Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat

Dăm publicului online o pagină din Ortodoxia şi artele marţiale (p. 150-151 în ediţia 2014) pentru că redă o bucată din străvechea trăire şi gândire românească, aşa cum am avut-o dintru început şi până în secolul al XIX… când ni s-a impus înstrăinarea de noi înşine.

 

Pentru cei care cunosc istoria creştinismului primar, poate că este aproape de necrezut această poruncă a Sfântului Apostol Petru: cinstiţi pe împărat! (I Petru 2.17)

Şi totuşi, iată, ea există!

Iar creştinii din primele veacuri au cinstit pe împăraţi în măsura în care li se cuvenea cinste după cum le rânduise lor Dumnezeu: ca reprezentanţi şi dregători ai Lui în cele pământeşti. Şi, de asemenea, nu au cinstit pe împăraţi mai mult decât li se cuvenea. Adică, atunci când împăraţii au vrut să se proclame – ori au fost proclamaţi – zei, sau când împăraţii au vrut să intre în lucrarea Bisericii şi să schimbe cumva Învăţătura lui Hristos. În asemenea împrejurări creştinii nu i-au ascultat şi nu li s-au supus.

Dar, totuşi, ce însemna pentru creştinii din vechime a cinsti pe împărat?

Pe scurt, însemna a-l privi ca pe un trimis al lui Dumnezeu spre îngrijirea popoarelor în cele trupeşti. Deşi împăraţii aceştia erau păgâni!

Creştinii plăteau dări şi îndeplineau feluritele lucrări cerute de împărat, făceau ca şi alţi cetăţeni romani – sau armeni! – pregătire de luptă, se înrolau în armată, luptau în războaie pentru împărat, i se plecau adânc atunci când îl întâlneau şi i se adresau cu vorbele de cinste şi de laudă cuvenite lui… Făceau toate acestea faţă de împăraţii păgâni, repetăm. Lucruri pentru care mulţi din cei care îşi zic astăzi creştini ar socoti pe un creştin ca rătăcit sau lepădat de Credinţă, dar care sunt, de fapt, porunci ale Credinţei. De ce? Pentru că aşa porunceşte Duhul Sfânt: cinstiţi pe împărat, şi daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi tuturor cele ce sunteţi datori.

Iar între aceste datorii intra şi cea militară sau ostăşească.

De care astăzi mulţi dintre creştini au uitat, sau vor să uite, atât în alte părţi ale lumii, cât mai ales în România. De ce oare?

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Dacia Decebal 01

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptăcosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Jungherepumnale curbe sau dreptecosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).

** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.

*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).

 

Ce arte marţiale să facă băiatul (copilul) meu/fata mea?

Pentru că am fost întrebat iar de câţiva cunoscuţi ce arte marţiale să facă băiatul/fata de câţiva ani (între 3 şi 7 ani, după caz), dau mai jos un răspuns. Vreau să subliniez că nu o fac decât în calitate de om ce are o anume, să-i zicem, şcoală a vieţii şi care preţuieşte valorile creştine, între care intră şi grija faţă de toţi talanţii daţi de Dumnezeu – deci inclusiv cei trupeşti. Fiecare trebuie să treacă sfaturile pe care le dau prin cumpăna propriei gândiri.
A. Principii generale
1. Băieţi (am luat-o alfabetic, nu în ordine cavalerească, îmi cer iertare!)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică (un sport complet, minunat, câtă vreme este făcut profesional şi NU pentru competiţie, aberantă la o asemenea vârstă; desigur, pot fi „concursuri” hazlii, fără tensiuni şi mize absurde). În al doilea rând plimbările/drumeţiile cu părinţii şi prietenii lor, pe trasee uşoare, corespunzătoare vârstei şi capacităţilor personale. Înotul, călăria (chiar pe deşelate, la ţară), ţurca, oina, faţa ascunselea, ţintarul, şahul, săniuşul sunt câteva din sporturile secundare, însă foarte necesare totodată.
b. între 10 (8) şi 14-16 ani
Ar trebui să nu uite niciodată exerciţiile de gimnastică, dar să treacă la lupte libere sau trântă, eventual judo sau forme de jiu-jitsu fără brutalitate. Oasele, tendoanele şi alte părţi sunt în creştere, solicitările exagerate pot face foarte mult rău pe termen lung. Recomand evitarea oricăror săli în care se merge pe o linie de agresivitate. Băieţii tind oricum să fie agresivi la această vârstă, astfel că efortul trebuie să fie de echilibrare şi canalizare a energiilor într-o lucrare serioasă, pe termen lung, nu în izbucniri dăunătoare.
Este, de asemenea, vârsta la care ar trebui să înceapă drumeţiile adevărate (ah, ce frumos a fost în munţi la această vârstă!).
La înot, călărie, şah şi celelalte sporturi amintite mai sus aş adăuga din vreme în vreme tirul cu arcul, paintball sau airsoft. Practicarea tirului cu arcul înainte de 10 ani nu este recomandată. Chiar şi tirul cu arme airsoft sau paintball poate dăuna înainte de 10 ani (dacă se face cu o solicitare prea mare şi prea îndelungată a corpului, de pildă cu arme prea grele, prea puternice, pe o durată prea mare).
Un sport frumos şi de mare ajutor este escalada pe structuri artificiale; încă prea puţin practicat la noi în ţară, faţă de beneficiile uriaşe pe care le aduce (rezistenţă, coordonare, maturizare, gândire etc.).
c. de la 14-16 ani
Autoapărare adevărată. Desigur, prefer formele româneşti de luptă, dar până la urmă există foarte multe forme eficiente şi venite din afară, de la HEMA sau jiu-jitsu la savate (frumosul box francez) ori kickboxing. După ceea ce există în localitate, după calitatea antrenorului şi după preferinţele şi posibilităţile noastre, putem alege.
Drumeţiile, înotul, călăria, tirul şi celelalte sporturi ocazionale trebuie menţiunte.
2. Fete (aş zice că cei din urmă vor fi cei dintâi, dar adevărul este că de multă vreme la noi fetele luptă şi muncesc mai mult decât băieţii şi obţin şi roade mai frumoase în foarte multe domenii)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică artistică (aceea cu cerc, minge, măciuci, panglică…). Este ideală pentru agilitate, rezistenţă, coordonare, îndemânare, simţ artistic, ritm etc. Mi-aş dori să văd o gimnastică pe aceeaşi linie şi pentru bărbaţi. Subliniez şi aici faptul că TREBUIE să ne ferim de competitivitate între copii: până la urmă esenţială este dezvoltarea personală PE TERMEN LUNG, nu diplome sau premii luate la câţiva ani cu riscul distrugerii sănătăţii şi echilibrului pe viaţă.
Şi pentru fete plimbările cu părinţii în natură, înotul, călăria, şahul şi alte asemenea activităţi sunt foarte importante (şi foarte necesare).
b. între 10(8) şi 14 ani
Păstrându-şi vreme pentru a-şi aminti ce au învăţat la gimnastică, ar fi bine să facă sporturi specific feminine de autoapărare şi luptă cu armele, de la scrimă la krav maga. Sabia uşoară (scurtă), bastoanele scurte şi alte asemenea arme uşoare vor fi uşor de stăpânit după câţiva ani de gimnastică artistică. Fetele se dezvoltă mai repede decât băieţii, astfel că au nevoie mai devreme de echilibrul şi înţelepciunea pe care le dau artele marţiale practicate aşa cum se cuvine. Desigur, buna alegere a profesorilor este esenţială – şi ţine mai ales de părinţi.
Evident, TIRUL CU ARCUL este recomandat din plin la această vârstă, şi cunosc multe fete care au fost mai mult decât fericite să primească de la părinţi DARUL unor şedinţe de tragere cu arcul cu săgeţi.
Înotul, călăria, şahul etc. sunt de asemenea binevenite, ca şi drumeţiile. Escalada pe structurile artificiale, amintită mai sus, este de asemenea o alegere strălucită.
c. după 14 ani
Evident, autoapărare la un nivel mai înalt. Fie continuând sportul deja practicat, fie trecând la altul, după cum simte fiecare. Dacă sportul se potriveşte persoanei, schimbarea la această vârstă nu îşi are rostul. Un sport practicat serios – nu competiţional! – cere măcar 6-8 ani pentru maturizarea practicantului. Dacă însă fata simte că, să spunem, vrea să treacă de la jiu jitsu la savate, pentru că i se potriveşte mai bine, e bine să încerce.
Drumeţiile, înotul, călăria, şahul, tirul şi celelalte sporturi ocazionale e bine să fie menţinute.
B. Precizări
Acesta este un răspuns la întrebarea „ce arte marţiale să facă băiatu meu/fata mea?”. Întrebare ce mi s-a pus deja de cel puţin câteva sute de ori, aşa că am zis să fac răspunsul meu public.
Desigur, şi răspunsul meu este un răspuns personal şi având caracter general, din care fiecare poate alege pentru sine şi copiii săi ce i se pare potrivit.
Evident, de asemenea, că dacă avem copii cu pasiune şi talent pentru vioară, canotaj, pictură sau călărie, pentru matematică, olărit, chimie sau informatică, a-i sili să facă musai arte marţiale şi musai serios este greşit.
În cazul în care copilul are chemare pentru activităţi ca şahul, go-ul, cântatul la un instrument muzical etc., trebuie să-l încurajăm în această direcţie şi să găsim mijloacele pentru a combina chemarea lui cu nevoia medicală de mişcare în aer liber, de sport.
Cred că sporturile şi jocurile de echipă sunt valoroase. De la Căluş ori oină la rugby sau fotbal, sunt multe asemenea activităţi. Care au beneficiile lor. Şi merită practicate de asemenea, după chemarea şi talentul fiecăruia.
Practicarea sporturilor trebuie însoţită de o creştere spirituală pe măsură. De la cea duhovnicească la cea intelectuală. Şi, într-o educaţie bună, se împletesc, se sprijină, se completează reciproc. Valorile morale cerute de sporturi – muncă stăruitoare, disciplină şi iniţiativă bine cumpănite, răbdare şi optimism etc. – ajută foarte mult în dezvoltarea celorlalte calităţi intelectuale şi sufleteşti. Desigur, dacă sunt folosite pentru aceasta.
Închei subliniind faptul că NU am discutat nimic despre sportul de performanţă şi cel profesionist, exceptând recomandarea de a nu intra într-un asemenea domeniu prea devreme. Nu am discutat despre asta şi pentru că întrebarea era alta, dar mai ales pentru că NU MĂ PRICEP în aceste domenii. Nu am practicat sporturi de performanţă (am alergat ca amator la „Dacia” în clasa a IX-a şi cam atât), chiar dacă am fost, ca amator, la judo, atletism, paraşutism, tir etc. Deosebirea dintre noi şi practicanţii de performanţă sau profesionişti era foarte mare, de aceea nu-mi permit să vorbesc nimic pe această direcţie.
Aceasta este, pe scurt, părerea mea. Cum spun bătrânii, cine ştie mai bine, mai bine să spună!
Sănătate tuturor copiilor noştri, sănătate tuturor, o viaţă frumoasă şi mântuire!
Mihai-Andrei Aldea

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: