speciale ale judecătorilor sunt un drept absolut corect al acestora și o obligație absolută pentru o țară.

În lipsa lor actul de justiție va deveni o bătaie de joc bolșevică, în care termenul de „justiție” va fi exclusiv ironic.

Subliniez că o situație asemănătoare, chiar dacă nu la fel de gravă (încă) există și cu grefierii. Care sunt forțați să sprijine judecătorii copleșiți de numărul de dosare – și de gigantic de stufoasele prevederi legale, administrative etc.

Militarii și pensionarea militarilor

Spunea cineva:
Toți lașii invidiază uniforma și statutul militarilor, dar nu și-ar asuma o secundă răspunderile lor.

Față de această realitate clară, Stânga răspunde în amintita campanie de succes „împotriva pensiilor speciale” prin proiectarea imaginii unor ofițeri superiori care ar fi incapabili, nu și-ar merita gradele și statutul etc.
Este o momeală atractivă.

Sistemul are nevoie de țapi ispășitori, după celebra formulă „Capul lui Moțoc vrem!”. Deși asta nu rezolvă, în fapt, nimic pentru cei care suferă din pricina corupției. Doar se înlocuiește un „Moțoc” prin alt „Moțoc”, iar sistemul merge înainte.

Desigur, există ofițeri superiori care sunt incapabili, nu își merită statutul etc. În Republica România, ca în orice stat al lumii. Dar un principiu corect rămâne corect chiar dacă unii profită de el deși nu au dreptul: soluția este apărarea principiului, nu înlăturarea lui.

În cazul de față, există o situație universală, două principii universale, care se aplică în ceea ce privește pensionarea (și pensiile) militarilor:

1. cine își pune viața în linie pentru ceilalți trebuie să fie susținut de ceilalți din punct de vedere material;

2. militarii au o vârstă de pensionare de cel mult 50, maximum 55 de ani, doar ofițerii superiori de excepție având un rost în armată la vârste mai înaintate.

Oriunde au fost contestate aceste două principii a rezultat un dezastru pentru forțele armate, care s-au prăbușit – ceea ce a dus la prăbușirea regimului în cel mai bun caz, adeseori la prăbușirea statului sau țării.

În ceea ce privește punctul 2., să înțelegem:

Vârsta de încorporare este de până la 50 de ani inclusiv în Constituția României.

În cele mai multe țări din lume serviciul militar activ sau în rezervă încetează la 50 sau 55 de ani.

Excepțiile sunt, după cum am spus, ofițerii superiori de excepție. (nu este un pleonasm, a se vedea mai jos)

De ce este așa?

Pentru că abilitățile fizice, psiho-motrice, mentale, psihologice ale unui om de 50 de ani sau mai mult scad foarte mult față de cerințele militare. Este, pur și simplu, o realitate biologică.

În esență, o armată care ține în rândurile sale militarii de peste 50 de ani se sabotează singură. O asemenea politică împiedică formarea și intrarea în armată noilor generații de militari, care sunt mai adaptați la nou, mult mai apți fizic pentru efortul cerut de activitatea militară, mult mai primejdioși pentru dușmani.

Aici am trecut repede peste uzura superioară pe care o au de îndurat militarii comparativ cu meseriile civile.
Asta pentru că egoismul poate acoperi o asemenea realitate – iar discursul Stângii mizează pe acest egoism.

Dar deosebirea de calități fizice și adaptabilitate psiho-intelectuală între un tânăr de 18-20 de ani și un bărbat de 50-55 de ani este o evidență incontestabilă – pentru orice om care este rațional.

Da, sunt unii ofițeri superiori ce au și experiența și capacitățile prin care sunt foarte prețioși în logistică sau tactică, în strategie sau diplomație. Dacă mai au puterea să le pună în operă. Și atunci, da, în toate armatele din lume există excepții: sunt unii ofițeri superiori care sunt păstrați în armată deși au depășit vârsta de pensionare de 50-55 de ani.

Dar să te aștepți ca cei mai mulți sau chiar toți bărbații de 50, 55, ba chiar 60 de ani, să poată face față militarilor de 20-25 de ani, ca putere de luptă și muncă, este patologic. Deoarece este o imposibilitate fizică.

Mai mult, se pune și întrebarea: de ce să îți riști viața, decenii întregi, pentru a fi tratat la fel ca cel care a avut meserii lipsite de primejdie?

Fără o vârstă specială de pensionare, fără o pensie specială, militarul devine bătaia de joc a societății: și chinuit, și neplătit.

Am amintit mai sus că renunțarea la pensiile speciale pentru militari, atât ca vârstă de pensionare, cât și ca sume în sine, este o formă de sinucidere statală. Da, e bine să fie văzute și înlăturate cazurile de căpușare a sistemului. Dar este absurd, nedrept și sinucigaș să pedepsești nevinovații în speranța că astfel i-ai „arde” și pe vinovați. O asemenea politică, deși firească pentru Stânga (pentru care toți sunt vinovați dacă așa zice Partidul), este cu totul murdară și împotriva a tot ceea ce înseamnă stat de drept.

Rezultatele, ca și cele amintite mai sus pentru judecători vor fi tragice și de aceeași factură.

Și, desigur, judecătorii și militarii nu sunt singurii nedreptățiți de aceste idei și măsuri.

Rămâne ca Dreapta să se trezească din vraja campaniei Stângii și să înțeleagă deosebirea gigantică dintre pedepsirea celor care beneficiază nedrept de pe urma unor drepturi și anularea unor drepturi esențiale. Nădăjduiesc eu, înainte de a fi prea târziu.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Textul este scris dintr-o poziție de maximă obiectivitate. Nu am făcut și nu fac parte din nicio categorie ce poate beneficia de pensie specială.

Gânduri pentru disciplina științifică Literatura Română

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Nemo patria qui magna est amat, sed quia sua.
Seneca Ep. 66

În cele care urmează voi folosi forma Literatura Română (cu majuscule) atunci când este vorba despre disciplina științifică având acest nume. Pentru că există literatură română ca fenomen cultural – vast. Și există o disciplină științifică dedicată studierii acestui fenomen. O disciplină care, științifică fiind, ar trebui să folosească o metodologie științifică, principii coerente, un aparat de lucru – preferabil cât mai obiectiv.
Totuși, chiar de la începuturi, ne izbim de lucruri străine rigorii științifice. Și care, totuși, au o mare vechime în lumea academică românească. Deși vin în contradicție cu tot ce înseamnă metodă științifică pentru studierea literaturii unei națiuni.

Ca să înțelegem despre ce este vorba, să plecăm de la început.
Chiar,
Care este începutul Literaturii Române?

Reputatul profesor și cercetător N. Cartojan spune următorul lucru:

„De la primele sale manifestări scrise, graiul românesc a fost îmbrăcat în haina alfabetului chirilic, care a dăinuit în Transilvania până în primele decenii ale veacului trecut [al XIX-ea n.n.], iar în Vechiul Regat până în anul 1863” (Album de paleografie românească (Scrierea chirilică), de I. Bianu și N. Cartojean, „Cartea Românească”, București, 1940, p. 3).

Un cuvânt asemănător găsim și la Henri Stahl și Damian P. Bogdan:

„Precum latina era limba cărților sfinte pentru toți catolicii, indiferent de originea lor etnică […], tot asemenea limba cărților sfinte, pentru majoritatea ortodoxilor, era slavoneasca, indiferent de originea etnică a credincioșilor […]” (Manual de paleografie slavo-română, de Henri Stahl și Damian P. Bogdan, București, 1936, p. 7)

Autorii observă în treacăt (în nota adăugată la această frază) că

„În imperiul bizantin limba greacă era limba cultului și a diplomaticei.” (ibidem)

Asemenea păreri sunt însă acoperite de altele, care pun începutul Literaturii Române mult mai aproape, cel mult la Cronicari sau alte mărturii de limbă română literară.
Iar în discuțiile pe care le-am avut cu absolvenți de Litere (Română), am văzut că în afara de unele amintiri, vagi, despre Cronicari și Văcărești, pentru ei Literatura Română începe cu Alecsandri, Bolintineanu și Kogălniceanu (și ei cam vag percepuți). Unii și-au adus (deodată) aminte, cu oarecare mirare, de Nicolae Bălcescu. „Nu a scris și el ceva? Tot în română?”.
Această viziune este rodul unor doctrine politice care opresc așezarea științifică a cercetării științifice în ceea ce privește literatura română ca fenomen și Literatura Română ca disciplină științifică și didactică.

Voi sublinia că spusele citate mai sus din Cartojan, Stahl și Bogdan sunt adevăruri foarte parțiale. Și nu în înțelesul că promovează o lărgime prea mare a Literaturii Române ci, dimpotrivă, prea mică.

Cercetători precum Ioan G. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu și alții au realizat lucrări de mare prestigiu, inclusiv premiate de Academia Română, care arată că Literatura Română începe odată cu prezența consemnărilor străine a folclorului sau altor creații ale străbunilor noștri, respectiv cu primele scrieri locale, indiferent de limbă.

Într-adevăr, studierea Literaturii Franceze începe cu ceea ce se știe despre creațiile literare celtice, apoi cu izvoarele scrise de limbă latină, greacă veche, germanice sau de altă natură; fie că sunt mărturii despre spiritul și creația galică, fie că sunt creații realizate în spațiul francez (de mai târziu).

În Germania se cercetează nu doar ceea ce s-a scris în gotă sau alte idiomuri germanice; nici doar ceea ce s-a scris din acea epocă încolo. Dimpotrivă, se au în vedere și textele locale – sau care oglindesc cele locale – scrise în latină ori greacă veche, în vreunul dintre idiomurile slave ale grupurilor sau scriitorilor purtători ale acestor idiomuri, ba și ceea ce se poate aduna din sau despre literatura popoarelor baltice (cu care Germanicii au conviețuit în anumite vremuri și locuri).

Din câte știu, Republica România este singurul stat care se leapădă, formal sau nu, dar foarte concret, de mai toate formele de literatură premodernă, și mai ales de cele naționale în alte limbi.

Am spus mai sus că viziunea prezentată de N. Cartojan, H. Stahl sau D. Bogdan este limitativă.
Este limitativă din mai multe pricini:

1. În era nașterii Neamului Românesc există o bogată literatură de limbă latină și greacă veche, precum și în limbi precum armeană veche, gotă, persană…
Aici ar trebui să intre studii privind literatura veche georgiană (cartuliană), dar și a altor popoare cu care Străbunii erau în legătură. De multe ori mențiuni însemnate (câteodată chiar esențiale) se găsesc în izvoarele popoarelor învecinate (așa cum este cazul pentru Cimerieni, Taliși, Georgieni etc.).
Dar chiar dacă vorbim numai despre izvoarele scrise din bazinul Dunării, tot suntem într-o stare jalnică: numeroși scriitori păgâni și creștini din aceste locuri sunt studiați în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Croația, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Italia, Austria, Slovacia, Ucraina și alte țări. În vreme ce urmașii lor direcți, Românii, nici măcar nu mai știu despre existența lor!
O simplă (?) privire asupra lucrării Istoria literaturii dacoromane, de Mihail Diaconescu, este un adevărat șoc cultural pentru foarte mulți. Doar că prea puțini ajung la o asemenea privire, ca să nu mai amintim despre citirea lucrării!

2. În afară de Românii Ortodocși – care, da, alcătuiesc osatura Neamului Românesc și sunt singurul element statornic al acestuia de-a lungul mileniilor – au existat și există grupuri de Români de alte religii. Trecând peste elementele iliro-traco-romane păgâne (din care au ieșit uneori și ramuri esențiale pentru Națiunea Română), trecând peste Arieni sau Bogomili, avem totuși Românii Catolici. Care mereu s-au deznaționalizat, este adevărat, în mai multe sau mai puține generații – precum Românii Dalmației, care sunt temelia Slavilor din Dalmația, sau Românii din Ghimeș, Câmpia Tisei etc., astăzi Unguri foarte convinși de maghiarismul lor (mai ales dacă au apucat să șteargă numele românești de pe crucile strămoșilor). Dar care au existat și au avut o cultură și o literatură de care trebuie să se țină seama. Iar unii dintre ei, mai ales dintre cei aflați printre Românii Ortodocși, desigur, au supraviețuit până astăzi. Toți aceștia, de la MeglenoRomânii islamizați până la Moravii catolicizați sau protestantizați au dat și o literatură ce face parte din Literatura Română.
Probabil cei mai cunoscuți sunt Corifeii Școlii Ardelene, deși atât de politizați de propaganda catolică – și mai ales uniată – încât până și anti-ortodocșii se feresc să se atingă de ei (ca să nu aibă necazuri de la anumiți fanatici ai unor idei altfel fantasmagorice).

3. Ortodocși sau nu, foarte mulți Români s-au aflat sub stăpâniri de altă limbă, cultură și religie. Ca urmare, au folosit în literatură limbile oficiale (sau în circulație) acolo și au fost influențați de ele. Studierea formelor literare în cauză este esențială nu doar pentru Istoria Românilor (deși pare, încă, o preocupare mai mult elitistă decât naturală), ci și pentru Literatura Română. De unde lipsește aproape total, sau este ocultată continuu atunci când există.
Literatura Ungariei, de exemplu, cu formele ei de limbă latină, apoi și de limbă germană, ungară etc., este esențială pentru înțelegerea Românilor din Transilvania, Maramureș, Silvania (Apuseni), Crișana, Banat, Panonia etc.
Literatura Imperiului Otoman, cu formele ei de limbă greacă, turcă, persană și arabă, este esențială pentru înțelegerea Românilor de la Sud de Dunăre – până la cei din Asia Mică, Siria, Palestina, Sinai etc. Dar și pentru cei de la Răsărit de Nistru, din Vozia sau Edisan, din Cimeria sau Molojna, din Crimeea, din Sarmația sau Kuban etc.
La fel literatura Italiei, Poloniei, Bavariei, Sileziei, Boemiei (Cehia) și așa mai departe.

Ca să dau o singură pildă, voi aminti de lucrarea monumentală a lui Ioan Mihail, adică Joan Mihályi de Apșa, cum se semnează el, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Tipografia lui Mayer și Berger, Maramureș-Sziget, 1900. Lucrarea, ce se apropie de 700 de pagini, cuprinde o mulțime de diplome privitoare la istoria maramureșului, date între anii 1300 și 1500. Toate sunt în limba latină (la sfârșit există două documente anexe, din 1588 și respectiv 1593, în limba ungară primul și în limba română al doilea – op.cit. p. 638-639).

Ca singur exemplu, ce contrazice afirmațiile citate la începutul acestui eseu, să vedem documentul 348. din op. cit., p. 600-602. Acesta este, conform titlului

„1491. 31. Juliu. Mandatul regelui Uladislau cătră tòte magistratele țerei, că lui Joan episcopul Ruthenilor cu locuință in mănăstirea săntului Michail Archangel din Maramureș și besericei sale preuții rutheni și colonii de legea orientale de sub jurisdicțiunea sa se fie indătorați a respunde venitele ce după datina vechiă li-se cuvin.” (op. cit., p. 600)

Dincolo de valoarea textului românesc maramureșean de sfârșit de secol XIX, dincolo de valoarea diplomei regale, aici ne oprim la inestimabila valoare a actului pe care Ioan Mihail de Apșa îl pune în nota explicativă finală (”2”) a diplomei regale: „actul fundațional al mănăstierei din Muncaciu din care s’a desvoltat apoi episcopia”, un act redat în forma sa latinească originală (op.cit., p. 601-602)! Este, să ne lămurim, un text ortodox în limba latină din anul 1360!

De fapt însăși nota lui H. Stahl și Damian P. Bogdan, despre care am amintit, consemnează folosirea limbii grecești în paralel cu slavona. Limitarea la „imperiul bizantin” (corect, Romania sau Imperiul Roman, căci așa se numește în actele sale oficiale) este o greșeală: greaca veche se folosea și în cancelarie, și în cult, în multe țări ortodoxe. Fie că se folosea în capelele anumitor boieri/nobili de frunte ce se școliseră în Academiile Domnești ale Moldovei și Munteniei; fie că se folosea ca parte a culturii elitei sau în alte împrejurări, sigur este că nu lipsea.
Iar prin exemplul de mai sus vedem și limba latină era întrebuințată cel puțin de Ortodocșii din Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, dacă nu și de alții. Corespondența cancelariilor Munteniei și Moldovei cu aceste două regate, dar și cu Veneția și Genova, cu care aveau străvechi legături, se făcea tot în limba latină.

*

Desigur, există o veche și bogată Literatură Română de limbă slavonă. Mult prea ignorată, este adevărat, mai ales după 1965 încolo.
Dar există o și mai veche și mai bogată Literatură Română de limbă latină. Despre care, obișnuit, mai că nu se vorbește, chiar și în instituții de profil. Sau se vorbește atât de uscat, atât de sterp, că nu rămâne nimic.
De asemenea există o Literatură Română de limbă greacă dar și în alte limbi. Pe care și România ca stat, dar și instituțiile de cultură ce își spun românești, au datoria să o recupereze și valorifice.

Mi-aș dori mult să văd o renunțare la hei-rupismul atât de răspândit în învățământ – și mai ales la cel din învățământul superior. Și să se revină la tradiția sănătoasă a specializării adevărate.
În Facultatea de Teologie am avut nefericirea să avem alături de multe alte materii și o limbă modernă, greaca veche, latina și ebraica. Dacă am fi avut de învățat doar aceste patru limbi străine, și tot ar fi fost foarte greu. Însă în paralel cu celelalte materii era imposibil de învățat real: se învăța pentru examene, nu pentru însușirea materiei. Dacă s-ar fi promovat însă una dintre limbile clasice pentru fiecare doritor (adică una la alegere între latină, greacă veche, ebraică și, aș adăuga eu, slavonă adică bulgară veche), da, ar fi existat la sfârșitul facultății mai mulți absolvenți care chiar să cunoască o limbă clasică.

Bineînțeles, este de văzut și ce înseamnă să cunoască o limbă clasică.
Pentru că altă hibă de la noi este pasiunea aproape maniacală a alcătuitorilor de programe școlare pentru gramatici în formele cele mai complicate ale acestora. Nu se urmărește folosirea limbii ca grai, sau îndemânarea elevilor or studenților în citire. Cel mult se pretinde că s-ar urmări aceasta. Dar în realitate ceea ce preocupă și pe alcătuitorii de programe școlare, dar și pe mulți dintre profesori, este tocirea până la nebunie a gramaticii (oricât de inutilă este această tocire pentru o însușire reală a limbii).
(E ușor să îi înțelegi pe acești „mulți dintre profesori”, s-au format în acest mediu al maniei pentru tocirea sterilă a gramaticilor!)
Pe când, în adevăr, ceea ce dă valoare cunoașterii unei limbi este folosirea ei practică, reală: în citit, scris, comunicare orală. Aceasta este cunoașterea de care avem o uriașă nevoie; mai ales pentru latină, ca și pentru greacă veche, pentru bulgara veche (slavonă), precum și pentru limbi astăzi, din nefericire, „exotice” (armeana veche, persană, persană veche, turcă veche etc.). Avem nevoie de această cunoaștere și în Istorie, și în Literatura Română (dar, aș spune eu, și în multe alte domenii, un exemplu vital fiind Diplomația).

Fără aceste puncte de plecare, aflate chiar la începutul dezvoltării cercetării științifice, Literatura Română va sta, ca disciplină, sub semnul unei puternice incapacități funcționale. Așa cum, deocamdată, este.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(eseul dinainte despre traducerea Bibliei)

Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturile nu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?

După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.

Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.

Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!

Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.

Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.

De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.

Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.

Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.

Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.

De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.

Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce?
Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).

Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.

În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rând limba greacă veche. Dar, după cum am arătat,

  1. În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
  2. Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.

Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea