Cry to Battle

IMG_20170725_224701_377 mic.jpg

Cry to Battle

Hurts not the loss of battles
Neither wounds in your chest
Like hurt this deformed hands
That want no fight, but rest

Whenever your heart is singing
What care you for a broken arm?
Why care for a dusten sword breaking
When your’re rising with a holier flag?

Defeat, is not to suffer
Neither the tears in the eye
The true defeats are only
The dreams you let to die.

IMG_20171117_092344_374 mic.jpg

Radu Gyr


Radu Gyr (1905-1975) is a Romanian hero, poet, dramatist, essayist, teacher and freedom fighter. Îndemn la luptă or, in our translation, Cry to Battle, is one of the many poems he wrote in prison, in the middle of an extermination regime, of martyrdoms and oppression.  Writen with blood of a true martyr, Cry to Battle became a symbol of never giving up your dreams, no matter what!
The translation of this inspirational and motivational poem is given to you by Mihai-Andrei Aldea and Alexandra Aldea. This translation is to be used freely, as long as you mention the source and translators. Thank you!
(Romanian version here)

Radu.Gyr_1937 mic.jpgRadu Gyr 1937

 

 

Românii şi reformele fanariote…

„Dar ce se întâmplă în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat în Muntenia, unde a aplicat cel mai hotărât „marile” sale „reforme”? După F. G. Bauer şi Jean Luis Carra, Constantin Mavrocordat găseşte 147.000 familii de contribuabili în Ţara Românească şi, după patru ani şi ceva de „reforme”, pleacă lăsând… 35.000! În Moldova, în acelaşi fel, găseşte cca. 200.000 familii de contribuabili şi lasă… 70.000! Această domnie mult lăudată a însemnat un asemenea genocid, cum nu s-a mai văzut în istoria Europei. Muntenia îşi pierde, după cum se poate calcula, 76,2% din populaţie, Moldova 65% ! „Eliberaţi” de sub „exploatarea boierească”, Românii intră sub exploatarea statului, moşnenii sau răzeşii pierzându-şi rostul lor în stat şi devenind aproape una cu clăcaşii. Ciocoii, ca arendaşi ori slujbaşi ai statului fanariot, se reped asupra tuturor, jefuind, ucigând, torturând, violând, dând foc. Oamenii care scapă cu viaţă, mai mult sau mai puţin schilodiţi, fug peste hotare, ajungând şi până în Siberia sau America, de cele mai multe ori pierzându-şi limba şi neamul. Doar pentru Românii din Timoc şi din alte câteva zone aceste fugi sunt un câştig, întărindu-le pentru câteva generaţii – sau chiar secole în cazul Timocului – rezistenţa în faţa deznaţionalizării impuse de „fraţii” filetişi de altă limbă. În acelaşi timp, fanarioţii colonizează – şi tratează mult mai bine decât pe Români – populaţii alogene, precum Bulgarii sau Sârbii fugiţi din Imperiul otoman (în Muntenia şi Oltenia), Rutenii fugiţi din Galiţia (în Moldova).

Am putea spune că, etnic vorbind, doar persecuţiile religioase din Transilvania salvează Muntenia şi Moldova de la nimicire. Căci ardelenii care vin de acolo sunt ceva mai bine trataţi decât românii munteni sau moldoveni , şi asta mai ales după ce roadele cumplite ale „reformelor” lui Constantin Mavrocordat sunt resimţite de următorii domnitori fanarioţi. Depopularea era atât de cumplită încât se impunea limitarea jafului şi crimei, măcar pentru ca să se mai poată găsi cineva de jefuit şi ucis. De aceea se ajunge chiar şi la o bună primire a ideii de colonizare a hughenoţilor francezi în cele două ţări româneşti, idee care s-a materializat în tratative diplomatice complexe între Franţa şi Imperiul otoman. Din fericire pentru noi, intervin pe ascuns şi alte puteri – precum Imperiul austriac şi Imperiul rusesc – ce aveau propriile planuri în privinţa celor două ţări româneşti (evident, nu prietenoase, dar în acest caz interesele lor chiar au coincis cu ale Românilor). Ca urmare, Franţa şi Imperiul otoman nu ajung să se înţeleagă în ceea ce priveşte condiţiile colonizării şi statutul ulterior al formaţiunii ce se va alcătui şi, ca urmare, „Noua Franţă” de la Dunăre, care ar fi nimicit Neamul Românesc, nu se mai naşte.

crucea-manafului

În schimb vin, şi chiar vin!, sprijiniţi de domnitorii fanarioţi, oameni din Imperiul habsburgic, din Imperiul rus şi chiar din Imperiul otoman: Kazari, Ţigani, Ruteni, Găgăuzi, Evrei, Bulgari şi mulţi alţii. Nici nu mai înşirăm colonizările, parcă nesfârşite, organizate de Viena şi ungurime în Crişana, Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Bucovina şi Banat… În paralel se impun Românilor, prin cele mai diverse presiuni, felurite religii şi spiritualităţi străine: Greco-Catolicism, Romano-Catolicism, Protestantism, Masonerie etc. Tradiţiile româneşti slăbesc sau chiar pier pe alocuri, înlocuite de tot felul de influenţe alogene. Totodată, aşa cum am arătat şi mai sus, clasele superioare se lasă duse de curentul vremii, se modelează după tipare străine, îşi astupă nările faţă de ceea ce este românesc – le pute! Cultură este doar ceea ce e cultură străină, ceea ce e românesc are valoare doar dacă are accent şi haină de import. Românii sunt învăţaţi să îşi plece nu doar capul, ci mai ales sufletul în faţa străinilor, în faţa lor ca persoane, în faţa legilor lor, cărţilor lor, ideilor lor…”

(Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

a se vedea şi Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan… 

Dacă prostia ar durea… sau dacă am face binele pe care îl putem face?

Am auzit foarte mulţi oameni spunând lucruri precum:

Cei mai mulţi oameni sunt proşti.”
Ehei! Dacă prostia ar durea, cel puţin trei sferturi dintre oameni ar umbla ţipând pe stradă!
Proşti, da’ mulţi!
Aici e nenorocirea, că proştii sunt cei mai mulţi, aşa că lumea merge după prostia lor.
Etc., etc., etc.

Cred că şi voi aţi auzit asemenea cuvinte, de foarte multe ori. Poate aţi făcut şi greşeala să le repetaţi.
Încă de mic, m-am mirat de un lucru: dacă majoritatea repetă asemenea afirmaţii, oamenii nu-şi dau seama că e foarte probabil să facă parte din grupul proştilor?

Este o chestiune matematică simplă: dacă 75% dintre oameni „sunt proşti” (apropo de cele „trei sferturi” pe care le-am tot auzit…), şi dacă 75% dintre oameni repetă „acest adevăr” (iar expresie des folosită pe temă), înseamnă că cel puţin 50% dintre oameni fac parte dintre proştii pe care sunt supăraţi…

Aveam, cred, 10 sau 11 ani când i-am spus mamei mele aceste gânduri. S-a uitat la mine cu un zâmbet uşor:
– Băiete, ai o minte care merge prea departe!
– Păi… nu am dreptate?
– Nu contează dacă ai dreptate în această privinţă, pentru că deja te-ai dus prea departe! Fiecare om e mai deştept decât unii şi mai prost decât alţii. Dacă te iei după genii, suntem proşti cam 99,99%. Aşa nu ajungi nicăieri!
M-am mirat, dar nu am putut găsi o greşeală în raţionamentul ei. Însă nici nu vedeam unde poate duce.
– Şi atunci? – am întrebat-o.
– Atunci totul este să faci binele pe care îl poţi face. Dacă înţelegi asta, eşti cel mai deştept om din lume.
Are dreptate.

Mihai-Andrei Aldea