Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

Un stagiu de legendă

sau

Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

TGP 27 28 04 2018

În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca peEugen Sechila un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

incurajari.JPG
Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărareSamir Mekki.JPG predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militară şi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

creasta militara.JPGNi se explică regulile deplasării militare în raport cu creasta unei înălţimi

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

20180427_183127 (1)Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

TricolorulTricolorul – peste cortul-bază, în inima luminişului, în inimile noastre

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Mai sunt ostaşi români

Mai sunt ostaşi români

Sub cerul uitat al Patriei,
pe iarba uscată a pământului vândut
printre sufletele moarte
– ce trăiesc doar internet
sau telenovele străine,
atât de străine! –
între nesfârşite
lanţuri de minciuni
mai sunt ostaşi români.

Luptând aici sau peste hotare,
îndreptând un gard,
înfruntând valuri,
sau foc, sau zăpadă,
ridicând o Cruce
– atât de grea, atât de mare –
şi totdeauna
călcaţi în picioare de
(cât de mult doare!)
politicienii
votaţi orbeşte
de suflete moarte
– ce trăiesc doar internet
sau emisiuni tv –
mai sunt ostaşi români.

Departe,
aproape
– oriunde-i un Român este o Românie,
oriunde e floare e nădejdea Învierii,
oriunde-i un oştean e speranţa libertăţii
a demnităţii
a iubirii de Neam
a iubirii de Ţară… –
mai sunt ostaşi români.

Uitaţi de sufletele moarte,
acoperiţi de-ale noastre păcate,
îngropaţi cu maşini stricate
şi avioane-sicriu,
vă salut cu mâna la chipu
mărunt soldat în rezervă
până dincolo de moarte grănicer
şi ştiu
sau sper
mai sunt ostaşi români.

Prezent la apel,
vă iubesc!
Şi sper!

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre Sfântul Mare Mucenic Alexandru şi artele marţiale

Textul este preluat din „Ortodoxia şi artele marţiale„, carte în curs de reeditare şi care poate fi găsită online aici, pe site-ul academia.edu (gratis, e nevoie doar de un cont pe site).

[…]

Acesta [Sfântul Mare Mucenic Alexandru] era „creştin încă din copilărie şi temător de Dumnezeu1. Dar, în acelaşi timp, era un luptător atât de bun şi de respectat încât făcea parte dintre cei aleşi şi de încredere. De aceea s-a şi numărat printre ostaşii care urmau să aducă jertfă lui Jupiter (Zeus) la templu împreună cu împăratul. Şi, dincolo de cele obişnuite sau tipice martiriului ostaşilor creştini2, credem că se cuvine să arătăm aici ca o mărturie pentru ceea ce căutăm noi să aflăm următoarele: în toate cuvintele prin care Sfântul Mucenic Alexandru a mustrat pe prigonitori şi rătăcirile lor nimic nu a fost spus împotriva ostăşiei! În tot ceea ce a spus el nu a existat vreun cuvânt împotriva pregătirii de luptă ce se făcea în taberele romane – prin acele arte marţiale romane pe care le-am înfăţişat mai înainte – sau împotriva mersului la război şi altor asemenea lucruri. Ceea ce a osândit mărturisitorul lui Hristos fie la ostaşi, fie la împărat, fie la oricine altcineva au fost închinarea la zei, minciuna, desfrânarea şi toate celelalte păcate binecunoscute. Între care păcate, nicio clipă Sfântul Mucenic Alexandru nu a socotit nici pregătirea de luptă, nici armata, nici ostăşia în întregul ei. Aici poate este potrivit să arătăm un cuvânt din martiriul sfântului, care ne poate spune multe despre anumite rânduieli ale vremii:

Văzând Tiberian cum se roagă sfântul, a zis către ai săi: ‹‹Iarăşi îşi face rugăciunile lui vrăjitoreşti3. Mă tot mir de unde a învăţat aceste graiuri pline de înţeles, căci doar înaintea ochilor mei a crescut şi eu sunt cel ce l-am instruit în rânduiala ostăşească, dar niciodată nu mi-am dat seama c-ar putea cunoaşte astfel de deprinderi vrăjitoreşti. Mult mă mir de unde le-a învăţat!›› (PSB 11, p. 275)

Vedem aici şi uimirea păgânilor în faţa rugăciunilor pline de putere ale creştinilor, putere pe care ei, păgânii, nu erau în stare să o înţeleagă şi de aceea o numeau vrăjitorie. Dar mai de folos pentru cercetarea noastră sunt alte trei aspecte, a căror valoare istorică şi teologică este mare.

Întâi, acela al instruirii ostăşeşti de care Alexandru a avut parte de mic. Se arată şi aici ceea ce am subliniat şi în scurta incursiune istorică în începuturile artelor marţiale în Europa şi în lume: faptul că pregătirea de luptă a Romanilor începea încă de foarte devreme, adesea din copilărie. Aceasta era regula vieţii pentru toţi cetăţenii romani, căci toţi aveau aceeaşi datorie de apărare a patriei.

Al doilea, faptul că în toată vremea acestei instruiri Alexandru nu s-a deosebit prin nimic de ceilalţi luptători. Adică nu a dat înapoi nici de la pugilat, nici de la pancraţiu, nici de la lupte, nici de la scrimă, de la folosirea suliţei sau de la vreuna din artele marţiale romane ce constituiau temelia instrucţiei militare. Ceea ce înseamnă, evidentă, că niciuna dintre acestea nu i s-a părut în esenţă incompatibilă cu Credinţa lui Hristos.

Al treilea aspect este al instruirii sau supravegherii instruirii ostaşilor de către Tiberian. Într-adevăr, toţi cei care aveau ostaşi în grijă supravegheau instruirea lor, după cum şi ei fuseseră instruiţi în tinereţe. Desigur, nu toţi aveau priceperea necesară spre a instrui ei îşişi pe soldaţi, aşa încât era nevoie de un ofiţer sau un instructor – adesea un veteran – care să facă această muncă. Dar ea să făcea sub conducerea nobilului sau ofiţerului care avea ostaşii.

Acest aspect poate părea o simplă notă istorică. În realitate însă, spune multe despre dimensiunea creştină a ostăşiei, după cum vom arăta în altă parte. Până atunci, dragi cititori, vă rugăm doar să ţineţi minte aspectul acesta dovedit (şi) de documentele de sfârşit de secol III ale martiriului Sfântului Alexandru4.

Şi, ca o încununare a argumentaţiei noastre, încununare pe care chiar martiriul sfântului ne-o impune, cităm două părţi din încheierea acestui document istoric:

Iar după ce a grăit acestea către mulţime [Alexandru] s-a adresat ostaşului, zicând: ‹‹Frate, mai ai puţină răbdare până îmi spun ultima rugăciune››. Şi căzând în genunchi, s-a rugat, zicând: ‹‹Doamne Iisus Hristoase, auzi rugăciunea robului Tău, care s-a nevoit pentru numele Tău şi dă această mângâiere trupului meu ca acolo unde va fi aşezat el să se facă semne şi minuni şi vindecări în locul acela5››. Şi îndată ce şi-a terminat rugăciunea s-a făcut glas din cer zicând: ‹‹tot ce-ai cerut, iubitorule şi viteazule mucenic Alexandre, se va face aşa ca să nu te mai superi de nimic. Vino, dar, şi bucură-te de odihnă împreună cu părinţii tăi, aşa cum ţi-a fost ea gătită în împărăţia cerurilor, iar acum iată că te ia în primire arhanghelul Mihail, care-ţi aduce cununa pe care ţi-ai dorit-o atâta››.
Auzind dar glasul Domnului, fericitul s-a ridicat şi a zis către călău: ‹‹Vino, frate, şi fă ce ţi s-a poruncit››!
Iar Celestin, unul dintre ostaşii care urmau să-l ucidă, a zis către sfânt: ‹‹Mucenice al lui Hristos, mie mi-au ieşit sorţii să te execut, roagă-te dar pentru mine să nu mi se socotească păcat acest lucru››. La aceasta, a răspuns Sfântul Alexandru: ‹‹Vino, fiule şi fă-ţi datoria căci nu al tău este păcatul, dacă împlineşti ce ţi s-a poruncit››. După ce a grăit acestea, Celestin şi-a suflecat mâinile, a luat sabia şi spintecând o pânză l-a legat la ochi pe fericitul Alexandru. Dar, când a voit să-i reteze capul, a văzut o putere îngerească, înfăţişându-se înaintea lui, aşa că n-a mai avut curajul să s-atingă de mucenic. Atunci a zis fericitul Alexandru: ‹‹Împlineşte, frate, ceea ce ţi s-a poruncit!››. Ostaşul, însă, a răspuns: ‹‹Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd o mulţime de bărbaţi ameninţători aşezaţi în jurul meu››. Atunci Sfântul Alexandru s-a rugat din nou zicând: ‹‹Doamne, Iisuse Hristoase, învredniceşte-mă să sfârşesc cu viaţa în ceasul acesta››. Şi după ce şi-a încheiat ruga, îngerul s-a depărtat puţin de la el, iar ostaşul, izbind tare cu spada, i-a tăiat capul, dar îngerii luând sufletul fericitului Alexandru s-au ridicat cu el la cer, preamărind pe Dumnezeu în auzul tuturor celor de faţă.6

Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!
În locul „îngeraşilor” bucălaţi şi zulufaţi avem îngeri oşteni, înfricoşători la vedere chiar pentru hârşiţii luptători ai armatelor romane. Ceea ce, de altfel, este cu totul pe linia Sfintelor Scripturi.
În locul ostăşiei de tip pietist, privită ca parte a căderii lumii acesteia, ca o activitate ruşinoasă, urâtă şi necreştină, avem o ostăşie veşnică, cerească. Ostaşul Alexandru, sfinţit prin martiriu ca ostaş al lui Hristos, este primit în ceruri de Sfântul Arhanghel Mihail, mai marele oştilor cereşti, şi de alţi îngeri purtători de arme.
În locul osândirii uciderii indiferent de împrejurări avem un cuvânt martiric – rostit chiar în pragul morţii! – care adevereşte spunerea Sfântului Vasile cel Mare: Părinţii nu au socotit uciderile cele din războaie între ucideri.

De asemenea, avem o nouă întărire a cuvântului din Scriptură ce îndreptăţeşte stăpânirea să folosească sabia – dar şi o mărturie a răspunderii ce însoţeşte această folosire.
Repetăm: Cât de departe este această scenă de tot ceea ce zugrăveşte pietismul eretic!

[…]

Mihai-Andrei Aldea

1 Ibidem, p.261

2 Merită consemnat şi faptul că Martiriul Sfântului Mare Mucenic Alexandru este unul dintre documentele vechi ce atestă tradiţia cinstirii moaştelor sfinţilor de către creştini, precum şi obiceiul de a le unge cu untdelemn (moaştele) odată ce sunt luate spre cinstire (PSB 11, p. 269).

3 Păgânii numeau adesea creştinismul vrăjitorie, căci nu puteau înţelege minunile ce se făceau adesea de Dumnezeu prin creştini, nici răbdarea supraomenească a sfinţilor.

4 Un alt aspect ce apare în martiriul Sfântului Alexandru este legat de un nume de râu, aflat la hotarul dintre vechile ţinuturi tracice ale Traciei şi Europei, râu numit de localnici Şoricel (în versiunea greacă este scris Τζιοριχέλλος adică „Şoricelos”). Este una din cele mai vechi atestări ale particularităţilor idiomului străromân, ale dialectului sau limbii romanice vorbită de strămoşii noştri din Peninsula Balcanică şi nordul Dunării. Deşi de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră, întrucât nu este legat direct de subiectul cărţii de faţă l-am trecut, cum se vede, în notă.

5 Asemenea rugăciuni sunt foarte des întâlnite la martiri, care doreau şi după moarte să mărturisească şi să vestească slava lui Dumnezeu şi puterea Lui cea mare.

6 PSB 11, p. 277-278; martiriul sfântului poate fi citit în întregime în Actele martirice, PSB 11, p. 260-279

Despre arme, înarmare şi libertate

Despre arme, înarmare şi libertate

Se vorbeşte mult despre arme şi înarmare, în multe feluri. Se cuvine să fie înarmaţi civilii? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine garantează că structurile înarmate – Poliţie, Jandarmerie, Armată, Forţe Speciale – nu vor folosi monopolul armelor pentru a-şi impune puterea asupra civililor? Dacă da, se lasă arme civililor, cine garantează că aceştia nu le vor folosi haotic, în tot felul de crime sau chiar încercări de lovitură de stat?
Şi tot aşa, cu felurite păreri şi argumente, oamenii vorbesc, dezbat, se ceartă

Încercăm aici o mică prezentare obiectivă, bazată pe fapte şi încercarea de a aşeza toate lucrurile la locul lor. Desigur, nu încercăm să impunem o părere ci doar să prezentăm ceea ce credem că este adevărul. Faptele ni se par destul de limpezi în această privinţă, chiar dacă există nenumărate încercări de aruncare a unor „perdele de fum” pentru a zăpăci lumea. Şi tot limpede ni se pare că oamenii rareori iubesc adevărul, mai ales dacă primirea lui înseamnă răspundere, muncă, trezvie şi alte asemenea lucruri…

Ce sunt armele?

Armele sunt unelte de luptă.

De fapt, pot fi – şi de nenumărate ori în istorie au fost – unelte care, de nevoie, au fost folosite în luptă. Aşa au fost coasa de luptă sau furca Românilor, nunchaku ori sai-ul din Orient şi nenumărate altele.

Altele sunt unelte binare, ce pot fi folosite în felurite activităţi paşnice, dar şi în luptă, la fel de bine. Avem aici secera, cosorul sau toporul pentru Români, cuţitul pentru toţi oamenii, maceta, iar toporul şi alte unelte asemănătoare în întreaga lume.

În sfârşit, există unelte specializate pentru luptă, de la spadă, sabie sau buzdugan la puşcă, mitralieră, tun sau bombă.

În oricare dintre aceste forme, armele sunt unelte de luptă.

Ce este înarmarea?

Înarmarea este procesul de a obţine arme de către cel care nu are sau de îmbogăţire ori îmbunătăţire a stocului de arme deja existent.

După cum se vede, există şi aici trei mari categorii.
Înarmarea poate însemna trecerea de la „zero arme” la un număr oarecare de arme. Aici apar întrebări la care vom răspunde mai jos…
Tot înarmare este şi creşterea numărului de arme. Dacă cineva are o sabie şi îşi mai cumpără una – sau zece – înseamnă că se înarmează. Dacă un stat are o mitralieră şi îşi mai cumpără una – sau o mie – de acelaşi tip, înseamnă că se înarmează.
Dar, bineînţeles, înarmare este şi înlocuirea unei săbii de calitate slabă cu una mai bună, înlocuirea unei mitraliere învechite cu una modernă şi tot aşa; adică îmbunătăţirea calităţii armamentului este tot înarmare.

Acum, desigur, dacă am sări la întrebarea „se cuvine să fie înarmaţi civilii?” încă nu am putea răspunde chibzuit, pentru că mai trebuie lămurite câteva lucruri de temelie.

La ce sunt folosite armele?

Întrebarea, luată (prea) simplu, pare de râs. Desigur, armele sunt folosite pentru luptă! Deja s-a spus asta!
Dar, de fapt, întrebarea este mai adâncă.

a) Lupta pentru a obţine hrana din natură, privită adesea (astăzi) doar ca muncă, cuprinde, în fapt, două feluri de luptă propriu-zisă: vânătoarea şi pescuitul. Fiecare dintre acestea folosind armele sale.

Bineînţeles, există ţări în care luxul este atât de răspândit încât vânătoarea pentru hrană pare a fi cu totul fără rost. Acolo vânătoarea este îndreptăţită moral, se spune, doar de nevoile de reglare a fondului faunistic astfel încât să nu apară dezechilibre catastrofale (număr prea mare de prădători – ce ar nimici ierbivorele – sau, respectiv, de ierbivore – care ar distruge vegetaţia –). Dar, totodată, şi în trecut, şi astăzi, au existat şi există ţări şi populaţii care fără vânătoare (şi pescuit) ar muri de foame.
Deci, o primă folosire a armelor este aceea de a da, prin vânătoare (sau pescuit) hrana de care au nevoie oamenii.

b) De aici vine şi următoarea folosire a armelor, aceea de apărare împotriva fiarelor sălbatice sau chiar a celor domestice, uneori (de pildă, a celor turbate sau a unor exemplare excepţional de agresive).

c) Următoarea întrebuinţare este, bineînţeles, aceea de apărare împotriva „oamenilor răi”, adică împotriva atacatorilor umani. Poate fi vorba despre un tâlhar sau un bătăuş de pe o stradă întunecată, despre unul care a intrat în curtea sau în casa omului, despre o ceată de tâlhari sau bătăuşi, despre o grupare teroristă, despre un comando inamic, despre o armată duşmană…
Deosebirea dintre toate aceste forme înşiruite aici este doar superficială – număr, pretext, calitatea pregătirii de luptă şi a dotării tehnice. În esenţă, este vorba despre o agresiune în faţa căreia se pot folosi armele ca mijloc de apărare.

d) De vreme ce am amintit despre tâlhari, bătăuşi, terorişti etc., este limpede că armele pot fi folosite şi ca unelte pentru a jefui, ucide, cotropi.

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Este o întrebare extrem de importantă, la care ne temem că cei mai mulţi nu se gândesc serios, ci doar circumstanţial.
Răspunsul este îngrozitor pentru orice om raţional: depinde de sistemul moral al fiecăruia!
Altfel spus, nu există o normă morală universală în această privinţă!

Şocant?
Da, pentru cei care trăiesc desprinşi de realitate poate să fie un şoc acest adevăr.
Însă dacă ar fi gândit puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că dacă exista o normă morală universală în privinţa folosirii armelor – şi, implicit, în privinţa folosirii luptei sau violenţeinu ar fi existat oameni care să facă ceea ce alţii spun că este rău. Este evident…

De pildă, războiul de jaf şi cotropire este privit de mulţi ca „foarte rău”, „răul absolul”, „evident rău” etc. Această poziţie morală este privită ca înţeleasă de la sine, ba chiar ca „general umană”. Ca şi cum toţi oamenii ar crede că războiul de jaf şi cotropire este rău…
Cu toate acestea, Turcia sărbătoreşte cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, organizează petreceri de masă în cinstea acestui război de jaf şi cotropire, având în stradă milioane de Turci care se bucură de amintirea crimelor în masă, violurilor în masă, distrugerilor în masă şi jafurilor în masă pe care înaintaşii lor le-au săvârşit…
Şi acest caz nu este o excepţie, este regula turcească!
Un vinovat de crime împotriva umanităţii, un invadator ucigaş de pe urma căruia au suferit popoare întregi, Sultanul Soliman (1520-1566) este glorificat de Turci şi până şi violurile cele mai cumplite săvârşite de acesta sunt cuprinse în termeni precum „domnia iubirii”…
Iar turistul care străbate Turcia va fi întâmpinat de localnici cu nesfârşite laude privitoare la felul în care înaintaşii lor au cucerit localităţile, cetăţile, provinciile etc, au nimicit pe cei cuceriţi ş.a.m.d.

„Bine, dar asta este o excepţie islamică!” vor spune unii, desprinşi de realitate.
Trecând peste exemple din culturi precum cea zoroastristă, hindusă, animistă etc., o să venim la un alt exemplu, devenit clasic, intrat în cultura tuturor ţărilor lumii prin mijlocirea unor filme care fac apologia jafului şi cotropirii.
Este vorba despre Războiul Troian.

Scenariul intrat în mentalul colectiv este clar:
o femeie [Elena] îşi părăseşte soţul pentru alt bărbat; soţul vrea să o recupereze cu forţa, ceea ce ar însemna condamnarea ei la o viaţă de viol perpetuu; respectând voinţa liberă a femeii, Cetatea Troia refuză să o predea, ca pe un obiect, fostului soţ; ca urmare, acesta, împreună cu alţi „eroi” (conform normelor legale din multe ţări ale lumii, complici la infracţiune) atacă Troia, o cuceresc, ucid pe toţi bărbaţii pe care îi pot ucide, violează toate femeile pe care le pot viola, jefuiesc tot ce pot jefui şi distrug tot ce pot din ceea ce nu le trebuie.
Concluzia comună?
Cotropitorii jefuitori, violatori şi distrugători sunt nişte eroi. Troienii sunt dispreţuiţi.
Năucitor?
Realitate.

Realitatea este că deşi morala creştină [ortodoxă] osândeşte jaful, violul, cotropirea etc., ele au fost socotite „de bine” până de curând, în cele mai multe ţări şi civilizaţii ale lumii. Inclusiv în cele care, desprinse de Ortodoxie sub influenţa migratorilor germanici (Franci, Ostrogoţi, Vizigoţi, Vandali etc.) au adoptat un amestec (sincretism) religios creştino-păgân, în forma Catolicismului şi, ulterior, a Protestantismului.
Realitatea este că deşi la un anumit nivel toţi oamenii ştiu că jaful, violul şi cotropirea sunt rele – de pildă atunci când eşti subiectul lor –, pe de altă parte majoritatea le acceptă, făţiş ori cu felurite pseudo-justificări, atunci când se bucură de ele (a se vedea profiturile vest-europenilor din Irak sau Afganistan, proliferarea industriei pornografice bazată pe viol şi alte asemenea laturi ale realităţii cotidiene).
Am prezentat, foarte pe scurt, acest haos moral pentru ca cititorul să îşi dea seama cât de greu este răspunsul la întrebarea

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Trecând peste fariseismul imensei majorităţi, încercăm să plecăm de la nivelul la care recunoaştem răul drept rău. Fără a uita că alţii au alte păreri!
Prin urmare, după standardul nostru moral vom spune că folosirea armelor în situaţiile prevăzute la punctele a), b) şi c) sunt corecte, dacă nu se trece de o anumită măsură.
De pildă, pentru punctul a), ni se pare limpede că vânătoarea din necesitate, pentru carne sau echilibrarea fondului faunistic, se poate transforma în ceva rău atunci când vânătorul începe să vâneze maniacal (precum vânătorile nebuneşti de zimbri/bizoni din SUA sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX; se ajunsese la „trenuri de vânătoare”, care opreau lângă turmele de bizoni, ucideau cât mai multe exemplare, apoi plecau mai departe lăsând trupurile să putrezească pe câmpuri).
Tot aşa, pentru punctele b) şi c), trecerea de la apărare la abuz a fost înregistrată de multe ori şi este o realitate ce nu poate fi negată.
Avem, prin urmare, o situaţie tulbure pe mai multe planuri.

Pe de-o parte, moralitatea lumii este cel puţin îndoielnică, iar un standard moral comun este un vis foarte departe de realitate.
Pe de altă parte, deşi din patru categorii de folosire a armelor avem trei corecte, chiar şi în cazul acestora se poate trece foarte uşor de la bine la rău.
În sfârşit, însăşi această stare tulbure şi aceste treceri fac necesară apărarea în faţa celor care au un sistem de valori morale axat pe jaf, cotropire etc., şi respectiv a celor înclinaţi spre abuzuri.

Putem oare, acum, să concluzionăm asupra înarmării civililor?
Credem că nu, pentru că mai există trei aspecte foarte importante: ce este Statul (în raport cu civilii, în primul rând), ce îl face dictatorial (sclavagist) sau democratic (liber) şi ce este libertatea.

Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Trebuie să observăm că în cele mai multe discuţii despre înarmarea civililor se iveşte o opoziţie între Stat şi civili.
Pentru mulţi, este natural ca Statul să deţină arme, iar cetăţenii nu.
Care este logica acestei afirmaţii?
Faptul că ei consideră că Statul este de încredere, iar civilii nu.
(Nu discutăm aici aspectul evident şi constant ignorat că şi civilii şi angajaţii „Statului” sunt, indiferent de funcţii sau lipsa lor, tot oameni, cu acelaşi dez/echilibru psihic şi nivel (i)moral.)

Desigur, cei mai mulţi dintre ei habar nu au ce înseamnă civil, crezând adesea că civil şi cetăţean este acelaşi lucru (motiv pentru care există şi paranteza din subtitlul de mai sus).
Totuşi merită amintit că prin civil se înţelege un cetăţean care nu este nici militar, nici cleric; aceste ultime două categorii de cetăţeni au un statut diferit de al civililor.
Altfel spus, într-o definiţie corectă (ce este corect în această lume?),
civilul este cetăţeanul fără obligaţii militare.
(Se consideră faptul că în religia lor clericii au un statul similar celor al militarilor din structurile armate.)

Ca urmare, spre a cunoaşte dacă civilul are dreptul firesc la înarmare, ar trebui să ştim dacă lipsa de obligaţii militare înseamnă şi lipsa de drepturi militare. Altfel spus, dacă nu are obligaţiile de înarmare ale unui soldat, poliţist sau jandarm, înseamnă că automat nu are dreptul să se înarmeze?
Ei bine, un asemenea mecanism juridic nu există. Ca să luăm un exemplu simplu, faptul că nu există obligativitatea votului nu înseamnă că nu ai dreptul să votezi!
Deci lipsa obilgaţiei nu înseamnă interdicţie! Este o realitate pe care trebuie să o ţinem bine minte. Mai ales pentru că revenim la întrebarea de mai sus: Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Dincolo de felurite psedo-definiţii realitatea este că
Statul este o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

După cum se vede, este o definiţie foarte generală.
Într-un stat dictatorial (sclavagist), autoritatea este impusă cetăţenilor prin forţă.
Într-un stat democratic (liber), autoritatea vine de la cetăţeni şi este păstrată prin froţă.

Într-un stat dictatorial autoritatea este deţinută de un om sau un grup restrâns, care folosesc grupuri înarmate – plătite bine – spre a impune majorităţii largi voinţa lor; legile au valoare doar pentru majoritate, grupul dictatorial folosindu-le împotriva acestei majorităţi şi ignorându-le atunci când i-ar afecta.

Într-un stat democratic autoritatea este deţinută de popor (cetăţeni), iar Statul, cu toate organizaţiile care îl alcătuiesc, se află în slujba poporului, folosindu-şi forţa spre a apăra voinţa poporului în faţa celor care – din lăuntru sau din afară – ar încerca să o încalce.

În amândouă aceste largi categorii, Statul este, în esenţă, acelaşi lucru:
o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

Aparatul de stat este un ansamblu de grupuri/instituţii/organizaţii care funcţionează după cum i se ordonă de sus. Conducerea de stat este, de fapt, cea care face deosebirea între statul dictatorial şi statul democratic. O conducere de stat care este condusă de popor şi interesele sale, de cetăţeni şi interesele acestora, este o conducere de stat democratică şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca democratic. O conducere de stat care este condusă de voinţa propriilor membri, fără subordonare faţă de voinţa populară, este o conducere de stat dictatorială şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca dictatorial.

Trecerea de la un statut la celălalt se poate face foarte uşor. Forţele armate sunt nevoite să urmeze ordinele superiorilor, care la rândul lor ascultă de conducerea de stat. La fel, birocraţii sunt la ordinele superiorilor, care de asemenea ascultă de conducerea de stat.

Şi atunci, apare întrebarea de bun simţ:

Ce poate opri conducerea de stat să preia puterea şi să devină dictatorială?

ce poate opri un grup de persoane, ajuns conducere de stat, să îşi pună propriile avantaje pe primul plan şi să preia puterea?

La această întrebare – sub orice formă ar fi pusă – există mai multe încercări de răspuns. De la separarea puterilor în stat şi până la constituirea unor mijloace de supraveghere a puterii.
În imensa lor majoritate, aproape toate aceste încercări de răspuns s-au dovedit, practic, în realitate, false ori insuficiente.
De pildă, separarea puterilor în stat funcţionează doar dacă un grup nu ajunge să preia conducerea simultan în toate sau majoritatea acestor puteri. Există destule cazuri în care un grup a preluat conducerea politică şi conducerea militară prin felurite mijloace şi a putut astfel instaura propria dictatură.
În ceea ce priveşte naiva – ca să nu spunem vinovata – idee a „supraveghetorilor puterii”, venim cu celebra întrebare „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”
Corpurile „de supraveghere” s-au transformat adesea din „câinii de pază ai democraţiei” în „câinii de pază ai dictaturii”.

Singurul sistem dovedit ca sigur de-a lungul istoriei de a închide căile de instaurare a dictaturii este înarmarea poporului. Desigur, aici nu introducem factorul extren, în care forţe armate străine covârşesc puterea poporului; discutăm numai la nivel intern.

Dar atunci când toţi cetăţenii sunt înarmaţi, puterea lor de luptă însumată depăşeşte puterea de luptă a organelor de stat. Ca urmare, puterea de luptă a organelor de stat poate fi folosită eficient împotriva excepţiilor – cei care încalcă rânduiala impusă de voinţa populară – dar nu poate fi folosită eficient împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, o asemenea încercare este sortită eşeccului.

Desigur, înarmarea poporului ridică o serie de obiecţii.
Pe de-o parte, un popor cu o moralitate scăzut va folosi armele imoral; răzbunări, jafuri, crime sunt doar câteva din posibilităţi. Faptul că ceilalţi cetăţeni sunt şi ei înarmaţi echilibrează însă şansele; manifestări de acest fel apar doar atunci când există o ruptură socială masivă între grupuri dezarmate şi respectiv înarmate, între grupuri sociale active şi respectiv pasive. Atunci când înarmarea este generală infracţionalitatea cu mână armată este cel puţin la nivelul unei ţări cu cetăţeni dezarmaţi, dacă nu şi mai redusă. Asta şi pentru că foarte mulţi dintre cei care se ocupă de tâlhării sunt, în fond, laşi care îşi tem pielea şi profită chiar de superioritatea pe care o obţin prin înarmare în faţa celorlalţi.
Pe de altă parte, poporul poate fi manipulat spre a susţine cauze greşite, spre a înlătura un regim politic benefic şi a-l înlocui cu altul negativ etc. Aici trebuie însă observat că dreptul la greşeală este parte a libertăţii umane şi că pe acelaşi criteriu se poate cere şi desfiinţarea dreptului la vot; pentru că, desigur, poporul poate fi manipulat spre a vota greşit.

Însă pentru a înţelege aceste aspecte cât mai bine ar trebui să ştim

Ce este libertatea?

Libertatea este puterea de a gândi, vorbi şi lucra după propria voinţă.

După cum se vede, libertatea este mărginită de puterile lăuntrice ale omului şi de puterile din afara omului.
Cineva poate dori din toată voinţa lui să rezolve o problemă de chimie sau matematică, dar să nu poată acest lucru; fie din neştiinţă, fie din lipsa unor capacităţi de calcul sau înţelegere etc., ca pricini lăuntrice, sau pentru că cineva din afară nu vrea să îi dea toate datele, ori mijloacele de calcul de care are nevoie etc., ca pricini din afară.

Prin urmare, libertate deplină sau absolută nu există. Dar!
Atunci când libertatea este limitată de factori obiectivi, este un caz, atunci când este limitată de factori subiectivi, este altul.

Altfel spus, prima unealtă a libertăţii este discernământul.
Fără discernământ omul pur şi simplu nu are cum să înţeleagă libertatea sau lipsa libertăţii, nici factorii care determină una sau alta dintre aceste situaţii.
Aceleaşi principii, fără excepţie, funcţionează şi în privinţa libertăţii unui grup – o obşte, o asociaţie, un popor etc.
Şi aici libertatea este un cumul de factori, iar în înţelegerea şi aplicarea lor discernământul este esenţial.
Ca exemplu vom folosi una din cele mai eficiente şi răspândite capcane împotriva libertăţii umane: dreptul la vot.

Ce este dreptul la vot?

A vota înseamnă a garanta pentru cineva.
Dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva.
La nivel de drept politic,
dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva ca reprezentant politic al celui care votează.

Pragmatic, prin vot eu garantez că domnul X ori doamna Y mă reprezintă în conducerea locală sau de stat. Eu îi dau girul, iar el/ea mă reprezintă, lucrează în conducerea locală sau de stat în conformitate cu înţelegerea dintre noi.

Desigur, pentru ca acest sistem să funcţioneze există cel puţin două condiţii, dacă nu trei, aproape niciodată îndeplinite:
1) Ca cel care votează să aibă discernământ, astfel încât să aleagă programul şi reprezentantul potrivit intereselor sale (personale şi cetăţeneşti);
2) Ca programul electoral să aibă valoare de contract iar nerespectarea lui să aibă consecinţe legale.
3) Ca în campania electorală să se studieze programul şi capacitatea de îndeplinire a acestuia de către candidat, nu să se facă propagandă paralelă subiectului.

Fără a vorbi despre punctul 3) şi campaniile electorale aproape strict manipulative din întreaga lume, o să observăm în primul rând problemele uriaşe ridicate de primele două puncte.

Este evident că fără discernământ „dreptul la vot” devine o păcăleală.
Un om cu un discernământ redus va fi uşor de manipulat, iar votul îi va da numai iluzia libertăţii, dar nu şi libertate.

Este evident că fără răspundere legală (preferabil penală) pentru promisiunile electorale, orice candidat va fi nevoit, pentru a avea o minimă şansă în alegeri, să manipuleze, să promită orice. Altfel, evident, va pierde în faţa celor care fac aceste lucruri.

Desigur, teoretic, există posibilitatea unei coincidenţe între promisiunile electorale, intenţiile reale ale candidatului şi, respectiv, capacitatea de îndeplinire a acestora. Doar că, evident, sunt cazuri excepţionale. Lucru ce se poate constata practic, în toate ţările lumii şi în toate timpurile în care dreptul de vot nu a fost însoţit de răspundere legală pentru promisiunile electorale (şi de discernământ).

Pentru a atinge şi punctul 3), observăm că el este mai puţin important dacă sunt îndeplinite punctele anterioare, respectiv discernământul şi răspunderea legală pentru angajamentele electorale. De ce? Pentru că nimeni nu va băga tone de bani într-o campanie electorală câtă vreme oamenii au prea mult discernământ pentru a se lăsa manipulaţi şi, respectiv, îl paşte şi puşcăria dacă îşi încalcă promisiunile electorale. Şi chiar dacă va băga tone de bani, fie va fi obligat să facă ceea ce a promis, fie va pierde totul.
Dar, bineînţeles, punctul 3) devine esenţial atunci când punctele 1) şi 2) nu sunt satisfăcute. Atunci, într-adevăr, manipularea este deplin posibilă şi evident nesancţionabilă.

Dat fiind că în imensa majoritate a cazurilor „ţările democratice” nu respectă niciunul dintre aceste puncte, putem să ne dăm seama că iscusinţa unor grupări a transformat treptat, în secolele XIX-XX, vechile dictaturi brutale în forme intermediare, de dictatură mascată – sau, cum spunea un mare criminal din România, „cu faţă umană”. În aceste sisteme dictatoriale civililului – şi tuturor cetăţenilor – li se lasă iluzia libertăţii printr-un sistem de vot „liber”.

Vot, armă, istorie

Merită înţeles un fapt esenţial:
Votul este infinit mai puternic decât o bombă (şi cu atât mai mult decât orice armă mai slabă).

Pentru că o bombă poate influenţa viaţa unor oameni pe termen scurt şi poate produce distrugerea unui număr limitat de oameni; în schimb, votul influenţează viaţa tuturor oamenilor pentru totdeauna.
Urmările unei bombe pot fi şterse din societate; urmările unui vot, niciodată.
Prin vot se hotărăşte – într-o ţară liberă, desigur – toată politica naţională.
Altfel spus, votul hotărăşte istoria.

Aţi putea spune „votul hotărăşte istoria doar pentru un mandat”, însă este o greşeală aici: orice mandat se bazează pe cele anterioare.

Altfel spus, faptul că Iliescu a fost votat în 1990 nu va putea fi schimbat niciodată şi afectează pentru totdeauna istoria României. Pierderea în 1990-1992, din cauza lui Ion Iliescu, a reunirii cu România a provinciilor ocupate de sovietici şi a altora care doreau această unire (precum Regiunea Odesa în acei ani) este ireparabilă. Chiar dacă unirea se va face cândva, ea nu va fi aceeaşi; istoria va fi alta, cu toate suferinţele cumplite provocate oamenilor din aceste provincii de regimurile demente de la Kiev şi Moscova (cu marionetele lor sinistre de la Tiraspol, Odesa, Cernăuţi etc.).

După cum se vede, votul are consecinţe pentru totdeauna, incomparabil mai puternice decât cele ale armelor cunoscute până acum.

Întrebarea este, cum se face că arma, care este mult mai slabă, este ţinta atâtor precauţii din partea autorităţilor, în vreme ce votul nu?

Cum se face că pentru a avea drept de deţinere – doar de deţinere! – de armă în Republica România trebuie să faci un curs special, să dai examen pshiologic şi psihiatric şi să îndeplineşti un lung şir de formalităţi asiguratorii, iar pentru vot nu îţi trebuie niciun curs, nicio testare, nicio formalitate?

Dacă votul ar conta, ar trebui să fie condiţionat de o serie de cursuri şi testări.
Cursurile minimale ar fi de Istorie Naţională, de Etnologie (dacă nu cunoşti ethosul, spiritualitatea naţiunii tale, votul va fi anti-naţional), de Noţiuni fundamentale de Politică, Administraţie, Economie şi Finanţe.
Testările minimale, în afară de cele la aceste materii, ar fi cel psihologic şi respectiv psihiatric.
Evident, candidaţii la funcţii în Stat şi administraţie locală ar trebui testaţi cel puţin la fel de serios.

Repetăm: votul este mai puternic decât o armă; ca urmare, votul adevărat va fi condiţionat corespunzător.
Pentru orice om onest, concluzia, oricât de tristă şi de dureroasă, se impune de la sine:
autorităţile condiţionează arma şi nu condiţionează votul pentru că armele funcţionează iar votul este o păcăleală.

Constatări de sfârşit

Faptul că votul este o bătaie de joc este văzut foarte clar de către cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii (neocomuniste) România. Este parte a realităţii de zi cu zi.
Faptul că dacă poporul era înarmat votul nu ar fi putut fi o bătaie de joc este înţeles de către puţini. Mentalitatea de sclav câştigă tot mai mult teren.
Oamenii şi-au pierdut simţul libertăţii odată cu dezarmarea masivă din 1990, cu desfiinţarea Gărzilor Patriotice, cu bătaia de joc până la desfiinţare faţă de stagiul militar etc.

Este evident că înarmarea fără asigurarea răspunderii depline a celui înarmat este o greşeală gravă, pe care o putem numi deschis crimă (o dovadă simplă fiind ISIS ori trupele bolşevice înarmate). Este evident că votul fără disernământ şi fără răspundere legală pentru promisiunile electorale este doar praf în ochii sclavilor, doar o formă de a-i păcăli că sunt liberi. Este evidentă că înarmarea începe de la cunoaşterea Istoriei Naţionale, a cunoaşterii şi înţelegerii ethosului naţional – din care derivă toate nevoile reale ale Neamului şi Ţării, deci şi toate obligaţiile Statului.
Aflaţi la sfârşitul eseului de faţă nu răspundem la întrebările puse la început.
Am prezentat faptele, concluziile vă aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Artele marţiale pornesc de la o bază simplă, aceeaşi pentru toate: corpul omenesc şi legile fizicii

KM: Cum era antrenamentul pe vremea aceea? [în timpul şi după Al doilea război mondial n.n.]

R: Cum să fie… nu se practicau prea multe tehnici sau combinaţii. Varietatea era minimă… O oră de kiba dachi, o mie de lovituri de pumn, o mie de lovituri de picior… şi cam asta era tot! Câteodată repetam un kata de o sută de ori. Aşa era antrenamentul mai mereul. La primul meu antrenament, instructorul mi-a arătat poziţia călăreţului, kiba dachi, şi m-a lăsat să stau aşa o oră încheiată! Am fost atât de furios, că nici nu ştiu de ce m-am mai întors în ziua următoare. Nu ţi se dădea niciun fel de explicaţie. Pe vremea aceea altfel se proceda. Elevul trebuia să înţeleagă singur, şi pentru asta trebuia să-şi studieze maestru în viaţa de zi cu zi – cum lucrează, cum trăieşte, cum se exprimă în diverse împrejurări. După trei sau patru ani, maestrul începea treptat să predea tehnicile, dar fără multe detalii – poate doar câteva explicaţii punctuale. Nu le plăcea să antreneze sau să predea ştiinţific. Trebuia să descoperi singur modul corect de lucru, să simţi tehnica. Şi, desigur, nu se puneau niciodată întrebări.

     Din fericire pentru mulţi, în ziua de astăzi se predă altfel, cu mai multe explicaţii, cu mai mult ajutor din partea instructorului. Ce e curios e că principiile sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Avem concepţii noi, tehnici de predare noi, dar principiile fundamentale sunt aceleaşi. Câteodată mă gândesc de unde ştiau vechii meeştrii atâtea despre fizica şi dinamica acestui corp omenesc.

KM: Credeţi că aceleaşi principii se aplică şi la celelalte stiluri de karate?

R: Absolut! Principiile sunt aceleaşi. Goju-Ryu, Shito-Ryu, Shotokan, Wado-Ryu etc., toate au la bază aceleaşi principii. Explicaţiile sunt uneori puţin diferite şi forma exterioară diferă. De exemplu, în Goju-Ryu se utilizează mişcări scurte, pentru că e un stil conceput pentru lupta de aproape. Cei de la Goju-Ryu caută să dezvolte forţă musculară pe tehnici scurte. Shotokanul pune mai mult accent pe tehnici mai ample şi pe acţiuni dinamice, obţinând forţa în principal din rotaţia şi translaţia corpului.

     Însă orice karateka, indiferent de stil, trebuie să fie în stare să dezvolte forţă atât pe distanţă mare, cât şi pe distanţă mică, prin acţiuni musculare puternice. Trebuie să ne gândim la diferite moduri de a genera forţa. Pentru a genera forţă fizică, externă, toate acţiunile trebuie să se bazeze pe reacţiunea în sol. Acesta este principiul fundamental al impulsului şi, după cum postulează legile lui Newton, în absenţa unei forţe din exterior nu poţi genera energie şi impuls. În karate, toate acţiunile au la bază reacţiunea solului. E ceva esenţial de reţinut.

––––––––––                             ––––––––                        –––––––––––––

Interivul este dat de Hidetaka Nishiyama, o legendă a Shotokanului, care a trăit între 1928 şi 2008. A studiat karate shotokan cu însuşi Gichin Funakoshi, cel care a preluat formele de „karate popular” din Okinawa şi le-a introdus în Japonia în forma modernă, numită karate (din 1922). Este unul dintre întemeietoriik JKA, în 1949, membru în conducerea acesteia, fondator al AAKF în 1961, cofondator şi primul director executiv al PAKU (PanAmerican Karate Union) etc., etc. Deşi a refuzat repetat – dintr-o modestie extremă – gradul de 10 dan, l-a primit atât din partea ISKA (Internationa SanTen Karate Association) cât şi din partea ITKF (post-mortem). Un adevărat erou modern, a primit în 1999 din partea Senatului SUA Drapelul de pe Capitoliu, ca recunoaştere a serviciilor valoroase aduse Forţelor Armate ale SUA şi respectiv a contribuţiei înalte la promovarea karate-ului în America. În 2000 primeşte de la Împăratul Japoniei Ordinul Comorii Sacre – una dintre cele mai înalte distincţii nipone ce poate fi acordată unui civil.

Citatul este preluat din Legendele Shotokanului, vol. I, de Jose M. Fraguas, traducere Monica Hriscu, Ed. Curs, Cluj-Napoca, 2015 (p. 148-149)