„Arte marţiale europene = Arte marţiale (v.) dezvoltate de oamenii (v.) din Europa. Cele mai vechi mărturii ale tehnicilor de luptă şi armelor de vânătoare (v.) şi război (v.) se pierd în negura Preistoriei europene. Cu siguranţă culturile pre-indo-europene aveau propriile stiluri de luptă. Asemenea stiluri sunt însă consemnate în Antichitate pentru toate marile populaţii europene, extrem de active în sfera războiului şi luptei (v.). Traco-Ilirii, Grecii, Galii, Germanicii, Etruscii, Romanii şi Scito-Sarmaţii sunt, toţi, parte a unor culturi în care lupta, luptătorul (v.) şi armele joacă un rol esenţial. Sporturile de luptă (v.) sunt prezente la toate aceste grupuri. În Romania (v.) se va realiza o sinteză a artelor marţiale europene antice, prin întâlnirea atât în şcolile de gladiatori, cât şi în armatele (v.) romane, a luptătorilor şi tradiţiilor marţiale din toate marile populaţii europene. De asemenea se vor aduce aici şi arte marţiale orientale, precum cele ale Scito-Sarmaţilor – care sunt mixte, euro-asiatice –, ale Evreilor (v.), ale Armenilor (v.), ale Parţilor (v.) etc., dar şi arte marţiale africane, precum cele create de Cartaginezi – Fenicieni de origine, dar aşezaţi în Africa de Nord şi amestecaţi, etnic şi cultural, cu populaţiile locale –, de Egipteni etc. Sinteza creştină a Sfântului Împărat Constantin cel Mare dă o nouă dimensiune, creştină, tradiţiilor marţiale europene. Invaziile Germanicilor şi ale unor populaţii asiatice determină vaste schimbări în istoria Europei, inclusiv în cele ale artelor marţiale. Prezentarea transformărilor petrecute vreme de mii de ani şi nenumărate războaie şi confruntări atât fizice cât şi culturale, religioase, tehnice etc. trece mult peste limitele lucrării noastre. Pe scurt, artele marţiale europene se menţin dinamic, trecând prin numeroase transformări tehnice şi conceptuale. Către începutul Epocii Moderne liniile principale cuprind scrima – lupta cu arme albe mai ales de lungime medie sau mare –, tragerea cu arcul, lupta corp la corp fără arme sau cu arme mici (deşi acestea nu sunt singurele). Dezvoltarea armelor de foc (v.) face să treacă în umbră artele marţiale europene, devenite prea puţin interesante pentru desfăşurarea directă a războiului. Ofiţerii sunt cei care pun accentul pe ele, pentru dezvoltarea lor personală, iar la celălalt capăt al spectrului social, cei aflaţi la marginea societăţii – fie ca luptători împotriva asupririlor, fie ca infractori. Dar ofiţerii insistă pe scrimă, sporturile şi artele de contact fiind adesea socotite sub demnitatea lor; cel mult acceptă boxul (v.), adesea mai mult ca spectacol decât drept practică personală. Contactul Britanicilor şi apoi al Americanilor cu artele marţiale asiatice se face pe fondul acestei slăbiri puternice a prezenţei artelor marţiale europene tradiţionale în cultura vest-europeană şi americană. Ca urmare, Apusenii redescoperă gustul artelor marţiale pe filieră orientală, tendinţă foarte puternică mai ales în secolul XX. La începutul secolului XXI se iveşte o mişcare de recuperare a artelor marţiale europene, înfiinţându-se diferite organizaţii şi structuri dedicate. Principalele linii vizate sunt scrima şi tragerea cu arcul.„

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă