Una dintre concepțiile marxiste ce au fost larg preluate este despărțirea dintre om și natură.
În Marxism, omul (marxist!) este dumnezeul existenței; ca urmare, natura îi este exterioară.
Din această ideologie expresii precum
lupta cu natura
și
cucerirea naturii sunt două dintre lozincile de Stânga cele mai vestite.
Factual, atât cucerirea naturii cât și lupta cu natura sunt dovedite ca fiind dăunătoare.
În primul rând, pentru că amândouă pun omul în afara naturii, ceea ce duce la o relație dezechilibrată între om și restul naturii (din care acesta face parte).
În al doilea rând, pentru că amândouă promovează implicit ostilitatea între om și restul naturii (din care omul face parte).
Ca să dăm un singur exemplu, cele două concepte au fost cauza „regularizării apelor” așa cum a fost aceasta concepută mai ales în secolele XIX-XX – sub influența Marxismului clasic și atât timp cât (și acolo unde) nu s-a aplicat nevoia (promovată de Ortodoxie!1).
Iar această regularizare a apelor, făcută brutal și simplist, prin închiderea apelor în albii cât mai stricte, a dus la mari dezastre ecologice, la secete și pagube uriașe pentru agricultură, la distrugerea iremediabilă de biotopuri unice etc., etc.
Pe scurt, s-a pierdut mult mai mult decât s-a câștigat, pe toate planurile.
Din nenorocire, văzând aceste consecințe, ideologii – și clasa politică – nu a înțeles greșeala fundamentală a Marxismului (un sistem conceptual radical bolnav, bazat pe o rupere de realitate patologică).
Prin urmare, există altă lozincă marxistă, acum la modă: natura nu are nevoie de om, omul are nevoie de natură.
Și pentru că propaganda bate rațiunea pentru prea mulți oameni2, deși realitatea a dovedit nulitatea lozincii, mulți continuă să o propage.
Un exemplu clasic al aplicării lozincii natura nu are nevoie de om, omul are nevoie de natură este al măsurilor de Stânga adoptate în trecut pentru ”ocrotirea” pădurilor din mai multe țări.
Sub tipicul conformism ideologic al Stângii, autoritățile au impus limitarea sau chiar interzicerea activității grupărilor de (pompieri) voluntari sau de stat ce ridicau și ardeau controlat frunzele și crengile uscate. Sau, pur și simplu, nu au alocat fonduri (ori au alocat fonduri extrem de mici) pentru asemenea activități.
Consecința?
Cele mai mari incendii din istorie, repetate.
Inclusiv acum câțiva ani în Australia – unde autoritățile de Stânga, inculte și fanatic marxiste, au interzis eliminarea uscăturilor.
Chiar mergând pe linia evoluționistă cea mai rasistă, adică pe cea a evoluționismului darwinist, un om care se dorește obiectiv tot ar trebui să recunoască existența marilor dezastre naturale. Pentru că există și au existat!
Și ar trebui să recunoască faptul că acolo unde omul are grijă de restul naturii, aceasta este apărată de multe asemenea dezastre.
Dimpotrivă, acolo unde omul se crede exterior naturii – indiferent sub ce formă –, dezastrele naturale sunt garantate.
Adevărul este că omul are nevoie de restul naturii, iar acesta are nevoie de om.
Cine are urechi de auzit să audă!3
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Una dintre tradițiile de luptă ale Cartierului Grivița a fost Lupta cu Zmeiele.
Tradiția începe de la primele case și se aprinde cu putere după Al Doilea Război Mondial.
Desigur, zmeiele erau foarte răspândite pe atunci.
Din bețe, sfoară sau ață, lipici ori clei, bucăți de hârtie, carton sau pânză, copiii – și nu de puține ori, adulții – întocmeau cu drag felurite alcătuiri, mai mult sau mai puțin colorate.
Totul era bine gândit, de la cozile simple ori sofisticate, până la unele elemente de echilibru (incluzând uneori chiar o piatră ”de praștie” legată bine fie de un capăt al zmeului, fie atârnată de o sfoară scurtă).
Se înțelege, copiii mici învățau să întocmească zmeiele fie de la frații mai mari, fie de la alți băieți care aveau pricepere în asemenea meșteșug.
Unele zmeie… erau pentru fete.
Și erau făcute să nu se înalțe peste măsură, dacă băiatul era cuminte.
Dacă nu era cuminte, îl făcea puțin prea puternic, astfel încât fata să aibă nevoie de ajutorul său prima dată, și să îl potrivească din nou, ca să fie după puterile ei.
Cei mai pricepuți în înălțarea zmeielor, însă, aveau trei feluri de întreceri: două, pașnice, una, războinică.
Prima pe care o amintim este Câte de mult plutesc zmeiele1.
Este ușor de înțeles: câțiva băieți – uneori, mulți băieți – se adunau pe câmp, adică pe lângă Groapa lui Cuțarida ori dincolo de case, pe unde era vreun loc gol; și, punându-se la o depărtare anume între ei, ridicau zmeiele; cel care ținea cel mai mult în aer zmeul, câștiga.
Uneori, însă, nu putea să fie un câștigător: fie că se lăsa noaptea, și trebuia să meargă toți acasă, fie erau goniți de băieții mari sau de cine știe cine altcineva.
Se porneau, atunci, laude, schimburi de vorbe și chiar certuri, fiecare fiind încredințat că el ar fi câștigat.
Ceea ce, uneori, ducea și la mici bătăi, dar, mai des, la întreceri care să lămurească pretențiile.
A doua Întrecere cu Zmeiele era de obicei mai scurtă: cine putea să ridice zmeul cât mai sus într-un timp ales2.
De pildă, până șuiera trenul de ora X înspre localitatea Z – căci fiind aproape de linia ferată cunoșteau trenurile foarte bine și măsurau timpul după ele (ce-i drept, încă nu avusese loc schimbarea adusă de victoria comunistă, iar întârzierile trenurilor erau semnificative doar în vremuri cu zăpadă ori arșiță cumplită – când oricum nu se ridicau zmeie).
Întrecerea războinică era, evident, Lupta cu Zmeiele.
Aceasta era, de fapt, împărțită în întrecere și război.
Iarăși, fiecare dintre aceste părți putea să fie unu la unu sau pe cete.
De obicei Lupta cu Zmeiele avea ca țel prinderea ”zmeului dușman”, în așa fel încât să nu mai poată fi controlat de oponent.
Altfel spus, coarda zmeului propriu trebuia să se înfășoare peste coada și corpul zmeului advers, astfel încât să atârne ca o greutate de zmeul propriu și să poată fi adus la pământ.
Ca întrecere, Lupta cu Zmeiele să dădea în locuri alese prin bună înțelegere.
Putea să fie o stradă, de obicei într-o intersecție anume, putea să fie pe câmp.
Locații ca cea din urmă erau mai totdeauna alese dacă lupta era pe cete, chiar și dacă luptătorii erau doi la doi.
La încheiere, zmeul învinsului se întorcea la acesta. Dar, dacă existase o asemenea înțelegere, era dator să îl ajute pe învingător cu o treabă, ori să îi cumpere ”ceva bun” (și, desigur, foarte ieftin) etc. De multe ori, însă, înapoierea se făcea fără nicio condiție.
Aici trebuie amintit faptul că în afară de zmeiele pentru fete sau pentru copii, zmeiele luptătorilor aveau anumite însemne (precum culorile cozii sau cozilor) ce arătau atât apartenența de stradă, cât și chiar pe cea personală (nominală).
Acest lucru este esențial pentru a înțelege Lupta cu Zmeie ca război.
Războiul cu Zmeiele, cum i se mai zicea, începea printr-o provocare.
Putea să fie o provocare deschisă, adică o declarație de război, sau o provocare pe ascuns, numită și invazie ori atac.
O declarație de război se făcea, de o obicei, între cetele de băieți – numite mai târziu și găști – sau între străzi, ori, mai rar, între grupuri de străzi (de obicei câte două dacă erau mai lungi, și trei sau patru dacă erau mai scurte).
Dacă una dintre părți simțea că are prea puțini luptători, putea să facă o invitație de/la război prin care să ceară ajutorul altora, astfel încât să fie șanse egale pentru cele două tabere.
Urma fie întâlnirea pe un teritoriu ales, fie invazia unora pe teritoriul celorlalți, după cum se hotărâse în comun.
Pe de altă parte, provocarea pe ascuns – de multe ori unu la unu – se făcea prin surprindere: ”dușmanul” sau atacatorul intra în teritoriul celui cu care voia să lupte și își înălța zmeul (aici trebuie cititorul să își amintească de culorile și însemnele care arătau teritoriul de care aparținea zmeul!).
Ridicarea zmeului străin era o declarație de război, la care trebuia să răspundă cel mai bun luptător cu zmeul din apropiere… sau următorul care era disponibil.
Existau și provocări pe ascuns în care atacatorii ridicau mai multe zmeie. Acțiune la care, desigur, se răspundea pe măsură.
În asemenea situații, însă, atacatorii erau supuși unui risc, pentru că apărătorii aveau dreptul să sară la luptă chiar dacă erau mai mulți.
În toate formele de Război cu Zmeiele ceea ce era capturat rămânea capturat.
Exista însă și posibilitatea răscumpărării, care adesea se negocia îndelung.
Cei mai urâți în toate aceste jocuri erau distrugătorii (distrugătorii de zmeie).
Aceștia erau băieți care foloseau lame de ras ori prețioasele și rare cioburi de sticlă (de obicei folosite de copii pentru confecționarea de bile de sticlă sau lupe). Acestea erau puse într-un anume loc de margine al zmeului – sau în mai multe, pentru cine își permitea un asemenea lux –, mai rar chiar pe sfoara zmeului, într-un anume loc, fiind folosite pentru a distruge zmeul inamic (zmeiele dușmane), ori pentru a le face pierdute (sau să se prăbușească) prin tăierea corzii (sforii).
Replicile la asemenea acțiuni erau uneori violente, dar de multe ori se aliau mai mulți luptători cu zmeiele care prindeau „zmeul criminal”, aducându-l la pământ.
Unde, după caz, era arătat părinților împricinatului – ceea ce ducea la dureroase și îndelungate pedepse –, ori (sau, după prezentare!) era ars ceremonial pe cine știe unde.
O a patra întrecere, mult mai rară și mai primejdioasă, era În Vânt sau Întrecerea în Vânt, când cei mai buni zmeiari (după o denumire probabil foarte locală), încercau să țină un zmeu ridicat în vânt puternic și mai ales capricios.
Primejdia de a-și răni mâinile era aici mai mare decât la Zmeu sus, iar admiratorii foarte puțini. În schimb zmeiele erau mai mereu distruse de asemenea întreceri, iar învingătorul primea doar mulțumirea că a câștigat (și palmele și degetele zdrelite).
Foarte multe dintre victorii erau sărbătorite la un focușor, încins pe ascuns pe câmp sau în groapă, ori prin alte adunări în care, dincolo de lăudarea celor mai buni, se cântau felurite cântece.
O bună parte dintre ele alcătuite chiar de talentele locale ale Cartierului Grivița.
Așa cum era Bombyx mori, asupra căruia ne oprim mai departe.
(va urma)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
”Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod și înseși Hotărârile 4255/2002 și 5085/2002 ale Sfântului Sinod și alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc.
Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară și cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept și să fie în poziția de „observator neimplicat”.
Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligația de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext.
Consecințele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind și ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovnicești – pentru că cinstirea Sfinților, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esențiale, imanente, trăirii duhovnicești. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfințire, o stare de sfințenie, în care să nu existe implicarea în evlavie.”
Fragment din lucrarea Despre cinstirea și canonizarea Sfinților după rânduielile Biserici, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Editura Areopag, București, 2024
În interbelic s-a luat măsura ca, la Vest de Atelierele CFR Grivița, să se realizeze o vastă parcelare.
Locul, cunoscut și sub numele de Groapa lui Cuțarida, fusese cândva teritoriul unei fabrici de cărămizi (a inginerului cu numele respectiv). Nu un teritoriu de producție în înțelesul comun, ci unul de extragere: se scotea de acolo lut.
În mare parte, parcelele de teren (care aveau cca. 300 mp) au fost vândute în rate unor ingineri, profesori, tehnicieni, învățători, funcționari etc. ce voiau să aibă proprietate personală – mai ales că spațiile disponibile pentru închiriere în București nu mai făceau față cererilor.
Apare, ca urmare, o deosebire foarte mare între această zonă și Groapa lui Ouatu, între Mahalaua Cuțarida sau Cartierul Grivița și, respectiv, Mahalaua Ouatu sau Cartierul Regina Maria.
Mulți confundă Groapa lui Cuțarida cu Groapa lui Ouatu.
Asta și pentru că erau relativ aproape, și pentru că amândouă fuseseră cariere de lut.
Cum se pot deosebi foarte ușor?
Printr-un punct de reper esențial, Cimitirul Sfânta Vineri.
Groapa lui Ouatu1 se afla lângă acesta, înspre Cimitirul Evreiesc Filantropia, începând cu ceea ce astăzi este Parcul Regina Maria.
Strada Turda înspre Podul Grant este cel mai bun reper pentru teritoriul zonei cunoscută și sub numele de Mahalaua Dracului (din pricina proporției foarte mari de infractori ce ”locuiau” aici, respectiv a numărului foarte mare de infracțiuni ce aveau loc – și care în majoritate covârșitoare nu erau sancționate și nici măcar cunoscute de autorități). Era un teritoriu al pungașilor, cuțitarilor, șuților etc., suprapuși cu muncitori săraci și feluriți oameni loviți de viață.
În Mahalaua Ouatu cei mai bine situați erau considerați a fi muncitorii feroviari – care cel puțin aveau un venit stabil.
Groapa lui Cuțarida se afla, în opoziție, între Cimitirul Sfânta Vineri, în Sud-Vest și Atelierele Grivița, în Vest, și, respectiv, Facultatea de Agricultură în Nord (astăzi, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București).
Locul propriu-zis al gropii este ocupat astăzi de Parcul Copilului.
Primele parcelări în zonă au început înainte de Marele Război (Primul Război Mondial), fiind ulterior extinse2.
Prin sistematizarea din interbelic și cele care au urmat, Mahalaua lui Cuțarida sau Cartierul/Cartierele Grivița (exprimarea populară este diversă) e cuprinsă aproximativ între Calea Griviței, Bulevardul Ion Mihalache și (aici încep discuțiile) Strada Carol Knappe sau… altele paralele cu aceasta.
Astăzi reflexul este de a încorpora în Cartierul (Cartierele) Grivița și o bună parte din fosta Mahala a lui Ouatu, hotarele devenind Calea Griviței, Bulevardul Ion Mihalache și Strada Turda.
Am făcut această introducere silit sufletește de amintirea tatălui meu (Mihai Ion Petre Aldea, 1938-2023).
Care, deși născut la Târgoviște – în județul pe care localnicii îl numeau cândva Stejarul sau Stejara – a copilărit și crescut în Strada Trotușului, lângă Groapa lui Cuțarida.
Căci pentru a aminti despre Lupta cu Zmeiele și despre gloriosul cântec Bombyx Mori, era de nevoie să înțelegem puțin locurile.
(urmarea)
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 