Mitul mitologiilor populare românești
Mă roagă un prieten să fac ”un material pe blog despre Cosmogonia Românească populară”.
Deoarece am mai scris – și grăit – pe subiect, încep cu esența:
”Cosmogonie românească” există doar
1. În cultura livrescă (zis) românească, unde are felurite forme și autori cunoscuți (deci nu este populară).
2. În fanteziile și născocirile puse de unii intelectuali pe seama poporului (ceea ce ține tot de cultura livrescă, de fapt, putându-se încadra, după caz, la falsurile patriotice, la falsurile motivate politic ).
Popular, cosmogonia creștin-ortodoxă este singura acceptată la Români.
Doar că acest adevăr nu convine, fie din patriotism incorect, fie din fanatism politic.
Din prima categorie fac parte autori care s-au străduit exagerat să dovedească vechimea și continuitatea românească.
Și, pentru a atinge acest scop, au crezut că merită să apeleze la ceea ce s-a numit, poate prea îngăduitor, falsuri patriotice.
Ele există la mai toate popoarele lumii, nu doar la Români. Dar pretutindeni ele au făcut mai mult rău decât bine. Printre altele, pentru că au răspândit imoralitatea drept metodă de lucru pentru istorie sau etnologie. Dar mai ales pentru faptul că au devenit argumente pentru a se pune la îndoială faptele istorice și etnologice, oricât de clar dovedite.
Un exemplu celebru este mitul livresc al ”Dochiei”, a lui Asachi: acesta a asemănat superficial numele Babei Dochia cu acela al Daciei și a născocit o basnă (o poveste evident mincinoasă) despre o fiică ”Dochia” a lui Decebal care ar fi fugit pe Ceahlău de Traian și ar fi devenit stană de piatră.
Și astăzi această creație a lui Gheorghe Asachi este preluată de unii drept ”creație populară”. Cu toate că este dovedit absolut clar faptul că ”mitul Dochiei și al lui Traian” este un fals patriotic, este născocirea lui Asachi pusă pe seama poporului.
Și astăzi sunt autori străini care, ignorând intenționat cazurile similare din propria istorie, folosesc falsul patriotic al lui Asachi pentru a declara toată istoria și cultura Românilor drept „născociri târzii ale unor intelectuali”.
Alte falsificări au fost născute de aderențe politice fanatice.
Un exemplu clasic este opera lui Mihai Roller, o masivă falsificare a istoriei și culturii Românilor din aderența oarbă la Stalinism.
La fel este și vestita lucrare Mitologia română a lui Romulus Vulcănescu, o lucrare cerută de Partid și livrată cu râvnă comunistă de nomenclaturistul în cauză1.
După cum arăta Giuseppe Cocchiara, programatismul ideologic al secolelor XVIII-XIX a impus modificarea folclorului cules. Modificarea s-a făcut atât prin ceea ce s-a cules (de exemplu fiind ignorate toate formele direct și clar creștine), cât și prin alterarea materialului cules („cizelare” fiind unul dintre termenii folosiți, „mici corecturi” fiind una dintre expresiile preferate etc.). Alterarea s-a făcut atât involuntar (prin limitele tehnice ale vremii, prin subiectivismul culegătorilor sau, dimpotrivă, al surselor etc.) cât și – foarte mult! – intenționat.
Revin la exemplul dat de același G. Cocchiara în privința renumitei Kalevala. Aceasta din urmă este o realizare literară a unui medic, Lönnrot. Acesta a adunat mai multe creații populare finlandeze, apoi le-a „finisat” și asamblat – prin bucăți compuse de el – într-o „saga” pe care a numit-o Kalevala. Problema este că opera lui Lönnrot nu este creație populară! Deși a fost pretinsă ca atare, iar mulți până și astăzi o cred așa. Kalevala este o creație cultă, de inspirație populară.
Giuseppe Cocchiara folosește aici un exemplu excepțional: al asamblării unui vas nou din cioburile mai multor vase preistorice. Vasul format, chiar dacă folosește cioburile antice, este un vas nou, nu un vas care a existat în trecut.
La fel sunt și feluritele – și contradictoriile – „cosmogonii populare” atribuite Românilor, dar inexistente în popor.
Sunt creații livrești, de inspirație (parțial) folcloristică, ale unor autori cu educație livrescă – de la Pamfile sau Romulus Vulcănescu la Marcel Olinescu. Multe dintre ele de reală valoare literară.
Însă nu reprezintă în niciun fel realitatea folcloristică românească adevărată. Și sunt imorale tocmai prin pretenția că reprezintă inexistente – atenție! – „mitologii românești”.
Și ajungem aici la o problemă pe care niciunul dintre iubitorii sau adoratorii de „mitologie populară românească” nu vrea să o vadă: contradicția între descrierile imaginarei „mitologii românești”.
Adesea fiind contradicții interne și radicale, dar cu atât mai mult între variantele prezentate.
Însă cea mai mare problemă este aceea a contradicției cu realitatea, a opoziției cu adevărul.
Voi pleca de la un caz celebru și deosebit de fals întipărit în mentalul colectiv: Dragobetele.
Dragobetele este un obicei bulgăresc, fără nicio legătură cu tradiția românească – și mai ales fără nicio legătură cu tradiția românească veche. Acestea sunt fapte comune în etnologia românească.
Dar…
În secolul al XVIII-lea Muntenia și Oltenia au primit Bulgarii fugiți din sudul Dunării de „binele” Islamului Otoman. Unul dintre efecte a fost preluarea unor elemente culturale sau lingvistice. Nu doar de către Bulgarii veniți aici de la Români, ci și de către Români de la Bulgari.
Astfel, în câteva sate românești apropiate de Dunăre, unele familii, fie mixte, fie foarte apropiate de cele ale imigranților bulgari, au preluat (și) obiceiul bulgăresc numit Dragobete în secolul al XIX-lea.
Etnologic, situația este clară: obicei tradițional bulgăresc preluat local. Doar că pentru creatorii de mitologii pretins românești a fost altceva!
În lipsa oricărui pretext popular românesc pentru vreo ”zeitate erotică” ce ar fi putut fi atribuită imaginarului ”panteon păgân pre-creștin”, unii au declarat Dragobetele ca românesc, ba chiar dacic, ba chiar zeu al iubirii etc.
Științific, demersul este dincolo de ridicol, frizând escrocheria.
Dar, ca multe altele similare, este susținut de felurite grupări politice (a se vedea, din nou, lucrările pe temă ale lui Giuseppe Cocchiara pentru lămurirea fenomenului).
Exact la același nivel sunt și aproape toate textele de „cosmogonie populară românească”.
Dar cum se explică succesul lor în rândul intelectualilor?
Prin snobism și necredință.
Ca mărturie pentru snobismul și necredința aflate la temelia mitului „mitologiilor populare românești”, chiar și la creatorii de falsuri patriotice, merită amintită o îndreptățire de sine exprimată de Mircea Olinescu:
„Părerea noastră e că mitologia românească e tot așa de încântătoare ca și mitologia scandinavă sau greco-romană…” (Olinescu, 2001:15).
Din preaplinul inimii grăiește gura (Matei 12:34), într-adevăr: pentru cei subjugați de valori străine apare necesitatea slugarnică de a pune valorile naționale în acord cu acelea.
Ca urmare, apare nevoia de a modela creațiile populare ale culturii de origine după valorile străine.
Ceea ce garantează falsificarea.
Aici s-ar cuveni să amintim faptul fundamental că orice element folcloric sau etnologic poate fi înțeles DOAR în contextul originar.
De exemplu, o mărgea de sticlă poate să fie o podoabă ieftină într-o cultură și un simbol sacru în alta.
Ca urmare, scoaterea din context GARANTEAZĂ falsificarea.
Și exact acest demers, mărturisit mai sus de Olinescu, este cel care stă la temelia tuturor lucrărilor declarate de sau despre „mitologia (populară) românească” sau „cosmogonie (populară) românească”2.
Revenind la citatul în cauză, observăm că mărturisește deschis și izbitorul păgânism al autorului (Marcel Olinescu).
Pentru un Creștin adevărat mitologiile amintite sunt evident rele – malefice, înfiorătoare, îngrozitoare, sinistre, cum vrem să le spunem, dar în esență, rele. Zeii lor sunt de o răutate monstruoasă, plini de patimi rușinoase, corespunzători integral demonilor din Biblie.
Pentru un Creștin care studiază amintitele mitologii ele pot să fie interesante – în primul rând științific, foarte puțin teologic –, dar nu au cum să fie „încântătoare”.
Pentru a vedea descrierile mitologiilor „scandinavă sau greco-romană” drept „încântătoare” trebuie ca cititorul să fie stăpânit de cel puțin o semnificativă parte din patimile promovate de ele: minciuna, lăcomia, curvia, adulterul, incestul, invidia, crima, înșelăciunea, furtul, abuzul, ranchiuna ș.a.m.d.
Iar această aderență oarbă, inconștientă și reflexă, la asemenea (anti-)valori garantează falsificarea elementelor de cultură creștină.
Fapt ce poate fi extrem de ușor dovedit în același caz al așa-zisei „mitologii românești” a lui Olinescu, prin nenumărate afirmații mincinoase ale acestuia. Un exemplu simplu fiind declararea Bibliei de către acesta drept „povestiri mito-istorice” (ibidem).
Voi introduce aici o dimensiune personală a privirii asupra lucrării Mitologia românească de Marcel Olinescu: am început să o citesc la nouă ani, vreme în care eram ateu.
Citisem pe atunci mitologie greacă din plin – de fapt prima carte pe care am citit-o, la cinci ani, a fost Odiseea. Pe la șapte ani citisem Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Tata ne citea constant din Platon și alți filosofi greci sau indieni, din filosofia – și mitologia – indiană, din mitologie egipteană. El însuși fiind ateu. Mai puțin cunoșteam mitologia scandinavă, însă nu îmi era cu totul străină.
Pe scurt, știam ce este mitologia: un ansamblu de credințe religioase cu un panteon principal, altul secundar, eventual altul sau altele negative, incluzând tiparul relațiilor dintre oameni și zeitățile mitologice. Evident, zeitățile mitologice fiind creații imaginare, fără o existență reală, atestabilă – ceea ce le-ar fi mutat în zona figurilor legendare, de tipul lui Licurg, de exemplu.
Un șoc cultural pe care îl avusesem la opt ani a fost provocat de ateul meu tată.
Atunci fusesem invitat de un coleg (G.L.) la Cercul de Ateism – el știind că sunt ateu. Însă tatăl meu mi-a interzis participarea, deși era ateu!
De ce?
Pentru că, mi-a arătat el, știam prea puține pentru a purta cu demnitate o dispută pe temă.
Și a jucat rolul credinciosului, într-o dezbatere de peste o oră, în care mi-a făcut praf argumentele atee. Demonstrându-mi că nu sunt pregătit pentru o dispută adevărată, științifică, pe subiect.
Printre altele, mi-a atras atenția asupra faptul că Iisus Christos este o persoană istorică, a cărui existență este probată prin izvoare scrise inclusiv necreștine, mai multe decât pentru multe figuri istorice a căror existență nu este contestată de nimeni.
Deci, pe de-o parte știam ce este o mitologie și ce sunt figurile (personajele) mitologice.
Iar, pe de altă parte, știam că Iisus Christos, Apostolii și cel puțin o mare parte dintre „sfinți” sunt persoane istorice (indiferent dacă îi credem sau nu sfinți).
Pe când în mitologii „zeitățile” sunt categoric fantastice, iar eroii pot să fie, după caz, legendari sau fantastici.
Cu varianta firească a semizeilor, adică a eroilor legendari sau fantastici zeificați – intrați în panteonul amintit mai sus.
Din această cunoaștere a venit primul șoc al textelor lui Olinescu: lipsa de distincție dintre legendar și mitologic, lipsa de distincție între legendar, (fapt) istoric și imaginar.
Iar al doilea șoc a fost provocat de contradicția între afirmația că mitologia lui Olinescu ar reprezenta credințele populare românești și realitatea observabilă direct.
De pildă, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să folosească expresia „înainte de Dumnezeu” (Olinescu, 2001:18), cu excepția ateilor.
Aceștia foloseau, totuși, expresia ca întrebare anti-creștină, ca exprimare a ideologiei ateist-comuniste, nu ca parte a vreunei concepții populare.
De asemenea, nu întâlnisem niciodată, la oraș sau la sat, pe cineva care să creadă că ar fi existat „înainte de Dumnezeu” „o mare de apă” „în tot hăul cel fără de margini” (ibidem).
Și, pentru cititorul interesat, voi sublinia faptul că am avut contact atât cu Românii, Bulgarii, Sârbii, Țiganii și Evreii din București, cât și cu mulți din jurul acestei metropole (din Bragadiru, Glina, Cernica, Popești, Leordeni, Berceni, Afumați, Crevedia etc.).
De asemenea, am cunoscut localnici din Buzău, Vrancea, Prahova, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Argeș, Gorj, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călărași, Ialomița, Constanța, Tulcea, Olt, Bacău, Galați, Vaslui etc., etc.
De fapt una dintre împlinirile vieții mele este că am călcat prin toate județele țării – inclusiv prin unele aflate sub ocupație străină – și am cunoscut oameni din toate acestea (Români și alogeni). Dar și la nouă ani, înainte de a-mi împlini acest vis, călătorisem prin cel puțin zece județe, și cunoscusem oameni din mult mai multe.
Niciodată nu auzisem de cineva care să spună că „înainte de Dumnezeu” ar fi existat „lumea de sub noi” și/sau „celelalte tărâmuri”.
Pe scurt, niciodată nu auzisem vreun Român care să afirme concepțiile pe care le punea Olinescu pe seama poporului nostru.
Ca urmare, m-am hotărât să întreb.
Mi-am întrebat bunicul patern – la origine sătean din Viișoara, Jud. Constanța – despre apariția lumii după sătenii lui. Mi-a spus, cât de corect politic a putut – căci teama de regim era mare –, că „în trecut oamenii credeau că Dumnezeu a făcut lumea cum scrie în Biblie”. Dar că acum există școli în care se învață altă gândire (gândirea comunistă).
Mi-am întrebat bunica maternă – la origine din Socetu, Jud. Teleorman – despre același lucru. Și, cu alte cuvinte, am primit același răspuns.
Am întrebat bătrânii de pe stradă – locuiam în București atunci – despre ce credeau bunicii lor despre apariția lumii.
Unii erau din Transilvania, alții din Oltenia, Muntenia, Banat, Moldova. Alții din Dicia (Dobrogea) sau chiar din Basarabia ori Maramureș.
Toți povesteau aceleași lucruri.
Unii disprețuind credințele biblice ale înaintașilor, pentru că erau acum comuniști și credeau că „religia este obscurantism”.
Alții mărturisind aceleași credințe biblice.
Eventual certându-se între ei privind adevărul textelor biblice sau al celor comuniste (evoluționiste).
Dar niciunul dintre ei nu auzise în viața lui despre „hăul de ape”, despre „înainte de Dumnezeu”, despre „fluturele” care s-ar fi „întruchipat în Dumnezeu”, despre Sfântul Nicolae pe post de „sfetnicul lui Dumnezeu”, despre „odaia în care stă Dumnezeu” și celelalte pe care Olinescu le atribuia poporului român.
Acum, după o viață de cercetare, sunt cu atât mai îndreptățit să spun că nu am întâlnit în popor imensa majoritate a lucrurilor pe care „mitologiile” (lui Pamfile, Olinescu, Ghinoiu, Vulcănescu etc.) le declară „credințe populare”, „mituri populare” sau „mitologie populară”.
Mai rău, multe din cele, totuși, întâlnite s-au dovedit a sta cu totul împotriva „interpretărilor” oferite de amintiții autori.
De multe ori autorii de „mitologii” contrazicând inclusiv textul popular citat (nu totdeauna corect!), ca să poată da valențe mitologice unor concepții creștine.
Un exemplu tipic, pe care l-am mai dat, este acela al pretinsului „dualism” (chiar „bogomilic”) al spiritualității populare românești. „Dualism” care ar fi dovedit prin termenii „Fârtate” și „Nefârtate” folosiți, primul de Satana pentru Dumnezeu, al doilea de Dumnezeu pentru Satana.
Textul citat adesea – și invocat și de Marcel Olinescu – afirmă că „Dracul… ținea morțiș să fie frate cu Dumnezeu”. Că Dumnezeu ar fi apărut dintr-un fluture, iar Dracu dintr-un vierme (nu omidă!). Altfel spus, textul citat pretinde că Dumnezeu și Dracu sunt diferiți prin natura lor, că nu există frăție între ei, ci este o dorință „pizmașă” a Satanei să fie frate cu Dracu. Dar comentatorii, inclusiv autorul amintit, pretind că este vorba despre o concepție „dualistă”, chiar „bogomilică”! Ceea ce este în directă contrazicere cu textul pe care îl citează!
Încercând o apărare în fața acestor sofisme, I. Oprișan încearcă să vorbească despre un „dualism în sens multiplu”; recunoscând deschis contradicția dintre concepțiile bogomile și cele din textele populare citate de Olinescu (ibidem:7).
Totuși „multiplul” găsit de I. Oprișan este limitat la un sens (și doar unul!). Acela al „conștiinței existenței paralele a lumii de aici cu cea de dincolo” (ibidem). Ceea ce nu are însă nicio legătură cu ceea ce înseamnă dualismul pentru o mitologie sau religie.
Să fie clar: în toate religiile sau mitologiile există cel puțin două planuri ale existenței, dacă nu mai multe3.
Până și ateismul are, alături de planul istoric, acela al „viitorului luminos”, niciodată atins, dar mereu promis maselor atee și urmărit de acestea. Asta nu înseamnă că ateismul devine „dualist”, așa cum nici mitologia greacă nu este „dualistă” pentru că are, alături de lumea concretă, Olimpul, Hadesul și chiar și alte lumi.
Termenul de dualist se folosește corect (1) pentru mitologiile și religiile care pun binele și răul (în recepție proprie) ca două fețe intrinseci și opuse ale existenței sau (2) pentru mitologiile și religiile care consideră existența alcătuită din două elemente, esențe sau realități opuse, precum spiritul/spiritualul și materia(lul). Concepte evident străine culturii populare românești.
Această confuzie – intenționată sau nu – a termenilor științifici folosiți se repetă constant în lucrările de așa-zisă „mitologie populară românească”.
Pe aceeași linie de înșelare intenționată a cititorilor se află și selecția materialului folcloric folosit drept „argument” de autorii amintitelor mitologii.
Spre deosebire de demersul copilului care eram la nouă ani – de a aduna informație de la cât mai mulți oameni –, mitologizanții amintiți reduc, dimpotrivă, sursele până la absurd.
Este de ajuns ca un singur ”subiect” să facă o glumă – inclusiv la beție –, să spună o basnă în bătaie de joc, pentru ca mitologizanții să o transforme într-o ”credință românească universală”.
În același timp, ceea ce este cu adevărat specific românesc se ignoră sistematic.
De exemplu, faptul că în toate bisericile cât de cât mai largi femeile stau de-a dreapta Mântuitorului și bărbații de-a stânga este deosebit de interesant.
Nu am putut găsi însă nici măcar o singură lucrare pe subiect. Deși este un subiect esențial pentru spiritualitatea românească populară!
Faptul că la Români se socotește că sarcina șterge toate păcatele femeii este în contradicție cu toate culturile învecinate sau mai îndepărtate.
La Români fata care a păcătuit poate să râdă în fața întregii obști dacă este însărcinată și nimeni nu are voie să o certe.
Copilul ei se numește copil din flori și este socotit mare binecuvântare.
Pe când la Sârbi este numit copilul curviei sau copil de curvă; la Francezi ori Englezi este un bastard; la Bulgari este cel puțin nelegitim dacă nu netrebnic (несретник) etc., etc.
Nici pentru această specificitate spirituală a Românilor nu am găsit vreo lucrare.
Există în schimb tot felul de fantasmagorii denumite „studii etnologice” sau „studii folclorice”, care pretind, absolut mincinos și 100% neștiințific, să descrie o „mitologie românească” ce are singurul defect că nu există.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
România Străveche - Ancient Romania 