Rostul luptei în fața răului proorocit

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Povestea un preot ortodox din America de uimirea pe care a trăit-o în fața unei reacții neoprotestante față de pușcăria globală care se construiește.
Ca premisă, trebuie să înțelegem că în multe locuri din SUA există o bună înțelegere între neoprotestanți și ortodocși – dacă primii nu sunt Români sau de origine română. Ei colaborează în felurite activități sociale, în lupta împotriva avorturilor, în apărarea drepturilor civile etc.
Ca urmare, a fost neașteptat pentru ortodocși să constate pasivitatea, de multe ori totală, în fața măsurilor de control dictatorial impuse de clasa politică.

Unul dintre pretexte a fost acesta: Dacă e proorocit că se va întâmpla acest lucru, de ce să ne împotrivim?
Cu mai multe forme, precum: De vreme ce este proorocit acest rău de Dumnezeu, cine suntem noi să ne opunem?
Pe scurt, ideea era că lupta este fără rost în fața răului proorocit de Dumnezeu.

I-am spus părintelui în cauză că această idee am auzit-o promovată și în Europa, inclusiv în România.
Și că o consider parte din propaganda celor care instaurează pușcăria globală.

Sunt în această viziune mai multe greșeli.

Întâi, că există dreptul și chiar datoria de a lupta împotriva unui rău proorocit de Dumnezeu.

Dacă spunem că Avraam a făcut asta (Facerea 18:16-33), vor pretinde unii că nu suntem prooroci ca Avraam; asta deși Sfântul Ioan Botezătorul este mai presus de Avraam, iar un ucenic al lui Iisus ar trebui să aibă mai multă îndrăzneală la Dumnezeu decât Ioan Botezătorul (Matei 11:11; Luca 7:28; Ioan 14:13-14 etc.).
Însă ca să fie și mai clare lucrurile, nu erau prooroci nici regele din Ninive, nici poporul cel păgânesc de acolo; dar Dumnezeu a primit lupta lor împotriva răului pe care El îl proorocise (Iona 3:1-10).
Astfel încât se poate vedea clar că există și dreptul, dar și datoria de a lupta împotriva unui asemenea rău.

Al doilea, că împotrivirea față de rău este o datorie sfântă. Asta cred că nu mai e nevoie să demonstrez unui creștin.

Al treilea, că împotrivirea duhovnicească până și în fața unei pedepse dumnezeiești este bine primită de Dumnezeu și necesară.

Aici voi aminti iarăși de Avraam (Facerea 18:16-33), dar și de David, care a plâns și s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu, încercând să își scape de la moarte copilul zămislit în adulter și crimă1; și chiar dacă nu a primit ceea ce dorea, lupta lui a fost primită și binecuvântată de Domnul (II Regi 12:14-24).

La fel este și rugăciunea lui Avraam pentru Abimelec și ai săi (Facerea 20:17), rugăciunea lui Moise pentru oprirea focului ce pedepsea nelegiuirea (Numerii 11:1-2), tămâierea și rugăciunile lui Moise și Aaron pentru oprirea pedepsirii mereu răzvrătitului Popor Israel (Numerii 16:41-50) etc., etc.

Se poate astfel vedea că

este după Dumnezeu ca oamenii Săi să lupte pentru a mărgini sau opri chiar și pedepsele Sale, cu atât mai mult răul adus de oameni.

Ceea ce face din principiul dacă Dumnezeu a proorocit răul, noi nu i ne vom împotrivi o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Căci, evident, atunci când Dumnezeu proorocește răul o face pentru că vede că îl aduce libertatea de alegere rău folosită de oameni, nu pentru că îl vrea El2.

Dar, mi-a replicat cândva un baptist la aceste cuvinte,

Nu este scris despre creștini că așteaptă și grăbesc venirea Zilei Domnului? (II Petru 3:12) Deci – a adăugat el – ar trebui să lăsăm răul proorocit să se împlinească, grăbind astfel venirea Zilei Domnului!

Și l-am întrebat: Dacă erai în zilele vieții pe pământ a Domnului Iisus, ai fi sprijinit Răstignirea?

S-a cutremurat: Ferească Domnul! Nu!

Și l-am întrebat iar: De ce? Nu ai fi grăbit astfel venirea Zilei Domnului?
Și s-a blocat, săracul.
Atunci i-am zis:

Creștinii grăbesc venirea Zilei Domnului prin viață sfântă și cucernicie, nu prin complicitate cu răul, fie ea și prin pasivitate.

Dimpotrivă, luptând cu răbdare și dragoste chiar și împotriva răului (ce pare) de nebiruit ne arătăm cu adevărat ai lui Dumnezeu.
Căci și Acesta luptă, cu răbdare și dragoste, împotriva răului din mințile, inimile și sufletele noastre, rău pe care noi, liber, alegem neîncetat să îl urmăm.

Deci rostul luptei împotriva răului proorocit este mare. Amintim, pe scurt, că această luptă:
– ne face tot mai bine așezați în Bine
– ne desparte tot mai puternic de tot răul
– mărturisește dragostea față de cei care sunt departe de Dumnezeu
– ne alătură mărturisitorilor lui Dumnezeu din toate timpurile
– face binele ființial nouă

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Lupta împotriva răului, oricât ar părea sau ar fi de nebiruit, este parte esențială a Legii Române(ști). Este o luptă pe care au dat-o toți Sfinții Români, de la auxiliarii, legionarii și milițienii Sfântului Constantin cel Mare până la eroii Rezistenței Anticomuniste. Fără ea, nu suntem Români, ci doar Românofoni.

Note

  1. Pentru căutătorii de noduri în papură, amintim că rostul vieții noastre este Împărăția Cerurilor. Copilul lui David și Batșeba, zămislit în nelegiuire, a fost eliberat prin moartea sa de povara părinților lui și, ca trimis al lui Dumnezeu și mijloc al lucrării Sale a primit o parte mai bună prin moartea sa. Astfel că moartea lui a fost pedeapsă pentru părinții care nelegiuiseră, și binecuvântare pentru el. ↩︎
  2. Puțini îndrăznesc să înțeleagă felul în care Dumnezeu și-a limitat puterile în lumea materială ca să lase libertate deplină de alegere omului. Aici este de fapt deosebirea esențială între această lume și Rai sau Iad. În această lume Dumnezeu își mărginește puterile, deși nu și le retrage, în Rai toată voința oamenilor și îngerilor fiind unită cu Dumnezeu puterile Sale se văd și lucrează deplin, pe când în Iad cele mai multe sunt și retrase, nu doar că nu lucrează – de aceea Iadul este pustiu de toată frumusețea și de tot binele, care sunt lucrări și puteri dumnezeiești. ↩︎

O noapte ca o piatră despletită

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
O noapte ca o piatră despletită, de Marin Sorescu

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Suntem la a șasea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

Cât adevăr este în conceptul lipsei luminii Revelației directe la neamuri (popoarele păgâne)?
Este o prejudecată prea des întâlnită? Este doar o ipoteză de lucru?

Psalmul 9:17 arată că neamurile îl uită pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că L-au cunoscut. Psalmul 48:1 vestește tuturor neamurilor pământului. Vălul de la Isaia 25:7 este același văl care acoperea sufletul Evreilor – silindu-l pe Moise să-și acopere chipul – în vremea revelațiilor directe din Sinai.
Interesante pe subiect sunt și cuvintele de la Fapte 14:15-17, mai ales în legătură cu 15:21.
Toate acestea ar merita un studiu, însă mă opresc la a arăta faptul că, într-un fel sau altul, Dumnezeu totdeauna a chemat pe oameni la adevăr, la bine, la mântuire.

Din această chemare, și din răspunsurile imperfecte și parțiale la ea, apare, putem spune, și o oarecare aspirație ascendentă într-un sens pozitiv – de căutare mai mult și mai ales prea puțin conștientă a lui Dumnezeu cel necunoscut.
Așa cum vedem și la Duhul Sfânt grăind prin Pavel Apostolul:

străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar scris ”Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acela Îl vestesc eu vouă. (Faptele Apostolilor 17:23)

Replica obișnuită este însă alcătuită din două elemente:
– este o căutare inconștientă
și
– este Revelație naturală

Față de ele, voi spune întâi că o discuție asupra gradului de conștiență cere mult timp. Juridic, dacă știi că ceea ce faci este bine sau rău se consideră că ești conștient. Dar nu și în situația în care ești convins – și se poate dovedi asta – că este totuna să rupi o frunză din gard ori să dai foc la o mașină.
Și de atâtea ori ni se întâmplă să fim în ultima situație, ba chiar să fie nevoie să ajungem la Judecata lui Dumnezeu ca să înțelegem ce am făcut.

Ca urmare, la fel ca în analiza unui text, trebuie să ne oprim nu la speculații privind autorul și intențiile sale, ci la faptele sale.

Astfel, dacă cineva arată în fapte o încercare sistematică – fie doar ca prezență, fie și ca procedură – de a face binele sau, respectiv, răul, este corect să spunem că avem de-a face cu o căutare conștientă (a binelui, respectiv răului).

În ceea ce privește revelația naturală, în primul rând, da, știu că nu apare în textul la care răspund. O discut din perspectiva unui contra-argument la existența Revelației directe la păgâni.

Prima observație, care mi se pare revelatoare, este că termenii și definițiile curente pentru revelație naturală și revelație directă (revelatio naturalis și revelatio immediata1)

a) nu apar în Ortodoxie decât în calitate de împrumuturi eterodoxe nefiltrate în secolul al XIX-lea
b) sunt legate de faze specifice ale spiritualității și teologiilor vest-europene.

Astfel, găsim la Toma de Aquino atât naturalis ratio2, cât și theologia naturalis (teologia naturală).
Acest ultim concept devine ulterior (secolele XIV-XV) revelation naturalis (Revelația naturală), păstrându-și însă înțelesul dat de Thomas Aquinas: cunoașterea lui Dumnezeu (și legilor Sale) prin observație și logică omenească, fără vreo descoperire din partea Acestuia.3

Pe de altă parte, revelatio immediata este departe de a fi bine tradusă în română ca Revelația directă.
Înțelesul expresiei include nu doar experiența unui comunicări directe, ci și pe loc sau imediate.
Noțiunea apare la Protestanții Scolastici din secolul al XVII-lea, în timpul așa numitului ”Protestantism Clasic” sau ”Protestantism Ortodox”. Amandus Polanus (1561-1610), în Syntagma theologiae christianae, publicată în 1609, întrebuințează expresia, despre care se poate spune că a fost consacrată prin Institutio Theologicae Elencticae a lui Francis Turretin (1623-1687), publicată în trei părți în 1679-1685.

Se pot spune multe, prea multe, pe subiect.
O să rezum însă cea mai mare parte din ele într-un citat din Sfântul Dumitru Stăniloae:

Biserica Ortodoxă nu face o separație între revelația naturală și cea supranaturală. … revelația naturală e dată și menținută de Dumnezeu în continuare printr-o acțiune a Lui mai presus de natură. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face o deosebire esențială între revelația naturală și cea supranaturală, sau biblică. Ultima nu e, după el, decât încorporarea celei dintâi în persoane și acțiuni istorice.
… Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire în relief mai accentuată a lucrării lui Dumnezeu…(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, 1996, p. 11)

Acest citat ar putea – și ar trebui – să lămurească lucrurile.

Pentru că, desigur, în ceea ce se numește natură există, alături de intervențiile covârșitor distructive ale oamenilor și diavolilor și lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu.
Altfel spus, Dumnezeu lucrează (Ioan 5:17) și se cunoaște prin creațiile Sale (Romani 1:19-20) exact pentru că El lucrează în și prin ele!

Din acest punct de vedere termenii de revelatio immediata și revelatio mediata sunt susceptibili de ridicol: Cel Care stă la ușă și bate (Apocalipsa 3:20) se descoperă imediat neîncetat și totdeauna într-un grad sau altul de mediere – ca să Îl putem înțelege cât de cât.
Doar că noi înțelegem greu și uităm repede când avem de-a face cu cele sfinte!

Revenind la tema acestui punct (A.), cred că deși sintetic prezentat, adevărul este clar:

Dumnezeu descoperă adevărul neîncetat și printre păgâni.

Altfel spus, popoarele păgâne au parte de Revelație directă – dacă vrem să folosim termenul – dar aleg sistematic să o ignore.

Cele zece plăgi ale Egiptului s-au repetat, în diferite forme, la toate popoarele păgâne, chiar în clipele de maximă evlavie păgână ale acestora.
Astfel Dumnezeu, retrăgând puțin ocrotirea Sa și lăsând demonii care se dau zei să își manifeste răutatea, le-a arătat direct acelor popoare falsitatea idolilor lor.

O să amintim mai departe despre Recabiți, respectiv despre binecuvântările pe care Dumnezeu, în mila și purtarea Sa de grijă, le dă pentru credincioșia față chiar și de fragmente din adevăr.

Ca o paranteză, o binecuvântare pe care Musulmanii o au este pentru că primesc, de obicei, copiii pe care îi trimite Dumnezeu.
Și un mare blestem este peste Creștini pentru că fug de copiii pe care Dumnezeu îi trimite lor.

În toate aceste așa-zise „fenomene naturale” Dumnezeu, în fapt, lucrează direct, dar cu discreția și eleganța care Îi sunt tipice (a se vedea descrierile făcute Lui și lucrărilor Sale de Părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi și celelalte).

Ca urmare, cred că suntem îndreptățiți să spunem că păgânii au parte de Revelație directă.
Doar că la ei se vede mai mult decât la Creștini nesupunerea față de Dumnezeu, deoarece apare și formal.
Pe când la Creștini există forme ce par să fie ale ascultării de Dumnezeu, deși rar sunt.
Însă, desigur, aceasta este altă discuție.

Ceea ce este esențial este că Romanii, fie în epoca Regatului, fie în cea a Republicii sau oricare alta, nu au fost lipsiți de descoperirile dumnezeiești.

Fapt ce argumentează, însă, împotriva unei aspirații ascendente (către Dumnezeu) a culturii lor.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Și, totuși, va spune cineva, dacă numim Revelație directă sau imediată lucrarea lui Dumnezeu cu Poporul lui Israel, nu avem cum să numim la fel și lucrarea lui Dumnezeu cu Romanii, Tracii, Sciții sau Patagonezii.
O asemenea poziție o văd, însă, ca legată de încercarea de a cuprinde oceanul într-o degetar: funcționează ca motiv într-un basm fantastic sau mai multe, dar anulează înțelegerea realității.
Faptul că Dumnezeu lucrează altfel cu un om decât cu altul, că lucrează altfel cu un neam decât cu altul, este doar mărturia iubirii adevărate, în care individualitatea este primită, potențată și sfințită de Cel Atotputernic. Aceasta nu este o lipsă a ceva – așa cum ar crede răzgâiații –, ci dimpotrivă, este prezența respectului uluitor și copleșitor al Celui Preaînalt pentru specificul infinit de micilor oameni.
Pedagogia divină întrebuințează, desigur, alte manifestări față de Evrei decât față de Romani, față de Traci decât față de ceilalți doi, față de Chinezi ori Japonezi în comparație cu toți ceilalți etc. Iar acest lucru este, de fapt, o dovadă invincibilă a Revelației directe și imediate la toți aceștia. Este dovada unei lucrări conștiente și adaptive, nu mecanice, nu ”naturale” în sensul comun, materialist, al termenului.
Este Q.E.D.

Note

  1. Trebuie amintit cititorului interesat că revelatio immediata apare într-o pereche cu revelatio mediata. Avem de-a face cu un joc de cuvinte ce exprimă pe cât se poate mai exact concepte esențiale teologiei catolice și protestante. ↩︎
  2. Foarte direct, naturalis ratio ar însemna gândire naturală sau discernământ natural; în viziunea lui Toma de Aquino este capacitatea naturală de a distinge binele și răul, de a înțelege existența, strict prin observație și rațiune, fără a recurge la credință și fără ca Dumnezeu să i le descopere. ↩︎
  3. Trecem aici peste pozițiile și precizările protestante pe subiect realizate după 1600, deoarece nu sunt, vom vedea, esențiale în context. ↩︎

Unirea și minoritățile din Basarabia, de Vlad Cubreacov

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN BASARABIA – UN OBSTACOL SAU UN SPRIJIN PENTRU REALIZAREA IDEALULUI NOSTRU UNIONIST?

Ispita ipotezei

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ispita ipotezei

sau

Ispita ipotezei ca adevăr absolut

Mândria este sursa tuturor păcatelor – fără mândrie avem scăpări, greșeli, neputințe etc.1
Ea este ca un izvor al răului, care se desparte în nenumărate șuvițe, otrăvind orice altă apă care primește una dintre aceste șuvițe ale mândriei.
Și fiecare șuviță are înfățișarea sa. Înfățișare care poate să fie apropiată de a unor șuvițe, dar pare cu totul deosebită de altele.
Astfel încât cel care se ferește de un chip al mândriei să fie prins de altul.

Ispita ipotezei (ca adevăr absolut) este o asemenea grupă de șuvițe otrăvitoare.
Dar ce este ispita ipotezei?

Este ispita de a crede adevăr un răspuns lipsit de mărturii adevărate, sau cu mărturii neclare.
Adică ispita de a crede că ipoteza este adevăr, și mai ales adevăr absolut.

Uneori este cu putință ca ipoteza să fie demonstrată.
De foarte multe ori timpul, mărturiile (ignorate inițial, sau la început de lipsă), raționamentele etc. infirmă ipoteza.
Alteori ea rămâne ca atare, fără să poată fi lămurit mai mult dacă este adevărată.

Ipoteza cea mai probabilă este, totuși ipoteză. Și poate oricând să fie infirmată de (noi) surse, raționamente, observații.

Care sunt amenințările aduse de ispita ipotezei?

În primul rând, scăderea discernământului.
Care scădere poate să ducă, în multe cazuri, până la pierderea deplină a discernământului, atât în acea privință – în care este emisă ipoteza idolatrizată – cât și în altele, fie direct legate de aceasta, fie nu.

De exemplu, sunt foarte mulți aceia care sunt atât de îndrăgostiți de părerile lor încât le idolatrizează – ceea ce este cădere clară în ispita ipotezei ca adevăr absolut.
La început, purtarea lor poate să fie, un timp, decentă.
Adică se contrazic pe subiect fără să înceapă să urle ori să insulte, dimpotrivă, pe un ton stăpânit, poate chiar academic. Și, când văd că nu pot convinge pe cel (cei) din fața lor, cer, cu decență, schimbarea subiectului.
Până aici, toate par bune.

Însă următorul pas nu lipsește!
(Următorul pas pentru ei, primul pentru mulți dintre cei căzuți în ispita ipotezei.)
Acesta fiind, în primul rând, nașterea și creșterea unui dispreț adânc pentru cei care nu acceptă ipotezele lor drept adevăruri absolute.
Iar de aici se naște trecerea la agresivitate în dispută, la injurii subtile sau vulgare, la etichetări și atacuri la persoană.

Am văzut acest lucru întâmplându-se cu multe persoane care se trezeau în fața unui domeniu nou și, pentru ei, emoționant.
Prin sindromul începătorului (care crede că dacă a învățat ceva, știe totul), preluau acele idei – de multe ori ipoteze infirmate sau 100% absurde – care îi emoționau mai tare.
Și, căzuți în ispita ipotezei ca adevăr absolut, ajungeau să le susțină cu fanatism orb.

Orice raportare la fapte care contraziceau acele păreri erau respinse ori răstălmăcite la un nivel pe care unii psihiatri îl numesc patologic.

De exemplu, deși Ovidiu Naso foarte clar spune foarte clar despre Dicia (Sciția Mică sau Dobrogea) că nimeni (din afara cetății) nu cunoaște latina și nu îl înțelege când o vorbește, unii „daciști” pretind că el susține că „Dacii vorbesc latina” (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși se știe foarte clar cine și când și cum a ridicat Puntea Traiană de la Drobeta, unii pretind că a fost construită de Burebista (un eseu pe temă, aici).
De exemplu, deși trădarea este la Românii dinainte de Comunism un lucru și rar, dar și rușinos, pentru care se blesteamă și el, și neamul lui2, unii pretind că „trădarea este sport național la Români” (un eseu pe temă aici).
De exemplu, deși folosirea armelor și tehnicilor de luptă (artelor marțiale) este îngăduită și chiar binecuvântată la Creștini încă de la începuturile Bisericii, unii pretind că sunt „necreștine” (un mic studiu pe temă aici, cartea se poate cumpăra de la Librăriile Sophia).

Se pot da multe asemenea exemple, dar cititorul trebuie să înțeleagă limitele exprimării noastre: când am spus „unii pretind că”, am folosit un cuvânt extrem de blând, un eufemism maxim.
Dacă ar fi o simplă pretenție, nu ar fi grav.
Realitatea este că „pretinzătorii” în cauză reacționează la contrazicere cu torente de invective și etichetări. Și asta fără să poată oferi nici măcar un argument coerent pentru atacul lor la persoană sau pentru punctul de vedere susținut fanatic.

Acum, dincolo de cei din afara Bisericii, întrebarea este cum de sunt oameni care își spun și se cred creștini, dar care au asemenea purtări anti-creștine?

Pentru că mândria îi face să nu își poată privi părerile, adică ipotezele, altfel decât drept adevăruri absolute.
Este o formă de idolatrizare a ideilor proprii – mult mai rea decât la Adam și Eva.
Idolatrizare ce duce la propria idolatrizare.
Astfel, urmând ispita ipotezei ca adevăr absolut, omul ajunge treptat să se creadă un fel de dumnezeu infailibil. Dar, totodată, și neputincios prin natură în a-și impune „adevărurile”. Astfel încât orice critică a propriilor păreri este resimțită atât ca atac la persoană, cât și ca blasfemie.
Ceea ce îi face să reacționeze irațional, cu violență verbală și, dacă pot, chiar fizică.

Vedem această purtare la arhiereii, preoții și cărturarii Legii Vechi, atunci când complotează împotriva lui Iisus Christos și vor să Îl ucidă.
Mulți cred că fac asta pentru că voiau să păstreze controlul asupra lui Israel.
Greșit!
Ei ar fi putut controla poporul și în calitate de clerici ai Legii Noi.
Ei au făcut și fac asta pentru că mândria în face să se creadă, asemenea Satanei, egali cu Dumnezeu.
Și urăsc implicit și visceral pe oricine le aduce aminte, fie și involuntar, că sunt mai puțin decât nouri duși de vânt. Câtă vreme stau străini de Dumnezeu.3

Aici aduce ispita ipotezei, dacă este urmată.

Arma cea mai bună împotriva acestei ispite este întreita ascultare:
– ascultarea de îndrumătorii cei buni (duhovnic, Biblia, Sfânta Tradiție, profesorii cei buni etc.)
– ascultarea de realitate (o putere pe care puțini o mai au astăzi, pentru că sunt pierduți în irealitatea virtuală; este capacitatea de a vedea ceea ce este așa cum este, în limitele puterii de observație, și a nu-l pretinde altfel decât este)
– ascultarea de argumentele celorlalți – pot să fie greșite, pot să fie bune, dar oricum ai de învățat din ele.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Faptul că mândria este sursa tuturor păcatelor este un locus communis pentru uriașa majoritate a culturilor. În Ortodoxie și în Budismul tradițional, ca și în multe alte forme ale acestuia, în Taoismul clasic și în multe variante ale sale, în majoritatea cultelor protestante etc., faptul că „mândria este sursa tuturor păcatelor” este un fapt de la sine înțeles – și, pentru cei care neagă evidența, este de la sine înțeles. În Ortodoxie demonstrația este simplă: cine face ascultare de Dumnezeu nu păcătuiește; ca să faci neascultare de Dumnezeu, deci să păcătuiești, trebuie ca mai întâi să te mândrești îndeajuns încât să crezi că nu mai ai nevoie să Îl asculți. ↩︎
  2. Desigur, se vor găsi voci care să pretindă că afirmațiile în cauză sunt generalizări sau, altfel spus, căderea în ispita ipotezei. Dar pretenția în temă se bazează pe confuzia între cetățenii români de astăzi (puternic înstrăinați de cultura populară de dinainte de Comunism) și Românii (de la sate și cătune, mai ales), dinainte de 1939. O simplă aplecare asupra scrierilor lui Artur Gorovei (ex.: Datinile noastre la naștere, 1909) scoate la iveală mii de atestări ale acestei dihotomii. Ca urmare, studiile pe care le-am făcut pe temă, ca și studiile de istorie și etnologie românească și comparată arată altceva. Ca exemplu, în folclorul românesc vechi găsim „bine faci, bine găsești” sau „unde-s mulți, puterea crește”, iar astăzi „dacă dai, n-ai”, ceea ce este în directă opoziție cu primele. Exemplele pe temă pot continua. Dar strict la subiect, merită văzut faptul că în multe culturi paralele (culturii române vechi) – precum cele medievale italiană, galică (franceză), normandă sau spaniolă, există nenumărate acte văzute ca „iscusință” ori „dibăcie” politică, ce la Români ar fi fost clasificate categoric drept „vânzare” sau „trădare”. Dar poate cea mai bună lămurire o oferă paralela între Principele lui Machiavelli și Învățăturile lui Neagoe Basarab. Prima, o carte esențială pentru cultura italiană, a doua pentru cultura română. Pentru o analiză mai amănunțită a raporturilor dintre purtătorii Culturii Române Vechi, clasa boierilor mari, clasa ciocoilor și, respectiv, sisteme de valori străine, a se vedea capitolul despre mistica marțială românească din Cum luptau Români? ↩︎
  3. Suntem și aici în fața unui locus communis în exegeza creștină. Din punct de vedere logic iarăși este evident, de vreme ce arhiereii și cărturarii puteau să fie „șefii poporului” (cum este Papa al Statului Vatican), fără să fie în dușmănie cu Iisus Christos. Ceea ce îi arde pe ei – și se vede asta în ispitirile întru cuvânt ale Cuvântului Întrupat – este existența a ceva superior lor. Fapt pe care Însuși Domnul îl arată (ceea ce este arătat repetat în Evanghelia după Ioan, dar nu numai; a se vedea Faptele 7:2-60, și mai ales 51-58). În sfârșit, ura viscerală amintită este o expresie descriptivă, de vreme ce ar fi putut obține de la Pilat închisoarea pe viață sau expulzarea definitivă a lui Iisus Christos, dar în schimb cer cu încăpățânare și repetat uciderea Sa. ↩︎