Despre numele de botez. Ce este, ce greșeli se fac mai des la alegerea lui.

Tot omul greșește, tot omul păcătuiește. Acesta este un fapt ce îl deznădăjduiește pe cel (încă) depărtat de Dumnezeu. Însă pentru cel ce știe ce crede, acest fapt este ajutor întru smerire și îndreptare, în punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu, nu în puterile proprii.
Canoanele 114 și 115 de la Sinodul al VIII-lea din Cartagina au fost pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii. Și ele ne arată că și sfinții (mai) păcătuiesc, deci se înțelege că mai și greșesc. Singur Dumnezeu este fără de greșeală. Și la El ne întoarcem, iar și iar, ca să primim îndreptare.

Numele este pecetea insului, persoanei, față de fire sau natură.
Firea omenească, de pildă, există în fiecare dintre noi, dar altfel, așa încât fiecare dintre noi este unic. Și numele propriu este cel prin care ne recunoaștem și suntem recunoscuți ca persoane.
Prin urmare, numele propriu are o mare însemnătate.

Atunci când cineva urmează să se boteze, avem două împrejurări: este destul de mare și așezat spre a-și putea alege numele ori este prea mic sau prea slab pentru asta.

În prima împrejurare meritul sau vina alegerii sunt ale celui care și-a ales numele. Sfătuitorii au, însă, partea lor; mai ales cei care, folosind slăbiciunile celui nebotezat, îl îndeamnă pe căi greșite.
În a doua împrejurare nașii sunt cei care poartă cea mai mare răspundere, urmați îndeaproape de părinți, sau – dacă greutatea alegerii se schimbă -, părinții urmați de nași.

Ce nume se pot folosi la Sfântul Botez?

Răspunsul canonic este: orice nume care nu sunt de ocară.

Adică ne vom feri cu putere de nume care denumesc deschis răul, de cele obscene sau ridicole.
Voi sublinia faptul că folosirea acestor nume este necanonică, până la măsura în care se discută adeseori validitatea botezului la care se acceptă așa ceva.
De asemenea, ne vom feri de nume excesiv de lungi: în loc să pecetluiască identitatea persoanei, silesc la forme scurte ce mai mult tulbură și duc spre pierderea identității. (Exemplu negativ: Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru; este evident că deși numele omului este „Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru” nu se va putea identifica prin el, și nu va putea fi identificat prin el de către rude și prieteni; se vor folosi doar bucăți din numele său, și el însuși va folosi doar o parte, ceea ce duce la foarte multe probleme psihologice.)

Dar se naște aici altă întrebare
Nu sunt obligatorii numele creștine, numele de sfinți ori îngeri?

Nu, nu, nu! Canonic, nu!
Părerea teologică după care Botezul se face drept doar cu nume de sfinți este o exagerare ce nu ține seama de Istoria Bisericii, de Sfintele Scripturi, de mărturia din veac a Duhului Sfânt. Adică este o părere necreștină, care dă valențe magice unor nume, fără niciun temei teologic.
Uimitor? Șocant? Scandalos? Să vedem ADEVĂRUL!

A. Mărturia Scripturilor despre numele de botez

A.1. Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu există nicio datorie de a da copiilor nume de prooroci sau ale altor oameni sfinți. Există doar grija pentru înțelesul numelui – după cum am amintit și mai sus că este canonic și azi.

A.2. Noul Testament

În Noul Testament apare Botezul – adevărata Tăiere Împrejur, nu după trup, ci după duh și în Duhul. De asemenea, apare, pentru Biserica lui Christos, o constelație sau un cer de constelații de nume noi (față de cele vechi-testamentare). Acestea sunt de două feluri.:

  • Acvila, Andrei, Ampliat, Andronic, Corneliu, Crescent, Lidia, Luciu, Petru, Pavel, Ruf, Sila, Ștefan, Timotei, sunt doar câteva dintre numele „neamurilor” care, niciodată înainte folosite de oameni sfinți, sunt totuși păstrate la Botez și asumate; și sfințite prin sfințirea purtătorilor
  • Apolo (F.A. 18.24), Aristobul (Romani 16.10), Dionisie (F.A. 17.34), Febe (diaconița – Romani 16.1), Hermas și Hermes (Romani 16.14), Nereu (Romani 16.15) etc. sunt denumiri de zeități păgâne; dar purtătorii lor au fost botezați cu ele, cu numele purtate până atunci, nu cu nume ale sfinților vechi-testamentari sau ale martirilor creștini, și le-au sfințit prin viața lor.

Se vede, prin urmare, că Dumnezeu nu s-a scârbit de asemenea nume. Deși acestea, toate, țineau de culturi și religii străine Evreilor și păgânești. Dimpotrivă, a vărsat harul Său peste purtătorii acestor nume, cu belșug și bucurie. Iar ei au sfințit numele păgânești, astfel încât astăzi strălucesc în Calendarele Bisericii.

B. Istoria Bisericii

În Istoria Bisericii apar iar și iar nume din culturi și religii străine, care sunt folosite ca atare la Sfântul Botez. Și care, iarăși, sunt sfințite de purtătorii lor. Aproape totdeauna practica este ca numele primit de la părinți sau tutori să se păstreze la Sfântul Botez. Ca urmare, calendarul creștin se îmbogățește cu noi și noi nume – de origine necreștină, dar sfințite prin sfințirea oamenilor ce le-au purtat.
Amintim aici despre Ignatie Teoforul, despre Ducele Sărunei Dimitrie (Izvorâtorul de Mir), despre sfinții cu numele Teodor, de Mucenicul Sava Gotul, despre Sfântul Betranion, de Ioan Casian Romanul, despre Constantin cel Mare, de Elena, maica sa, de Efrem Sirul, despre Macarie Egipteanul și nenumărați alții.
Cu toate că numele lor nu erau biblice, cu toate că nu erau de sfinți, cu ele au fost botezați și le-au sfințit ei, prin viața lor.

Avem aici mărturia Duhului Sfânt, că primește numele oamenilor după neamul și limba lor și cultura din care vin, așa cum le-au avut înainte de Botez, prin acesta și Mirungere – și celelalte lucrări ale Bisericii – dăruindu-le har spre a se și a le sfinți.
Repetăm: Niciodată în Sinoadele Ecumenice sau în sinoadele locale, în Învățătura Bisericii sau în tradiția liturgică sobornicească nu a existat această contrazicere cu Sfintele Scripturi, prin care s-ar cere schimbarea numelui la Botez pe motiv că nu ar fi fost purtat mai înainte de vreun sfânt.

Bineînțeles, apare altă întrebare:

Dacă Biblia, Istoria Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu mărturisesc atât de clar adevărul, de ce mulți Creștini, inclusiv clerici, spun că trebuie să (te) botezi doar cu nume de sfinți?

Pentru că așa au apucat… și nu au cercetat.
Această eroare teologică se găsește și la unii sfinți (de aceea am amintit Canoanele 114 și 115 Cartagina VIII la început!). Ceea ce arată răspândirea și răutatea acestei greșeli.

Dar de unde apare această eroare teologică, după care e musai să dai nume de sfinți la Botez?

Din extremismul etnofiletist (adică rasist) grecesc.
Această greșeală apare ca mijloc pentru grecizarea (elenizarea) naționalităților din Romania – adică din Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole (poreclit astăzi „Imperiul Bizantin”). Convingându-i să adopte nume grecești, misionarii asimilării etnice prin Biserică (adică ereticii etnofiletiști) deschideau calea grecizării acelor oameni. Chiar și atunci, practica era folosită mai ales pentru neștiutori și neîntăriți. Căci îi stăteau împotrivă și Scripturile, și toată Istoria Bisericii.

De pildă, atunci când domnitorul de origine varegă (vikingă) al Kievului, Vladimir, se botează, Grecii nu îndrăznesc să îl boteze Vasilios, Gheorghios, Dimitrios ori cu alt asemenea nume grecesc. Și, iată, Vladimir este sfânt, este în calendar, cu numele său de origine păgână sfințit de viața sa creștină.

Deci este greșit să botezăm pe Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni, Azteci etc. cu nume de sfinți creștini?

Depinde de pricina alegerii numelor!
În primul rând va trebui amintit că există sfinți ortodocși cu nume apusene ori orientale. Și, dacă vreun misionar ortodox are acolo lucrare, este canonic să le dea întâietate acestora în alegerea numelor de botez pentru Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni etc.
În al doilea rând, atunci când catehumenul (cel care se pregătește pentru Botez) vrea el (și) numele unui sfânt din altă parte, pentru evlavia față de acel sfânt, se poate folosi (și) acest nume. Dar dacă misionarul îi spune catehumenului că trebuie să ia un nume din calendar, face un mare păcat. Impunerea numelor străine pentru Creștinii dintr-o țară este o practică necreștină! Și este și una din pricinile înstrăinării Creștinilor din multe țări față de concetățenii lor, este un instrument de deznaționalizare și este o tristă despărțire de Învățătura lui Dumnezeu.

Canonic, pentru Creștinii care se creștinează se folosesc nume din propria lor țară, cultură, limbă – bineînțeles, dacă nu sunt nume de rușine, blasfemice, excesiv de lungi etc. Orice adaptare pentru ultimele probleme se va face ținându-se seama de specificul național al catehumenilor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împărtășirea mirenilor – interviu

Cina cea de Taină – Poenaru – CIMEC

Î.: Câte zile se postește înainte de Împărtășanie?

R.: După vechile și veșnicele canoane ale Bisericii, NU se ține un post anume înainte de Împărtășanie. Postul înainte de Împărtășanie se dă de către duhovnic pentru unele păcate, fiind însoțit de oprirea de la Împărtășanie. Dar cel care nu este oprit de la Împărtășanie trebuie, după Învățătura Bisericii, să se împărtășească la fiecare Liturghie (Canonul 9 Apostolic!), fără alte posturi decât cele firești (Miercurea, Vinerea, cele patru mari etc.).

Î.: Dar de ce foarte mulți preoți români leagă Împărtășania de una sau mai multe zile de post suplimentar?

R.: Din obișnuință și nebăgare de seamă – așa au apucat, așa fac, fără să cerceteze. Este o practică locală răspândită la Români mai ales în vremea Comunismului, fără un temei canonic. Pretextul a fost că nu se putea posti de frica prigonitorilor comuniști. Și este o picătură de adevăr, căci în multe locuri de muncă prânzul se lua la cantine. Iar aici, cumva, cu toată sărăcia mâncării, ceva de dulce musai se băga. Și cel care voia să țină post ieșea la vedere. Și deseori era luat în râs, era certat, i se tăia chenzina, câteodată pierdea avansări și uneori chiar putea să fie dat afară „pentru misticism”. Așa că, fie nevrând mai multe greutăți, fie temându-se, mulți mâncau de dulce. De asemenea, aceeași oameni temători mergeau rar la biserică, dar și mai rar la Spovedanie; tot de frica prigonirii. Atunci mulți duhovnici au făcut pogorăminte, lăsând oamenii care nu țineau post să se împărtășească dacă țineau câteva zile (două sau trei) înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului. 

Totuși această practică nu este canonică. Pe de-o parte, celui aflat în prigoană și, de aceea, neputând ține post, însăși prigoana i se socotește post; deci nu poate fi oprit de la Împărtășanie sau pus să postească din această pricină. Dar era adevărată neputința de a, ține post? Ei bine, avem cealaltă parte a Românilor, o minoritate credincioasă, care a ținut posturile în plin Comunism. Aici intră de la călugării alungați din mânăstiri la ucenicii unor sfinți din Prigoanele Comuniste (Nicodim Măndiță, Iustin Pârvu, Visarion Iugulescu etc., etc.). Sunt sute de mii sau chiar milioane de Români care posteau, răbdând pentru Domnul bătăile de joc, amenințări și pedepse; care, ce să vezi, după câteva luni și încetau, căci în fața răbdării și dârzeniei se plictiseau și prigonitorii. Iar harul primit de cei răbdători este dincolo de cuvânt!

Partea rea este că „pogorământul”, care trebuia să fie o excepție trecătoare, s-a împământenit. Și mulți viitori duhovnici au crescut cu practica necanonică a zilelor de postire înainte de Împărtășanie. Însă așa cum ipodiaconii, diaconii, preoții și episcopii NU postesc deosebi înainte de Liturghie și se împărtășesc, la fel ar trebui să facă toți mirenii – desigur, cei care nu sunt opriți de la Împărtășanie pentru o vreme.

Î.: Nu există un canon care să lase pe clerici să se împărtășească la fiecare Liturghie pentru că o slujesc? Ceea ce nu s-ar aplica mirenilor.

R.: Nu există. 

În primul rând, Liturghia este slujită de clerici ȘI mireni. În Ortodoxie preotul sau episcopul nu pot săvârși Liturghia fără măcar un mirean (cu excepția izolării forțate a clericilor de către prigonitori). Deci fiind împreună slujitori, trebuie ca toți să mănânce aceeași Masă Dumnezeiască. În al doilea rând, canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Canonul 9 Apostolic, pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice, poruncește pedepsirea tuturor celor care, venind la Liturghie, nu se împărtășesc (afară, desigur, de cei opriți canonic). 

În al treilea rând, nu există niciun canon care să ceară postirea mirenilor înainte de Împărtășanie. Dacă ține posturile rânduite de Biserică și nu are oprire, mireanul se împărtășește, ca și clericii, la fiecare Liturghie. Bineînțeles, fiecare în locul rânduit lui: clericii în Altar, mirenii în fața Sfintelor Uși.

Î.: Ce păcate sunt opritoare de la Împărtășanie?

R.: Sunt cele înșirate în Moliftelnic(ul Mare), în Cârma Bisericii sau alte asemenea cărți.
De asemenea, deși Împărtășania este foc ce arde spinii patimilor, uneori oprirea de la Împărtășanie dă omului durerea cea bună prin care se rupe de patimă. Ca urmare, uneori duhovnicul poate socoti folositoare oprirea de la Împărtășanie pentru o patimă (vorbărie, lăcomie etc.) pentru care nu se cere canonic oprire. Aici lucrurile țin de grija și iscusința doctorului de suflete care este duhovnicul – după cum arată Sfântul Vasile cel Mare. Căci ne spune acest sfânt, după ce înșiră felurite opriri de la Împărtășanie, că până la urmă fiecare duhovnic va socoti cum să scadă, să țină ori să crească zilele opririlor – astfel încât să își vindece copiii duhovnicești (nu să îi deznădăjduiască prin prea mare asprime, ori să îi încurajeze în patimă sau păcat prin prea mare îngăduință).

Î.: Dar de câte ori se poate împărtăși creștinul după o Spovedanie?

R.: Cleric sau mirean, creștinul se va împărtăși după o Spovedanie la fiecare Liturghie, până face un păcat opritor, sau cât i-a rânduit duhovnicul. Clericii și mirenii au cel puțin aceeași rânduială în această privință, deși mulți sfinți sunt, pe bună dreptate, mai aspri cu clericii. Căci de la ei se cere mai mult și se cuvine să fie mai curați decât mirenii – deci și să se spovedească mai des.

Î.: Dar nu sunt mulți clerici care se spovedesc foarte rar?

R.: Sunt. De aceea vin asupra lor mai multe necazuri decât ar avea de dus în chip firesc; de aceea slăbesc atunci când ar trebui să fie tari, se clatină în încercări, au șovăieli la predici etc. Și multe încercări vin asupra Bisericii din această delăsare a unora dintre clerici. Toți trebuie să ne spovedim și să ținem aproape de duhovnic, de orice ceată a Bisericii am ține. Despărțirea de Spovedanie este despărțirea de călăuzirea lui Dumnezeu, care vine prin aceasta; este despărțirea de curățirea dăruită de Domnul cu Sângele Lui; este o despărțire, în parte, de Biserică. De aceea și roadele otrăvite ale acestei despărțiri sunt foarte rele – iar la clerici se resimt în Biserică mai puternic decât la mireni, căci multe suflete țin de clerici.

Dumnezeu să fie cu noi toți și să ne călăuzească pururea!

Întrebări – mai mulți cititori
Răspunsuri – Pr. Mihai-Andrei Aldea

A se vedea și Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduială canonică și rătăciri.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Atunci când Arhanghelul Mihail a strigat
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!,
s-a oprit căderea îngerilor, prefacerea lor din duhuri de lumină în draci întunecați.

Ar fi bine ca atunci când gânduri și simțăminte năvalnice ne tulbură și tind să ne stăpânească, să repetăm acest îndemn. Și să îl înțelegem!

Să stăm bine – s-a spus.

Dumnezeu este Bun, Dumnezeu este Binele.
Să stăm bine înseamnă să stăm după Dumnezeu, cu Dumnezeu, întru Dumnezeu.

Să luăm aminte – s-a spus.

Căci altfel rânduiala noastră se strică, ne pierdem rosturile, rătăcim.
Și nu mai stăm bine!
Deci, ca să stăm bine, trebuie să luăm aminte. Să luăm aminte la Dumnezeu și, înapoi, la noi înșine, apoi iar la El și iar la noi. Ca să ne măsurăm neîncetat starea după Binele Adevărat.

Să stăm cu frică – s-a spus.

Și asta poate să pară ciudat sau greu de dus pentru lașii care sunt îngroziți de cuvântul frică tocmai pentru că frica îi stăpânește.
Există și o frică bună: aceea de a cădea din iubire și adevăr, aceea de a ne despărți de bine.
Iar ea este motorul cel mai apropiat, simplu, eficient, pentru luare aminte, pentru a nu ne lăsa moi, pentru a fi treji.
Frica despărțirii de Dumnezeu, sau frica de a cădea din Bine, este ca sulițele pe care și le-a pus Prâslea cel Voinic împrejur ca să îl trezească dacă adoarme. Această frică binecuvântată ne împunge spre trezvie atunci când amăgirea drăcească ne adoarme conștiința – și ne-o adoarme tocmai ca să ne lăsăm scoși din bine, despărțiți de Dumnezeu.

Atunci când valurile lumii se ridică, mulți suntem slabi în Credință.
Și ne lăsăm stăpâniți de frica cea rea, care ne păcălește că răul este puternic și va învinge – și ne va învinge.
Dar Cel care este cu noi este Atotputernicul. Și, chiar și atunci când ni se pare că doarme, e cu noi și ne păzește, priveghează, ne iubește.
Sărind din luntrea ce pare o jucărie a valurilor ne sinucidem.
Stând cu El în luntre atingerea limanului – a Țărmurilor de Sus – este absolut sigură.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Câinele moare de grija stăpânului. Prostia care smintește

De multe ori înțelepciunea populară taie mai adânc decât pare.

Câinele moare de grija stăpânului și prostul de grija altuia.

Acest cuvânt românesc vechi așează prostul care moare de grija altuia mai jos decât pe câine. De ce?

Pentru că stăpânul este datoria câinelui. Murind pentru stăpân, câinele își face datoria, face ceea ce trebuie.

Dar acel altuia sau vecinului, după cum se întâmplă, din proverb, este chiar cineva în ale cărui treburi nu se cuvine să te bagi. Mai ales peste măsură.

Ei bine, la noi au început să se frământe unii și alții de grijă.
De grija Rusiei, de grija Ucrainei.

Printre prostiile din ultima vreme amintesc:

1. Biata Ucraină a fost invadată pe nedrept. Nici vorbă, și-o merită din plin, Ucraina a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ucraineeni, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

2. Biata Rusie este nedreptățită de comunitatea internațională. Nici vorbă, și-o merită din plin, Rusia a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ruși, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

3. Trebuie să ajutăm Ucraina. Nici vorbă. Întâi să dea înapoi ce ne-a furat și să își ia coloniștii din teritoriile noastre. Pe urmă mai vorbim.

4. Trebuie să ajutăm Rusia. Nici vorbă. Întâi să retragă Armata a 14-a din Transnistria, cu tot cu regimul criminal de la Tiraspol și coloniștii străini pe care i-a adus în Moldova, să dea drepturi reale, nu de spectacol, Românilor din cuprinsul său, să ne înapoieze Tezaurul etc. Pe urmă mai vorbim.

5. Putin este un criminal dement pentru că amenință cu folosirea armamentului nuclear. Ei, nu se poate, floricica moșului! Chiar așa face Putin? Și eu care credeam că țările cu armament nuclear îl au de podoabă, nu ca să îl folosească la nevoie, fie și pentru descurajare nucleară! Ce nenorocit și Putin ăsta, să amenințe că folosește armamentul din dotare! În loc să invadeze și el, politicos, cu patine cu rotile și trotinete!

6. Ucraineeni m-au dezamăgit, folosesc populația civilă ca scut uman. Ei, nu se poate, floricelul moșului! Chiar așa fac Ucraineenii? Făpturile alea blânde care se omorau între ele în stradă și în Parlament chiar, acum câțiva ani? Care au grupări mafiote mai violente decât Albanezii? Care ucid civili în Donbas de vreo zece ani? Nu-mi vine să cred! Sigur e propagandă rusească!

7. Statul român trebuie să intervină! Cine? Statul român! Cine e ăla? Cel care a desființat Armata Română până a ajuns o umbră de armată – exceptând unitățile NATO care cică sunt românești dar sunt sub comandă străină? Care lasă Românii să ardă de vii în spitale? Care le bagă la intubare doze de oxigen și de peste o sută de ori mai mari decât necesarul, arzându-le plămânii? Care calcă și Constituția, și legile obișnuite, fără nicio rușine? Care e condus de Arafat și Johannis, cei mai verzi Români din Sahara? Și să intervină ca să ce? Să facă praf și alte locuri, cum fac praf România?

Genial. Pur și simplu genial.

V-ați lăsat păcăliți în Decembrie 1989, în 1990, în 1996 și de atâtea ori, și încă o faceți.
Știți că televiziunile mint, știți că sursele oficiale mint, știți că oficialii mint.
Și îi credeți.

Mântuiește, Doamne, Poporul Tău,
Și binecuvântează moștenirea Ta!
Biruință dreptcredincioșilor conducători
Asupra celor potrivnici dăruiește,
Și cu Crucea Ta păzește
Pe poporul Tău.

Mihai-Andrei Aldea

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Vis pace, para bellum

Campania din Ucraina, cum se poate numi acțiunea de față a Rusiei, este încă departe de „sfârșit” (sfârșit = trecerea de la o etapă a veșnicului război la alta).
Însă deja Putin și-a asigurat o mare victorie.

Înfrântă în 1989 prin grija lui Gorbaciov, URSS a lăsat povara înfrângerii – și a vinovățiilor adunate – pe umerii celor două state succesoare esențiale: Rusia și Ucraina.
Puțină lume știe astăzi că Ucraina Sovietică era parte a dreptului internațional deosebită de restul URSS. Că de fapt URSS avea la ONU încă un vot prin Ucraina Sovietică. Sau că aceeași Ucraină Sovietică se înfățișa lumii ca putere nucleară, putere navală, putere militară etc.
Prin dezarmarea nucleară de după 1991 Ucraina a scăpat de toată povara înfrângerii URSS.
Ucraina este cel mai mare beneficiar al apariției și existenței URSS. La fel, a fost vinovată de crime de război și crime împotriva umanității în ambele tabere ale Revoluției Bolșevice și ale Celui de-al doilea război mondial. Cu toate că și-a câștigat independența negând Pactul Ribbentrop-Molotov, a păstrat toate teritoriile câștigate în urma lui, fără nicio rușine. Mai mult, a practicat și practică genocidul pe criterii etnice și, de la o vreme, și religioase.

Dar toate aceste lucruri au fost mascate de recunoașterea Federației Ruse ca succesor al Imperiului Țarist și al Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, Rusia nu a renunțat la armamentul nuclear, ca Ucraina. Nu și-a vândut afacerile Turciei, Germaniei și anumitor familii din SUA, ca Ucraina. Nu și-a schimbat conducătorii când și cum au vrut interesele străine, cum a făcut Ucraina. Etc.
Într-o defensivă continuă, pentru prima dată în istoria sa!, Rusia a încercat să supraviețuiască și să fie, cumva o mare putere, chiar o super-putere. Cam greu, însă!
Economia sa era – și încă este – la pământ, grupările mafiote desprinse din PCUS, Armată, KGB etc. făcând legea în stil barbar – adică de prea multe ori falimentar. Cozile nesfârșite au devenit o bucurie – înseamnă că există ceva de vânzare, bani să cumperi, oameni cu care să vorbești. Cămăruțele minuscule în care Partidul a înghesuit populația au devenit, iarna, un motiv de bucurie – înghesuiți în ele oamenii se încălzeau cât de cât în lipsa agentului termic. Etc.
Religios Rusia este un ghiveci ateisto-animisto-budisto-creștino-new-age. Iluzia vândută țărilor musulmane – că Rusia e la un pas de a deveni islamică – sau ortodoxe – că Rusia e țară ortodoxă – constituie doar parte a unei propagande elementare pentru orice stat care se respectă. Însă ghiveciul – realitatea dureroasă – rămâne. Și haosul ideatic, sfărâmarea spirituală, care îl însoțește.
Ca și în România și în toate țările de propagandă comunistă multe femei au devenit curve încă înainte de 1989. Fetele de la Apaca, șirurile de femei care se înghesuiau la autocare să facă Turcia (sau Grecia, Italia, Franța etc.) în România sunt simboluri ale unei decăderi crunte ce a existat, masiv, și în Rusia post-sovietică. Mulți mafioți dobitoci – la ei ca și la noi – nu și-au dat seama de valoarea inestimabilă a femeii (nu-și dau seama ele, femeile!) și le-au vândut, sinucigaș, în străinătate. Familiile, cât erau în Comunism (nu prea mult, că, de!, concepție burgheză) s-au prăbușit mai rău ca niciodată. Și natalitatea.
Etc., etc.

Și din tot acest tablou dureros, frustrant, complexant, probabil cea mai clară pierdere a fost aceea a mândriei naționale.
Toate lipsurile existente în URSS aveau compensația – poate prostească, dar mereu acolo – a conștiinței că „Totuși suntem o superputere!”.
Da, asta nu îți umplea stomacul, nu te încălzea iarna, nu îți asigura vacanțe la Yalta ori Suhumi, nu îți dădea ruble în plus etc. Dar exista acolo! Era o permanență, o siguranță, un minim rost, o minimă motivație pentru tot ce sufereai.
Din 1991 a dispărut.
Au rămas valurile de acuzații și vinovății, prăbușirea economică, haosul spiritual, imoralitatea, racheții, nebunia.
Și sentimentul că întreaga lume este împotrivă, iar puterea a rămas o iluzie.

Pe acest fundal Putin a reușit prin Campania din Ucraina, pentru prima dată din 1991, un act major de putere.
Iar acest act va ridica moralul Rusiei – și al tuturor locuitorilor ei – pentru multă vreme.

Da, știu că această campanie este un mijloc de a ascunde problemele reale ale Plandemiei, de a masca eforturile OMS de a deveni o autoritate supra-națională absolută etc.
Da, știu că Rusia este un imperiu ce a făcut mult rău – și ne-a făcut mult rău.
Prezentarea mea nu este sentimentală, este una rece, dacă vreți cinică.
Prezint situația Rusiei, interesele ei și rezultatul obținut de Putin – cu ajutorul cuplului Biden-Kamal, al Chinei, al Germaniei, al Turciei și al altor puteri. Dacă vă faceți iluzie că Putin a acționat fără sprijin trăiți într-o iluzie. (Industria militară rusescă a beneficiat și beneficiază enorm prin tratatele cu Germania, China, Turcia etc. Da, cu Germania, aia care poruncește României să urască Rusia și să nu aibă legături economice cu ea… decât dacă sunt aprobate de Berlin. Și să țineți minte că „geniile” de la Davos îl condamnau pe Trump ca amenințare mondială, Putin fiind văzut ca bun. Etc.)

Deci, dacă vă închipuiți că eseul de față ar susține Rusia ori campania ei nu ați înțeles nimic.
Ceea ce mă interesează este câștigul clar pe care îl capătă Rusia prin Campania din Ucraina.
Adică:
Indiferent dacă Rusia câștigă sau pierde Campania din Ucraina s-a afirmat din nou ca mare putere, și-a afirmat din nou capacitățile ofensive.
Este un câștig psihologic, diplomatic, politic, militar și economic pe foarte multe paliere – interne și externe. Nu discut efectele în domeniul bancar, bursier, crypto etc.

Faceți o comparație cu spârcurile ce conduc România din 1989 încoace – mai ales dacă ați votat vreunul dintre aceste spârcuri.
Insula Șerpilor și insulele din Delta Dunării cedate URSS fără niciun act legal pierdute.
Revenirea teritoriilor românești ocupate la România pierdută.
Retragerea coloniștilor străini din teritoriile românești ocupate pierdută.
Industria României pierdută.
Cercetarea românească pierdută.
Agricultura românească distrusă.
Deznaționalizarea (maghiarizarea) Românilor din Harghita, Covasna, Mureș, Sălaj, Bihor continuă.
Deznaționalizarea (rusificarea, bulgarizarea, turcizarea) Românilor din Republica Moldova continuă.
Deznaționalizarea Românilor din Ungaria, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria etc. continuă.
Dezbinarea diasporei românești continuă.
Etc., etc., etc.

Concluzia ar fi una singură:
Dacă vedeți că un bărbat are patriotismul/naționalismul în gând și cuvânt și sânge în vine, votați-l. Lăsați manipulările cu „e omul serviciilor”. Măcar de ar ajunge „serviciile” să promoveze patriotismul și iubirea de neam! Votați-l și gata!

Altfel mâine-poimâine ne trezim cu Putin sau cu urmașul lui, ori cu Orban sau cu urmașul lui, făcând Campania din România. În plânsul de crocodil al aliaților lor din umbră și în suferințele reale ale Țării noastre.
Și veți plânge prea târziu.
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea