Cum să prostești studenții. Un exemplu Stanford

Pe locul 2 în clasamentul universitar mondial (cf. ARWU), Stanford ar trebui să fie un model în educarea studenților.
Paradoxal la prima vedere, există însă un curent puternic, despre care rareori se vorbește: puternicii din economie, finanțe și nu doar tind (ca să fim acoperiți juridic) spre tratarea absolvenților Stanford, mai ales de top, drept o cheltuială prea mare cu prea puține beneficii.
Și amintesc aici de Sam Altman, Steve Blank, Joe Liemandt, Elon Musk și Peter Thiel printre criticii absolvenților instituțiilor de top, inclusiv Stanford.

Dar ce ne interesează aici este nu analiza subiectului (prea vastă și complexă), ci un exemplu de cum să prostești studenții marca Stanford: Provocarea celor 5 dolari.

Provocarea/Testul celor 5 dolari
Tina Seelig, în cadrul Stanford Technology Ventures Program (STVP) 2009, a împărțit studenții (masteranzi) în 14 echipe, anunțându-i regulile:
a. fiecare echipă a primit miercuri un plic sigilat ce conținea 5$ – declarați ”investiție inițială” sau ”fond de pornire” (seed founding)
b. fiecare echipă avea termen până duminică să elaboreze strategia de multiplicare a fondului inițial
c. fiecare echipă urma să deschidă duminică plicul și în două ore să aplice strategia de multiplicare a fondului inițial
d. fiecare echipă trebuia să trimită duminică seara o prezentare (stil PowerPoint) cu ceea ce a făcut
e. fiecare echipă trebuia ca luni să prezinte în 3 minute strategia de multiplicare a fondului inițial în fața tuturor.

Vă rog să recitiți în întregime Provocarea celor 5 dolari. Inclusiv în cazul în care întâmplarea vi se pare cunoscută1.

Rezultate au fost următoarele:
– 11 echipe au făcut cumpărături și (re)vânzări plecând de la cei 5 dolari și ajungând în 2 ore la o creștere a valorii fondului;
– o echipă a ignorat fondul inițial și a petrecut 2 ore verificând presiunea în cauciucuri și umflând pe bani roțile bicicletelor (foarte multe) din campusul Stanford;
– o echipă a ignorat fondul inițial și a petrecut 2 ore făcând rezervări la restaurante scumpe și revânzându-le online;
– o echipă a ignorat fondul inițial și cele 2 ore, realizând în schimb o reclamă de trei minute pentru o companie care ar fi vrut (cică!) să angajeze studenți din anul respectiv și pe care au proiectat-o în cele 3 minute în locul prezentării lor; pentru asta compania le-ar fi dat 650 de dolari, cea mai mare sumă adusă de o echipă.

Orice om rațional înțelege că doar 11 echipe au respectat cerințele testului iar celelalte trei sunt descalificate.
Mai precis, cele trei echipe au încălcat sistematic regulile testului, în loc să găsească soluții, oricât de inovative, în cadrul acestuia.
Însă tovarășa Elena Ceauș… scuzați, d-na Tina Seelig i-a blamat pe cei care au respectat cerințele și i-a lăudat pe cei care le-au încălcat!

Da, ați citit bine: cei care au câștigat testul au fost ignorați și chiar blamați, la fel ceilalți participanți corecți; în schimb trișorii au fost lăudați.
În literatura d-sale, ca și în cea obedientă poziției d-sale, echipa care a trișat cel mai mult este ridicată în slăvi.
Se pretinde că au fost ”inovativi”.
Dar este așa?

În realitate, un exercițiu care impune reguli dar premiază încălcarea lor este o imbecilitate absolută.
Altfel spus, este o dovadă și de incompetență profesorală, academică, dar, mai grav, o prostire a studenților.

Pentru că în viață există ceva care se numește pedeapsă pentru încălcarea legilor.
Pentru că în viața este ușor să câștigi încălcând legile, dar câștigurile se întorc împotriva ta.

În cazul de față, dacă echipa 14 ar fi folosit cei 5 dolari pentru a lua legătura cu o companie căreia să îi vândă cele 3 minute de prezentare ar fi fost o strategie discutabilă, dar tocmai prin aceasta oarecum acceptabilă.
Dacă echipa 14 ar fi folosit cei 5 dolari pentru a lua legătura cu o companie căreia să îi vândă 2 minute din 3, astfel încât să își facă prezentarea într-un minut, după reclama firmei, ar fi fost câștigătoare.

Și acum, care este scopul real al unui curs de tipul celui în care s-a dat această caricatură de examen?
Să pregătească manageri și oameni de afaceri pentru viața reală.

În viața reală, ”câștigătorii” tovarășei Ana Pauk… scuze, d-nei Tina ar fi intrat în pușcărie.
De ce, întrebați?

Să luăm situația în care o firmă dă câtorva echipe câte un buget de 10,000 dolari cu tema: may the best ROI win! (Cel mai mare câștig realizat din acești bani câștigă!).
Iar una dintre echipe vinde sau închiriază asset-uri ale firmei, iar în schimb nu folosește și nu multiplică fondul inițial!
În cel mai bun caz cei din echipă sunt concediați – și nu onorabil.
Dar în cele mai multe cazuri ajung în închisoare pentru abuz în serviciu și furt sau delapidare2.

Mai mult, studenții (masteranzii) din cele trei echipe de trișori nu au învățat nimic real și folositor din test.
Pentru că ei nu au învățat cum să multiplice eficient resurse limitate; ei au învățat că profesoara îi va premia dacă trișează.

Trișorii, în frunte cu profesoara în cauză, pretind că studenții care nu au trișat ar fi dovedit o prejudecată specifică, ceea ce le-ar fi suprimat opțiunile (option suppression).
În realitate, condițiile impuse de profesoară – care, dată fiind autoritatea acesteia, au de asemenea valoare autoritativă – obligă la folosirea celor 5 dolari ca fond inițial și obligă la folosirea prezentării de 3 minute pentru explicarea strategiei de investiții.
În clipa în care o echipă nu a folosit cei 5 dolari ca fond inițial (seed founding) ea este automat descalificată.

Dincolo de faptul că testul în cauză și lăudarea lui constituie instigare la infracțiuni în formă continuată, este și dovada incompetenței profesorale a Stanford.

Am arătat mai sus cum ar fi putut fi respectate regulile și, totodată, realizat un contract cu firma.

Redau, nuanțat, exemplul:

Luăm legătura cu cineva din firma respectivă și îl pregătim pentru un pariu pentru duminică (altcineva din echipă îi explică despre ce este vorba); duminică îl sun și pun pariu cu el pe 5 dolari că nu poate obține ca firma la care lucrează să cumpere 2 minute pentru a prezenta unor masteranzi Stanford un material de recrutare; firma – evident prevenită de persoana în cauză – ne face o ofertă (de exemplu 650 de dolari) pe care o acceptăm; îi dau cei 5 dolari persoanei pentru pariul pe care l-a câștigat; trimitem profesoarei prezentarea PowerPoint cu un câștig net de 655 dolari; luni proiectăm cele 2 minute de recrutare și apoi avem minutul nostru.

În exemplul în cauză regulile au fost respectate iar câștigul maximizat.

Testul Seelig, dimpotrivă, promovează incapacitatea gândirii creative reale, pe care o înlocuiește cu încălcarea regulilor pe post de inventivitate.

Adică prostește studenții. Sau masteranzii.

Ar fi interesată o anchetă asupra d-nei Tina Seelig, spre a se vedea câte reguli a încălcat pentru a promova și a face bani.
Pentru că ori a făcut acest lucru, și este o infractoare, ori nu a făcut acest lucru, și a prostit studenții împingându-i pe un drum al distrugerii.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. În realitate ”testul/provocarea Seelig” este un plagiat după unele teste in The Apprentice (2004-2017). Aș fi spus că este o copie dacă autoarea nu ar pretinde că îi aparține. ↩︎
  2. Este abuz în serviciu pentru că nu și-au îndeplinit atribuțiile regulamentare; este furt pentru că au folosit bunuri asupra cărora nu aveau dreptul; este delapidare dacă se pretinde că puteau dispune de acele bunuri, pentru că le-au folosit în interesul lor cu încălcarea regulilor de administrare. ↩︎

O interesantă confuzie teologică: au sau nu har Schismaticii?

Totdeauna căutăm adevărul, ca să putem trăi întru Adevăr.

Este, pot spune, principiul fundamental al Credinței Creștine, al vieții creștine, al iubirii sincere a lui Dumnezeu – Care este Adevărul.

Dar, întru adevăr, omul este înclinat spre păcate și patimi. Iar acest lucru face greu de primit unele adevăruri. Ba chiar dacă sunt primite în minte, ba chiar dacă sunt primite în inimă, în minte, în cuget, în suflet, nu totdeauna omul are puterea de a urma aceste adevăruri; mai ales dacă este stăpânit de patimi.

De multe ori acest refuz al adevărurilor este foarte subtil.
Poate să fie subtil și pentru persoană, și pentru cei din jurul acesteia; dar poate să fie subtil doar pentru persoană, deși evident pentru cei din jur.

De pildă, există oameni care suferă de patima osândirii altora.
Dacă și cei din jur au această patimă, sau dacă au patima indiferenței, ori altele, se prea poate să nici nu își dea seama de existența patimii osândirii la unul dintre ei – sau la ei toți.
Ori, dimpotrivă, dacă patimile lor nu îi orbesc la această patimă, o vor vedea (indiferent care va fi reacția lor, care poate să oscileze extrem de mult, de la caz la caz).

Alte exemple pot să fie alcoolismul cronic, dependența de jocuri (pe bani sau nu), dependența de electronice ș.a.a.

Dar sunt și patimi care lucrează mai adânc, schimbând percepția noastră nu doar în privința adevărurilor morale – ce ar trebui să fie evidente. Ci, cu putere, afectează capacitatea noastră de a înțelege și cele mai directe adevăruri teologice.

Fenomenul este pe cât de tragic, pe atât de interesant, dacă nu fascinant.

Este și tragic, dar și uluitor, să vezi un om care este convins ori crede că este convins că vrea să trăiască întru Adevăr alegând minciuna.
Și totuși se întâmplă, dar parcă niciodată nu este la fel de izbitor ca în lumea Teologiei Creștine (= Ortodoxe).

O problemă care a stârnit multe autoritarisme, abuzuri și absurdități din partea Administrației Bisericești a fost, de zeci de ani (dacă nu de un secol) ecumenismul.
Înțeles de Administrația Bisericească drept o formă de ”frăție cu celelalte religii”, sub cele mai diverse pretexte și cu cele mai diverse limitări, delimitări, negări ale limitărilor etc.
Pe scurt, este un ”ghiveci teologic”, pe care niciun susținător nu-l poate prezenta fără să contrazică în mai multe puncte alți susținători ai ecumenismului.
Dar nu ne interesează aici aceste realități pe care le-am trăit atâtea decenii – și pentru care au suferit atâția sfinți contemporani.
Interesant este că, foarte de curând1, Sfântul Sinod a emis un text privitor la

…evoluția grupărilor eretice și schismatice, pretins „ortodoxe”, care desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase. Centrele eparhiale vor lua măsuri pastorale, pe plan local, pentru informarea corectă a credincioșilor despre pericolul la care sunt expuși prin participarea sau aderarea la grupări schismatice și/sau eretice pretins „ortodoxe” și la importanța păstrării comuniunii depline cu Biserica Ortodoxă canonică și a respectării rânduielilor canonice statornicite de Sfinții Părinți.2

Am atras atunci atenția3 că apariția acestor grupări vine din problemele interne ale Bisericii locale din România.
Nu am menționat că au ajuns la mine filmări și fotografii abjecte4, ce par a fi ale unor clerici, inclusiv sinodali, în plină săvârșire a nenumărate fapte osândite de Biserica Ortodoxă canonică, de rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți (după exprimarea comunicatului Sfântului Sinod).
Dar am prevenit că în secolul XXI nu se mai pot ascunde faptele de corupție din Biserică; și că măsurile trebuie să vizeze curățarea corupției, nu asasinarea celor care atrag atenția că lucrurile sunt pe o pantă foarte rea.

Dar ar fi meritat să discut și foarte interesanta formulă „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”.
Am încercat, însă, un cuvânt mai scurt.
Acum îmi permit, în treacăt, să atrag atenția că „rânduielile canonice statornicite de Sfinții Părinți”, fără altă precizare, nu constituie obligații, sau nu constituie obligații absolute în Biserică. Asemenea obligații sunt DOAR acele „rânduieli canonice pe care Biserica le-a pecetluit a fi după Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, după cuvântul Mântuitorului” etc.

De exemplu, sunt „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” precum Teodor Studitul ori Vasile cel Mare pe care uriașa majoritate a episcopilor și monahilor din multe Biserici locale fie nu le țin, fie le țin parțial. Și fără să fie prin aceasta sub osândă, căci amintitele „rânduieli canonice statornicite de Sfinți Părinți” nu au fost pecetluite ca obligatorii nici de Sinoadele Ecumenice, nici de practica universală a Bisericii Sobornicești.

Este, prin urmare, o exprimare straniu de neîndemânatică.

Dar și mai interesant, ba chiar fascinant și tragic, este să vezi cum feluriți teologi – mireni și clerici – se străduie să apere și să argumenteze poziția Sfântului Sinod.
O parte dintre ei apologeți de calitate, dar nu în problema ecumenismului, în care au păstrat până acum, sistematic, fie tăcerea, fie (mai des) pozițiile variate, dar extrem de autoritariste, ale curentelor ecumeniste impuse de Sfântul Sinod.
Acum, dintr-o dată, și-au adus aminte de „eresuri, schisme și parasinagoguri”; explică lumii cât de rele sunt; și proclamă autoritar că este adevărat și autoritar Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare ce spune că

cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Deci, susțin amintiții teologi, împreună cu mulți dintre episcopii care au grăit pe subiect în ultimele săptămâni, amintitele „grupări eretice și schismatice”, deși se pretind ortodoxe, nu au har. Și, adaugă, în zadar se duce omul acolo și dă bani pentru slujbe, căci mai mult rău își face.
Interesant, fascinant și tragic, zic eu.

Acum, însă, probabil că mulți dintre cititori se miră: ce ar fi de mirare sau greșit aici?

Și le răspund: textual este foarte corect! Dar contextual?

Să ne gândim că în ecumenismul promovat de BOR, în zeci de forme diferite și adesea contradictorii, s-a mers pe idei precum ”Biserici Surori” (Biserica și alte religii, adică), ”Biserică parțială” (celelalte religii care își spun creștine), ”validitate parțială a Tainelor” etc.
S-a mers în multe episcopii până la impunerea primirii Catolicilor și Protestanților exclusiv fără Botez – căci doctrina ecumenistă pretindea că ”măcar harul Botezului există la Catolici sau Protestanți”5.
S-a mers până la hărțuirea celor care au primit prin Botez pe foștii Catolici și Protestanți care CEREAU Botezul!

Iar acum, dintr-o dată, aceleași voci care pretindeau că ”au har bisericesc” și Catolicii, și Protestanții, strigă într-un glas că NU au har „grupările” proaspăt ieșite din Biserică.

Deci, pe de-o parte, „au har”, dacă sunt catolice, grupări care

„desfășoară activități de cult similare celor ale Bisericii Ortodoxe, folosind abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor, cărora le solicită donații pentru edificarea de lăcașuri de cult, activități sociale și religioase” (Noi hotărâri…, 29 oct 2026 – v. nota 2).

Așa fiind Catolicii de rit bizantin, care înșelător, pentru a crea confuzie în rândul credincioșilor, își spun ”Greco-Catolici”6.
Așa fiind Catolicii Armeni.
Sau alte grupări care țin de Papalitate.

Dar și Catolicismul socotit de mulți clasic, adică ”de rit latin”,
(a) s-a despărțit de Biserică de circa o mie de ani
și
(b) folosește „abuziv titulaturi, veșminte, slujbe și icoane specifice Bisericii Ortodoxe, creând confuzie în rândul credincioșilor…” (ibidem).

Mai mult, Protestanții sunt despărțiți de Catolicismul despărțit de Biserică!

Și, totuși, ni se explică ex cathedra,

„grupările” declarate drept „desprinse de Biserică”7 în ultimul secol, ba chiar în ultimii ani (sic!),

nu au har pentru că cei care s-au despărțit de Biserică nu mai au puterea să dea altora harul de la care ei înșiși s-au despărțit.

Cum să nu fie acestea toate interesante, fascinante și tragice?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cititorul supărat că nu am răspuns la întrebarea din titlu (au sau nu har Schismaticii?) răspundem că, după teologia ecumenistă, Schismaticii au și nu au har atunci când convine Administrației Bisericești.

P.P.S. La sfârșitul secolului trecut încercam să previn pe unii episcopi vicari sau titulari, precum și pe mai mulți teologi, că promovarea ecumenismului face imposibilă orice condamnare credibilă a ruperii de Biserică a clericilor sau mirenilor; și aduce Biserica însăși la hotarul utilității strict arhivistice (de arhivă a vechilor tradiții creștine, dar fără consecințe practice pentru încălcarea lor). Lucrurile acestea se văd foarte puternic din afara cercului interior al Administrației Bisericești. Iar soluțiile externe, aplicate sistematic, sunt ca o compresă pusă pe frunte pentru a opri hemoragia internă a plămânilor.


Note

  1. Pe 29 Octombrie 2026. ↩︎
  2. Cf. articolului R2media Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a discutat despre misiunea în rândul migranților din România, din 29.10.2026 (click aici pentru accesare) și comunicatului de presă Noi hotărâri ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 29 oct 2026 (click pentru accesare). ↩︎
  3. În cuvântul Către Sfântul Sinod, din 30 Octombrie a.c. (click pentru accesare). ↩︎
  4. Atenție! Am spus „filmări și fotografii abjecte”, fără a osândi pe nimeni. ↩︎
  5. În unele locuri făcându-se precizarea ”care cred în Sfânta Treime”, dar nu peste tot. Și aici ar fi multe de spus. ↩︎
  6. A se vedea, de exemplu, Înfiinţarea şi desfiinţarea “Bisericii Greco-Catolice din Transilvania” în date (pe scurt), din 29 August 2017 (click pentru accesare). ↩︎
  7. Trebuie subliniat că teologic îngrădirea (nepomenirea episcopului ce propovăduiește rătăciri) nu este în sine desprindere de Biserică. Și unele dintre grupările acuzate sunt de fapt cei numiți Nepomenitori; adică oameni care au oprit pomenirea episcopilor. Pentru a vedea în ce măsură aceștia greșesc sau poate chiar au dreptate ar trebui să fie judecată cauza lor într-un sinod ortodox imparțial, în care episcopii din România acuzați de propovăduirea de rătăciri să stea alături de nepomenitori în fața judecății respectivului sinod. Până atunci, acuzarea lor are cel mult tot atâta valoare teologică precum acuzele lor. A se vedea și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (I), apărut în Revista Atitudini din 22 Decembrie 2016, respectiv online din 5 Ianuarie 2017 (click pentru accesare) și Sinodul din Creta. Pretenții, realități, consecințe (II), apărut în Revista Atitudini din 20 Ianuarie 2017, respectiv online din 10 Martie 2017 (click pentru accesare). ↩︎

De când se spovedesc copiii? Între canon și abuz

Am întâlnit repetat întrebări privind vârsta obligatorie pentru Spovedanie.
Întrebarea are un răspuns foarte clar în istoria și practica Bisericii. Dar acest răspuns este acoperit de abuz, adică de încălcarea legalității și legității creștine.
Abuzul în cauză vine adesea din superstiții și tradiții lumești, dar în unele forme este instituit și promovat de Administrația Bisericească.

Vârsta creștină pentru Spovedanie

Prin vârstă creștină se înțelege vârsta la care creștinește omul are nevoie de Spovedanie pentru a trăi întru Christos1 Iisus.
Deci, care ar fi această vârstă?
Conform Canonului 18 Timotei al Alexandriei,2 vârsta creștină pentru Spovedanie este

„în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Canonul în cauză a fost primit, adică pecetluit a fi de la Duhul Sfânt, de Sinodul Trulan (691-692)3 și pecetluit universal, iar, la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) și la Sinodul al VIII-lea Ecumenic sau al Sfântului Fotie (879-880).

Conform amintitului canon, atunci când omul ajunge la acea cunoaștere și înțelegere prin care este limpede că deosebește binele și răul în ce face și ce i se întâmplă, putând comunica, este vremea să înceapă să se spovedească.
Foarte folositor este că Duhul Sfânt l-a inspirat pe autor să amintească obiceiul vremii și locului, pentru a arăta că NU asemenea obișnuințe sunt criteriul, ci acela al înțelegerii și cunoașterii.

Abuzurile

Ai crede că după ce Sinoadele Ecumenice s-au pronunțat orice Biserică locală va asculta.
Totuși în Biserica Ortodoxă Română există o serie de curente ale neascultării față de Capul Bisericii, față de Duhul Sfânt care a dat Învățătura Dumnezeiască oamenilor, față de Sinoadele Ecumenice care au pecetluit-o de câte ori nu a fost înțeleasă.

O primă rătăcire apare în Evul Mediu.
Pravila Mare4, absolut necanonic, dă în Capătul (Glava5) 3216, ca vârste pentru Spovedanie… 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți.
Este de apreciat oglindirea faptului că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Însă rămâne problema faptul că fixarea unei vârste este în contradicție cu Învățătura și Rânduielile Bisericii lui Dumnezeu.
Mai trist, și extrem de ilogic, dacă s-ar merge pe principiul unei vârste fixe, aceasta ar fi trebuit să fie aceea de 10 ani din Canonul 18 al Sfântului Timotei Alexandrinul.
Altfel spus, chiar și prin ignorarea principiului fundamental – după cunoașterea și înțelegerea fiecăruia – nu se poate justifica o asemenea prevedere.
Dar să vedem Capătul 321 din Îndreptarea Legii (1652, Târgoviște) – notat mai departe și C. 321/1652 –, cu îndreptarea ortografiei7:

”Sfântul [Sfințitul n.n.]8 Ioan Chitrul poruncește că copiii partea bărbătească după 14 ani să se ispovedească la părinți duhovnici de păcatele lor, iar partea muierească, după 12.
Și tuturor ne trebuie să ne pocăim: arhierei, episcopi, popi, călugări, călugărițe, bărbații, muierile, mirenii; și nice unul să nu se despartă sau să fugă de pocanie [pocăință n.n.] și de la Spovedanie, pentru că toți greșim ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori cu vederea, ori cu gândurile; ce trebuie să ne pocăim. Pentru că și Mântuitorul nostru zice, și al lui Botezătorul Ioan, dumnezeieștile predanii9: Pocăiți-vă că se apropie Împărăția Cerurilor. Și David: Aproape e, zice, tuturor celora ce cheamă pre Dânsul. De aceea grăiesc eu tare și strig tuturor cu mine pentru darul Mântuitorului nostru, să ne pocăim ca să ne spăsim. Că și sfințiților, și mirenilor de treabă le este spovedania și pocania. Și mărturisește de aceasta apostolul: Spovediți-vă unul altuia greșelile și vă rugați unul pentru altul ca sa va tămăduiți. De întru aceasta arata apostolul ca trebuie sa se răscumpere tot omul de celea ce-au greșit, că nimenea nu este fără de păcate, fără numai singur Domnul nostru Iisus Christos, Carele fără de păcate se-A Întrupat și sfințește s-A născut și A trăit și A murit pentru toți, Izbăvitorul; și dacă Au înviat trăiește și este, singur fiind fără de păcate.”

Primul șoc pentru cel care cunoaște viața clerului și care citește în întregime Capătul 321/1652 este obligația tuturor de a se spovedi; și nu oricum, ci cu pocăință.
Căci mulți clerici petrec în mare lipsă de acestea.

Interesant este și faptul că Administrația Bisericească, în lucrările acceptate sau formulate drept manuale de seminar, cursuri de facultate (de Teologie Ortodoxă), cursuri și examene de capacitate preoțească etc. pune între excepțional și deloc accent pe aceste prevederi.
Chiar dacă invocă același Capăt 321/1652 strict pentru vârsta creștină a Spovedaniei.
Este interesant pentru că dintre seminariști și studenții teologi ies viitorii episcopi. Așa că se impune o educare a elevilor și studenților în domeniu. Fie și pentru a înțelege când episcopul are dreptate sau greșește în viața și lucrarea sa. Căci dacă nu pot înțelege asta, cum ar putea să îl ajute și să îi fie alături în cele bune, sau să îl ajute prin fiască învățătură îndreptătoare când greșește? Sau cum ar putea să prețuiască un episcop bun și să fugă de unul rău, după cum cer canoanele?
Dar să ne întoarcem la tema noastră, vârsta creștină pentru Spovedanie, mai precis la abuzurile existente în Biserica Ortodoxă Română în privința acestei vârste.

Am văzut cum C. 321/1652 vine cu o stranie precizare a vârstei aflată în contradicție cu Sinoadele Ecumenice – care au primit și pecetluit amintitul Canon 18 al Sfântului Timotei Patriarhul Alexandriei.

Care este motivația – și, poate, chiar argumentul – acestei contradicții?
Mitropolitul Ștefan I al Munteniei deschide fraza prin apelul la ceea ce, zice el, ”poruncește Sfințitul Ioan Chitrul”. Acesta fiind un canonist celebru de secol XIII, niciodată canonizat și niciodată cu autoritate egală cu a Sinoadelor Ecumenice.
Avem aici o slăbiciune a Mitropolitului Ștefan I față de un Grec celebru – o slăbiciune care, față de multe feluri de străini, domină numărul clericilor de la noi, indiferent de treaptă.

Dar stă aici Mitropolitul Ștefan I?
Se limitează Îndreptarea Legii, 1652 la această poziție, din prima frază (așa cum induce părerea citarea de către Administrația Bisericească exclusiv a acestei fraze)?

Ei bine, următorul Capăt, 322, introduce noțiunea de Spovedanie „cu tot sufletul de în bună voie”10.
Poate să nu pară mare lucru, dar puțin mai departe, la Capătul 324/165211, se discută „Pentru de în ce vârstă se socotesc la Dumnezeu păcatele omului”.
O problemă organic legată de cea a vârstei creștine pentru Spovedanie de la C. 321/1652!
Căci dacă se socotesc păcatele, e nevoie de Spovedanie!

Iar C. 324/1652 spune:

„Sfinții Părinți și alți învățători zic că e după cum e mintea și înțelepciunea omului, așa se socotește: sau de în 12 ani, sau înainte de 12 ani12; pentru că vei afla copii de 12 ani de vor avea minte mai multă decât omul ce este de 50 de ani, și iară așa vei afla oameni de 25 de ani și de 30, și mai sus, care vor fi având mai puțină minte decât copilul acela. Ce însă Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcatele pre anii cari-i au, ce după cum e mintea și înțelepția omului, cum am zis.”

După cum se vede, Mitropolitul Ștefan I al Țării Românești exprimă în Capătul (Glava) 324 exact învățătura Bisericii, sau a Sinoadelor Ecumenice.
Contrazicând, implicit, prima frază din C. 321, atât de citată de lucrările Administrației Bisericești (din pricini, desigur, cu totul tainice).

Dar, se va mira cineva, de ce această plecare în fața unui episcop străin, numai pentru a o corecta trei capete mai departe?
Dumnezeu știe!
Poate că a fost un reflex de adulație pe care nu l-a conștientizat; poate că a folosit surse care aveau această greșeală și nu a îndrăznit să o îndrepte; poate că Patriarhul de Constantinopol sau altă mărime pe care o respecta (sau de care se temea) avea părerea din prima frază a C. 321/1652; poate…
Pe scurt, sunt multe ipoteze, iar sursele prea puține. Și, de fapt, nici nu este preocuparea noastră.

Ceea ce este grav este că în materialele, cărțile, studiile etc. promovate de Administrația Bisericească se invocă prima frază din C. 321/1652, dar nu și restul Capătului (Glavei) în cauză, nici C. 324/1652.
Asta și pentru că în aceleași lucrări se dă ca rânduială a BOR vârsta de 7 ani ca vârstă creștină a Spovedaniei – desigur, nu chiar cu aceste cuvinte, dar cu același înțeles.
Termenul în cauză fiind chiar impus ca parte a examenului de capacitate preoțească…

Prin urmare, anumiți exponenți ai Administrației Bisericești s-au folosit de această prevedere necanonică – despre care nu am cercetat dacă a fost formulată de Sfântul Sinod sau face parte din folclorul teologic-administrativ. S-au folosit de ea, mi s-a spus repetat, pentru a sancționa duhovnici care spovedeau copii sub 7 ani de zile și destul de deștepți, inteligenți și/sau cunoscători pentru Spovedanie. S-au folosit de ea pentru a sancționa duhovnici care nu spovedeau copii de peste 7 ani care, datorită Sindromului Down sau altor afecțiuni nu aveau încă nivelul de înțelegere necesar pentru Spovedanie.

Încheiere în câteva puncte

※ Este evident că

vârsta creștină pentru Spovedanie este vârsta de la care omul (copilul) înțelege și poate exprima binele și răul.

※ Este evident că în zilele noastre copiii intră mult mai devreme în contact cu lucruri (foarte) rele.
Mărturiile a sute de părinți despre copiii lor expuși la pornografie în grădinițe ar trebui să fie de ajuns pentru oricine.
Și este evident că apărarea și curățirea pe care Spovedania le aduce copilului, conștientizarea răutății păcatului și nevoia pocăinței sunt o necesitate puternică.

※ Iarăși, este evident că nu orice preot poate spovedi copii.
Răbdarea și puterea de a înțelege gândirea și exprimarea unui copil, de a-i citi limbajul mimico-gestual spre a-l asculta dincolo de exprimarea verbală, iată doar câteva dintre abilitățile necesare acestei mântuitoare lucrări.

※ Iarăși, este evident că programa seminariilor și facultăților de teologie ortodoxă din România este supra-încărcată. Sau hiper-încărcată, după caz.
Asta și pentru că există și în aceste instituții ale Bisericii din România practica ce îngroapă învățământul național: ”Bagă cât mai multă materie, poate se alege ceva!”. Dar, desigur, este un subiect prea vast ca să ne oprim mult asupra lui.
Cu adâncă smerenie, așa cum cere să formulăm Administrația Bisericească, am încerca să sugerăm o reformă a învățământului teologic de la noi.
În care să se învețe mai concentrat și principial Dogmatica, la fel Morala, și mult mai puțin minunatele dar specialele materii Istoria Vechiului Testament, Istoria Noului Testament, Patristica, Bizantinologia, Istoria Bisericii etc. Lăsându-se mai mult loc pentru studiul real, direct și efectiv al Sfintelor Scripturi, pentru studiul real al Pastorației și Misiunii, până la urmă esența reală a lucrării preoțești.
Și, ca să nu fim înțeleși greșit din vina noastră, amintim cu smerenie faptul că teza noastră de licență a fost în Bizantinologie și s-a soldat cu nota 10 (zece), prin mila lui Dumnezeu. Adică iubim și acele materii pe care pare că le vrem lăsate de-o parte; doar că visăm la secții specializate în cadrul Domeniului Teologie Pastorală, secții care să apară din anul II și să meargă pe Studiu Biblic Avansat, Studiu Patristic, Studiu Liturgic Avansat etc.

※ Și, dacă tot am amintit de vise, l-am adăuga și pe acela al conformării Administrației Bisericești cu principiul fundamental al oricărei Biserici locale: supunerea deplină față de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice. Cu înlăturarea grabnică a prevederilor ce se dovedesc a fi scăpări de condei.

Dumnezeu să ne împlinească toate visele cele bune după Legea Sa!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

※ ※ ※

Bibliografie selectivă

  1. – Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004
  2. – Îndreptarea Legii…, Mitropolitul Ștefan al Munteniei, Târgoviște, 1652, prezentă și online (click pentru accesare) pe platforma digitală Restitutio a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, București
  3. *** Îndreptarea Legii 1652, Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc Scris VII, Editura Academiei R.S.R., București, 1962
  4. Darrouzès, Jean (1973) Les réponses canoniques de Jean de Kitros, in Revue des études byzantines, Bd. 31, 1973, p. 319–334, disponibil, firește, pe Persée, aici (click pentru accesare)
  5. Floca, Ioan N. (1993) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Tip. Polsib S.A., Sibiu
  6. Ivan, Iorgu D. (1952) Pravila mare de-a lungul vremii, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 580-609
  7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1991) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, E.I.B.M.B.O.R., București
  8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1994) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, E.I.B.M.B.O.R., București
  9. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, «BOR», XIII (1975), p. 322-356
  10. Psarev, Deacon Andrei (2007) The 19th Canonical Answer of Timothy of Alexandria: On the History of Sacramental Oikonomia, in St Vladimir’s Theological Quarterly, No. 51:2-3 (2007), p. 297-320, online, ca articol, la ROCOR Studies (click pentru accesare), și online pdf tot la ROCOR Studies (click pentru accesare)
  11. Stan, Liviu (1952) Importanța canonică și juridică a Pravilei de la Târgoviște, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 561-579

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Pentru forma corectă în limba română a supranumelui Mântuitorului, Christos, a se vedea materialele Christos, Cristos ori Cristos? (2019; click pe titlu pentru accesare), Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse (2026; click pe titlu pentru accesare), Iar despre Christos, Cristos și Hristos (2024; click pe titlu pentru accesare); și Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine precum cea sovietică (2026; clic pe titlu pentru accesare). ↩︎
  2. Sfântul Timotei a fost Patriarhul Alexandriei, primul cu acest nume, în secolul IV d.Chr. A luat parte la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), preluând președinția acestuia după retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz. Trece la Domnul în 841. ↩︎
  3. Numit și Sinodul Cinci-Șase Ecumenic ori Sinodul Quinisext. ↩︎
  4. Este vorba despre Îndreptarea Legii sau Pravila Mare de la Târgoviște din 1652. Tipărită „cu cheltuiala lui Ștefan, Mitropolitul Târgoviștei și Exarh al Plaiului și a toată Ungrovlahia” (Mitropolitul Ștefan I, 1638-1653 și 1655-1668). Este numită și Pravila lui Matei Basarab. ↩︎
  5. Termenul slavon Глава (Glava) înseamnă, ad-litteram, căpățână sau cap (de om). În slavona scrisă a devenit termenul pentru fiecare secțiune mai mică a unei lucrări, numită Capăt în română, mai târziu, în funcție de context, Articol sau Paragraf. ↩︎
  6. La p. 295-296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  7. În 1962 se folosea masiv î pentru aproape toate cuvintele – o vreme s-a folosit chiar și pentru România sau Român, scrise la indicațiile Sovieticilor drept Romînia și Romîn, așa cum tot Sovieticii au impus în loc de Cristos ori Christos forma Hristos. ↩︎
  8. Ioan în cauză este un episcop de secolul al XIII-lea care nu a fost canonizat. Deci titlul i s-a dat după tipicul folosit pentru clerici, cum se vede și mai jos în aceeași glavă, unde se spune „și sfințiților, și mirenilor”. ↩︎
  9. Cuvântul predanie reprezintă în limbajul teologiei creștine învățătura sau cunoașterea adevărului ce se lasă pentru trăire și pază Bisericii până dincolo de Sfârșitul Lumii – evident, prin Biserică se înțeleg toți cei care cred în Învățătura lui Iisus Christos, adică o trăiesc (nu cei care formal, aparent, dar fără credință lucrătoare, apar ca fiind în structurile denumite lumește Biserica). ↩︎
  10. La p. 296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  11. La p. 299 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  12. Autorul folosește formula „sau de 12 ani înainte”, care este un calc grecesc (bizantin) în locul exprimării românești „sau înainte de 12 ani”. ↩︎

5 motive perfecte pentru a NU deveni Ortodox. Video

Câteva îngrijorări ale Protestanților din SUA privitoare la Ortodoxie.

Se poate seta subtitrarea în limba română.
Selectarea se face din butonul Setări (“rotiță zimțată”) -> CC/ Captions/Subtitrări -> Auto-translate/Traducere automată -> Romanian/Română.