Jurnal COVID-19. Broscoiul, broaştele şi balta

photography of sunset
Photo by Monika Ludvigsen on Pexels.com

A fost cândva, n-ar mai fi fost – zic unii – o ţară a apei şi malurilor roditoare. Era, adică o baltă mare – cel puţin pentru vietăţile ei. Baltă ce se numea Etrar. Un nume cam ciudat pentru o baltă, însă potrivit pentru broaştele care, după cum se ştie, orăcăie cu plăcere. Iar E-traaaa-r era un strigăt ce li se părea minuntat.

Vietăţile din Balta Etrar ar fi fost, poate, obişnuite.
Melci, trestii, nuferi, lintiţă, păsări de apă, ţestoase, raci, feluriţi gândaci şi carcaleţi, libelule, scoici, vrăbii, şi, desigur, tot felul de peşti. Părţi largi din baltă erau puţin adânci, dar erau şi altele ce coborau până acolo unde lumina aproape că nu putea ajunge.
Mulţii peşti – precum roşioarele şi obleţii, linii, crăpcenii şi crapii, între trestii câte o ştiucă, în adâncuri câte un somn – iată stăpânii lumii de sub oglinda apei. Cel puţin câtă vreme nu se ivesc stăpânii de deasupra, adică raţele, gâştele, lişiţele şi alte păsări iubitoare de vietăţi acvatice.

În această lume atât de bogată şi frământată, se găseau şi câteva broaşte.
Viaţa lor nu era chiar atât de uşoară pe cât am crede.
Atunci când se scufundau după mâncare se aflau în primejdie să fie mâncaţi de câte o ştiucă, sau alt peşte mare, ba chiar şi de câte o înaripată mai lacomă. Pe uscat erau ţinta berzelor, bineînţeles.
Ca urmare, preferau să se ascundă în stufărişul cel mai des, acolo unde puteau mânca puieţii peştilor în loc să fie mâncate.
Seara începeau să orăcăie, acoperind în părţile lor ciripitul păsărilor.

Până aici, totul ar fi fost firesc.
Doar că aceste broaşte… gândeau!
Gândeau şi făceau planuri.
Fiecare broscoi, sau aproape fiecare, visa să devină stăpân peste ceilalţi, fiecare broască, sau aproape fiecare, visa să aibă cel mai tare broscoi… sau cei mai tari broscoi.
Fiecare dintre ei, sau aproape fiecare, visa la un loc bun, cu nămol, cu apă şi frunze de nufăr, cu mulţi gândăcei zburători şi musculiţe – pentru un ospăţ pe cinste în fiecare zi.
Şi unii dintre broscoii şi broaştele mai puternice şi mai deştepte au început să strângă ierburi de apă, carcaleţi şi tot felul de alte lucruri, pe care le dădeau apoi celor mai slabi sau mai leneşi. Astfel şi-au înfiinţat armate şi angajaţi şi au început să crească.
Desigur, au fost şi împotrivitori.
Au fost unii care spuneau că ce-i mult nu-i bun, că dacă broaştele devin prea multe o să scadă numărul gâzelor şi peştilor şi va veni foamete, că lăcomia este sac rupt care niciodată nu se umple şi alte asemenea vorbe bătrâneşti.
Broscoii şi broaştele tari au râs de ei şi de cuvintele lor. Şi au spus tuturor că aceştia sunt „retrograzi”, „învechiţi”, „strigoi”, „înapoiaţi”, „duşmani ai progresului”, „primitivi”, „duşmanii libertăţii” etc.
„Suntem liberi să ne facem poftele, să luptăm cu natura, să cucerim Etrar şi toată lumea!” – explicau broscoii şi broaştele care aveau sau voiau puterea.
„Să ne facem poftele! Să ne facem poftele! Libertate!”, au strigat cei mulţi. Şi i-au urmat pe cei puternici.

Uneori se iveau revolte.
Era câte un broscoi crescător de carcaleţi, alge sau musculiţe care îşi plătea muncitorii prost şi îi silea să se ostenească peste măsură. Ca să nu se ridice oamenii, folosea alţi broscoi puternici, precum şi unii raci violenţi legaţi în lesă de acei broscoi. Însă uneori nu era de ajuns. Atunci săreau în ajutorul crescătorului ostaşii marilor broscoi sau broaşte.
Şi cu ajutorul lor toate răscoalele erau înfrânte.
În afară, bineînţeles, de cele stârnite chiar de unii dintre crescători – sau dintre făuritorii de lese, plase, suliţe etc. – ce voiau să ia puterea doar pentru ei. Dacă ştiau pe cine să mituiască dintre broaştele ofiţeri, se putea întâmpla să câştige.

Istoria broaştelor din Etrar a mers mai departe.
Cu lupte şi răscoale, cu înfrângeri şi biruinţe.
Uneori veneau ani secetoşi, iar broaştele se împuţinau.
Alteori se trezeau cu sute de berze care le scădeau numărul.
Alteori apa creştea prea mult, înecând locurile de stat la soare, crescătoriile de musculiţe sau proviziile aflate pe maluri.
Alteori broaştele se îmbolnăveau de la nişte chişcari mici, mici de tot, care se prindeau de ele şi le sorbeau sângele, ba chiar şi carnea. Multe mureau din această pricină, când se iveau aceste vietăţi mititele.
Alteori puietul de peşte se rărea, ceea ce făcea să se împută balta şi să devină otrăvitoare pentru broaşte. E drept, se mai întâmpla asta şi de la unele crescătorii sau ateliere prea mari…
Dar broaştele gândeau, deci învăţau.
Şi, în ciuda retrograzilor, creşteau şi învăţau să învingă natura.
Au început să adune mâl din baltă şi noroi de departe de maluri, ca să înalţe tot mai sus ţărmurile, ca nicio creştere să nu le mai acopere.
Au început să sape canale lungi în adâncul pământului, în care se aduna apa din baltă şi se şi mişca uşor, ca să nu se învechească. Făceau astfel faţă secetelor.
Au învăţat să-şi facă un fel de răzuitoare din crenguţele adunate de pe ţărmuri, ca să cureţe chişcarii şi să-i zdrobească pe câte o piatră. Făceau astfel faţă bolii.
Au prins în unele curse iscusite peşti mari, astfel încât să le poată lua icrele şi lapţii şi să îi înmulţească după voie. Făceau astfel faţă lipsei peştilor.
„În lupta broaştelor cu natura, noi, broaştele, vom câştiga totdeauna!” – spuneau ele cu mândrie.

Până într-o zi, când şi-au dat seama că balta a devenit prea mică pentru câte broaşte erau.
Desigur, crescătoriile şi atelierele făceau faţă populaţiei batraciene. Mai ales că, dând de bine, multe broaşte se reproduceau mai rar. Ba chiar, de atâta bine, multe dintre ele nici nu se mai reproduceau. Egoismul devenise un simbol al emancipării şi progresului.
Totuşi, cumva, populaţia tot mai creştea.
Ostenitorilor din crescătorii şi ateliere, fie că lucrau în adâncurile apei, la suprafaţă, pe ţărmuri, în părţile mai îndepărtate de baltă sau sub pământ, nu puteau să o ducă prea bine. Dacă ar fi dus-o prea bine nu ar mai fi avut chef de muncă, logic.
Şi, dacă tot munceau, se şi reproduceau.
Şi broaştele cele mai deştepte, care stăpâneau cam 95% din averile Bălţii Etrar, şi-au dat sema că trebuie să facă ceva.
„Trebuie să scăpăm de ei!” – a spus unul.
„Da, nu avem nevoie de atâţia!” – a încuviinţat altul.

Şi s-au hotărât să încerce să găsească alte bălţi, îndepărtate, în sau dincolo de pădurile ce înconjurau Etrarul.

Ei, dar aceste explorări nu erau uşoare!
Aceste broaşte nu puteau să trăiască în uscăciune. Şi, pentru ele, nici pădurile nu erau îndeajuns de umede, darămite părţile înierbate de lângă sau dintre păduri!
Ca urmare, fiecare explorator avea nevoie de ţestoase multe, care să care saci mari cu apă, sau vase din trestie şi lut pline cu apă. Pentru ca un singur explorator să ajungă la cea mai apropiată pădure era nevoie de douăzeci de ţestoase şi douăzeci de care pentru apă.
Broaştele progresiste ştiau unde se mai găsesc bălţi. Văzuseră păsările de apă coborând să vâneze, libelulele aruncându-se ca atunci când se scufundă, stuful care se vedea în zare, în unele puncte, de pe ţărmurile bălţii lor.
Doar că exploratorii ajunşi acolo i-au dezamăgit.
Pentru fiecare dintre ei cheltuiseră, după distanţa faţă de Etrar, între patruzeci şi o sută de care şi ţestoase. Multe dintre acestea se distruseseră sau muriseră pe drum. Şi, după atâta muncă şi cheltuială, ce găsiseră: ochiuri de apă ce erau băltoace, nu bălţi, mlaştini otrăvite, în care nu se putea trăi, sau chiar locuri în care plantele de baltă crescuseră pe cine ştie ce izvor adânc – pentru că apă nu se găsea.

– Aşa nu facem nimic! – şi-au dat ei seama.
– Ajungem să irosim toată balta căutând o ieşire! – a încuviinţat altul, îngrijorat.
Atunci altul le-a arătat o ultimă descoperire, uluitor de avansată, o încununare a progresului extraordinar al ştiinţei broaştelor: focul.
– Este soare concentrat – le-au explicat doct şi mândru savanţii care îl realizaseră.
– Este sensibil, e drept – au mai explicat ei. Dacă e atins de puţin mai multă apă, se stinge. Dar dacă apa se pune peste el într-un vas din piatră sau lut…
Şi conducătorii din umbră ai broaştelor, cei care stăpâneau cam 96% din averile bălţii (mai câştigaseră puţin între timp), au văzut pentru prima dată minunea apei care se încălzeşte până scoate aburi şi… fierbe.
– Uluitor! – au spus ei.
Dar, pragmatici, au adăugat:
– Dar cu ce ne ajută?

close up of green frog
Photo by Couleur on Pexels.com

Peste ceva vreme, s-a aflat că din nou broaştele au făcut o boală urâtă.
Erau tot chişcari, dar, spuneau cei care împrăştie veşti, sunt nişte chişcari mai răi decât orice chişcari.
Frica a început să se răspândească. Şi, pe măsură ce tot mai multe broaşte se îmbolnăveau de chişcari, a devenit panică.
Ca să salveze broaştele de chişcari, conducătorii grijulii au hotărât să fie puse toate în carantină. Se puteau mişca între cuib şi locul de muncă, sau magazine. În rest, nu.
Şi multe dintre broaşte au rămas fără loc de muncă. Pentru că dacă celelalte stăteau doar în cuib, nu mai aveau nevoie de mărfuri şi servicii ca înainte. Vânzările scăzând, s-a ajuns, bineînţeles, ca tot mai multe broaşte să intre în şomaj tehnic.
Sau pur şi simplu să rămână fără niciun venit.
Unii conducători locali mai lăsau puţin loc de mişcare, alţii nimic.
Şi panica stăpânea multe broaşte. Dar, cumva, cel mai mult le stăpânea pe cele progresiste. Care salutau broscoii păzitori care îi băteau şi umileau pe cei are, cumva, încălcau ordinele de carantină. Ba chiar cereau să li se taie un picior, să li se spargă un ochi, ori să fie omorâţi cei care încalcă ordinele pe care, cu grijă părintească, iubiţii conducători le dăduseră pentru ocrotirea populaţiei.
Din nou s-au ivit retrograzii care să îndemne la calm, raţiune, analiză.
– Iată, spuneau ei, chişcari au mai fost şi vor mai fi. E drept, e trist, mor dintre broaştele bătrâne. Dar iată, cele tinere facă faţă bine. Ar trebui lăsate broaştele tinere să îşi vadă de treabă. Altfel economia se va prăbuşi.
Bineînţeles, nu i-a ascultat nimeni.
Frica era prea mare.

După o vreme, s-a aflat că molima s-a liniştit.
Întâi aici, apoi dincolo.
Se alcătuise deja un mare Comitet al Bălţii Etrar, ca să conducă lupta împotriva molimii.
Acum, pe măsură ce boala dădea înapoi, oamenii Comitetului deveniseră eroii tuturor.
Doar strigoii de duşmani ai progresului încercau să spună că nu s-a făcut bine.
Poporul râdea de ei.
– Ce contează că de la 96% din averile Etrarului au ajuns la 100%? – ziceau broaştele simple. Important este că am scăpat cu viaţă datorită lor.
– Dar sunteţi robi, suntem robi de acum încolo! – strigau înapoiaţii.
Broaştele râdeau:
– Avem carcaleţi şi musculiţe, avem cuiburi şi apă. O ducem bine. Şi avem dreptul să ne facem poftele. Suntem liberi.

Peste o vreme s-a ivit altă molimă.
Şi broaştele au fost iarăşi alarmate de răspânditorii de veşti.
Se murea. Ba aici, ba colo.
Iarăşi nu se ştia sigur dacă cine a murit chiar a murit din pricina chişcarilor.
Dar toţi erau încredinţaţi că aceştia sunt de vină.
Şi în panica ce se ivise, Comitetul Bălţii Etrar a venit înaintea poporului.
Erau istoviţi şi purtau urmele unei oboseri cumplite. Le-au spus broaştelor:
– Am reuşit, cu eforturi uriaşe, să obţinem un progres ştiinţific unic. Am găsit o soluţie spre a ucide chişcarii care ne chinuiesc, repede şi uşor.

Şi au pus înaintea broaştelor o tavă mare din lut şi trestie, foarte iscusită, cu un strat de nisip deasupra ce părea sticlos. De fapt chiar era, căci fusese ars bine de tot şi se topise în parte, făcând tava mult mai rezistentă.
În tavă s-au pus apă şi chişcarii. Chişcarii au fost turnaţi cu grijă, dintr-o tigvă mică ţinută cu un cleşte lung. Şi tigva şi cleştele au fost pe loc aruncate în foc – să nu se fi prins vreun chişcar invizibil de ele.
Apa era puţin adâncă şi, vrând sau nu, chişcarii erau nevoiţi în înotul lor şerpuit să atingă tava. Care se încinsese şi îi ardea. Aşa că încercau să sară din apă, apoi reintrau şi iar atingeau tava şi iar se ardeau…
– Ia te uită! – ziceau broaştele din popor. Uite-i cum se zbat! Se vede că focul acesta dă apei puterea să-i distrugă pe chişcari.
Şi, într-adevăr, după o vreme, când apa scotea aburi, chişcarii au murit.
Focul slăbea şi el, deja, după cum fusese plănuit.
Comitagiii se uitau cu grijă.
– Trebuie să fim siguri că au murit! – îi lămureau pe privitori.
De fapt aşteptau să se mai răcească apa.
– Gata! – au strigat ei. Sunt cu adevărat morţi, nu riscaţi nimic.
Broaştele cele multe s-a apropiat şi au început un adevărat pelerinaj prin faţa tăvii. În apa călduţă chişcarii zăceau morţi.
Bucuria a fost nespus de mare.

Ca să scape toate broaştele de chişcari şi ouăle lor, toţi au început să lucreze la un vas mare, care să cuprindă toate broaştele. Munceau de zor, călcând lutul, cernând nisipul, împletind şi uscând trestia, adunând multe, multe, multe lemne.

Molima înainta şi ea, dar broaştele aveau acum speranţe bune.
Doar retrograzii provocau supărări, încercând să-i convingă să folosească răzuitoarele, ca în molimile de mai demult. Nu voiau să înţeleagă, se pare, că această molimă era mult mai rea şi mai nou. Era nevoie de progres, iar progresul venise.

Şi a fost gata!
Un vas mare, mare, larg dar şi adânc – astfel încât broaştele să poată înota liber în timpul tratamentului.
Sacrificându-se pentru popor, conducătorii şi broaştele lor de pază au rămas pe mal, împreună cu unii dintre cei mai buni crescători şi meşteri.
Şi au aprins focul sub vas.
Încet, apoi din ce în ce mai tare.
Şi broaştele înotau fericite în apa care se încălzea şi care avea să le vindece de chişcari. Şi, de altfel, de orice boală.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Această scriere a fost un pamflet, este o glumă şi va fi o ironie, astfel încât orice asemănare cu realitatea este doar din vina cititorului.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Jurnal COVID-19. Un reputat medic din Germania explicând COVID-19 pe 18 Martie 2020

Toate aceste măsuri duc la autodistrugere şi sinucidere colectivă, pentru nimic altceva decât o iluzie.
Dr. Sucharit Bhakdi

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Din tâlhăriile politicienilor. Cardul de sănătate

aerial view of road between green grass field
Photo by TruShotz on Pexels.com

Cetăţenii Republicii România şi-au lăsat viaţa lor şi a copiilor, părinţilor, prietenilor lor etc. în mâinile politicienilor. De ce? Pentru că politicienii le-au spus că aşa este bine. Deci statul este pe picior de război, poliţia, jandarmeria şi armata patrulează pe străzi şi din megafoane puse pe maşini ni se strigă lozinci încurajatoare. Sau ameninţătoare, după caz.
Ca într-un clasic film S.F. în care societatea a intrat sub dominaţia Comuniştilor. Sau a extratereştrilor, sau a roboţilor. Oricum, un regim autoritar, o lume distopică, în care vieţile oamenilor sunt declarate nepreţuite… şi chiar nu mai preţuiesc nimic.

Între marile gesturi de încredere în politicieni ale cetăţenilor amintiţi – sau de nepăsare, inconştienţă şi nesimţire? – se numără şi mai vechile carduri de sănătate.
Vă mai amintiţi lozinca? Se repeta în neştire!
Cardul de sănătate salvează vieţi!

Introdus – volens, nolens, ca în orice regim comunist – în 2014, devenit obligatoriu din 2015, salvatorul de vieţi card de sănătate a fost suspendat în Martie 2020.
Deşi în dezbaterea publică nu a existat nici măcar un grup civil care să susţină proiectul cardului de sănătate, politicienii au mers înainte fără oprire. Batjocorind grosolan, după chipul lor, criticile aduse. Şi dezvoltând o uriaşă propagandă, pe toate canalele mediatice (istoria se tot repetă, dar prea puţini învaţă).
Vă amintiţi deviza? „Cardul de sănătate salvează vieţi„!
Cardul de sănătate salvează vieţi?
Păi, atunci, de ce l-aţi anulat tocmai acum? Tocmai acum, în plină isterie a politicienilor disperaţi să ne salveze de coronaviruşi?
Acum era momentul cardului de sănătate! Acum trebuia să arate cum salvează el vieţi!
Acum era clipa să vedem pe ce s-au cheltuit peste 200 de milioane de euro din banii cetăţenilor. Da, o sumă cât Catedrala Mântuirii Neamului, pentru nişte carduri inutile.
Inutile?
Hai să vedem!

Care este rostul cardului de sănătate?
După mine, să pompeze banii cetăţenilor obişnuiţi în buzunarele şmecherilor care au oameni în politică.
După politicieni, adică după declaraţiile oficiale CNAS, cardul de sănătate

are ca scop principal transparentizarea şi eficientizarea fondurilor utilizate în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Emoţionant şi înălţător! Cum face asta, de fapt? Ce este el? Ce conţine? Cum funcţionează?

este codul de acces pentru toate sistemele informatice ale CNAS.[…] [este] instrumentul de confirmare a prestării  tuturor serviciilor din sistem (PIAS)

„… conţine doar datele de identificare ale asiguratului.

 Pe card  şi în memoria electronică a cardului sunt imprimate următoarele informaţii:

  • Numele şi prenumele asiguratului
  • Codul unic de identificare în sistemul de asigurări sociale de sănătate
  • Numărul de identificare al cardului naţional de asigurări sociale de  sănătate (CID)
  • Data naşterii
  • Termenul de valabilitate al cardului (5 ani)

Doar la cererea asiguratului, medicul de familie poate inscripţiona pe cardul de sănătate date medicale.”

Să înţelegem!
Cardul de sănătate (să îi zicem de acum C.S.) conţine, pe el şi în memoria-i electronică: numele, prenumele şi data naşterii posesorului, codul acestuia de identificare în sistemul de asigurări de sănătate şi numărul de identificare al cardului. Termenul de valabilitate, în context, este secundar.

Acum, pe buletin sau cartea de identitate, avem seria şi numărul (adică „numărul de identificare” pentru acest act).
Pe aceste documente mai avem şi CNP-ul, adică un cod de identificare a noastră în sistemele de stat.
Mai avem pe acelaşi act de identitate numele şi prenumele, cetăţenia, locul naşterii, data naşterii (în CNP), domiciliul, emiţătorul şi… termenul de valabilitate. În context, secundar.

Pe scurt, tot ce este pe C.S. există şi pe actul de identitate, ba chiar există şi informaţii în plus.
Iar dacă cineva îşi pierde C.S.-ul, „identificarea în sistem” se face pe baza celorlalte date (CNP, nume etc.).

Altfel spus, cardurile de sănătate, cititoarele de carduri din cabinetele medicale, clinici şi spitale şi programele folosite sunt o inutilitate totală.
Cardul de sănătate dublează, inutil şi aberant legal, actul de identitate al cetăţeanului.
„Identificarea în sistem” se putea face, fără probleme, folosind buletinul sau cartea de identitate.
În rest, iată, cardul de identitate este inutil chiar după prevederile CNAS-ului. Singura utilitate este aceea de confirmare a identităţii „pe sistem” a poseorului. Care ar fi trebuit realizată – legal şi decent – prin folosirea actului de identitate.
Altfel spus, peste 200 de milioane de euro au fost irosite pe ceva complet nefolositor.
Doar nefolositor?
Sau dăunător?
Evident, cardul de sănătate nu a salvat vieţi. Dar a ucis?

În 2016 cardul de sănătate a produs nu mai puţin de 24 de blocări ale sistemului medical. Adică cca. două pe lună.
De fiecare dată, timp de câteva ore, personalul medical se învârtea înnebunit, căutând să rezolve problema blocajului, să folosească vechile formulare şi să le completeze. Întârzierile în consultarea şi internarea bolnavilor se acumulau. Mai mult, după revenirea la viaţă a sistemului cel minunat aceeaşi doctori erau nevoiţi să introducă datele de pe fişă pe calculator. Alte ore pierdute.
Fenomene similare au avut loc şi în 2015, şi după 2016. Blocaje, blocaje, blocaje.
Cu timp pierdut şi oboseală adunată şi de medici, şi de restul personalului, şi de pacienţi.

Nimeni nu a căutat să vadă consecinţele asupra pacienţilor.
Nimeni nu a încercat să afle cum a fost afectat actul medical, an de an, de blocajele produse de cardul de sănătate.
Nimeni nu a încercat să afle dacă aceste blocaje nu au dus chiar la moartea unor pacienţi (sau la felurite alte consecinţe nefericite).
S-a vorbit despre „inconvenientele provocate pacienţilor şi furnizorilor„. Atât. Nu anchetă sau anchete, nu sancţiuni. Nimeni nu a verificat nivelul concret al „inconvenientelor”.
Ori, dacă a încercat cineva, a fost, cumva, redus la tăcere.

Acum s-a hotărât renunţarea la folosirea cardului de sănătate „pe perioada crizei”. De ce? După cum interpretează un ziarist, „ca pacienţii să nu mai stea la cozi„.  Voalat, comunicatul CNAS spune de fapt cam acelaşi lucru. Într-adevăr, oricine cunoaşte sistemul medical ştie că în cele mai multe instituţii sunt cozi la care o jumătate de oră de aşteptare înseamnă foarte puţin, o oră „am scăpat repede„, două ore e ceva normal, trei ore „era de aşteptat„, patru ore „offf” etc.

Bineînţeles, în locul cheltuirii sumei de peste 200 de milioane de euro pe un card inutil şi un sistem care îngreunează actul medical se puteau plăti salariile pentru sute de medici şi sute de asistente medicale. Adică se putea aduce un ajutor adevărat pacienţilor, pe banii cetăţenilor.
Politicienii au făcut însă altceva. Au sifonat banii cetăţenilor printr-un produs inutil, cronofag şi blocant.
Aşa cum fac şi cu bordurile, cu parcuri scumpe la care nu ajunge nimeni, cu plante scumpe ce se ofilesc după un an, cu accizele la benzină şi motorină puse peste impozitul ce merge la ministerul transportului, peste taxele de drum, impozitul pe maşină şi altele asemenea etc., etc.

Încrederea oarbă în politicieni, încăpăţânarea de a vota „răul mai mic, dar cu şanse în alegeri”, în loc de „un bine cât de mic, chiar şi fără şanse în alegeri”, încăpăţânarea de a crede în teatrul politic de zi cu zi, de a căuta salvatori în partidele ce se perindă la putere făcând exact ceea ce acuză la oponenţi – iată câteva din cauzele stării de astăzi a României şi cetăţenilor ei.
În faţă, un drum lung…

Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cei întorşi în Ţară. Jurnal COVID-19

Tricolorul

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă