Voi nu-nţelegeţi

Voi nu-nţelegeţi

Marilor noştri plecaţi

Voi nu-nţelegeţi
şi ei trec
spre Veşnicie,
de-a pururi frunţile în nouri înălţând,
de-a pururea plecaţi adânc,
spre glie,
spre rădăcina vie,
tremurând
şi
neclintiţi,
sorbind adânc din
soare
lună
stele
ceruri largi
puterile stihiilor străbune
străvechile izvoare
pentru
Azi.

Voi nu-nţelegeţi
şi ei trec
spre Ceruri,
lăsând în urmă
Vis de Veşnicie,
păsări de aur,
păsări de albastru,
şi flori
şi stele,
chipuri,
Omenie.

Voi nu-nţelegeţi,
şi-i priviţi cum trec,
şi vă înveşmântaţi
în versuri şi în rânduri,
vă lăudaţi
că ei au fost,
că sunt ai voştri,
şi poate şi că i-aţi condus
pe când, în patru scânduri,
ţărâna lor
se-ntoarse în ţărână.

Voi nu-nţelegeţi:
Domnul i-a dat vouă
o clipă, doar o clipă –
să-nţelegeţi,
să-i urmaţi.
Apoi îi ia,
în rouă,
în bătrână
Lumină a-nnoirii
iubirii dintre fraţi.

Şi ei ştiind,
că au venit
doar ca să treacă
îşi cântă cântecul
menirii lor
şi în argintul înserărilor
de aur
intră
în Veşnicie.
Restul este
dor

Mihai-Andrei Aldea

troita veche 01

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Paştele Blajinilor

IMG_20171117_092344_374 mic

Paştele Blajinilor este prăznuirea celor adormiţi din prima zi de Luni de după Săptămâna Luminată.
Dacă Săptămâna Pătimirilor sau Patimilor este închinată Jertfei Celui ce s-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Săptămâna Luminată este închinată Învierii, Raiului, bucuriei sfinte a vieţuirii întru Dumnezeu.
Ca urmare, în niciuna dintre aceste săptămâni nu se face pomenirea celor adormiţi cu slujbe dedicate acestora – parastas, litie – ci doar în cadrul celorlalte slujbe (prin pomenirile de la Sfânta Liturghie).
Ca urmare, prima zi în care se fac parastase este Luni după Duminica Tomei.

Ştiind acest lucru, Românii au privit pomenirea celor adormiţi din această zi de Luni ca Paştele Fericiţilor, adică Paştele Blajinilor.

Căci în limba română cuvântul blajin îl arăta cândva pe cel care a câştigat fericirea trăirii în Duh, pe cel care a câştigat bunătatea cea adevărată ce vine de la Dumnezeu. (În slavonă cuvântul înseamnă „fericit”.)
Prin urmare, Paştele Blajinilor este Paştele celor ce au câştigat fericirea veşnică, respectiv al celor pentru care ne rugăm să intre (dacă nu au intrat deja) în fericirea veşnică.

Bineînţeles, aici ar fi multe de spus despre legătura între lumea de aici şi lumea de dincolo, aşa cum o mărturiseşte Scriptura şi cum au trăit-o, până acum un veac sau două, Românii.
Despre faptul că Românii îşi cunoşteau rădăcinile şi se ştiau legaţi de Străbuni. Despre faptul că ştiau că nu toţi au câştigat deplin Raiul, chiar dacă au năzuit spre el. Şi luptau ei, pentru aceia, ca dragostea lăsată în urmă să le fie câştig spre mântuire. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4.8). Ca urmare, dragostea urmaşilor poate să acopere mulţime de păcate ale înaintaşilor, deschizându-le acestora porţile Raiului.
Este aici mărturia unei iubiri nesfârşite a lui Dumnezeu, care primeşte milostenia făcută în numele celor adormiţi (pomana) ca faptă a dragostei atât a celor adormiţi cât şi a celor ce săvârşesc pomenirea.

Prin urmare, Românii aveau o mare bucurie la Paştele Blajinilor. Acum, pentru prima oară după Postul cel Mare, puteau să facă pentru cei adormiţi toate slujbele de pomenire. Acum se simţeau „mai împreună” cu Străbunii, ceea ce dădea o nouă lumină Paştilor.

Din păcate, patima mitologizării (de multe ori cu intenţie) şi slăbirea trăirii naţionale în secolul al XIX-lea a dus la preluarea unor fenomene de mixaj cultural. Aceste fenomene apar, de pildă, în zonele de amestec etnic din Pocuţia, Bucovina şi Maramureş, prin contactul dintre nou-veniţii Ruteni, Evrei (mai ales Hasidişti), Ţigani, Germani etc. şi băştinaşii Români. Aici nou-veniţii au amestecat idei care ţin de păgânismul slav ori ţigănesc, folclorul hasidic şi alte asemenea elemente cu ceea ce prindeau din cultura românească veche.
O serie de pasionaţi de folclor – mai mereu pe linia mitologizantă ce deţinea puterea ideologică în etnologia vremii – au ales mai cu seamă asemenea „elemente exotice”, care ieşeau în evidenţă din masa culturii române. Ieşeau în evidenţă tocmai pentru că îi erau străine, bineînţeles. Dar pentru acei culegători-prelucrători nu conta această contradicţie ci „originalitatea” actului folcloric. (Giuseppe Cocchiara este printre cei care, chemând la obiectivitate şi respectarea instrumentarului ştiinţific al etnologiei şi folcloristicii, a arătat răul făcut folclorului adevărat prin asemenea interpolări şi re-organizări.)
S-a ajuns la situaţia tragic-ridicolă în care astfel de elemente – ale căror urme pot fi uşor văzute în Hasidism, Animismul Ţigănesc, Păgânismul Slav etc. – să fie declarate chiar „tracice” sau „dacice”, oricum „româneşti” şi „strămoşeşti”. Deşi sunt fie influenţe alogene, fie creaţii locale, fără semnificaţie largă şi fără vechime.

Desigur, fiecare îşi alege partea lui.
În ceea ce mă priveşte, rămân alături de Străbunii care în Paştele Blajinilor mergeau la Sfânta Liturghie şi apoi la cimitir, săvârşind parastase şi împărţind cu multă bucurie şi dărnicie pentru cei adormiţi, de care se ştiau legaţi. Şi între care ştiau că vor fi şi ei, peste o vreme. Lăsând urmaşilor lor dragostea de Dumnezeu şi Neam, dragostea faţă de Străbuni. Şi Paştele Blajinilor, aşa cum a fost ţinut de Români dintotdeauna.

drumul norilor 01 mediu decupat.jpg

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Autobiografie – Mihai-Andrei Aldea

Autobiografie

Eu încă ştiu
şi zorile,
de când se sting
în amintirea zilei care se revarsă
la asfinţitul inimii plăpând
visarea
dorului întors acasă.

Eu încă ştiu
şi lunile,
se sting topindu-se în stele,
cu nopţile
de şoapte se ating
şi tremurând
în nouri lacrimi grele
de flăcările
răsăritului
plăpând se-aprind.

Eu încă-mi amintesc
şi curg izvoare
iar frunzele cu foşnet tropotesc
vijelios
gonind prin ramuri
– spre-nserare –
căci
cerb şi ciute,
veacuri oglindesc.

Eu încă văd,
ca nouri muntele cutremur
străfulgerând scântei prelungi
în asfinţit
şi bourii
şi zimbrii dinspre dealuri
şi pe sub streaşină de piatră
ploaia cade-n valuri
adăpostiţi
oierii doina plâng
în cânt
de dor de nesfârşit.

Şi pentru că în piepturi
pietrele
sunt mute
şi nu mai este niciun cântăreţ,
ştiind că am venit
doar ca să trec,
uitând cărările pierzării
într-o piaţă
în care totul s-a pierdut,
dar i se pune preţ,

Mi-am arătat tristeţea cu un zâmbet
şi-nfuriat de dalbele porniri
am înfruntat furtuna străvezie
străfulgerând albastrele câmpii
Şi de pe dealuri fără de pădure
înveşmântat în ierburi şi în flori
am fluturat un steag fără pereche
şi am plecat
păşind prin nori
spre zori.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă