Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul vrăjitorie, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

Despre arme, înarmare şi libertate

Despre arme, înarmare şi libertate

Se vorbeşte mult despre arme şi înarmare, în multe feluri. Se cuvine să fie înarmaţi civilii? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine garantează că structurile înarmate – Poliţie, Jandarmerie, Armată, Forţe Speciale – nu vor folosi monopolul armelor pentru a-şi impune puterea asupra civililor? Dacă da, se lasă arme civililor, cine garantează că aceştia nu le vor folosi haotic, în tot felul de crime sau chiar încercări de lovitură de stat?
Şi tot aşa, cu felurite păreri şi argumente, oamenii vorbesc, dezbat, se ceartă

Încercăm aici o mică prezentare obiectivă, bazată pe fapte şi încercarea de a aşeza toate lucrurile la locul lor. Desigur, nu încercăm să impunem o părere ci doar să prezentăm ceea ce credem că este adevărul. Faptele ni se par destul de limpezi în această privinţă, chiar dacă există nenumărate încercări de aruncare a unor „perdele de fum” pentru a zăpăci lumea. Şi tot limpede ni se pare că oamenii rareori iubesc adevărul, mai ales dacă primirea lui înseamnă răspundere, muncă, trezvie şi alte asemenea lucruri…

Ce sunt armele?

Armele sunt unelte de luptă.

De fapt, pot fi – şi de nenumărate ori în istorie au fost – unelte care, de nevoie, au fost folosite în luptă. Aşa au fost coasa de luptă sau furca Românilor, nunchaku ori sai-ul din Orient şi nenumărate altele.

Altele sunt unelte binare, ce pot fi folosite în felurite activităţi paşnice, dar şi în luptă, la fel de bine. Avem aici secera, cosorul sau toporul pentru Români, cuţitul pentru toţi oamenii, maceta, iar toporul şi alte unelte asemănătoare în întreaga lume.

În sfârşit, există unelte specializate pentru luptă, de la spadă, sabie sau buzdugan la puşcă, mitralieră, tun sau bombă.

În oricare dintre aceste forme, armele sunt unelte de luptă.

Ce este înarmarea?

Înarmarea este procesul de a obţine arme de către cel care nu are sau de îmbogăţire ori îmbunătăţire a stocului de arme deja existent.

După cum se vede, există şi aici trei mari categorii.
Înarmarea poate însemna trecerea de la „zero arme” la un număr oarecare de arme. Aici apar întrebări la care vom răspunde mai jos…
Tot înarmare este şi creşterea numărului de arme. Dacă cineva are o sabie şi îşi mai cumpără una – sau zece – înseamnă că se înarmează. Dacă un stat are o mitralieră şi îşi mai cumpără una – sau o mie – de acelaşi tip, înseamnă că se înarmează.
Dar, bineînţeles, înarmare este şi înlocuirea unei săbii de calitate slabă cu una mai bună, înlocuirea unei mitraliere învechite cu una modernă şi tot aşa; adică îmbunătăţirea calităţii armamentului este tot înarmare.

Acum, desigur, dacă am sări la întrebarea „se cuvine să fie înarmaţi civilii?” încă nu am putea răspunde chibzuit, pentru că mai trebuie lămurite câteva lucruri de temelie.

La ce sunt folosite armele?

Întrebarea, luată (prea) simplu, pare de râs. Desigur, armele sunt folosite pentru luptă! Deja s-a spus asta!
Dar, de fapt, întrebarea este mai adâncă.

a) Lupta pentru a obţine hrana din natură, privită adesea (astăzi) doar ca muncă, cuprinde, în fapt, două feluri de luptă propriu-zisă: vânătoarea şi pescuitul. Fiecare dintre acestea folosind armele sale.

Bineînţeles, există ţări în care luxul este atât de răspândit încât vânătoarea pentru hrană pare a fi cu totul fără rost. Acolo vânătoarea este îndreptăţită moral, se spune, doar de nevoile de reglare a fondului faunistic astfel încât să nu apară dezechilibre catastrofale (număr prea mare de prădători – ce ar nimici ierbivorele – sau, respectiv, de ierbivore – care ar distruge vegetaţia –). Dar, totodată, şi în trecut, şi astăzi, au existat şi există ţări şi populaţii care fără vânătoare (şi pescuit) ar muri de foame.
Deci, o primă folosire a armelor este aceea de a da, prin vânătoare (sau pescuit) hrana de care au nevoie oamenii.

b) De aici vine şi următoarea folosire a armelor, aceea de apărare împotriva fiarelor sălbatice sau chiar a celor domestice, uneori (de pildă, a celor turbate sau a unor exemplare excepţional de agresive).

c) Următoarea întrebuinţare este, bineînţeles, aceea de apărare împotriva „oamenilor răi”, adică împotriva atacatorilor umani. Poate fi vorba despre un tâlhar sau un bătăuş de pe o stradă întunecată, despre unul care a intrat în curtea sau în casa omului, despre o ceată de tâlhari sau bătăuşi, despre o grupare teroristă, despre un comando inamic, despre o armată duşmană…
Deosebirea dintre toate aceste forme înşiruite aici este doar superficială – număr, pretext, calitatea pregătirii de luptă şi a dotării tehnice. În esenţă, este vorba despre o agresiune în faţa căreia se pot folosi armele ca mijloc de apărare.

d) De vreme ce am amintit despre tâlhari, bătăuşi, terorişti etc., este limpede că armele pot fi folosite şi ca unelte pentru a jefui, ucide, cotropi.

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Este o întrebare extrem de importantă, la care ne temem că cei mai mulţi nu se gândesc serios, ci doar circumstanţial.
Răspunsul este îngrozitor pentru orice om raţional: depinde de sistemul moral al fiecăruia!
Altfel spus, nu există o normă morală universală în această privinţă!

Şocant?
Da, pentru cei care trăiesc desprinşi de realitate poate să fie un şoc acest adevăr.
Însă dacă ar fi gândit puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că dacă exista o normă morală universală în privinţa folosirii armelor – şi, implicit, în privinţa folosirii luptei sau violenţeinu ar fi existat oameni care să facă ceea ce alţii spun că este rău. Este evident…

De pildă, războiul de jaf şi cotropire este privit de mulţi ca „foarte rău”, „răul absolul”, „evident rău” etc. Această poziţie morală este privită ca înţeleasă de la sine, ba chiar ca „general umană”. Ca şi cum toţi oamenii ar crede că războiul de jaf şi cotropire este rău…
Cu toate acestea, Turcia sărbătoreşte cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, organizează petreceri de masă în cinstea acestui război de jaf şi cotropire, având în stradă milioane de Turci care se bucură de amintirea crimelor în masă, violurilor în masă, distrugerilor în masă şi jafurilor în masă pe care înaintaşii lor le-au săvârşit…
Şi acest caz nu este o excepţie, este regula turcească!
Un vinovat de crime împotriva umanităţii, un invadator ucigaş de pe urma căruia au suferit popoare întregi, Sultanul Soliman (1520-1566) este glorificat de Turci şi până şi violurile cele mai cumplite săvârşite de acesta sunt cuprinse în termeni precum „domnia iubirii”…
Iar turistul care străbate Turcia va fi întâmpinat de localnici cu nesfârşite laude privitoare la felul în care înaintaşii lor au cucerit localităţile, cetăţile, provinciile etc, au nimicit pe cei cuceriţi ş.a.m.d.

„Bine, dar asta este o excepţie islamică!” vor spune unii, desprinşi de realitate.
Trecând peste exemple din culturi precum cea zoroastristă, hindusă, animistă etc., o să venim la un alt exemplu, devenit clasic, intrat în cultura tuturor ţărilor lumii prin mijlocirea unor filme care fac apologia jafului şi cotropirii.
Este vorba despre Războiul Troian.

Scenariul intrat în mentalul colectiv este clar:
o femeie [Elena] îşi părăseşte soţul pentru alt bărbat; soţul vrea să o recupereze cu forţa, ceea ce ar însemna condamnarea ei la o viaţă de viol perpetuu; respectând voinţa liberă a femeii, Cetatea Troia refuză să o predea, ca pe un obiect, fostului soţ; ca urmare, acesta, împreună cu alţi „eroi” (conform normelor legale din multe ţări ale lumii, complici la infracţiune) atacă Troia, o cuceresc, ucid pe toţi bărbaţii pe care îi pot ucide, violează toate femeile pe care le pot viola, jefuiesc tot ce pot jefui şi distrug tot ce pot din ceea ce nu le trebuie.
Concluzia comună?
Cotropitorii jefuitori, violatori şi distrugători sunt nişte eroi. Troienii sunt dispreţuiţi.
Năucitor?
Realitate.

Realitatea este că deşi morala creştină [ortodoxă] osândeşte jaful, violul, cotropirea etc., ele au fost socotite „de bine” până de curând, în cele mai multe ţări şi civilizaţii ale lumii. Inclusiv în cele care, desprinse de Ortodoxie sub influenţa migratorilor germanici (Franci, Ostrogoţi, Vizigoţi, Vandali etc.) au adoptat un amestec (sincretism) religios creştino-păgân, în forma Catolicismului şi, ulterior, a Protestantismului.
Realitatea este că deşi la un anumit nivel toţi oamenii ştiu că jaful, violul şi cotropirea sunt rele – de pildă atunci când eşti subiectul lor –, pe de altă parte majoritatea le acceptă, făţiş ori cu felurite pseudo-justificări, atunci când se bucură de ele (a se vedea profiturile vest-europenilor din Irak sau Afganistan, proliferarea industriei pornografice bazată pe viol şi alte asemenea laturi ale realităţii cotidiene).
Am prezentat, foarte pe scurt, acest haos moral pentru ca cititorul să îşi dea seama cât de greu este răspunsul la întrebarea

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Trecând peste fariseismul imensei majorităţi, încercăm să plecăm de la nivelul la care recunoaştem răul drept rău. Fără a uita că alţii au alte păreri!
Prin urmare, după standardul nostru moral vom spune că folosirea armelor în situaţiile prevăzute la punctele a), b) şi c) sunt corecte, dacă nu se trece de o anumită măsură.
De pildă, pentru punctul a), ni se pare limpede că vânătoarea din necesitate, pentru carne sau echilibrarea fondului faunistic, se poate transforma în ceva rău atunci când vânătorul începe să vâneze maniacal (precum vânătorile nebuneşti de zimbri/bizoni din SUA sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX; se ajunsese la „trenuri de vânătoare”, care opreau lângă turmele de bizoni, ucideau cât mai multe exemplare, apoi plecau mai departe lăsând trupurile să putrezească pe câmpuri).
Tot aşa, pentru punctele b) şi c), trecerea de la apărare la abuz a fost înregistrată de multe ori şi este o realitate ce nu poate fi negată.
Avem, prin urmare, o situaţie tulbure pe mai multe planuri.

Pe de-o parte, moralitatea lumii este cel puţin îndoielnică, iar un standard moral comun este un vis foarte departe de realitate.
Pe de altă parte, deşi din patru categorii de folosire a armelor avem trei corecte, chiar şi în cazul acestora se poate trece foarte uşor de la bine la rău.
În sfârşit, însăşi această stare tulbure şi aceste treceri fac necesară apărarea în faţa celor care au un sistem de valori morale axat pe jaf, cotropire etc., şi respectiv a celor înclinaţi spre abuzuri.

Putem oare, acum, să concluzionăm asupra înarmării civililor?
Credem că nu, pentru că mai există trei aspecte foarte importante: ce este Statul (în raport cu civilii, în primul rând), ce îl face dictatorial (sclavagist) sau democratic (liber) şi ce este libertatea.

Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Trebuie să observăm că în cele mai multe discuţii despre înarmarea civililor se iveşte o opoziţie între Stat şi civili.
Pentru mulţi, este natural ca Statul să deţină arme, iar cetăţenii nu.
Care este logica acestei afirmaţii?
Faptul că ei consideră că Statul este de încredere, iar civilii nu.
(Nu discutăm aici aspectul evident şi constant ignorat că şi civilii şi angajaţii „Statului” sunt, indiferent de funcţii sau lipsa lor, tot oameni, cu acelaşi dez/echilibru psihic şi nivel (i)moral.)

Desigur, cei mai mulţi dintre ei habar nu au ce înseamnă civil, crezând adesea că civil şi cetăţean este acelaşi lucru (motiv pentru care există şi paranteza din subtitlul de mai sus).
Totuşi merită amintit că prin civil se înţelege un cetăţean care nu este nici militar, nici cleric; aceste ultime două categorii de cetăţeni au un statut diferit de al civililor.
Altfel spus, într-o definiţie corectă (ce este corect în această lume?),
civilul este cetăţeanul fără obligaţii militare.
(Se consideră faptul că în religia lor clericii au un statul similar celor al militarilor din structurile armate.)

Ca urmare, spre a cunoaşte dacă civilul are dreptul firesc la înarmare, ar trebui să ştim dacă lipsa de obligaţii militare înseamnă şi lipsa de drepturi militare. Altfel spus, dacă nu are obligaţiile de înarmare ale unui soldat, poliţist sau jandarm, înseamnă că automat nu are dreptul să se înarmeze?
Ei bine, un asemenea mecanism juridic nu există. Ca să luăm un exemplu simplu, faptul că nu există obligativitatea votului nu înseamnă că nu ai dreptul să votezi!
Deci lipsa obilgaţiei nu înseamnă interdicţie! Este o realitate pe care trebuie să o ţinem bine minte. Mai ales pentru că revenim la întrebarea de mai sus: Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Dincolo de felurite psedo-definiţii realitatea este că
Statul este o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

După cum se vede, este o definiţie foarte generală.
Într-un stat dictatorial (sclavagist), autoritatea este impusă cetăţenilor prin forţă.
Într-un stat democratic (liber), autoritatea vine de la cetăţeni şi este păstrată prin froţă.

Într-un stat dictatorial autoritatea este deţinută de un om sau un grup restrâns, care folosesc grupuri înarmate – plătite bine – spre a impune majorităţii largi voinţa lor; legile au valoare doar pentru majoritate, grupul dictatorial folosindu-le împotriva acestei majorităţi şi ignorându-le atunci când i-ar afecta.

Într-un stat democratic autoritatea este deţinută de popor (cetăţeni), iar Statul, cu toate organizaţiile care îl alcătuiesc, se află în slujba poporului, folosindu-şi forţa spre a apăra voinţa poporului în faţa celor care – din lăuntru sau din afară – ar încerca să o încalce.

În amândouă aceste largi categorii, Statul este, în esenţă, acelaşi lucru:
o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

Aparatul de stat este un ansamblu de grupuri/instituţii/organizaţii care funcţionează după cum i se ordonă de sus. Conducerea de stat este, de fapt, cea care face deosebirea între statul dictatorial şi statul democratic. O conducere de stat care este condusă de popor şi interesele sale, de cetăţeni şi interesele acestora, este o conducere de stat democratică şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca democratic. O conducere de stat care este condusă de voinţa propriilor membri, fără subordonare faţă de voinţa populară, este o conducere de stat dictatorială şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca dictatorial.

Trecerea de la un statut la celălalt se poate face foarte uşor. Forţele armate sunt nevoite să urmeze ordinele superiorilor, care la rândul lor ascultă de conducerea de stat. La fel, birocraţii sunt la ordinele superiorilor, care de asemenea ascultă de conducerea de stat.

Şi atunci, apare întrebarea de bun simţ:

Ce poate opri conducerea de stat să preia puterea şi să devină dictatorială?

ce poate opri un grup de persoane, ajuns conducere de stat, să îşi pună propriile avantaje pe primul plan şi să preia puterea?

La această întrebare – sub orice formă ar fi pusă – există mai multe încercări de răspuns. De la separarea puterilor în stat şi până la constituirea unor mijloace de supraveghere a puterii.
În imensa lor majoritate, aproape toate aceste încercări de răspuns s-au dovedit, practic, în realitate, false ori insuficiente.
De pildă, separarea puterilor în stat funcţionează doar dacă un grup nu ajunge să preia conducerea simultan în toate sau majoritatea acestor puteri. Există destule cazuri în care un grup a preluat conducerea politică şi conducerea militară prin felurite mijloace şi a putut astfel instaura propria dictatură.
În ceea ce priveşte naiva – ca să nu spunem vinovata – idee a „supraveghetorilor puterii”, venim cu celebra întrebare „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”
Corpurile „de supraveghere” s-au transformat adesea din „câinii de pază ai democraţiei” în „câinii de pază ai dictaturii”.

Singurul sistem dovedit ca sigur de-a lungul istoriei de a închide căile de instaurare a dictaturii este înarmarea poporului. Desigur, aici nu introducem factorul extren, în care forţe armate străine covârşesc puterea poporului; discutăm numai la nivel intern.

Dar atunci când toţi cetăţenii sunt înarmaţi, puterea lor de luptă însumată depăşeşte puterea de luptă a organelor de stat. Ca urmare, puterea de luptă a organelor de stat poate fi folosită eficient împotriva excepţiilor – cei care încalcă rânduiala impusă de voinţa populară – dar nu poate fi folosită eficient împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, o asemenea încercare este sortită eşeccului.

Desigur, înarmarea poporului ridică o serie de obiecţii.
Pe de-o parte, un popor cu o moralitate scăzut va folosi armele imoral; răzbunări, jafuri, crime sunt doar câteva din posibilităţi. Faptul că ceilalţi cetăţeni sunt şi ei înarmaţi echilibrează însă şansele; manifestări de acest fel apar doar atunci când există o ruptură socială masivă între grupuri dezarmate şi respectiv înarmate, între grupuri sociale active şi respectiv pasive. Atunci când înarmarea este generală infracţionalitatea cu mână armată este cel puţin la nivelul unei ţări cu cetăţeni dezarmaţi, dacă nu şi mai redusă. Asta şi pentru că foarte mulţi dintre cei care se ocupă de tâlhării sunt, în fond, laşi care îşi tem pielea şi profită chiar de superioritatea pe care o obţin prin înarmare în faţa celorlalţi.
Pe de altă parte, poporul poate fi manipulat spre a susţine cauze greşite, spre a înlătura un regim politic benefic şi a-l înlocui cu altul negativ etc. Aici trebuie însă observat că dreptul la greşeală este parte a libertăţii umane şi că pe acelaşi criteriu se poate cere şi desfiinţarea dreptului la vot; pentru că, desigur, poporul poate fi manipulat spre a vota greşit.

Însă pentru a înţelege aceste aspecte cât mai bine ar trebui să ştim

Ce este libertatea?

Libertatea este puterea de a gândi, vorbi şi lucra după propria voinţă.

După cum se vede, libertatea este mărginită de puterile lăuntrice ale omului şi de puterile din afara omului.
Cineva poate dori din toată voinţa lui să rezolve o problemă de chimie sau matematică, dar să nu poată acest lucru; fie din neştiinţă, fie din lipsa unor capacităţi de calcul sau înţelegere etc., ca pricini lăuntrice, sau pentru că cineva din afară nu vrea să îi dea toate datele, ori mijloacele de calcul de care are nevoie etc., ca pricini din afară.

Prin urmare, libertate deplină sau absolută nu există. Dar!
Atunci când libertatea este limitată de factori obiectivi, este un caz, atunci când este limitată de factori subiectivi, este altul.

Altfel spus, prima unealtă a libertăţii este discernământul.
Fără discernământ omul pur şi simplu nu are cum să înţeleagă libertatea sau lipsa libertăţii, nici factorii care determină una sau alta dintre aceste situaţii.
Aceleaşi principii, fără excepţie, funcţionează şi în privinţa libertăţii unui grup – o obşte, o asociaţie, un popor etc.
Şi aici libertatea este un cumul de factori, iar în înţelegerea şi aplicarea lor discernământul este esenţial.
Ca exemplu vom folosi una din cele mai eficiente şi răspândite capcane împotriva libertăţii umane: dreptul la vot.

Ce este dreptul la vot?

A vota înseamnă a garanta pentru cineva.
Dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva.
La nivel de drept politic,
dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva ca reprezentant politic al celui care votează.

Pragmatic, prin vot eu garantez că domnul X ori doamna Y mă reprezintă în conducerea locală sau de stat. Eu îi dau girul, iar el/ea mă reprezintă, lucrează în conducerea locală sau de stat în conformitate cu înţelegerea dintre noi.

Desigur, pentru ca acest sistem să funcţioneze există cel puţin două condiţii, dacă nu trei, aproape niciodată îndeplinite:
1) Ca cel care votează să aibă discernământ, astfel încât să aleagă programul şi reprezentantul potrivit intereselor sale (personale şi cetăţeneşti);
2) Ca programul electoral să aibă valoare de contract iar nerespectarea lui să aibă consecinţe legale.
3) Ca în campania electorală să se studieze programul şi capacitatea de îndeplinire a acestuia de către candidat, nu să se facă propagandă paralelă subiectului.

Fără a vorbi despre punctul 3) şi campaniile electorale aproape strict manipulative din întreaga lume, o să observăm în primul rând problemele uriaşe ridicate de primele două puncte.

Este evident că fără discernământ „dreptul la vot” devine o păcăleală.
Un om cu un discernământ redus va fi uşor de manipulat, iar votul îi va da numai iluzia libertăţii, dar nu şi libertate.

Este evident că fără răspundere legală (preferabil penală) pentru promisiunile electorale, orice candidat va fi nevoit, pentru a avea o minimă şansă în alegeri, să manipuleze, să promită orice. Altfel, evident, va pierde în faţa celor care fac aceste lucruri.

Desigur, teoretic, există posibilitatea unei coincidenţe între promisiunile electorale, intenţiile reale ale candidatului şi, respectiv, capacitatea de îndeplinire a acestora. Doar că, evident, sunt cazuri excepţionale. Lucru ce se poate constata practic, în toate ţările lumii şi în toate timpurile în care dreptul de vot nu a fost însoţit de răspundere legală pentru promisiunile electorale (şi de discernământ).

Pentru a atinge şi punctul 3), observăm că el este mai puţin important dacă sunt îndeplinite punctele anterioare, respectiv discernământul şi răspunderea legală pentru angajamentele electorale. De ce? Pentru că nimeni nu va băga tone de bani într-o campanie electorală câtă vreme oamenii au prea mult discernământ pentru a se lăsa manipulaţi şi, respectiv, îl paşte şi puşcăria dacă îşi încalcă promisiunile electorale. Şi chiar dacă va băga tone de bani, fie va fi obligat să facă ceea ce a promis, fie va pierde totul.
Dar, bineînţeles, punctul 3) devine esenţial atunci când punctele 1) şi 2) nu sunt satisfăcute. Atunci, într-adevăr, manipularea este deplin posibilă şi evident nesancţionabilă.

Dat fiind că în imensa majoritate a cazurilor „ţările democratice” nu respectă niciunul dintre aceste puncte, putem să ne dăm seama că iscusinţa unor grupări a transformat treptat, în secolele XIX-XX, vechile dictaturi brutale în forme intermediare, de dictatură mascată – sau, cum spunea un mare criminal din România, „cu faţă umană”. În aceste sisteme dictatoriale civililului – şi tuturor cetăţenilor – li se lasă iluzia libertăţii printr-un sistem de vot „liber”.

Vot, armă, istorie

Merită înţeles un fapt esenţial:
Votul este infinit mai puternic decât o bombă (şi cu atât mai mult decât orice armă mai slabă).

Pentru că o bombă poate influenţa viaţa unor oameni pe termen scurt şi poate produce distrugerea unui număr limitat de oameni; în schimb, votul influenţează viaţa tuturor oamenilor pentru totdeauna.
Urmările unei bombe pot fi şterse din societate; urmările unui vot, niciodată.
Prin vot se hotărăşte – într-o ţară liberă, desigur – toată politica naţională.
Altfel spus, votul hotărăşte istoria.

Aţi putea spune „votul hotărăşte istoria doar pentru un mandat”, însă este o greşeală aici: orice mandat se bazează pe cele anterioare.

Altfel spus, faptul că Iliescu a fost votat în 1990 nu va putea fi schimbat niciodată şi afectează pentru totdeauna istoria României. Pierderea în 1990-1992, din cauza lui Ion Iliescu, a reunirii cu România a provinciilor ocupate de sovietici şi a altora care doreau această unire (precum Regiunea Odesa în acei ani) este ireparabilă. Chiar dacă unirea se va face cândva, ea nu va fi aceeaşi; istoria va fi alta, cu toate suferinţele cumplite provocate oamenilor din aceste provincii de regimurile demente de la Kiev şi Moscova (cu marionetele lor sinistre de la Tiraspol, Odesa, Cernăuţi etc.).

După cum se vede, votul are consecinţe pentru totdeauna, incomparabil mai puternice decât cele ale armelor cunoscute până acum.

Întrebarea este, cum se face că arma, care este mult mai slabă, este ţinta atâtor precauţii din partea autorităţilor, în vreme ce votul nu?

Cum se face că pentru a avea drept de deţinere – doar de deţinere! – de armă în Republica România trebuie să faci un curs special, să dai examen pshiologic şi psihiatric şi să îndeplineşti un lung şir de formalităţi asiguratorii, iar pentru vot nu îţi trebuie niciun curs, nicio testare, nicio formalitate?

Dacă votul ar conta, ar trebui să fie condiţionat de o serie de cursuri şi testări.
Cursurile minimale ar fi de Istorie Naţională, de Etnologie (dacă nu cunoşti ethosul, spiritualitatea naţiunii tale, votul va fi anti-naţional), de Noţiuni fundamentale de Politică, Administraţie, Economie şi Finanţe.
Testările minimale, în afară de cele la aceste materii, ar fi cel psihologic şi respectiv psihiatric.
Evident, candidaţii la funcţii în Stat şi administraţie locală ar trebui testaţi cel puţin la fel de serios.

Repetăm: votul este mai puternic decât o armă; ca urmare, votul adevărat va fi condiţionat corespunzător.
Pentru orice om onest, concluzia, oricât de tristă şi de dureroasă, se impune de la sine:
autorităţile condiţionează arma şi nu condiţionează votul pentru că armele funcţionează iar votul este o păcăleală.

Constatări de sfârşit

Faptul că votul este o bătaie de joc este văzut foarte clar de către cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii (neocomuniste) România. Este parte a realităţii de zi cu zi.
Faptul că dacă poporul era înarmat votul nu ar fi putut fi o bătaie de joc este înţeles de către puţini. Mentalitatea de sclav câştigă tot mai mult teren.
Oamenii şi-au pierdut simţul libertăţii odată cu dezarmarea masivă din 1990, cu desfiinţarea Gărzilor Patriotice, cu bătaia de joc până la desfiinţare faţă de stagiul militar etc.

Este evident că înarmarea fără asigurarea răspunderii depline a celui înarmat este o greşeală gravă, pe care o putem numi deschis crimă (o dovadă simplă fiind ISIS ori trupele bolşevice înarmate). Este evident că votul fără disernământ şi fără răspundere legală pentru promisiunile electorale este doar praf în ochii sclavilor, doar o formă de a-i păcăli că sunt liberi. Este evidentă că înarmarea începe de la cunoaşterea Istoriei Naţionale, a cunoaşterii şi înţelegerii ethosului naţional – din care derivă toate nevoile reale ale Neamului şi Ţării, deci şi toate obligaţiile Statului.
Aflaţi la sfârşitul eseului de faţă nu răspundem la întrebările puse la început.
Am prezentat faptele, concluziile vă aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Artele marţiale pornesc de la o bază simplă, aceeaşi pentru toate: corpul omenesc şi legile fizicii

KM: Cum era antrenamentul pe vremea aceea? [în timpul şi după Al doilea război mondial n.n.]

R: Cum să fie… nu se practicau prea multe tehnici sau combinaţii. Varietatea era minimă… O oră de kiba dachi, o mie de lovituri de pumn, o mie de lovituri de picior… şi cam asta era tot! Câteodată repetam un kata de o sută de ori. Aşa era antrenamentul mai mereul. La primul meu antrenament, instructorul mi-a arătat poziţia călăreţului, kiba dachi, şi m-a lăsat să stau aşa o oră încheiată! Am fost atât de furios, că nici nu ştiu de ce m-am mai întors în ziua următoare. Nu ţi se dădea niciun fel de explicaţie. Pe vremea aceea altfel se proceda. Elevul trebuia să înţeleagă singur, şi pentru asta trebuia să-şi studieze maestru în viaţa de zi cu zi – cum lucrează, cum trăieşte, cum se exprimă în diverse împrejurări. După trei sau patru ani, maestrul începea treptat să predea tehnicile, dar fără multe detalii – poate doar câteva explicaţii punctuale. Nu le plăcea să antreneze sau să predea ştiinţific. Trebuia să descoperi singur modul corect de lucru, să simţi tehnica. Şi, desigur, nu se puneau niciodată întrebări.

     Din fericire pentru mulţi, în ziua de astăzi se predă altfel, cu mai multe explicaţii, cu mai mult ajutor din partea instructorului. Ce e curios e că principiile sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Avem concepţii noi, tehnici de predare noi, dar principiile fundamentale sunt aceleaşi. Câteodată mă gândesc de unde ştiau vechii meeştrii atâtea despre fizica şi dinamica acestui corp omenesc.

KM: Credeţi că aceleaşi principii se aplică şi la celelalte stiluri de karate?

R: Absolut! Principiile sunt aceleaşi. Goju-Ryu, Shito-Ryu, Shotokan, Wado-Ryu etc., toate au la bază aceleaşi principii. Explicaţiile sunt uneori puţin diferite şi forma exterioară diferă. De exemplu, în Goju-Ryu se utilizează mişcări scurte, pentru că e un stil conceput pentru lupta de aproape. Cei de la Goju-Ryu caută să dezvolte forţă musculară pe tehnici scurte. Shotokanul pune mai mult accent pe tehnici mai ample şi pe acţiuni dinamice, obţinând forţa în principal din rotaţia şi translaţia corpului.

     Însă orice karateka, indiferent de stil, trebuie să fie în stare să dezvolte forţă atât pe distanţă mare, cât şi pe distanţă mică, prin acţiuni musculare puternice. Trebuie să ne gândim la diferite moduri de a genera forţa. Pentru a genera forţă fizică, externă, toate acţiunile trebuie să se bazeze pe reacţiunea în sol. Acesta este principiul fundamental al impulsului şi, după cum postulează legile lui Newton, în absenţa unei forţe din exterior nu poţi genera energie şi impuls. În karate, toate acţiunile au la bază reacţiunea solului. E ceva esenţial de reţinut.

––––––––––                             ––––––––                        –––––––––––––

Interivul este dat de Hidetaka Nishiyama, o legendă a Shotokanului, care a trăit între 1928 şi 2008. A studiat karate shotokan cu însuşi Gichin Funakoshi, cel care a preluat formele de „karate popular” din Okinawa şi le-a introdus în Japonia în forma modernă, numită karate (din 1922). Este unul dintre întemeietoriik JKA, în 1949, membru în conducerea acesteia, fondator al AAKF în 1961, cofondator şi primul director executiv al PAKU (PanAmerican Karate Union) etc., etc. Deşi a refuzat repetat – dintr-o modestie extremă – gradul de 10 dan, l-a primit atât din partea ISKA (Internationa SanTen Karate Association) cât şi din partea ITKF (post-mortem). Un adevărat erou modern, a primit în 1999 din partea Senatului SUA Drapelul de pe Capitoliu, ca recunoaştere a serviciilor valoroase aduse Forţelor Armate ale SUA şi respectiv a contribuţiei înalte la promovarea karate-ului în America. În 2000 primeşte de la Împăratul Japoniei Ordinul Comorii Sacre – una dintre cele mai înalte distincţii nipone ce poate fi acordată unui civil.

Citatul este preluat din Legendele Shotokanului, vol. I, de Jose M. Fraguas, traducere Monica Hriscu, Ed. Curs, Cluj-Napoca, 2015 (p. 148-149)

Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Vom încheia aici mica încercare de reamintire (sistematică) a artelor marţiale româneşti vechi. Consemnăm pe scurt părţile dinainte:
– despre artele marţiale (româneşti) în linii mari (aici);
– despre animalele ce i-au însoţit pe Români în lupte (aici);
– despre spadă, sabie şi alte arme asemănătoare (aici);
– despre ghioagă, buzdugan, bâtă (aici);
– despre cuţit (aici)
În rândurile ce urmează amintim, foarte pe scurt, despre lance, suliţă, arc, arbaletă, arme de foc, lupta cu mâinile goale, praştie, bici, laţ, îmblăciu etc.

e. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un „gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit „Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea „din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit „coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen1, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea „opritoare„, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a „venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul „să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.
Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

f. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic „de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii „mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială („Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria „turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, „tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, „tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

g. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit „trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare („proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere „în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din „harţă” sau „bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi „luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea „lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil „în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu „lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic
Iese seara pe colnic
Fără puşcă ori pistoale
Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

h. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut „jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. „Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, „roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, „coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru „prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.
Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.
Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Mihai-Andrei Aldea


1 Un stânjen însemna cam 2,2-2,3 metri.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: