Adevăruri supărătoare. 10 Mai, Ziua Independenţei României

Tricolorul

„Adevărul supără”, ne spune o zicală românească. Alta spune „tot omul este mincinos” (o zicală biblică, în fapt) lămurind astfel pricina pentru care adevărul supără:
totdeauna un adevăr se va lovi de minciunile unor oameni.

Pe 10 Mai 1877 a fost adoptată la Bucureşti „Declaraţia de Independenţă a României”. Discutată zilele anterioare în Parlament, în mediile diplomatice româneşti (şi nu numai), discutată de Domnie, a fost aprobată pe 9 Mai în Parlament şi semnată pe 10 Mai de Domnitorul Carol I.
Paradoxal, deşi „Declaraţia de Independenţă a României” există ca act oficial din 10 Mai 1877, în mai toată presa românească „Ziua Independenţei” este văzută ca fiind ziua de 9 Mai. Bineînţeles, în tonul dat de clasa politică neobolşevică ce parazitează România anului 2018 (aşa cum a parazitat-o din Decembrie 1989 încoace). Care este explicaţia?

Să luăm întâi o pildă celebră: „Declaraţia de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii.
Este uşor: emiterea acestei declaraţii este şi Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii, 4 Iulie.
Doar că pregătirea acestei declaraţii a durat aproape un an, iar elaborarea textului s-a făcut în luna Iunie a anului 1776. Aprobarea în Parlament (Congress) a „Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii a avut loc… pe 2 Iulie 1776! Dar această aprobare nu a însemnat emiterea actului! Aceasta a avut loc doar odată cu ratificarea actului de către acelaşi Parlament (Congress) şi semnarea lui de către John Hancock, Preşedintele Parlamentului (Congress-ului). Ceea ce s-a întâmplat pe 4 Iulie 1776.

Logica este simplă şi clară: elaborarea şi aprobarea unui act durează o vreme, dar data de la care intră în vigoare este cea de la care rămâne definitiv.

„Declaraţia de Independenţă a României”, pregătită de multă vreme, a intrat în vigoare pe 10 Mai 1877, odată cu semnarea sa de către Principele Carol I, Domnitorul României.
Este perfect limpede acest lucru din punct de vedere practic, juridic, istoric – din toate punctele de vedere.
Iar data de 10 Mai a fost Ziua Independenţei chiar până în timpul ocupaţiei sovietice şi a impunerii Regimului Bolşevic în România (din 23 August 1944 încolo). Comuniştii au înlocuit această dată [după înlăturarea Regelui Mihai I] cu data de 9 Mai… De ce? Care este explicaţia acestei schimbări?

Ura şi prostia comunistă.
Una dintre cele mai mari răutăţi ale Comunismului este faptul că acesta nu se întemeiază pe realitate, ci pe dorinţele conducătorilor comunişti. Iar dacă realitatea le contrazice, Comunismul cere schimbarea realităţii.
O sintagmă celebră spunea aşa: „Mai bine să greşeşti cu Partidul [Comunist] decât să ai dreptate împotriva lui!
Printre lucrurile pe care Comunismul le-a urât la extrem, de la „Iluminişti” începând, alături de Credinţa în Dumnezeu a stat, totdeauna, Monarhia. Asta cu toate că sistemul de conducere comunist a fost şi este, pretutindeni, unul monarhic, totalitarist. Dar nu discut aici cauzele acestei uri, nici formele sale generale de manifestare. Ceea ce este esenţial pentru acest subiect e faptul că Regimul Comunist ura teribil Monarhia. Iar ziua de 10 Mai nu era doar Ziua Independenţei României, ci şi Ziua Monarhiei, ziua în care Carol I a fost proclamat Domnitor al României (1866), iar mai apoi Rege al României (1881).
Pentru Comunişti era insuportabilă această asociere. Independenţa era acceptabilă, deşi trebuia subordonată „eliberării sovietice” (o invazie monstruoasă, însoţită de un cortegiu de crime abominabile şi o distrugere ce pare încă ireversibilă). Dar Monarhia era inacceptabilă!

Cu „logica” tipică comunistă [cacofonie firească], s-a hotărât mutarea Zilei Independenţei! Şi, cu mult sârg, „tovarăşii savanţi” au găsit un text în care Mihail Kogălniceanu, ca Ministru de Externe (Ministrul Afacerilor Străine sau „Din Afară” pe atunci), argumenta în faţa Parlamentului necesitatea declarării independenţei, necesitatea adoptării „Declaraţiei de Independenţă”.
Este evident că un Ministru de Externe, cu tot respectul faţă de însemnătatea funcţiei, nu poate să proclame independenţa sau lipsa de independenţă a ţării sale! Acest lucru poate fi făcut doar de forul sau forurile supreme ale ţării. În cazul Principatului României, aceste foruri erau, concomitent şi indisolubil, Parlamentul şi Domnitorul. Acestea erau cele care puteau să proclame independenţa României, iar gestul suprem de ratificare era al Domnitorului. Gest făcut pe 10 Mai 1877.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu face parte, cu toată frumuseţea şi patosul său, din preliminariile declarării Independenţei. Acest discurs nu a fost niciodată o „declarare a Independenţei României” în sens propriu. Fără votul Parlamentului ŞI ratificarea Domnitorului ar fi rămas o altă cuvântare ministerială în Parlament. Nu era prima pe această temă şi nu a fost ultima.

Dar, după cum am spus, pentru Comunism realitatea ce contrazice doctrina comunistă trebuie schimbată.
Aşa că discursul ministerial al lui Kogălniceanu a fost proclamat de Comunişti „declararea independenţei României”.
E ca şi cum ar fi proclamată „declararea independenţei SUA” data ţinerii unui discurs pe temă în Parlamentul american (Congress)! Este o absurditate totală. Dar ce contează logica în Comunism? Ea este bună doar dacă duce la concluziile dorite de Partid[ul Comunist]. Dacă nu, este aruncată la gunoi.

Desigur, în promovarea aberaţiei cu „9 Mai Ziua Independenţei” a existat pentru Comunişti sprijinul unor oameni care aveau duşmănie faţă de Casa Regală sau faţă de Carol al II-lea Trădătorul. Chiar dacă aceşti oameni nu erau comunişti, au acceptat – sau acceptă – falsificarea adevărului istoric din pricina urii. O greşeală teribilă.
Supărător sau nu, adevărul rămâne însă valoarea supremă. Iar adevărul este că Ziua Independenţei României este 10 Mai (1877).

Mihai-Andrei Aldea

 

Din nou despre TRĂDARE şi România în Primul război mondial sau Realismul istoric drept bază pentru relaţiile externe sănătoase

Am mai amintit despre mincinoasele acuzaţii de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandişti străini, cât şi de propagandişti care se pretind români şi de către cei îndoctrinaţi de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă şi apoi o prezentare de cazuri, între care intră şi Primul război mondial, cu aşa-zisa Pace de la Buftea-Bucureşti (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desfiinţarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marşul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” şi urmaşii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constaninopolului grecesc” ce covârşise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înfiinţat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice şi strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruşi, ceea ce poate fi de înţeles într-o anumită măsură, cât şi de către mulţi Români, care privesc problema romantic.
Trebuie sublinat faptul că pentru a construi o relaţie sănătoasă şi avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanşe”, ci pentru a pune bazele relaţiei în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte părţi şi felul în care şi le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (româneşti).

Din această perspectivă, protestele faţă de amintirea trădării ruseşti din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareşal Ion Antonescu şi peste alte asemenea mărturii ale ofiţerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Niţescu:

România, conştientă de proporţiile forţelor sale, îşi făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliaţii, şi în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranţa la toţi că acţiunea ţării noastre va duce războiul la bun sfârşit şi va precipita victoria aliaţilor asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucneşte revoluţia la Petrograd. Ţarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenţia prinţului Lvow, declară că Rusia îşi va respecta până la sfârşit angajamentele luate faţă de aliaţi şi că va lupta până la definitiva înfrângere a „duşmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune creşte însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluţionar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le aţâţă entuziasmul şi le hotărăşte pentru luptă. Personalitatea lui ia proporţii legendare şi trezeşte o vie rezonanţă nu numai în infinitul imperiu al ţarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruinţa dreptăţii.

Ca să-şi dovedească lealitatea faţă de România, trădată de vechiul regim, şi ca să îndemne în acelaşi timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârşesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele ruseşti sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român şi pustiesc târgurile şi satele Moldovei. Sărmana populaţie şi aşa destul de lipsită e jefuită fără milă şi până la os de oştirile „revoluţionare” ruseşti. Purtarea lor e pe alocuri aşa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit duşmanul sau că hoarde de tătari, înţeleşi cu duşmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanţii au devenit slabe ş’adeseori soldaţii ruşi ţin mitinguri, în care protestează împotriva războiului şi ocărăsc pe Români, pentru că aceştia vor să lupte mai departe.

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Braşov, 1926, p. 7-9

Deşi nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, minţind că ar fi trădat Aliaţii în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de inculţi încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruinţă asupra duşmanului comun”. Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre şi Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor duşmane (Germania preluând Podolia şi Vozia, cu tot cu Odesa, şi închizând astfel cercul în jurul României).

Dragostea pe care o au azi unii dintre Români faţă de „familia imperială” este parte a unui Sindrom Stockholm foarte grav. Nu există nicio dovadă practică, reală, documentară, a ortodoxiei acestei familii, dar există foarte multe milioane de oameni care au suferit din pricina acestei familii şi a practicilor ei. Românii sunt printre cei mai persecutaţi locuitori ai Imperiului Ţarist condus de Nicolae al II-lea şi Alexandra Feodorovna. Nu este locul să discutăm aici soarta copiilor acestei familii – copiii sunt adesea nevinovaţi de răutăţile adulţilor, cel puţin până în clipa în care au discernământ şi aleg dacă să le urmeze sau nu. Dar ţarul şi ţarina au fost despoţii ce au condus un imperiu care, printre altele, a masacrat pe cei care nu voiau să se lase subjugaţi, ba chiar i-a persecutat diabolic pe unii doar pentru că nu erau Ruşi. Aşa cum s-a întâmplat cu Românii din Basarabia, din Vozia, din Podolia, din Chersonez, din Zaporojia etc., etc. Desigur, Rusia a fost şi este plină de „mistici” de tip Rasputin, care între o orgie sexuală şi o proclamare a supremaţiei ruse de origine divină asupra planetei au viziuni şi tot felul de „miracole” ce „dovedesc” aşa-zisa sfinţenie a lui Lenin, Stalin, Beria, Nicolae al II-lea etc. Românii însă ar trebui să aibă mult discernământ în această privinţă, pentru că au suferit şi suferă prea mult ca să îşi permită romantisme nechibzuite.

Să nu se înţeleagă, greşit, că am propovădui o stare de război cu Rusia. Dimpotrivă, mi-aş dori să avem relaţii foarte bune cu Rusia. Dar acestea nu vor exista niciodată în lipsa unui realism deplin, singurul care poate constitui o bază reală pentru asemenea relaţii. De la purtarea Armatei a 14-a şi a Regimului de la Tiraspol – amândouă ţinând 100% de Moscova – şi până la situaţia urmaşilor Românilor deportaţi în Siberia sau în nordul Rusiei europene, sunt zeci dacă nu sute de aspecte în care avem nevoie de o altă purtare a Rusiei. Pe care nu o putem obţine atâta vreme cât se înghite propaganda rusească, în loc să se caute adevărul. România şi Românii trebuie să ceară Rusiei manifestarea practică şi eficientă a bunelor sale intenţii; în lipsa acestora nu putem vorbi despre posibilitatea unor relaţii sănătoase. Înlăturarea Regimului de la Tiraspol şi încetarea sprijinirii forţelor anti-româneşti din Republica Moldova, acordarea de drepturi depline Românilor din Rusia, începând cu informarea corectă a urmaşilor celor deportaţi asupra originii şi moştenirii lor etnice, culturale şi religioase, înfiinţarea unor episcopii, parohii şi mânăstiri în care să se slujească în limba română pentru toate comunităţile româneşti din Rusia, renunţarea la termenii propagandistici de „limbă moldovenească”, „latinofoni” ş.a.a., iată câteva din actele esenţiale pentru normalizarea legăturilor ruso-române.

Este un lucru binecunoscut că literatura şi muzica rusă au fost şi sunt apreciate în România. De la Dostoievski la fraţii Strugaţki, de la Borodin la Ceaikovski, avem o pleiadă de creatori pe care Românii i-au preţuit şi îi preţuiesc. Există şi stareţii de la Optina, există martirii ruşi – adevăraţii martiri ruşi – din Rezistenţa Anti-Sovietică, există Sfântul Serafim de Sarov ori Sfântul Ioan Rusu şi alţii asemenea, cinstiţi şi iubiţi în România. Dar – şi aici se pare că autorităţile ruseşti eşuează mereu – interesul, veneraţia sau iubirea faţă de realizările acestor oameni sau faţă de ei înşişi nu se extind şi asupra Rusiei, ca stat. Pentru că, dincolo de calităţile acestor oameni şi de minunatele lor realizări a existat şi există un stat rusesc ce se manifestă oricum, dar numai minunat nu. Ce-i drept, nici nu se poate emite, realist vorbind, pretenţia ca un stat „să se poarte minunat”. Dar poate fi decent. Şi pentru Români este de ajuns acest lucru, pentru că este o cerinţă de bun-simţ. Este necesară şi suficientă pentru o relaţie sănătoasă. Dar ca să ajungem la decenţă trebuie să ne eliberăm de propagandă. Şi de propaganda anti-românească, şi de propaganda care înveşmântează în fantasmatice culori cereşti o ţară sau alta (indiferent că este Albanai, Rusia, SUA, China sau Coreea, sau oricare alta). Realismul este temelia.

Dacă ar fi existat realism, România nu intra în Primul război mondial în starea deplorabilă în care a intrat şi nu ar fi acţionat luni de zile după intrarea în luptă pe baza unui romantism halucinat. Nu ar fi existat dementele tentative de a contrapune baionetele ţăranilor fără uniforme proiectilelor de 155 mm. Nu ar fi existat milă faţă de dezertorul Carol al II-lea Trădătorul, nici faţă de anumiţi ofiţeri incompetenţi şi laşi. Iar cooperarea militară cu Rusia s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate, adunându-se dovezi concrete ale sprijinului rusesc înaintea intrării în luptă.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

 


[1] Merită subliniat că opoziţia românească faţă de extinderea Imperiului Ţarist apare treptat, ca urmare a contradicţiei puternice şi permanente între pretenţiile de „ortodoxie” şi „ocrotire a Creştinilor şi a naţionalităţilor eliberate” – proclamate de Rusia – şi realitatea concretă, din teren.
Românii ajunşi în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Cheronez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câţiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităţilor. Nu li se dă voie să înfiinţeze biserici sau şcoli româneşti şi orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăşi fiinţa naţională este ameninţată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forţată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situaţie locală, pe măsură ce este conştientizat de Români ca atitudine universală faţă de ei în Împărăţia Rusească, determină rezerve şi chiar ostilitate.
Merită amintit, în privinţa acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că şi astăzi în hărţile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră şi Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părţile Cubanului (Kubanului) sau Sarmaţiei peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate şi chiar oraşe. Sunt figuraţi însă, pe aceleaşi hărţi, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta. Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni ruseşti nu au acces la învăţământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situaţie tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Şi care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire faţă de extinderea rusească. Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început şi fără şovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul şi Asia Mică, având trupele româneşti la întrecere cu cele ruseşti în luptele de eliberare. (A se vedea şi lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Un paricid cultural – Magda Ursache

Spus limpede:
avem de-a face cu un paricid cultural, de vreme ce  se sapă la temelie: continuitatea  culturii naţionale. Valorile definitorii ca neam sunt re-puse la Index librorum prohibitorum, minimaliştii au ce au cu clasicii, din invidie de clasă intelectuală. Traian R. Ungureanu a decis : „odată cu «falimentul naţional», literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. Pesemne ca să-l audă mizerabiliştii, deranjaţi, enervaţi, plictisiţi de „trioul sacru”: Cioran-Eliade-Noica.
„Polemistul, după N. Iorga, când e convins e un soldat; când e plătit e un călău; când e diletant e un pervers”. Ce ar mai fi de adăugat dacă şi V. Voiculescu e respins ca „fundamentalist ortodox”, lui Steinhardt tânăr i se găseşte un „deficit de personalitate”, boierului Al. Rosetti i se reproşează că îl citea „cu pasiune pe Dobrogeanu-Gherea”, nu şi lui Zigu Ornea, nu şi lui George Ivaşcu, învăţând rusa în celulă, ca să-i „adâncească” pe Lenin-Stalin. În şedinţa scriitorilor R.P.R. din 1962, Cioran era stigmatizat ca „promotor al fascismului” de Crohmălniceanu. E şi acum viabilă Direcţia Croh ? Ce vă „fascinează” atâta Eliade, legionarul miop? continuarea aici

Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

Un stagiu de legendă

sau

Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

TGP 27 28 04 2018

În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca peEugen Sechila un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

incurajari.JPG
Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărareSamir Mekki.JPG predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militară şi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

creasta militara.JPGNi se explică regulile deplasării militare în raport cu creasta unei înălţimi

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

20180427_183127 (1)Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

TricolorulTricolorul – peste cortul-bază, în inima luminişului, în inimile noastre

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între noaptea lumii și Lumina Cerului

Politica este, aproape totdeauna, un tărâm întunecat, murdar, peste a cărui mizerie se aștern pojghițe de ambalaj colorat, lucios, care să dea iluzia binelui, luminii, curățeniei. Politica este, aproape totdeauna, un război pervers, total imoral și de o fățărnicie fără margini.
Totuși, de cele mai multe ori, politica este de preferat războiului propriu-zis; acesta este mai mult decât cumplit.

În aceste zile cei care au discernământ sunt martorii mizeriei politice manifestată practic prin măcelărirea populației civile din Siria și pecetluirea distrugerii unei țări; sunt martorii unui genocid anti-sirian, a încununării unui cumplit șir de crime împotriva umanității; dar și ai unor manevre politice perverse de îndreptățire a acestor acte monstruoase.
Rețeta a mai fost folosită în Serbia și Irak.
Vă aduceți aminte de „armele chimice de distrugere în masă ale regimului Saddam”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Irakului?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Vă aduceți aminte de pretinsele crime ale Serbiei împotriva „populației civile albaneze din Kosovo”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Serbiei?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Doar că sub acoperirea acestor minciuni cele trei țări și slugile lor au distrus Irakul și Serbia – inclusiv folosind arme și tehnologii interzise de convențiile internaționale. Sute de mii de civili au fost măcelăriți, au fost bombardate de Sfintele Paști bisericile pline cu civilii sârbi aflați la slujbă, au fost bombardate orfelinate și convoaie ale Crucii Roșii… În Irak „pacificarea” de după invazie înseamnă un război „civil” care nu s-a sfârșit până astăzi. Și în care trupele aliate au săvârșit nenumărate crime împotriva umanității; unele autorități americane au început să le scoată la iveală (o fi vreo legătură între aceste anchete și lansarea noii campanii din Siria?). Folosirea uraniului la proiectilele și bombele americane din Serbia produce și astăzi victime: adulți și copii măcinați de cancer, copii cu malformații, zone pustiite. Această tehnologie este interzisă de convențiile internaționale.
Față de toate aceste acte abominabile ar fi fost de așteptat să existe anchete, pedepse, delimitări.
Câțiva militari americani, dovediți de jurnaliști – accidental scăpați cu viață – sau care s-au dat singuri de gol, postându-și cu mândrie actele bestiale pe rețelele de socializare, sunt singurii „pedepsiți” (mai mult simbolic). Superiorii ce au gestionat actele, politicienii responsabili, adevărații vinovați pentru aceste acte, au fost și rămân „imuni”.
Civilii din SUA, GB, Franța nu au reacționat față de aceste crime, față de un întreg sistem criminal. Ca urmare, istoria se repetă.

Atacul împotriva Siriei nu pare să aibă altă justificare logică în afara unor calcule reci, imperialiste, inumane. De ce spun asta? Pentru că a bombarda populația civilă a unei țări ca represalii pentru pretinsul atac împotriva aceleiași populații civile este complet dement; în niciun caz nu este ceva logic. Or acesta este pretextul atacului din Siria: un pretins – și total nedovedit – atac împotriva populației civile; ca urmare, SUA, GB și Franța atacă populația civilă din Siria!
Există în acest fel de situație o procedură internațională, în așezarea căreia – la nivel juridic și practic – și SUA, și GB, și Franța, au avut un rol semnificativ. Este o procedură pe care cele trei țări au susținut-o sistematic, au invocat-o în fața unor acte de genocid și crime împotriva umanității ca cele făcute de URSS în Afganistan ori Cehoslovacia, au invocat-o de nenumărate ori.
Există, totodată, nenumărate situații extrem de grave, perfect dovedite, în care nu s-a luat nicio măsură. De la cei cca. 100.000 de creștini de diferite denominațiuni (ortodocși, protestanți, catolici etc.) măcelăriți anual în întreaga lume, până la violurile sistematice, în grup, săvârșite de bande organizate de musulmani din Marea Britanie, Franța, Suedia etc. Egiptul încurajează epurarea etnică și religioasă; anual sute de creștini și copți sunt uciși aici, anual mii și mii de creștini și copți sunt siliți să fugă din țară (reamintim că băștinașii Egiptului sunt copții, arabii fiind invadatorii aduși de Jihad și care oprimă pe copți de aproape un mileniu și jumătate). Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au mișcat și nu mișcă un deget spre a opri acest genocid. În 2015 gruparea Boko Haram a masacrat mii și mii de creștini în Nigeria; într-un singur orășel sunt oficial înregistrate peste 2000 (două mii) de victime într-o singură zi. Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au încercat și nu încearcă să oprească această grupare. Lista, din nefericire, este lungă, dar mă opresc aici. Pentru că, mi se pare mie, este deja dovedit faptul că intervențiile de acest tip nu au nicio legătură cu pretențiile umanitare care încearcă să le justifice. Nu au avut nici în trecut, nu au nici astăzi.

Dacă cele trei state care au agresat acum Siria ar fi mânate de bune intenții (1) ar fi respectat procedurile internaționale, (2) nu ar fi folosit exact același tipar dovedit ca mincinos din cazurile anterioare (gen Irak și Serbia) și (3) ar fi intervenit deja în cazurile extrem de clar dovedite din GB, din Nigeria, din Egipt etc. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt extrem de clare. Iar agresiunea împotriva Siriei are categoric cu totul alte motive decât cele pretinse oficial.

Și la ce ne folosește să știm asta?
Ca să știm pe ce lume trăim.
Sunt nenumărați cei care își închipuie că poate exista bine în afara Evangheliei, că poate exista bine în afara trăirii în Christos.
În 1939 mulți aveau impresia că poate fi de preferat una dintre cele două mari puteri războinice care își umflau mușchii pe scena internațională: URSS și Germania Hitleristă. În câțiva ani cei mai mulți au înțeles că se păcăliseră.
Dar de mințit s-a mințit masiv, și mulți s-au lăsat păcăliți.
Astăzi suntem într-o situație similară.
Singura alegere corectă este Iisus Christos, este Biserica lui Dumnezeu, este întoarcerea la Dumnezeu.
Restul este politică…
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă