Etichetă: Aldea

Gânduri pentru disciplina științifică Literatura Română

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Nemo patria qui magna est amat, sed quia sua.
Seneca Ep. 66

În cele care urmează voi folosi forma Literatura Română (cu majuscule) atunci când este vorba despre disciplina științifică având acest nume. Pentru că există literatură română ca fenomen cultural – vast. Și există o disciplină științifică dedicată studierii acestui fenomen. O disciplină care, științifică fiind, ar trebui să folosească o metodologie științifică, principii coerente, un aparat de lucru – preferabil cât mai obiectiv.
Totuși, chiar de la începuturi, ne izbim de lucruri străine rigorii științifice. Și care, totuși, au o mare vechime în lumea academică românească. Deși vin în contradicție cu tot ce înseamnă metodă științifică pentru studierea literaturii unei națiuni.

Ca să înțelegem despre ce este vorba, să plecăm de la început.
Chiar,
Care este începutul Literaturii Române?

Reputatul profesor și cercetător N. Cartojan spune următorul lucru:

„De la primele sale manifestări scrise, graiul românesc a fost îmbrăcat în haina alfabetului chirilic, care a dăinuit în Transilvania până în primele decenii ale veacului trecut [al XIX-ea n.n.], iar în Vechiul Regat până în anul 1863” (Album de paleografie românească (Scrierea chirilică), de I. Bianu și N. Cartojean, „Cartea Românească”, București, 1940, p. 3).

Un cuvânt asemănător găsim și la Henri Stahl și Damian P. Bogdan:

„Precum latina era limba cărților sfinte pentru toți catolicii, indiferent de originea lor etnică […], tot asemenea limba cărților sfinte, pentru majoritatea ortodoxilor, era slavoneasca, indiferent de originea etnică a credincioșilor […]” (Manual de paleografie slavo-română, de Henri Stahl și Damian P. Bogdan, București, 1936, p. 7)

Autorii observă în treacăt (în nota adăugată la această frază) că

„În imperiul bizantin limba greacă era limba cultului și a diplomaticei.” (ibidem)

Asemenea păreri sunt însă acoperite de altele, care pun începutul Literaturii Române mult mai aproape, cel mult la Cronicari sau alte mărturii de limbă română literară.
Iar în discuțiile pe care le-am avut cu absolvenți de Litere (Română), am văzut că în afara de unele amintiri, vagi, despre Cronicari și Văcărești, pentru ei Literatura Română începe cu Alecsandri, Bolintineanu și Kogălniceanu (și ei cam vag percepuți). Unii și-au adus (deodată) aminte, cu oarecare mirare, de Nicolae Bălcescu. „Nu a scris și el ceva? Tot în română?”.
Această viziune este rodul unor doctrine politice care opresc așezarea științifică a cercetării științifice în ceea ce privește literatura română ca fenomen și Literatura Română ca disciplină științifică și didactică.

Voi sublinia că spusele citate mai sus din Cartojan, Stahl și Bogdan sunt adevăruri foarte parțiale. Și nu în înțelesul că promovează o lărgime prea mare a Literaturii Române ci, dimpotrivă, prea mică.

Cercetători precum Ioan G. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu și alții au realizat lucrări de mare prestigiu, inclusiv premiate de Academia Română, care arată că Literatura Română începe odată cu prezența consemnărilor străine a folclorului sau altor creații ale străbunilor noștri, respectiv cu primele scrieri locale, indiferent de limbă.

Într-adevăr, studierea Literaturii Franceze începe cu ceea ce se știe despre creațiile literare celtice, apoi cu izvoarele scrise de limbă latină, greacă veche, germanice sau de altă natură; fie că sunt mărturii despre spiritul și creația galică, fie că sunt creații realizate în spațiul francez (de mai târziu).

În Germania se cercetează nu doar ceea ce s-a scris în gotă sau alte idiomuri germanice; nici doar ceea ce s-a scris din acea epocă încolo. Dimpotrivă, se au în vedere și textele locale – sau care oglindesc cele locale – scrise în latină ori greacă veche, în vreunul dintre idiomurile slave ale grupurilor sau scriitorilor purtători ale acestor idiomuri, ba și ceea ce se poate aduna din sau despre literatura popoarelor baltice (cu care Germanicii au conviețuit în anumite vremuri și locuri).

Din câte știu, Republica România este singurul stat care se leapădă, formal sau nu, dar foarte concret, de mai toate formele de literatură premodernă, și mai ales de cele naționale în alte limbi.

Am spus mai sus că viziunea prezentată de N. Cartojan, H. Stahl sau D. Bogdan este limitativă.
Este limitativă din mai multe pricini:

1. În era nașterii Neamului Românesc există o bogată literatură de limbă latină și greacă veche, precum și în limbi precum armeană veche, gotă, persană…
Aici ar trebui să intre studii privind literatura veche georgiană (cartuliană), dar și a altor popoare cu care Străbunii erau în legătură. De multe ori mențiuni însemnate (câteodată chiar esențiale) se găsesc în izvoarele popoarelor învecinate (așa cum este cazul pentru Cimerieni, Taliși, Georgieni etc.).
Dar chiar dacă vorbim numai despre izvoarele scrise din bazinul Dunării, tot suntem într-o stare jalnică: numeroși scriitori păgâni și creștini din aceste locuri sunt studiați în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Croația, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Italia, Austria, Slovacia, Ucraina și alte țări. În vreme ce urmașii lor direcți, Românii, nici măcar nu mai știu despre existența lor!
O simplă (?) privire asupra lucrării Istoria literaturii dacoromane, de Mihail Diaconescu, este un adevărat șoc cultural pentru foarte mulți. Doar că prea puțini ajung la o asemenea privire, ca să nu mai amintim despre citirea lucrării!

2. În afară de Românii Ortodocși – care, da, alcătuiesc osatura Neamului Românesc și sunt singurul element statornic al acestuia de-a lungul mileniilor – au existat și există grupuri de Români de alte religii. Trecând peste elementele iliro-traco-romane păgâne (din care au ieșit uneori și ramuri esențiale pentru Națiunea Română), trecând peste Arieni sau Bogomili, avem totuși Românii Catolici. Care mereu s-au deznaționalizat, este adevărat, în mai multe sau mai puține generații – precum Românii Dalmației, care sunt temelia Slavilor din Dalmația, sau Românii din Ghimeș, Câmpia Tisei etc., astăzi Unguri foarte convinși de maghiarismul lor (mai ales dacă au apucat să șteargă numele românești de pe crucile strămoșilor). Dar care au existat și au avut o cultură și o literatură de care trebuie să se țină seama. Iar unii dintre ei, mai ales dintre cei aflați printre Românii Ortodocși, desigur, au supraviețuit până astăzi. Toți aceștia, de la MeglenoRomânii islamizați până la Moravii catolicizați sau protestantizați au dat și o literatură ce face parte din Literatura Română.
Probabil cei mai cunoscuți sunt Corifeii Școlii Ardelene, deși atât de politizați de propaganda catolică – și mai ales uniată – încât până și anti-ortodocșii se feresc să se atingă de ei (ca să nu aibă necazuri de la anumiți fanatici ai unor idei altfel fantasmagorice).

3. Ortodocși sau nu, foarte mulți Români s-au aflat sub stăpâniri de altă limbă, cultură și religie. Ca urmare, au folosit în literatură limbile oficiale (sau în circulație) acolo și au fost influențați de ele. Studierea formelor literare în cauză este esențială nu doar pentru Istoria Românilor (deși pare, încă, o preocupare mai mult elitistă decât naturală), ci și pentru Literatura Română. De unde lipsește aproape total, sau este ocultată continuu atunci când există.
Literatura Ungariei, de exemplu, cu formele ei de limbă latină, apoi și de limbă germană, ungară etc., este esențială pentru înțelegerea Românilor din Transilvania, Maramureș, Silvania (Apuseni), Crișana, Banat, Panonia etc.
Literatura Imperiului Otoman, cu formele ei de limbă greacă, turcă, persană și arabă, este esențială pentru înțelegerea Românilor de la Sud de Dunăre – până la cei din Asia Mică, Siria, Palestina, Sinai etc. Dar și pentru cei de la Răsărit de Nistru, din Vozia sau Edisan, din Cimeria sau Molojna, din Crimeea, din Sarmația sau Kuban etc.
La fel literatura Italiei, Poloniei, Bavariei, Sileziei, Boemiei (Cehia) și așa mai departe.

Ca să dau o singură pildă, voi aminti de lucrarea monumentală a lui Ioan Mihail, adică Joan Mihályi de Apșa, cum se semnează el, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Tipografia lui Mayer și Berger, Maramureș-Sziget, 1900. Lucrarea, ce se apropie de 700 de pagini, cuprinde o mulțime de diplome privitoare la istoria maramureșului, date între anii 1300 și 1500. Toate sunt în limba latină (la sfârșit există două documente anexe, din 1588 și respectiv 1593, în limba ungară primul și în limba română al doilea – op.cit. p. 638-639).

Ca singur exemplu, ce contrazice afirmațiile citate la începutul acestui eseu, să vedem documentul 348. din op. cit., p. 600-602. Acesta este, conform titlului

„1491. 31. Juliu. Mandatul regelui Uladislau cătră tòte magistratele țerei, că lui Joan episcopul Ruthenilor cu locuință in mănăstirea săntului Michail Archangel din Maramureș și besericei sale preuții rutheni și colonii de legea orientale de sub jurisdicțiunea sa se fie indătorați a respunde venitele ce după datina vechiă li-se cuvin.” (op. cit., p. 600)

Dincolo de valoarea textului românesc maramureșean de sfârșit de secol XIX, dincolo de valoarea diplomei regale, aici ne oprim la inestimabila valoare a actului pe care Ioan Mihail de Apșa îl pune în nota explicativă finală (”2”) a diplomei regale: „actul fundațional al mănăstierei din Muncaciu din care s’a desvoltat apoi episcopia”, un act redat în forma sa latinească originală (op.cit., p. 601-602)! Este, să ne lămurim, un text ortodox în limba latină din anul 1360!

De fapt însăși nota lui H. Stahl și Damian P. Bogdan, despre care am amintit, consemnează folosirea limbii grecești în paralel cu slavona. Limitarea la „imperiul bizantin” (corect, Romania sau Imperiul Roman, căci așa se numește în actele sale oficiale) este o greșeală: greaca veche se folosea și în cancelarie, și în cult, în multe țări ortodoxe. Fie că se folosea în capelele anumitor boieri/nobili de frunte ce se școliseră în Academiile Domnești ale Moldovei și Munteniei; fie că se folosea ca parte a culturii elitei sau în alte împrejurări, sigur este că nu lipsea.
Iar prin exemplul de mai sus vedem și limba latină era întrebuințată cel puțin de Ortodocșii din Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, dacă nu și de alții. Corespondența cancelariilor Munteniei și Moldovei cu aceste două regate, dar și cu Veneția și Genova, cu care aveau străvechi legături, se făcea tot în limba latină.

*

Desigur, există o veche și bogată Literatură Română de limbă slavonă. Mult prea ignorată, este adevărat, mai ales după 1965 încolo.
Dar există o și mai veche și mai bogată Literatură Română de limbă latină. Despre care, obișnuit, mai că nu se vorbește, chiar și în instituții de profil. Sau se vorbește atât de uscat, atât de sterp, că nu rămâne nimic.
De asemenea există o Literatură Română de limbă greacă dar și în alte limbi. Pe care și România ca stat, dar și instituțiile de cultură ce își spun românești, au datoria să o recupereze și valorifice.

Mi-aș dori mult să văd o renunțare la hei-rupismul atât de răspândit în învățământ – și mai ales la cel din învățământul superior. Și să se revină la tradiția sănătoasă a specializării adevărate.
În Facultatea de Teologie am avut nefericirea să avem alături de multe alte materii și o limbă modernă, greaca veche, latina și ebraica. Dacă am fi avut de învățat doar aceste patru limbi străine, și tot ar fi fost foarte greu. Însă în paralel cu celelalte materii era imposibil de învățat real: se învăța pentru examene, nu pentru însușirea materiei. Dacă s-ar fi promovat însă una dintre limbile clasice pentru fiecare doritor (adică una la alegere între latină, greacă veche, ebraică și, aș adăuga eu, slavonă adică bulgară veche), da, ar fi existat la sfârșitul facultății mai mulți absolvenți care chiar să cunoască o limbă clasică.

Bineînțeles, este de văzut și ce înseamnă să cunoască o limbă clasică.
Pentru că altă hibă de la noi este pasiunea aproape maniacală a alcătuitorilor de programe școlare pentru gramatici în formele cele mai complicate ale acestora. Nu se urmărește folosirea limbii ca grai, sau îndemânarea elevilor or studenților în citire. Cel mult se pretinde că s-ar urmări aceasta. Dar în realitate ceea ce preocupă și pe alcătuitorii de programe școlare, dar și pe mulți dintre profesori, este tocirea până la nebunie a gramaticii (oricât de inutilă este această tocire pentru o însușire reală a limbii).
(E ușor să îi înțelegi pe acești „mulți dintre profesori”, s-au format în acest mediu al maniei pentru tocirea sterilă a gramaticilor!)
Pe când, în adevăr, ceea ce dă valoare cunoașterii unei limbi este folosirea ei practică, reală: în citit, scris, comunicare orală. Aceasta este cunoașterea de care avem o uriașă nevoie; mai ales pentru latină, ca și pentru greacă veche, pentru bulgara veche (slavonă), precum și pentru limbi astăzi, din nefericire, „exotice” (armeana veche, persană, persană veche, turcă veche etc.). Avem nevoie de această cunoaștere și în Istorie, și în Literatura Română (dar, aș spune eu, și în multe alte domenii, un exemplu vital fiind Diplomația).

Fără aceste puncte de plecare, aflate chiar la începutul dezvoltării cercetării științifice, Literatura Română va sta, ca disciplină, sub semnul unei puternice incapacități funcționale. Așa cum, deocamdată, este.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Gânduri despre vorbe, iluzii, adevăr

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există o tradiție comunistă ce are deja mai mult de un secol și jumătate: doctrina mai presus de adevăr; sau, cum spune Joke Biden, „adevărul” mai presus de fapte – „adevărul” fiind aici, desigur, doctrina Stângii.
Ca multe alte otrăvuri stângiste și această tradiție s-a strecurat pretutindeni în societate. Printre altele, prin
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.
Cam așa cum Nicolae Ceaușescu era „primul miner”, „primul plugar”, „primul pionier”, „primul istoric” etc., cu toate că era pe dinafară în toate aceste domenii.

De obicei oamenii suferă de boala falsificării prin simplificare. Asta face ca la o greșeală să se răspundă, adesea, printr-o greșeală la fel de mare, dar de sens opus.

De pildă, la
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute
există greșeala foarte răspândită de
apel la competență sau folosirea „argumentului competenței”.

Adică în loc să se discute pe fapte, se vorbește despre care dintre susținătorii unui punct de vedere este mai competent; respectiv, care are mai multe diplome, mai multe cărți/lucrări publicate, mai multe titluri etc. Ceea ce este cam la fel de inteligent și rațional cu „îl votăm pe X pentru Parlament sau Primărie pentru că e frumos”.

Adevărul este că nu diplomele sau recunoașterile te fac valoros.

Lumea are o lungă istorie de artiști de curte și intelectuali de curte – așa cum au fost și sunt în aceste decenii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Răzvan Teodorescu, Theodor Paleologu etc. Asemenea personaje au avut (și au) parte de nesfârșite investiții și recunoașteri din partea Puterii – investiții și recunoașteri văzute sau ascunse. Dar totdeauna ajung la groapa de gunoi a Istoriei.
După cum au ajuns „marii artiști” și „marii intelectuali” ai Puterii din secolele XIX și XX, de pildă. Personaje despre care astăzi practic nu se mai știe nimic. Cel mult, se citește pe vreun mormânt pretențios și ruinat o inscripție de tipul ”Savant Inginer Doctor Academician”…
Ca urmare, este ușor de văzut că „argumentul competenței” este rareori valid. Și asta deși, într-adevăr,

competența într-un domeniu este absolut necesară pentru a avea o părere cât mai apropiată de adevăr

Și atunci de ce „argumentul competenței” este rareori valid?

Pentru că existența competenței are următoarele limite:

1. Orice om, oricât de competent, poate să greșească, poate să fie subiectiv, poate avea abateri sau poate chiar să își piardă competența.

2. Recunoașterea competenței este un act ce poate să fie extrem de subiectiv (după cum am exemplificat mai sus prin artiștii de curte și intelectualii de curte)

Pentru punctul 2., să amintim și de cazurile când Petrache Poenaru a inventat stiloul, când Aurel Vlaicu a inventat avionul sau când Henri Coandă a inventat avionul cu reacție. În toate aceste trei cazuri competența din spatele invenției a fost mult înaintea nivelului inteligibil sau acceptabil printre contemporani. Academia Franceză i-a răspuns, oficial, geniului român Aurel Vlaicu, în scris, „zborul unui aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate”. Petrache Poenaru nu a găsit sprijin în producerea și răspândirea stiloului. Deși Henri Coandă a efectuat chiar și un zbor cu aparatul său, nu a găsit niciun sprijin în continuarea cercetării și producerea aparatului. În toate aceste cazuri, ca și în altele asemănătoare, apropiații acestor genii și Românii în general au pierdut sume uriașe – precum și alte avantaje. Doar pentru că nu au avut capacitatea de a evalua corect situația. Pe de altă parte, s-au investit sume uriașe în felurite proiecte perdante, dar care erau mai pe înțelesul celor care aveau banii, birocraților sau politicienilor etc.

Istoria, adică viața, ne arată că folosirea „argumentului competenței” poate fi câștigătoare în unele discuții; dar la nivel practic și pe termen lung aduce mai mult pierderi decât câștig.

Pentru că adevărul se poate cunoaște doar prin cunoașterea faptelor, a realității. La fel, adevărul unei păreri – implicit al unei doctrine – se poate cunoaște doar prin raportarea la realitate, la fapte.

Otrava poate cea mai cumplită a internetului este iluzia competenței. Și este o otravă în care motoare de căutare de tip Google și platforme de (dez)informare de tip wikipedia au un rol uriaș.

Pe de-o parte, motoarele de căutare nu pot ține loc de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Pentru că cercetarea și înțelegerea adevărului se poate face doar prin însușirea anumitor principii fundamentale; în lipsa lor omul nu are cum să facă distincția între minciună și adevăr.

Pe de altă parte, platformele de (dez)informare de tip wikipedia pretind o obiectivitate de care sunt de fapt străine. Totdeauna sunt controlate de grupuri ideologice, direct sau indirect. Pentru a putea (dis)cerne informația oferită de ele este nevoie, mai întâi, de
învățarea și însușirea prin practicare a principiilor de cercetare și înțelegere a adevărului

Iar aceste principii nu sunt studiate în școlile de stat din România, nici în școlile de stat din SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Finlanda, Danemarca, Italia și multe alte țări. Este de ajuns puțină cercetare asupra materiilor și programelor școlare pentru a vedea acest lucru.

Nici platformele sau motoarele de căutare amintite nu oferă aceste principii.

Ca urmare, fenomenul social actual este acela al oamenilor de toate vârstele care

(a) nu au principiile de cercetare și înțelegere a adevărului

(b) au acees la cantități uriașe de informații sortate extrem de subiectiv

La aceasta se adaugă

nevoia de cunoscut sau certitudine (siguranță) a omului.

Faptul că omul are o mare nevoie de cunoscut, de certitudine, este un adevăr foarte bine documentat.

Ca urmare, există reflexul, în lipsa unor repere obiective, de adoptare a unor date/informații pe post de cunoscut, de certitudine. În condițiile de la punctele (a) și (b) amintite mai sus, nevoia de cunoscut, de certitudine, duce la adoptarea multor minciuni drept adevăruri. Aceasta este explicația răspândirii tot mai puternice pentru
obișnuința de a vorbi cu hotărâre și chiar fanatism despre lucruri aproape necunoscute.

Paradoxal la o primă vedere, tot de aici pleacă și apelul tot mai răspândit – și tot mai fanatic – la „argumentul competenței”: este tot o formă pentru acoperirea nevoii de cunoscut (certitudine) a omului.

De cealaltă parte, a celor ce totuși caută dincolo de aparențe și iluzii,
rămâne pentru veșnicie principiul dumnezeiesc

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi (Ioan 8.32)

Primul pas pentru cunoașterea adevărului este cinstea, adică sinceritatea.

Care, ce-i drept, îl duce pe om într-un tărâm al neștiinței, al nesiguranței. Pentru că, cinstit spus, de cele mai multe ori omul nu știe ce este bine și ce este rău, nu știe unde este adevărul etc.

Și este greu. Este acea aruncare în gol despre care cuvânta atât de adânc Părintele Nicolae Steinhardt.

Dar este punctul din care omul începe să se pună pe sine în fața propriei conștiințe. De aici, înaintea lui Dumnezeu. Și apoi începe adevărata zidire, adevărata curățare și îndreptare, adevărata înălțare a omului. Căci acesta deja a cunoscut singurul adevăr absolut, singura certitudine: Dumnezeu. La care se va uita mereu, în toate nedumeririle, găsind și regăsind, veșnic, reperul ce lipsește omului pierdut în oceanul (dez)informării moderne.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În fotografie sunt oameni care au știut să găsească Adevărul.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(eseul dinainte despre traducerea Bibliei)

Atunci când ne gândim la Biblie în limba română știm că Scripturile nu au fost scrise în limba română. Și, bineînțeles, că au fost traduse în limba română din limba folosită pentru scrierea lor. Dar care este această limbă?

După cum am arătat și în primul eseu despre această idee, pentru Vechiul Testament avem în primul rând limba ebraică. Dar sunt și unele texte ce au fost scrise la început în aramaică. În Noul Testament avem în primul rând limba greacă veche, dar avem și unele texte scrise la început în aramaică.

Totodată, avem o traducere minunată a Vechiului Testament în limba greacă veche: Septuaginta.

Aceasta este o traducere făcută sub îndrumarea Duhului Sfânt, de către șaptezeci de Evrei învățați, ce foloseau greaca veche la fel de bine ca și ebraica. Minunea a fost dovedită după ce, traducând aceștia singuri Vechiul Testament, fiecare închis în casa lui, s-au adunat ca să le asemene: spre uimirea tuturor, cele șaptezeci de traduceri erau întocmai, până la ultimul cuvânt, până la ultima literă!

Ca urmare, Evreii au socotit din acea clipă Septuaginta ca fiind la fel de bună ca Scriptura (Vechiului Testament) în limba ebraică.

Mai târziu, din păcate, manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament au fost pierdute. Iar încercările de reconstituire – din fragmentele încă existente și amintiri – ale așa-numiților masoreți, s-au făcut abia în secolele VI-X d.Chr. Când gândirea mozaică era deja dominată de idei anti-creștine, care au dus la mult subiectivism în această „refacere” a textului ebraic – în unele puncte o schimbare a textului spre a nega mesianitatea lui Iisus. S-a ajung chiar, acolo unde nu se puteau face schimbări de sens „acceptabile”, să se interzică citirea în sinagogi a textului – de pildă, părți din prooroci care prevestesc venirea lui Mesia, precum cea numită astăzi Capitolul 53 din Proorocia lui Isaia.

De asemenea, din păcate s-au pierdut foarte multe manuscrise vechi ale Bibliei în limbile coptă, aramaică, armeană etc. – atât din pricina distrugerilor aduse de Islam, cât și a extremismelor etnice grecești și evreiești.

Ca urmare, textul esențial pentru traducerea Bibliei este cel în limba greacă veche, atât pentru Vechiul cât și pentru Noul Testament.

Alături de el, unele traduceri folosesc și manuscrisele vechi de limbă coptă, latină, slavonă (bulgară veche), armeană etc.

Totuși, din păcate, cele mai multe grupuri de traducători se concentrează pe o singură limbă sau cel mult pe două – greaca veche și ebraică.

De asemenea, de cele mai multe ori traducătorii au felurite idei preconcepute despre „superioritatea originalului cutare”, despre „forma de traducere” etc. Lucru ce aduce nu doar neînțelegeri, certuri și dezbinări ale echipelor – ducând uneori chiar la prăbușirea proiectelor de traducere – ci și la subiectivismul traducerii.

Frica de Dumnezeu se cuvine să fie primul simțământ al celui care se apropie de lucrarea traducerii Scripturilor. De ce?
Pentru că orice greșeală de traducere (a Bibliei) care ține de neputințele firești ale omului – de la hotarele înțelegerii la cele ale cunoașterii – este iertată de Dumnezeu. Dar greșelile de traducere biblică ce țin de răutatea și păcatele noastre pot foarte ușor să fie de neiertat (păcate împotriva Duhului Sfânt!).

Ca urmare, după cum am arătat, se cuvine să fugim de idolatrizarea priceperii proprii și altele asemenea; toate despărțindu-ne de Duhul Sfânt, Cel care este singura călăuză adevărată într-o asemenea lucrare.

În ceea ce privește limba manuscriselor biblice, da, aceasta este în primul rând limba greacă veche. Dar, după cum am arătat,

  1. În afară de limba greacă veche mai avem Biblia în primele secole și în alte limbi – precum latina, aramaica, copta etc.
  2. Înțelegerea limbilor vechi este apăsată astăzi de faptul că nu mai sunt folosite de nimeni ca atunci, în secolul I.

Prin nepăsare față de acestea se ivesc mereu probleme de traducere. Probleme de traducere care, de multe ori, izvorăsc din câte un subiectivism neașteptat, ca în pilda pe care o vom da în următorul eseu: începutul Epistolei a II-a a Sfântului Apostol Ioan.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (III). Un răspuns la întrebări privind eseul anterior

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(partea anterioară: Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele)

În eseul anterior am dat o pildă pentru traducerile nepotrivite (greșite sau chiar rele): un text poetic liturgic tradus într-o formă ce strecoară erezia în locul frazei ortodoxe.
Unul dintre comentariile de îndoială sau de lămurire la acel eseu a fost postat de d-l Alexandru Miron în 4 Aprilie 2023. Și, pentru că răspunsul meu a devenit lung, am hotărât să postez aici atât comentariul, cât și răspunsul meu. Cu nădejdea că mai mulți se vor folosi de osteneala noastră pentru Adevăr.

Deci, iată comentariul și întrebările d-lui Alexandru Miron:

”Din p.d.v. literal ceea ce spuneți dvs. are sens. Înclin spre traducerea dvs. pt. că este mai lipsită de echivoc.
Însă n-aș cataloga imediat ca „erezie” varianta cealaltă.
Poate e doar o exprimare eufemistică pe care a gândit-o imnograful și a potențat-o traducătorul.
Din pudoare, din evlavie sau din alte motive. Pentru că ortodocșii și catolicii, spre deosebire de protestanți, au această sfială, această evlavie la Maica Domnului manifestată inclusiv prin limbaj. În Axion noi o numim „preanevinovată” (iar rușii „imaculată”), nu că nunta ar avea ceva vinovat sau maculat în ea.

În Scriptură de asemenea întâlnim exprimări eufemistice.

Bunăoară când “a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain”, e clar că nu a cunoscut-o în sensul că a făcut cunoștință cu ea ci că a făcut sex cu ea după rânduiala firii și i s-a născut astfel primul copil.

Când Noe “a băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său, iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celor doi fraţi ai săi.” – pr. Petre Semen în “Studiul Vechiului Testament” comentează că nu e vorba doar că Ham și-a văzut tatăl dezbrăcat ci că a profitat de el pentru a săvârși un lucru mult mai grav și mai hidos.

Și, în fine, al treilea exemplu, când vorbim despre plecarea fiului risipitor, Biblia de la 1914 spune: “Și nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s’a dus într-o țară departe și acolo a risipit toată avuția sa, viețuind întru desmierdări”. Pe când același text, citat în Cazania Sf. Varlaam cu trei secole înainte, este mai explicit: “Și nu după multe dzile, strânsă tot feciorul cel mai mic și să duse într-o lature departe și acolo adăvăsi avuțiia sa petrecând cu curvele”.

Deci această “neispitire” de nuntă cum apare în cântarea de la Bunavestire sau “neispitirea” de bărbat dintr-un alt canon (“Pe cea între maici Curată şi între fecioare Cinstită; pe cea Purtătoare de naştere şi Neispitită de bărbat…”) poate că vor ambele să accentueze caracterul suprafiresc al nașterii Domnului din Maica Domnului fără ca ea să fi avut contact trupesc.

Iertați dacă mă înșel.” (Alexandru Miron, 4 Aprilie 2023)

Mulțumesc și eu d-lui Alexandru Miron pentru înfățișarea acestor gânduri!

Voi încerca să le răspund pas cu pas..

1. Atunci când grăiesc cele teologice sunt stăpânit de un singur simțământ: adorarea lui Dumnezeu. Toate celelalte sentimente sunt sub îndrumarea acestuia. Dacă nu, tac până se sting.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt (II Petru 1.21).
Sau, altfel spus, Teologia adevărată nu este după cum vrea sau simte omul, ci este de la Dumnezeu, întru Dumnezeu, către Dumnezeu; iar omul fie o urmează, fie rătăcește.

Ca urmare, fie că îmi place sau nu – și nu îmi place! – sunt nevoit să îi spun rătăcirii, rătăcire, sau ereziei, ereziei. Altfel devin complice la ea.

Totuși, să înțelegem: un om curat poate susține, din greșeală, o erezie.
Acest lucru nu îl face eretic.

De fapt, dacă am putea să fim sinceri, am vedea că de nenumărate ori ni s-a întâmplat acest lucru. Adică ni s-a întâmplat să susținem cu tărie lucruri greșite, chiar foarte greșite, pe care le-am crezut bune.

Deosebirea dintre Creștinul care a greșit și omul căzut în înșelare (erezie) stă în purtarea în fața îndreptării.

Primul caută sincer să se lămurească, dacă cineva – mai ales de încredere – îi spune că a greșit. El va asculta și va dezbate, dacă are alte păreri, cu deschidere și sinceritate; astfel, dacă cel din față greșește, îl (re)câștigă pentru Adevăr, iar dacă el greșește, este (re)câștigat pentru Adevăr.

Al doilea însă, adică cel care de voia lui alunecă în înșelare, sau este chiar eretic, va respinge orice lămurire sinceră. Chiar și dacă pretinde că discută, nu va asculta real argumentele, chiar și când acestea sunt cuvintele dumnezeiești ale Scripturii sau Predaniei. Și chiar atunci când adevărul este dovedit, și nu îl mai poate combate logic, argumentat, îl va respinge încă.

O pildă este Iustin Filosoful (ce a trăit între anul 100 și anul 165 după Nașterea Domnului).
Acesta a fost botezat creștinește, dar nu a avut parte decât de foarte puțină învățătură creștină. Ca urmare, în scrierile lui de apărare a Credinței și Bisericii, s-au strecurat mai multe greșeli – și nu greșeli mici!
Biserica nu a apucat să îi arate acele greșeli, Iustin fiind ucis pentru credința sa. Și atunci, văzându-i smerenia, râvna și jertfa, Duhul Sfânt nu doar că l-a primit, ci l-a mărturisit prin Biserica lui Dumnezeu ca sfânt mucenic: este Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, prăznuit pe 1 Iunie.
Pe de altă parte însă, Biserica a arătat de ce acele greșeli sunt greșeli, și pot duce sau duc pe om în rătăcire.
Ca urmare, cei care după aceea le-au crezut și chiar le-au vestit, nu au fost primiți de Dumnezeu, fiind osândiți.

2. În eseul de mai sus nu am folosit termenul de „erezie” sau „rătăcire” la adresa traducătorului, decât cel mult ca una dintre explicațiile cu putință pentru această traducere greșită.

L-am folosit însă, și îl folosesc, pentru traducere însăși. De ce?

Pentru că în această privință Biserica deja a pecetluit Adevărul!

Expresia „neispitită de nuntă” este una prin care

  1. nunta (cununia) este numită ispită
  2. se induce ideea că Maica Domnului ar fi străină de nuntă (cununie) sau în afara acesteia

Biserica a pecetluit că amândouă aceste idei sunt rătăcire (=erezie)!

Iar eu nu pot și nu am dreptul să spun altceva!

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, pe oricine pretinde că nunta (cununia) ar fi o scădere, cu atât mai mult o întinare, cu atât mai mult o ispită.

Sinoadele Ecumenice au osândit, repetat, orice încercare de a pretinde orice altă stare a Maicii Domnului în afară de cea de Mireasa lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, Curata Pururea Fecioară.

Voi sublinia faptul că Biserica a avut și are de dat multe lupte cu Ereticii care profesează minciuni în aceste două privințe!

De la cei care încearcă să murdărească nunta – mai ales sub minciuna drăcească ce pretinde că unirea dintre soți ar fi o scădere sau chiar o cădere. Și până la cei care caută „soluții naturale” pentru nașterea lui Iisus, ori chiar „soluții supranaturale”, de tip dochetist1.

3. Gingășiile, spiritul metaforic, eufemismele și orice alte asemenea „chemări poetice” trebuie să fie, în Teologia adevărată, sub conducerea Adevărului, adică sub călăuzirea Învățăturii de Credință.

Ele nu au voie, în Biserica lui Dumnezeu, să fie pretext pentru schimbarea Învățăturii de Credință.

Este un fapt pe care Biserica, iarăși, l-a pecetluit de nenumărate ori.

Putem să fim înțelegători față de persoana care a făcut o greșeală de traducere, desigur.
În fapt, nici nu m-a preocupat vreo clipă cine este autorul greșelii; deci apărarea lui (ei?) în context este, zic eu, cu totul în afara subiectului.
Preocuparea este față de traducere în sine, deoarece, după cum am arătat, înțelesul ei primordial stă împotriva Adevărului.

4. Expresia a o cunoaște pe ea, pentru a deveni un singur trup cu ea, este o exprimare adevărată sau exactă, nu una „eufemistică”.

Voi sublinia nevoia, absolută, de a cunoaște și folosi cuvintele după înțelesul lor.

Conform DEX 2009,

EUFEMÍSM,eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

În cazul în discuție, în Biblie unirea trupească dintre soț și soție (a), nu are un sens „neplăcut, jignitor, necuviincios sau obscen” și, (b), nu are un cuvânt sau o expresie definitorie „neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă”.

Ca urmare, termenii biblici de felul a cunoaște și unire nu sunt, conform definiției, eufemisme: sunt termenii naturali, biblici, firești.

Aș putea face aici o lămurire a înțelesurilor, a pricinilor pentru care Dumnezeu a ales aceste cuvinte pentru unirea trupească dintre soț și soție (bărbat și femeie). Dar ar fi lungă și, până la urmă, în afara temei.
Esențial este faptul că termenul citat nu este un eufemism, ci ține de graiul biblic sau teologic, în care cuvântul acoperă adevăruri.

5. Cu tot respectul față de cei care susțin altceva, nu există sprijin în textul biblic pentru a pretinde că Ham a făcut ceva mai mult decât să se uite la ce nu trebuia și să să îndemne și pe alții să se uite.
Cuvintele Bibliei sunt, și aici, foarte limpezi.
Speculații pe textul biblic au fost și sunt multe; să fugim de ele, căci ne despart de Adevăr!

6. Traducerea „viețuind întru desmierdări” din 1914, traducerea lui Varlaam „viețuind cu curvele”, nu sunt textul biblic în original!

Ca urmare, nu pot fi folosite ca exemplu de „exprimări eufemistice întâlnite în Scripturi”, ci, cel mult, „exprimări eufemistice întâlnite în traduceri”.

Dacă Dumnezeu îmi va da zile și putere, nădăjduiesc să ajung și la acele puncte și să arăt cum văd eu traducerea lor potrivită.

7. Da, există în Cântarea a 4-a la Nașterea Domnului și forma greșită de traducere „neispitită de bărbat”, deși în textul original, adică în greaca veche, se spune „neștiind (care nu știe) de bărbat”.

Nu am atins și acest text pentru că, alături de altele asemenea, tinde să dovedească, din păcate, că nu este vorba doar despre un spirit eufemistic sau poetic al traducătorului. Înclinația acestor texte este de disprețuire a nunții, a mireniei, a unirii dintre soț și soție; adică spre erezii osândite de Biserică. Pare, adică, să fie un sistem, nu o întâmplare.

Dar pentru că preocuparea mea în acest șir de eseuri este traducerea Bibliei, am dorit să țin acest șir departe de teme care pot distrage de la subiect.

Inclusiv de formele de gândire catară sau monahomaniacală ce disprețuiesc, eretic, nunta și unirea trupească a soților.

Revenind la traducerea despre care discutăm: dincolo de ceea ce „poate că vor să exprime” asemenea traduceri, Dumnezeieștii Părinți ne arată că dacă înțelesul principal este greșit, traducerea este greșită.

Faptul că textul principal este greșit mi se pare deplin dovedit.

Ca urmare, cred că este nu doar de bun-simț, ci de datoria noastră creștină, să revenim la formele de traducere limpezi, firești, neîndoielnice: aici, la „neștiind de nuntă”, respectiv „neștiind de bărbat” sau „care nu știe de bărbat”.

Dumnezeu să fie cu noi!

(următorul eseu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Dochetismul este o erezie din secolul I, apărută deci chiar în vremea în care Apostolii vesteau Evanghelia. Care erezie, mai ales, pretindea că Iisus Christos nu a luat un trup omenesc real, ci doar o aparență a unui trup.

Donald Trump și fățărnicia patriotardă

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Dixit et salvavi animam meam!

Tuturor ni se poate întâmpla – ni se întâmplă! – să ne contrazicem.
Ni se întâmplă asta mai ales acolo unde rânduiala, sau principiile, nu ne sunt limpezi; ori nu ne-au devenit obișnuință.
Și este bine dacă ne trage cineva de mânecă, dacă ne arată cineva că am greșit: putem să ne îndreptăm.

Dar ni se întâmplă uneori să greșim chiar în cele mai obișnuite ale noastre, în cele în care pare că suntem bine așezați. Este foarte rău, căci asta înseamnă că nu eram așezați în acelea, ci doar părea. Adică aveam – și poate încă avem – o anume fățărnicie; iar aceasta este o cumplită despărțire de adevăr (și de Adevăr!).

M-am gândit la aceste lucruri văzând unii influențări, de obicei patrioți și anti-globaliști, plini de fericire ranchiunoasă față de inculparea lui Donald Trump de către Neo-Comuniștii din New York.
Absurdul poziției ar fi ridicol dacă nu ar fi tragic.
Și dovedește o fățărnicie patriotardă extrem de primejdioasă – și pentru purtători, și pentru cei care îi urmează. Să o luăm pas cu pas!

Official portrait of President Donald J. Trump, Friday, October 6, 2017. (Official White House photo by Shealah Craighead)
source: en.wikipedia.org

1. Sunt încredințat că Donald Trump are multe lipsuri și defecte. Printre altele, omul a folosit nenumăratele goluri din sistemul american de taxare pentru a reduce taxele și impozitele plătite. Ceea ce poate fi imoral, dar nu este ilegal. Și, mai mult, este făcut de către absolut toate firmele mici, mijlocii, mari și foarte mari care pot să facă asta. Un exemplu de la noi este OMV, care își bate joc de Români cu toată bucuria.
Ce-i drept, Donald Trump are și calități. Printre altele, exact faptul că a vorbit deschis despre aceste goluri din sistem, dinadins lăsate pentru puternici. Și i-a provocat pe politicieni, repetat, de-a lungul deceniilor să le închidă. Lucru pe care l-a făcut, de altfel, și în campania sa electorală din 2016, spre furia familiilor Clinton, Obama, Gates etc. Ceea ce, trebuie să recunosc, mi l-a făcut mai puțin antipatic decât îmi era înainte.
Cu toate că îmi este străin stilul american – un stil clasic american, de fapt – al bărbatului puternic, dar și lăudăros, priceput în afaceri și luptă, dar și îngâmfat.

2. Totuși, în cazul de față, nu este vorba despre simpatii și antipatii (decât, cel mult, pentru oamenii cu un I.Q. atât de redus încât judecă politica pe temeiul unor asemenea simțăminte goale). Aici este vorba despre o luptă vitală între Neo-Comuniști și cei care li se împotrivesc – în SUA și în restul lumii. Ori o asemenea situație trebuie privită, cântărită, judecată și înfățișată mai departe după adevăr.

3. Adevărul este că așa-zisul „caz Donald Trump” de la New York este o înscenare ce ar fi jalnică dacă nu ar fi tragică sau chiar demonică; și care amintește 100% de procesele bolșevice din vremea lui Stalin. Un prim punct extrem de grav este al procurorului ce a înscenat… scuze, instrumentat cazul: Procurorul-Șef din Manhattan, Alvin Bragg.

Acesta este un procuror corupt și incompetent, sub care infracționalitatea crește vertiginos în New York. Ar fi doar incompetent, dacă nu ar săvârși numeroase acte ce corespund exact definiției primare date de DEX 2009 pentru corupție = ”Abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.”. Procurorul amintit nu doar că nu a luat măsuri pentru combaterea criminalității, dar chiar a scăzut pedepsele pentru multe infracțiuni, pe altele le-a transformat în contravenții etc. (link aici). Dar unele dintre lucrurile pe care avea datoria să le facă și nu le-a făcut (deci este corupt!) sunt de o importanță extraordinară pentru Statele Unite ale Americii și pentru întreaga lume.

De pildă, acest procuror nu a acționat în niciun fel în ceea ce privește cazul teribil al lui Hunter Biden, fiul actualului Președinte SUA, Joe Biden.
Spun caz teribil deoarece este un caz legat de siguranța națională a SUA, un caz în care există dovezi absolut clare, direct de la Hunter Biden, că acesta și tatăl său, adică Familia Biden, au săvârșit nenumărate acte de corupție inclusiv împotriva intereselor esențiale și siguranței naționale a SUA. Aceste dovezi au ieșit la iveală deoarece Hunter Biden, se pare din pricina întrebuințării cocainei, și-a uitat laptopul la un atelier de reparații de calculatoare. Acest atelier l-a vândut apoi unor jurnaliști. Este dovedit, subliniem, este dovedit, inclusiv prin audieri în Congresul SUA, dar și prin felurite documente – unele scoase la iveală din arhivele Twitter de către Elon Musk – faptul că FBI s-a implicat în mușamalizarea și oprirea anchetei asupra cazului Hunter Biden – Joe Biden, pentru a asigura câștigarea alegerilor de către Joe Biden! Acest șir de infracțiuni împotriva siguranței naționale săvârșit de FBI a fost deplin dovedit în ultimele luni. La fel a fost dovedită implicarea Familiei Biden în acte de corupție în Ucraina – lucru cu atât mai tragic în contextul războiului de față.
(Așa cum, de pildă, agentul FBI ce declara că Donald Trump ar fi omul Rusiei a fost dovedit a fi, în fapt, chiar el omul Rusiei, deci acuzațiile împotriva lui Trump… o manevră rusească!) Repetăm: aceste fapte au fost dovedite de documente puse la dispoziția autorităților și publicului, dar și de mărturii în Congres, făcute în direct (și, bineînțeles, înregistrate și aflate la dispoziția publicului și autorităților). Față de toate acestea – și altele asemenea – procurorul Alvin Bragg nu a avut nicio reacție.

Și mai tragic este faptul că în ultimele săptămâni s-a dovedit faptul că Familia Biden a primit și primește sistematic milioane de dolari de la China Comunistă – indirect și direct. Da, de la acea Chină despre care în România ni se spune că este chipul răului și că trebuie să nu avem nicio relație cu ea! De la acea Chină despre care Joe Biden pretindea în alegeri că l-ar susține pe Trump! Din această Chină vin, repetăm milioane de dolari pentru Familia Biden. Dovedit, clar și incontestabil, cu extrase de cont din băncile care au primit banii. Față de toate acestea – acte ce ating vital interesele naționale SUA – procurorul Alvin Bragg nu a avut nicio reacție.
Nici față de nenumărate acțiuni infracționale ale BLM, nici față de multe altele.

Ceea ce este, de fapt, de înțeles pentru acest procuror corupt: este omul Democraților, adică al Partidului Democrat, adică al partidului care a lansat mișcarea BLM, care l-a adus pe Joe Biden l-a putere în SUA, care a provocat războiul din Ucraina, care a înființat și susținut (până astăzi) KKK și care… care l-a adus pe Alvin Bragg în funcția de Procuror-Șef al Manhattan-ului! Căci, da, Alvin Bragg este membru al Partidului Democrat și a fost pus procuror de Partidul Democrat.

Același Alvin Bragg, care îi lasă în pace pe Bideni cu toate dovezile despre infracțiunile lor, are o deosebită înțelegere și pentru alți infractori. De pildă, a hotărât că incendiatorii nu au de ce să fie reținuți pe perioada cercetărilor. Nici spărgătorii de case ori de mașini. Nici răpitorii. Nici măcar violatorii de copii!

Pe de altă parte, însă, de la numirea sa în Manhattan la începutul lui 2022 Alvin Bragg a încercat de nenumărate ori să îl pună sub acuzare pe Donald Trump. Și, până la urmă, iată, a reușit.

4. Punerea sub acuzare sau indictment-ul este o acțiune care în New York are o formă mai specială: un proces fără apărare. Da, nu este o glumă: punerea sub acuzare se face în New York printr-un proces fără apărare, doar cu acuzare – realizată de Procuratură.

Mai precis, este adunat un juriu – numit ”mare juriu” pentru aceste cazuri – pe care Procuratura încearcă să îl convingă de faptul că „este mai probabil să se fi făcut o infracțiune decât să nu se fi făcut”. Pentru a-l convinge prezintă ce vrea ea – Alvin Bragg fiind dovedit ca procuror ce ascunde probele care îi dezvinovățesc pe cei țintiți. Iar marele juriu trebuie, pe baza acelor probe, să aprobe sau să respingă cererea Procuraturii de punere sub acuzare. Repetăm, pentru că ni se pare esențial, fără să existe apărare.
Ca urmare, după cum observa și avocatul expert Weinstein (de la firma Jones Walker din Miami), este extrem de rar ca marele juriu să respingă cererea Procuraturii.
Ceea ce, totuși, s-a întâmplat repetat în cazul Donald Trump. Iar în alte cazuri însăși Procuratura a renunțat să mai ceară punerea sub acuzare după ce și-a dat seama că „probele” nu conving pe nimeni. Până când, iată, a izbutit să facă acceptată, în cele din urmă, o punere sub acuzare.

Ajungem astfel la următorul punct,

5. De când a intrat în cursa electorală pentru alegerile din 2016 Donald Trump a devenit ținta unor persecuții juridice sistematice și neîncetate.

Oamenii cu un nivel scăzut de inteligență, desigur, nu se întreabă: ce are sistemul cu acest miliardar?

Pentru că singurul răspuns este: acest miliardar s-a ridicat împotriva sistemului!

Lucrul acesta este ușor de văzut pentru oricine urmărește obiectiv acțiunile juridice împotriva lui Donald Trump: acuzații de hărțuire sexuală dovedite ca false, acuzații de agresiune sexuală dovedite ca false, acuzații de corupție dovedite ca false, acuzații de deținere ilegală de documente secrete dovedite ca false, acuzații de finanțare și susținere rusească dovedite ca false, acuzații de finanțare și susținere chinezească dovedite ca false etc., etc., etc.
Între timp, însă, asemenea acuzații au fost dovedite ca adevărate pentru Democrații care îl acuzau pe Donald Trump.
Însă, ”întâmplător”, împotriva lor nu s-a luat nicio măsură.

S-a ajuns până la nivelul la care audierile din Congres dovedesc infracțiuni ale Democraților, unele extrem de grave, iar „Justiția” SUA și celelalte autorități SUA nu iau nicio măsură.

Un exemplu simplu este al acțiunilor din 6 Ianuarie 2021.
Donald Trump a îndemnat la proteste pașnice și a subliniat că toate acțiunile susținătorilor săi trebuie să fie și vor fi legale. Mai mult, față de apelul unor incitatori, a cerut mobilizarea Gărzii Naționale care să apere Congresul de acești incitatori. El fiind, atunci, Președintele în funcție al SUA!
Ei bine, Democrații au refuzat chemarea Gărzii Naționale!
După care a avut loc demonstrația din 6 Ianuarie 2021, în cadrul căreia manifestanții au intrat în Congresul SUA, cică ilegal. Spunem cică pentru că Partidul Democrat ce a pretins că în 6 Ianuarie 2021 ar fi fost o tentativă de lovitură de stat condusă ori cel puțin instigată de Donald Trump – repetăm, Președintele în exercițiu al SUA în acel moment – a ascuns publicului zeci de mii de ore de înregistrări video și audio de la demonstrație și din Congresul SUA (din amintitul 6 Ianuarie). Însă, ce arată acele înregistrări? De ce au fost ascunse de Democrați?
Ei bine, ieșite la lumină acum câteva săptămâni, înregistrările arată că Poliția și FBI-ul, controlate de Partidul Democrat, sunt cele care au deschis baricadele și au îndemnat manifestanții să intre în Congres, ba chiar i-au condus pe culoarele și sălile acesteia!
Adică acțiunile din 6 Ianuarie 2021 au fost instigate, organizate și conduse de către Partidul Democrat prin Poliție și FBI.
Una dintre țintele acțiunii a fost – și încă a rămas! – fostul Președinte SUA Donald Trump, care încă este pus sub acuzare de către „Comitetul” Democrat ce s-a însărcinat să judece acțiunile (pentru care Partidul Democrat este vinovat!).

Presa neo-comunistă din România, ca și cea din SUA, prezintă de fiecare dată doar titluri de felul „Donald Trump este acuzat (iar) de…”. Uitând să spună că acuzațiile se dovedesc de fiecare dată nu doar false, ci și instrumentate de aceleași surse corupte ale sistemului ce urăște cetățeanul și libertățile sale.

6. Pe exact această linie se află, din toate punctele de vedere, și „punerea sub acuzare” obținută de numele odios Alvin Bragg.
Pentru că, să ținem minte, acuzația este că Donald Trump ar fi încălcat regulile de finanțare ale unei campanii electorale în privința unor fonduri… pe care nu le-a folosit niciodată.
Nu, nu este o glumă!
Aceasta este punerea sub acuzare obținută de procurorul Partidului Democrat Alvin Bragg.
O punere sub acuzare pentru o contravenție care este declarată de procuror infracțiune și din care lipsește legătura dintre presupusa acțiune și cel pus sub acuzare!

Situația este similară cu punerea sub acuzare a unui om pentru proasta administrare a unui cont la care nu a avut niciodată acces și de care nu a răspuns niciodată! Juridic, este o nebunie și o rușine. Dar la câte asemenea acte au avut loc în SUA ultimilor ani – de la escrocheria George Floyd, odiosul infractor prezentat ca martir, până la escrocheria cazului Hunter Biden –, ce mai înseamnă încă una? Și încă una? Și încă una? Statele Unite ale Americii nu mai alunecă în Comunism – cum preveneam acum ani de zile – ci au intrat clar într-un Comunism crunt, de cel mai clasic stil bolșevic, pe linia lui Troțki, Lenin și Stalin.

Ca o tușă de culoare, merită remarcat faptul că Procurorul Alvin Bragg tocmai a „strecurat” presei (de altfel aproape fățiș) informații despre votul pentru punerea sub acuzare. Acțiunea constituie o infracțiune conform legilor pe care acest „procuror” al Democraților ar trebui să le apere. Deci, conform practicii bolșevice, un infractor acuză un opozant politic de încălcarea legilor, ignorând atât faptele invocate cât și legile care s-ar aplica în caz!

7. O ultimă notă în această simfonie gotică o reprezintă bucuria oamenilor sistemului față de aparentul succes în paralel cu prăbușirea globală a influenței SUA.

Aceste zile sunt critice pentru poziția politică, economică și militară a SUA în lume.
Tot mai multe țări „se leapădă de dolar”, deschizând calea unui nou sistem financiar mondial… dar și a prăbușirii valorii dolarului.
Tot mai multe țări se despart economic de „influența” sau „dependența de” SUA, inclusiv așa-numiți „aliați tradiționali”.
În Ucraina războiul, crimele și distrugerea continuă. Desigur, continuă și câștigarea unor sume uriașe din traficul… am vrut să spun comerțul cu gaze naturale, petrol etc.
Apropo, tot mai multe țări își mută comerțul cu petrol în afara sistemului controlat de SUA și UE.
Erdogan, Președintele Turciei, refuză să îl primească pe ambasadorul SUA.
Etc.

Față de toate aceste lucruri, pare cel puțin ciudată concentrarea presei americane pe punerea sub acuzare a lui Donald Trump – act descris de mulți drept o infamie politică. La fel a politicienilor americani ai Partidului Democrat.
Dar, până la urmă, este treaba lor.

Și a Românilor, totuși, căci România este un fel de feudă a Familiilor Clinton-Biden, cam în genul Ucrainei. Doar că România este în NATO și, oarecum, în UE. (Oarecum, după cum tocmai a arătat Austria, dacă vă aduceți aminte. A fost, totuși, demult, tocmai în 8 Decembrie 2022, iar acum e deja Aprilie 2023!)

Logic, sau, dacă vreți, după bun-simț, patrioții din România ar trebui să fie foarte îngrijorați de situația din SUA.
Înaintarea Statelor Unite ale Americii în bolșevismul acesta dezlănțuit și nerușinat, cu folosirea abjectă a aparatului de stat împotriva opoziției politice, ar trebui să amintească de foarte mari suferințe din România.
Teroarea anilor ’40-’50, oarecum moderată după 1956, cu sutele de mii de Români duși în lagăre și pușcării, cu milioanele de Români torturați de Securitate și Miliție… Iată ce ar trebui să aibă în minte Românii văzând aceste scene care, paradoxal, ca într-un roman de Kafka, se petrec totuși în SUA.
Și dacă se petrec acolo, se vor repeta și în România.

Mai mult, poziția de lătrău isteric și prost a conducerii României – mai ales sub „Președinția” germană a ultimelor două mandate – a pierdut nenumărate ocazii economice și politice, a înmulțit datoriile și a izgonit aliați și chiar amici ai României.
Ceea ce înseamnă că în noua lume multipolară ce se ridică la orizont România deține o poziție nu doar rea, ci din ce în ce mai rea.

Problema cu cei care conduc acum SUA este că sunt fie infractori prea îngroziți de ceea ce au făcut, fie puternici cărora nu le pasă de prăbușirea SUA.
Dar care e problema cu patrioții din România?
Patrioți care nu se tulbură că în timp ce criminali de război precum Obama sau Clinton sunt liberi, singurul Președinte SUA făcător de pace din ultimele decenii este la un pas de pușcărie; ba chiar se bucură de asta.
Ca și cum faptul că „sistemul din SUA se dovedește și mai corupt” ar trebui să bucure!

Unii, într-un chip cu totul straniu, jubilează că Donald Trump a fost pus sub acuzare (adică este vinovat până se dovedește altceva!) pe motiv că „a criticat corupția din România”! În loc să o laude?
Sau pentru că a lansat fraza cu „omul care poate rezolva problema corupției din România”…
Cam așa se bucurau unii opozanți greci la venirea Turcilor în 1453 la Constantinopol.
Până au intrat Turcii, le-au violat soțiile și fiicele, i-au omorât…

Și revin la primele rânduri ale eseului de față: sunt lucruri ce ar trebui să fie bine așezate în noi.
Pentru orice om care se știe/crede patriot sau naționalist, primul lucru este Dumnezeu (fără Dumnezeu „patria” și „neamul” sunt cel mult vorbe, dacă nu concepte negative), apoi interesul național și patriotic.
Prin urmare, orice asemenea situație se judecă prin sita interesului național și patriotic, întru Dumnezeu, fără imixtiunea (otrăvită) a simpatiilor și antipatiilor proprii.
Altfel ne dovedim purtători și răspânditori de fățărnicie patriotarde, o fățărnicie totdeauna ucigătoare de suflete.

Și acum, în pragul unor mari schimbări ale lumii, când noi furtuni urmează să se abată peste Românime, așezarea sinceră înaintea lui Dumnezeu – și, prin El, înaintea Străbunilor din România Cerească – este nu doar o datorie sfântă, ci și o lucrare mai importantă ca niciodată.
Să umblăm ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni 5.16-17).
Iar pentru aceasta,
Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6.33)
Să ne ajute Domnul să facem aceasta și să Îl urmăm în Veșnicie!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea