Sfânta Treime. Sau La început a fost Iubirea

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sunt nenumărate încercări de a-L înțelege pe Dumnezeu.
De obicei prin presupuneri, prejudecăți, analogii (plecate de la presupuneri și prejudecăți), filosofeală și altele asemenea – inclusiv ca nivel de inteligență.

Este o absurditate, pentru că Dumnezeu este infinit mai mare decât Universul, iar pe acesta pretindem că îl înțelegem, fără să o facem – și, oricum, nu filmele S.F. zise ”documentare științifice” înseamnă cunoaștere; ele sunt doar mijloace de propagandă, necesare pentru obținerea de fonduri, pe de-o parte, și de direcționare a populației pe liniile dorite de clasa politică, pe de altă parte.

Există nenumărate încercări de a-L cunoaște pe Dumnezeu.
Ceea ce se poate în măsura în care ni se descoperă.1
Dar, bineînțeles, oamenii nu se mulțumesc niciodată cu ceea ce se poate, cu ceea ce este natural, cu ceea ce este de bun simț. Așa că au existat și există nenumărate speculații filosofice (= filosofeli) despre Divinitate și natura ei, despre Dumnezeu, despre relația omului cu Divinitatea etc., etc.

În cadrul lor, un loc special îl ocupă dezbaterile, mai mereu speculative, despre Sfânta Treime.
Dezbateri speculative în care de multe ori se lasă atrași oameni care chiar își doresc să fie aproape de Dumnezeu.

Dar de departe cea mai bună lucrare despre Dumnezeu ori Sfânta Treime rămâne pentru mine, după zeci de ani de învățat despre El, o lucrare esențială a Sfântului Părinte Dumitru Stăniloaie:

Sfânta Treime sau La început a fost iubirea

Este o lucrare mai greu de citit pentru cei care nu sunt obișnuiți cu citirea Bibliei.
Pentru cei obișnuiți cu citirea Bibliei cărticica Sfântului Dumitru Stăniloaie este mai ușor de citit:
și, în primul rând, este o bucurie extraordinară, o întâlnire luminoasă cu taina Dumnezeirii, o adâncă înțelegere a cât de puțin și cât de copleșitor cunoaștem despre Dumnezeu (dacă vrem să cunoaștem), o fericire a călătoriei prin mările harului divin.

Pe scurt:

Dacă vreți să cunoașteți ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu citiți Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, de Pr. dr. Dumitru Stăniloaie.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Desigur, dacă vreți să trăiți

Note

  1. Există un șir de scrieri de mare succes ale lui Arcadie și Boris Strugațki despre niște extratereștri gândiți aproape pe tiparul vizat de Isaac Asimov în Civilizații extraterestre (acesta a zis ceva de felul ”Dacă ar exista extratereștrii, contactul cu ei și comunicarea cu ei nu ar putea depăși nivelul legăturii noastre cu furnicile”). Cei doi scriitori ruși au prezentat Pelerinii, inițial, apoi au cedat comercialului și au creat și extratereștri de un nivel asemănător oamenilor. Totuși în Picnic la marginea drumului și Puștiul, de pildă, dar chiar și în seria născută din prima lucrare citată, ei izbutesc foarte bine să redea prăpastia de înțelegere dintre oameni și niște făpturi aflate foarte sus în cunoaștere și dezvoltare. Făpturi care, chiar la nivelul genial prezentat de autori, absolut copleșitor și de neînțeles pentru oameni, sunt totuși infinit mai jos decât Dumnezeu. Pe care însă oamenii pretind că Îl pot înțelege, defini, cuprinde… ↩︎

O profeție despre cununa de spini a lui Christos

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Din Noul Testament citesc și la cel Vechi mă întorc.
Sfântul Sisoie Tebeul

Învinuirile potrivnicilor sunt, totdeauna, răutăți.
Pot să cuprindă sau nu și adevăr, însă răutatea mereu le însoțește. Pentru că potrivnicia – antipatia sau ura față de cineva – otrăvește gândirea și simțămintele, adică mintea, inima și sufletul; iar din prisosul inimii grăiește gura (Luca 6:45).

Ca urmare, învinuirile potrivnicilor sunt niște spini ai răutății.
Cel drept va duce ușor învinuirile drepte, căci prin acestea se îndreaptă, prin acestea devine și mai drept.
Dar chiar și pentru cel drept este greu de dus nedreptatea.
Așa cum vedem la Sfântul și Dreptul Iov. Căci aproape toate cuvintele sale din cartea ce îi poartă numele se pot reduce la întrebarea: de vreme ce sunt drept, pentru ce sunt bătut?

Și în aceste cuvinte ale Sfântului Iob strălucește iubirea sa de Dumnezeu, dorul său pentru viața întru Domnul.
Ceea ce a făcut ca cele grăite de Iov în furtuna loviturilor și suferințelor să fie mai drepte decât cele ale prietenilor săi, grăite în bunăstare.
Mai mult, ele sunt în foarte mare profetice.

Așa cum este și cuvântul Dreptului Iov privind învinuirile potrivnicilor.
Am amintit că asemenea învinuiri sunt spini prin care cei răi îi rănesc pe cei drepți.
Iar Iob spune:

învinuirea scrisă de potrivnicii mei o voi purta pe umărul meu, voi înnoda-o în jurul capului meu, ca o cunună.

Oare cine citește aceste rânduri și nu vede că sunt proorcie pentru cununa de spini a Mântuitorului?

Căci, într-adevăr, învinuirea celor potrivnici a fost cununa de spini: Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Existenței, a fost învinuit că S-ar crede și declara împărat.
Și această învinuire a devenit cunună de spini, oglindirea cununii cerești în răutatea omenesc-drăcească.

Deci, ce voi spune? Din Noul Testament citesc, și la cel Vechi mă întorc – împreună cu Sfântul Sisoe și cu toți sfinții.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De ce Țigan și nu ”Rrom”, de ce Român și nu ”Dac”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău
E silit a recunoaște că ești bun, iar el e rău.

Una dintre marile erezii ce bântuie lumea – grație propagandei stângiste din ultimele secole – este etnofobia: frica față de propria identitate națională, ajunsă de multe ori la ură.

Prin această rătăcire explică unii propagandiști renunțarea la numele etnic de Țigan pentru cel neocomunist de Rrom.

Textul comun este tipic irațional, adică tipic comunist:

Denumirea de Țigan are o conotație negativă, așa că e bine să schimbăm această denumire.

Și, după cum i-am spus unui prieten ce recunoștea că în etnia lor cuvântul (r)rom este folosit doar de vreo două triburi… din sute!

Dacă purtarea nu se schimbă, orice denumire nouă va deveni la fel de negativă ca cea veche.

Aici pot face o paranteză și, necreștinește, să fac mișto, scuzați, să râd puțin de Italieni, Francezi și alți Vestici; care în anii ’90 îi acuzau pe Români de rasism, pentru că, ziceau ei, sunt prea aspri și discriminatori cu Țiganii.
Inutile au fost încercările Românilor de a le explica diferențele dintre Țigani – pe triburi, caste, ocupații – și a le arăta că unii Țigani sunt foarte greu de dus de orice societate modernă: rasismul apusean ”știa mai bine” că Românii trebuie să fie rasiști.
Acum, la mijlocul celui de-al treilea deceniu al secolului XXI, au loc bătăi de stradă și lupte între localnicii din Vest și… Țiganii veniți din România la ciordit și șmenuri.
Doar că, spre a nu părea ”incorecți politic”, pe același rasism vestic, îi numesc… Români.

Practică atât de tipică multor țări – de la Rusia la Canada și de la Grecia la Norvegia – încât Românii în general, și cei din diaspora în special, s-au învățat cu ea.

De aceea mulți dintre Români ar vrea să fie ”Daci”.
Nu că ar știi cum erau Dacii și cât de imposibil ar fi pentru Români să fie atât de cruzi și sălbatici ca aceștia. Dar, asemenea Țiganilor ce se vor Rromi în iluzia schimbării de renume, și Românii se vor ”Daci” ca să scape de renumele prost al propriei națiuni.

Doar că totdeauna renumele se îndreaptă prin Credință, muncă, rânduială, demnitate. Sau, altfel spus, prin cei 4D.

Niciodată renumele nu se poate îndrepta ori spăla prin lepădarea de propria identitate: trădarea este cea mai mare mizerie și rușine.

Țiganii își pot îndrepta renumele prin unirea în ceea ce au bun – de la talentul muzical de excepție până la arta plastică a atâtor meșteri țigani.

Românii își pot îndrepta renumele prin unirea în ceea ce au bun – de la talentul extraordinar în construcții până la înzestrarea unică în îngrijirea viului (animale și plante, deopotrivă).

Sau se pot sinucide prin încercarea de a-și schimba numele și identitatea.

La fel Irlandezii, Japonezii, Englezii, Americanii, Germanii, Australienii, Francezii, Italienii, Spaniolii, Georgienii, Armenii, Chinezii… și oricare alții.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

De ce merge România rău. Ce ai în suflet?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, odată ce sunteți răi?
Căci din prisosul inimii grăiește gura!
Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune.
Pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. …
Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit.
(Matei 12:34-37)

Mergând pe stradă, oamenii vorbesc: ”băi, c*aie!”, „băga-mi-aș p*la”, „ce p*la mea” și alte intelectualisme similare. Nu pentru că s-ar certa, nu pentru că s-ar urî. Așa vorbesc prietenii între ei. Iar dacă îi supără ceva ori cineva, poveștile sau basnele lor sunt pline de înjurături.
Așa vorbesc despre ei înșiși.

În Cum luptau Românii? I. Cartea, am inclus în paginile despre Mistica populară marțială o referință esențială privind Românii dinainte de Comunism.
O referință dată de o Nemțoaică îndrăgostită de România, Fanny Szekulics, din Pressburg (Bratislava). Aceasta a fost și o exploratoare a munților. A făcut alpinism, a escaladat pante foarte grele din Alpi și chiar ghețari. Dar mai ales a cercetat cu multă stăruință și trudă Munții Carpați, evident cu ajutorul călăuzelor locale. Ea a publicat spre sfârșitul vieții ei o lucrare esențială, Cartea munților – pe care o voi cita mai departe ca (Dumbravă, 1924)1.
În această lucrare, explicând viziunea ei privind explorarea locurilor sălbatice din munți, ajunge la problema psihologică a reacției (reacțiilor) în fața greutăților. Cităm integral două paragrafe esențiale pentru Români:

„Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manières” și să dai drumul mârâiturilor, ba chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemeni englezi, nici țărani români (s.n.). Un gentelman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă (s.n.).” (Dumbravă, 1924:14-15)

Dacă luăm la purecat mărturiile călătorilor străini despre Țările Române vom găsi afirmații contradictorii.
Pe de-o parte, se vorbește despre credința puternică a Românilor, despre asprimea posturilor ținute de aceștia, despre dragostea lor de Dumnezeu etc.
Pe de altă parte, li se atribuie desfrânări și un potop de injurii sau blesteme, inclusiv de cele sfinte.
Această contradicție este fie ignorată în analizele comune, fie văzută ca un exemplu al duplicității Românilor.
Dar lăsând prejudecățile rasiste față de Români și urmărind obiectiv textele în cauză constatăm altceva. Și anume că originea contradicției vine dintr-o practică scuzabilă pentru ignoranții trecutului, dar inadmisibilă pentru omul de astăzi: punerea în aceeași mulțime (în aceeași oală, spune Românul) a Românilor și străinilor din România.
Căci fie că este vorba despre Paul de Alep, Antim Ivireanul sau oricare altul, observațiile lor privind desfrânarea și înjurăturile țin de oraș, pe când cele privind credința, bunul-simț, postirea etc. țin de sat.
Și aceeași autori care menționează comportamentele amintite – pozitive și negative – menționează și faptul că orașele sunt pline de străini. Ba chiar de foarte multe ori au mai mulți străini decât Români. Dar pun faptele acestor străini – curvii, înjurături, blesteme – pe seama Românilor… pentru că acești străini trăiesc în Țările Române.
Până și Dimitrie Cantemir face același lucru, măsurând prin orașele Moldovei – singurele pe care a apucat să le cunoască în foarte scurta sa domnie – toată populația țării.

Totuși, feluriți observatori mai înclinați spre obiectivitate observă separația dintre sat și oraș. Printre ei fiind inclusiv unii de alte religii sau etnii decât Românii Ortodocși, precum și de felurite orientări politice – de la Jules Michelet până la Ion Agârbiceanu putându-se da foarte multe nume.
Evident, ei nu duc această observație până la capăt decât extrem de rar: nu face parte din interesul lor.
Artur Gorovei, însă, menționează repetat faptul că orașul și satul sunt două lumi străine, ba chiar dușmane.

Căci orașul era dominat de mahala, care era dominată, până foarte de curând, de străini de toate felurile.
Și cum străinii au pus stăpânire pe conducerea Țărilor Române prin viclenie – a se vedea cărțile lui Constantin Obedeanu despre Grecii în Țările Române – a urmat o campanie lungă de cucerire a satului românesc de către orașul antiromânesc.
O campanie devenită biruitoare prin reforma agrară și alte programe genocidare comuniste.

Iar intelectualii de Stânga, și mai ales intelectualii comuniști, au jucat un rol esențial în vulgarizarea societății. De la cărțile cu detalii pornografice sau poeziile similare până la limbajul nedemn în familie și cu prietenii, intelectualii de curte au fost esențiali pentru normalizarea anormalului, pentru răspândirea spurcăciunii în locul bunului simț.

De aici și de aceea se ajunge la satul de astăzi: satul ca mahala rurală, nu ca sat adevărat.
Un sat fără parohii adevărate, fără obște, fără credință, fără Dumnezeu.
Cu unele excepții, tot mai puține, pe măsură ce copiii abuzați de internet se deznaționalizează și pleacă în lume.

Și de aici și limbajul scârbavnic despre care am amintit la început: din lepădarea de Dumnezeu și Străbuni.
Căci Dumnezeu este curăție, deci vorbirea spurcată este lepădare de El.
Iar Străbunii L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice; de aici și graiul cuviincios al lor, ce a minunat-o pe Bucura Dumbravă.

Atunci când în sufletul omului este Dumnezeu prisosul inimii acelui om este har, lumină, vindecare.
Dar ce este în sufletul omului pentru ca prisosul inimii lui să fie spurcăciune? Iad.

De aceea merge România rău.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Dumbravă, Bucura (1924) Cartea munților, Hanul Drumeților Asociație Patriotică pentru Răspândirea Turismului și Crearea de Parcuri Naționale în România, Cartea Românească S.A., București ↩︎

De când are Biblia capitole și versete?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Oricine a deschis Biblia știe că aceasta este împărțită în cărți – precum Evangheliile sau Psalmii –, în capitole și versete.
Despre cărți știm că sunt din străvechime, de la Moise și continuatorii acestuia, până la Sfântul Ioan Apostolul.
Dar capitolele și versetele?

Ei bine, cărțile biblice au fost inițial scrise cursiv: în continuu, fără întrerupere, de la prima până la ultima literă.
Singura excepție este dată de Psalmi, care apar numerotați – deci ca un fel de ”capitole” –, dar fără versete, încă din cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei (sau ale variantelor ebraice, aramaice, armene etc.).
De pildă, Evanghelia după Matei începe în original prin Cartea obârșiei lui Iisus Christos1 și se termină, fără întrerupere, cu până la sfârșitul veacului. Amin.
Altfel spus, cu mici excepții, Biblia era alcătuită din cărți scrise cursiv, de la început până la sfârșit, fără niciun fel de întreruperi.

Așa sunt, de fapt, toate manuscrisele Bibliei până în secolul al XII-lea.

Un cleric englez – din perioada prăbușirii Ortodoxiei în Marea Britanie sub atacurile papale –, pe nume Ștefan Langton, va realiza la începutul secolului al XIII-lea împărțirea pe capitole a cărților biblice.

De atunci tot mai multe ediții ale Bibliei, la început manuscrise, apoi și tipărite, apar cu această nouă divizare a textului.
Așa este și prima ediție tipărită a Sfintelor Scripturi, numită și Biblia lui Gutenberg, apărută în 1455 la Mainz: are textul împărțit în cărți și capitole, iar tipografic textul este așezat în pagină pe două coloane2.
Împărțirea pe versete apare mult mai târziu.

Astfel, în 1551, tipograful reformat francez Robert Estienne tipărește prima variantă a Noului Testament cu versete. Doi ani mai târziu același va scoate și Biblia întreagă împărțită în versete.

Merită observat faptul că împărțirea pe capitole și versete a ajutat la păstrarea și înțelegerea textului biblic. Este o împărțire ce are rostul de a ajuta cititorul în urmărirea ideilor și firului epic, de a ajuta în memorare și înțelegere. Desigur, fără să schimbe ceva din textul original, care se păstrează integral.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. În varianta comună a Sfântului Sinod se folosește traducerea neamului pentru grecescul γενέσεως (ghenseos). Pentru secolul I d.Chr. termenul grecesc poate fi tradus ca „nașterii”, „originii”, „obârșiei”, „genealogiei”, „spiței” sau „neamului”. Din punctul nostru de vedere, singurul termen românesc ce redă atât toate aceste înțelesuri cât și logica textului biblic este obârșie. ↩︎
  2. Ca o curiozitate, Biblia din 1455 face parte dintre versiunile în care inițialele capitale – literele mari de la începutul unui capitol – și titlurile nu erau tipărite. Pentru ele se lăsa spațiu liber, unde artiști erau plătiți să le completeze. Artiștii care doar desenau (scriau) litere și text, de obicei cu cerneală roșie, erau numiți și rubricatori, de la latinescul rubrica = pământ roșu. Ei erau plătiți mai puțin și erau alegerea celor care fie nu aveau destui bani, fie nu voiau să cheltuiască în plus. Artiștii care realizau desene complexe și picturi erau numiți miniaturiști și erau plătiți mult mai scump. Denumire miniaturist este deosebit de interesantă, pentru că vine de la minium, denumire latină un oxid de plumb – folosit pentru culorile aprinse de roșu, roșu-portocaliu sau portocaliu aprins. Totuși denumirea, printr-o interesantă paralelă fonetică, s-a potrivit perfect și cu specializarea miniaturiștilor în realizarea unor desene sau picturi… foarte mici (în latină minimus). Revenind la artiștii amintiți, rubricatorii erau de obicei aparținători de ghildele copiștilor, pe când miniaturiștii țineau de ghildele pictorilor și artiștilor decoratori. ↩︎