Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul XIII

În care se intră într‑o mare primejdie, Dan se arată mai aspru decât dacii, iar lucrurile se aşază pe o cale poate mai bună.

Dan privea încruntat oştirile dacice.
– N‑au venit ei aici de florile mărului, se trezi Mitu vor­bind, ca de obicei. Vor fluierele alea rău de tot.
– Ar fi bine, mormăi Dan printre dinţi.
Cei doi prieteni îl priviră cu mirare.
– Ce vreţi? – strigă Dan cu asprime către daci.
Şi vântul aduse un răspuns slab, dar rece şi tăios ca gheaţa.
– Pe fiul lui Novac!
Mitu şi Surdul simţiră fiori pe spate, şi nu din pri­cina frigului. Aşadar asta îi adusese pe dacii din Munţii Albi aici: răzbunarea! Chiar şi după atâţia ani, erau pre­gă­tiţi să se răz­bu­ne pe copilul nevinovat al celui ce le în­călcase legea.
– Şi ce – strigă Dan cu dispreţ – credeţi că‑l avem în desagi?
Strigătul lui se rostogoli pe pantele muntelui, a­proa­pe la fel de tăios ca cel primit de la daci. Ochii îi scânteiau într‑un fel pe care Mitu nu‑l mai văzuse nici­când, iar Surdul doar o dată, când Dan trebuise să în­frunte un urs brun doar cu un cuţit, pentru a‑i salva viaţa. Şi ur­sul murise.
– E cel ce‑i ziceţi Mitu! – sosi la fel de rece răspun­sul dacilor.
Atunci Dan făcu într‑o parte câţiva paşi, suindu‑se pe o stâncă mai înaltă.
– Mă vedeţi bine? – strigă el cu aceeaşi voce.
– … desigur! – răspunseră dacii după o pauză, ne­du­meriţi de întrebarea ciudată.
– Bine! – răspunse Dan. Ca să ştiţi cine va aduce ce­le nouă blesteme peste voi şi peste Pădurea cea Mare, u­cigaşi de copii ce sunteţi!
Şi scoase fluierele cele nouă blesteme, ducându‑le la bu­za de jos.
– Ai înnebunit?! – strigară Mitu şi Surdul, îndreptându‑se spre el.
Dan îi îndepărtă pe amândoi cu o singură lovitură de picior, fără să‑şi mişte privirea dinspre daci.
Vocea îi devenise o şoaptă, dar o şoaptă şuierată, mai pătrunzătoare decât vântul şi plină de ură şi putere.
– Dacă în câteva clipe nu aţi plecat, voi aduce bles­te­­mul peste voi toţi. Iar noi oricum vom trece.
Într‑adevăr, se ştia că cele nouă blesteme nu ating pe cel ce are fluierele cu care acelea erau chemate.
– Nu vei îndrăzni! – se auzi un glas în apropierea lor.
Dan nici nu se clinti.
– Aşa crezi, vrăjitorule? Dacă vreţi moarte, moarte veţi primi! Crezi că îmi pasă de pădurea ta şi munţii tăi? Mitu este fratele meu şi va trece de voi chiar de ar fi să dis­trug toată Pă­du­rea cea Mare. Aveţi câteva clipe să ho­tă­râţi. Grăbiţi‑vă dacă vreţi să mai trăiţi, că s‑ar putea să suflu din greşeală.
Şi duse fluierele la buze.
– Eşti nebun! – răcni vrăjitorul cu ciudă însă şi cu respect.
Şi făcu un semn cu mâna către oştire. Îndată oa­me­nii suiră pe balaurii de gheaţă, iar aceştia se înălţară, por­nind spre apus. Cu doar câţiva oameni cu ei – mai bine zis călare pe cei mai voinici dintre ei – şi urşii albi, uriaşi, ple­ca­ră în aceeaşi parte. Dan coborî din nou fluie­rele la bu­za de jos, fără să se mişte.
– Să nu crezi, şuieră el, că mă poţi păcăli, vrăjito­ru­le. Nimeni nu se atinge de fraţii mei! Vom trece toţi trei de Pă­durea cea Mare sau voi distruge Pădurea cea Mare. Alege!
Vrăjitorul părea înveşmântat în zăpadă. Nici faţa nu i se vedea. Doar vocea i se auzea, liniştită şi tăioasă.
– Parcă aţi făgăduit că le veţi distruge.
– Desigur, zise Surdul. Dar în Derala.
Vrăjitorul tăcu o vreme, ca şi cum n‑ar fi vrut să‑l ba­­ge în seamă pe Surdul. Dar cum Dan tăcea, nu avu în­cotro.
– Deci în Derala le veţi distruge?
– Da.
Răspunsul lui Dan nu fu urmat de niciun alt cu­vânt, cu toate că vrăjitorul aşteptă multă vreme.
– Bine. Din partea noastră veţi ieşi cu pace din pă­du­re.
Făcu un singur gest şi zăpada de pe coasta ce co­bo­ra de pe culme spre vale se ridică într‑un uriaş nor de nea, din ca­re se ivi un alt balaur de gheaţă. Dintr‑un salt pre­lung, a­proa­pe ca un zbor, vrăjitorul sări pe el şi porni spre apus. Spul­be­rată de vânt, zăpada ce‑l acoperea se ri­si­pi, lă­­sând să se vadă o bla­nă de urs alb ce‑l îmbrăca în în­tre­gi­­me. Din înăl­ţime, din­tre nori, coborâră alţi doi ba­la­uri de ghea­ţă, urmându‑l şi ei pe vrăjitor.

În drumul lor, multă vreme, singurele primejdii fu­ră cele fireşti: frigul, foamea, surpăturile, prăpăstiile şi ce­le a­se­­me­nea. Nu vorbiră. Mitu nu ştia ce să spună şi era plin de gân­duri. Surdul se temea să vorbească. Iar Dan… Dan era liniştit cu totul. Îi înţelegea şi pe cei doi, dar ştia foarte bine şi ce are de făcut.
Când se pogorâră din nou la păduri, urcând şi co­bo­rând iar culmi pline de brădet, Dan porni spre apus.

După greutăţi ce ţineau doar de asprimea munte­lui şi a marginilor dinspre Drumul Trecătorii, cei trei se în­toar­seră din nou la acesta. În spate se vedea Trecătoa­rea, plină de zăpadă până sus, la vârful brazilor. Uneori se mai pră­vă­lea pe Drum, iar alteori cădea altă zăpadă, de pe creste, com­ple­tând ceea ce alunecase.

Cu toate că pentru alţii peisajul ar fi părut la fel cu cel dinspre Fortul Brazilor, cei trei simţeau schimbările. Ver­­dele brazilor era mai închis, coaja mai neagră. Acolo un­­de sur­pa­rea zăpezii făcea să se ivească pământul se pu­tea ve­dea că este mult mai gălbui decât cel de dincolo.

Curând – să nu uităm că forturile erau de obicei ca­­le de o zi unul de altul – se ivi un fort. Semăna mult cu For­tul Bra­zilor, doar că se chema Fortul Zagrei. Într‑adevăr, din tur­­nu­rile înalte ale fortului se puteau vedea, peste vâr­furile bra­zilor, cul­mile avântate ale Munţilor Zagrei. Aflat acum la a­dă­­­post, Dan le privi numai o clipă, cu nepăsare, în­tor­cân­du‑se la cititul de care nu mai avu­sese parte de multă vre­me. În schimb Mitu şi Surdul se uitară muuult la acei munţi, re­po­ves­tindu‑şi unul altuia legendele şi bas­­mele des­­pre dacii cei as­pri de aici şi des­pre felurite făp­turi ne­mai­vă­zute. Se ştia doar că în aceşti munţi pot fi văzuţi uneori şi ba­lauri de ghea­ţă, dar şi ba­lauri de cristal, urşi albi, cerbi u­ri­aşi, Ielele şi chiar şi piti­cii negri. Era, de­si­gur, mai sigur să nu‑i vezi. Dar cel mai bine era să‑i zăreşti de de­parte şi, scă­pând cu viaţă, să poţi po­vesti şi altora mi­nunăţia.

Cei trei fuseseră primiţi la Fortul Zagrei după mul­tă vor­bă şi ţinere la poartă. Nu se mai întâmplase poate de pes­­­te o sută de ani ca nişte eroi să apară aşa, de­odată, din­­spre Tre­că­toarea înzăpezită. Oare nu erau Nă­luci? Sigur? Dar cum pu­teau fi siguri? Semnul de la For­tul Ur­şi­lor? Şi da­că îl fu­raseră de la nişte oameni, ei fiind Nă­luci? Nă­lu­ci­le fuseseră nimicite? Si­gur? Şi dacă ei min­ţeau, pentru că erau Năluci? Nu aveau ar­me şi haine ca Nălucile? Sigur? Şi dacă şi le pre­fă­cuseră aşa, ca să îi păcălească, fiind Nă­luci? Sau vrăjitori… Să le stro­peas­că ei, soldaţii, cu apă sfinţită, ca să fie siguri că nu sunt vră­jite? Sigur? Dar asta nu în­seam­nă să le deschidă poarta? Şi dacă sunt Năluci şi au to­varăşi ascunşi pe aproa­pe? Să îi ude cu a­ghiasmă de pe zi­duri? Sigur? Păi nu răcesc, dacă sunt oameni? A, dacă du­pă aia intră la un foc bun şi beau ceva să se refacă nu răcesc? Sigur? Păi atunci să‑i stro­pim cu apă sfinţită! – au fost de acord ostaşii. Şi doar aşa, sfinţiţi şi uzi leoarcă, au putut in­tra în fort.

– Se vede că suntem înspre Derala, zicea Mitu. În Câm­­­pineni s‑ar fi terminat treaba de zece ori mai repede.
– Dar poate nu aşa de bine – făcu Surdul. Chiar da­că a durat mai mult, nu poţi să spui că nu a fost o idee bună.
Mitu îl privi uimit.
– Bine, Surdule, dar a fost ideea noastră! Dacă era du­pă ei, ne ţineau la poartă până muream de frig.
Surdul începu să râdă şi la fel şi Mitu. Păi, mai pu­teai să faci altceva decât să râzi?

*

La Fortul Zagrei nu poposiră mai mult de o noap­te. Focul straşnic făcut de soldaţii cu mustrări de conştiinţă pen­­tru udătura provocată le uscă repede hai­ne­le. Dor­mi­ră bine şi a doua zi porniră mai departe.

Din păcate, la Fortul Ibatului – atât de asemănător la nume cu Codrul Ivatului al copilăriei lor – fură de a­se­me­nea cu greu primiţi, după multă vorbă, deşi fusese tri­mis cu ei, de la Fortul Zagrei, un ostaş tocmai cu misi­u­nea de a în­­lesni pri­mirea. În cele din urmă intrară.

La fel fură însă primiţi şi în următoarele forturi. Se părea că cei din Derala sunt în acelaşi timp foarte greoi în a lua hotărâri şi foarte temători în privinţa străinilor. Ar fi preferat câteodată să o ia prin Pădure. Dar… Întâi şi întâi, dacă nu aveau semnele de la forturi, la Cetatea Arnota n‑ar fi primit hrisovul de intrare în Derala (un argint bu­ca­ta!). Iar fără el, oriunde în Derala eşti găsit, eşti dus di­rect la în­­chi­­soare. (De fapt, la fel era şi în Câmpineni). Al doi­lea, Pă­­durea devenise… parcă străină. După întâlnirea cu dacii Mun­ţilor Albi, Pădurea nu le mai făcuse necazuri, ceea ce nu‑i stătea în fire. Era ca şi cum şi‑ar fi rupt orice legătură cu ei. Dar îi pân­dea. Îi pândea cu mii de ochi, na­suri şi u­rechi. Iar ei sim­ţeau asta. Ameninţarea cum­plită a lui Dan îi scăpase, poate, dintr‑o mare primejdie. Dar îi şi des­păr­ţi­se de Pădurea cea Mare. Ajunseseră să se simtă a­ca­­să a­ici, cu toate fiarele şi po­poarele ciudate ce locuiau în ea, după vieţuirea cu dacii. Dar acum erau înstrăinaţi şi pân­­diţi ca niş­te duşmani ai Pădurii. Şi, la drept vorbind, era de în­ţe­les.

Când în zare se iviră zidurile măreţe ale Cetăţii Ar­no­­ta, galopară spre ele ca spre un liman. Deja munţii se tran­­­s­for­maseră în dealuri, iar zăpada fusese înlocuită de un a­mes­tec de noroi şi petice de zăpadă. În Derala era toam­nă. Iar Ce­ta­tea Arnota, pieptul Deralei înspre Pădu­rea cea Ma­re, era plină de copaci cu frunze îngălbenite, iar în u­ne­le lo­curi brân­duşele de toamnă îşi mai clătinau încă în vânt pe­ta­lele viorii.

Judele cetăţii îi privi cu mirare:
– Măi, măi! Am auzit de voi. Dar nu ştiam de e basm sau nu. Însă cum aţi răzbătut până aici? Am înţeles că Tre­­că­­­toarea e deja închisă de zăpadă.
– Aşa e, spuse Dan obosit. E închisă. Am răzbătut cu greu. Mă şi mir că am scăpat cu viaţă. Bine că am ajuns la liman.
– Hmmm… – încuviinţă, sau poate nu încuviinţă (nu puteai să‑ţi dai seama) – judele. Dar cu ce treabă pe a­ici?

Mitu şi Surdul se gândiseră şi ei, tot drumul de la For­­­tul Zagrei la Arnota, ce vor răspunde la această între­ba­­re. Da­­­că ar fi venit firesc, pe Drumul Trecătorii, fără a­ba­­teri prin Pă­du­rea cea Mare sau alte întâmplări uimi­toa­re, ar fi fost u­şor. „Am vrut să vedem frumuseţile Deralei”. Şi nu ar fi avut pie­dici. Acum însă un asemenea cuvânt ar fi stâr­nit bănuieli. „De ce să le vadă?”, s‑ar fi gândit ju­de­le. „Ce, eroii hălăduiesc aşa, du­pă frumu­seţi?”. I‑ar fi crezut spioni, sau chiar Năluci…
Dan însă răspunse liniştit:
– Am primit o misiune.
Mitu se înecă şi începu să tuşească.
Judele îi privi pe sub sprâncene:
– Ce misiune?
– Să ducem un oarece mesaj domniţei Enga, din Târgul Vicinului, de la fratele său, căpitanul Fortului Tur­nul Morţii.
Mitu şi Surdul îşi ascunseră uimirea cum ştiau mai bi­ne. Cu toate că Dan le spusese de rugămintea căpita­nu­lui, ui­taseră cu totul de ea. Şi era cel mai bun răspuns, într‑adevăr!
Judele clătină din cap şi începu să semneze hrisoa­ve­le de liberă trecere, cu numele şi semnele lor.
– Ştiţi unde e Târgul Vicinului?
– Am înţeles că e doar la câteva ore de aici.
Judele râse.
– În galopul calului, poate. Şi dacă e odihnit bine calul. Dar căpitanul aşa spune tuturor. Dorul de casă, de! Hmmm… de fapt e cam la o zi depărtare. Mai bine să ple­caţi mâine dimineaţă. Vedeţi că e în cetate Hanul Tre­că­to­rii unde vă puteţi odihni bine şi voi şi caii voştri. Fratele meu îl ţine! – adăugă el cu mândrie, dar şi cu subînţeles.

Cei trei încuviinţară cu hotărâre. O astfel de poftire nu putea fi refuzată fără supărare.

După ce se făcu dimineaţă, se grăbiră să plece din cetate. La drept vorbind, ar mai fi avut de ce sta. Târgul nu se închidea niciodată aici, căci locuitorii Arnotei erau foar­te bogaţi. Primele mărfuri din Câmpineni la ei soseau şi mulţi dintre ei aveau caravane care mergeau încoace şi încolo pe Drumul Trecătorii. De asemenea, mulţi din De­ra­la veneau a­ici pentru a cumpăra mărfurile din Câm­pi­neni la cel mai mic preţ. Iar acum, că se închisese Tre­că­toa­­rea, iar mărfurile urmau să se scumpească, Ce­tatea Ar­no­ta era plină de ne­gus­tori şi oameni de rând. Şi dacă mai so­cotim şi ostaşii, fie liberi, fie în patrulă, ani­malele aduse în obor, la obor sau de la obor, înţelegem că aveai ce ve­dea. Mai ales dacă erai un sătean cu puţine ie­şiri la târg, a­şa cum erau cei trei.
Dar nu le ardea de asta. Poate că Pădurea cea Mare îi săl­băticise, poate voiau să scape de ea odată, ori poate sim­­ţeau iarăşi ameninţarea Răului apropiindu‑se de ei. Ori­­ce ar fi fost, se grăbiră să iasă din cetate.

Aveau caii mărunţi de munte pe care îi cumpăra­seră – unul câte unul – la Fortul Zagrei şi la celelalte for­turi din­spre Derala. Şi desagii cam goi. Şi hrisoavele de drum.

Deşi nu se uitau în urmă, simţeau cum creşte de­păr­­­­tarea de Pădurea cea Mare. Şi când era gata să se stin­gă în za­re, cu Cetatea Arnotei cu tot, pe drumul ce trecea a­­cum prin­tre ogoare, crânguri şi sătucuri îngrijite, Dan se o­pri pe o co­lină şi se întoarse. Se întoarseră şi cei­lalţi, pri­vind în­de­lung.
– De data asta am scăpat, fraţilor! – spuse Dan. Dar oare de ce am fost trimişi în Ţara Negurilor?
Cei trei îl priviră uimiţi. Cum de ce? Doar ştiau toţi de fluiere şi de misiunea lor de a le distruge.
– Fraţilor, le spuse Dan, fluierele nu sunt adevărate. Aţi uitat că ard gura oricui le atinge?
Da!! Îşi aminteau… acum! Stareţul schitului le spu­se­se aceasta! Oricine punea fluierele la gură se alegea cu gu­­ra arsă şi cel puţin o vreme aproape nu putea vorbi. Îşi a­­min­tiră a­cel „Da” spus de Dan pe culme, ca şi cum l‑ar fi du­­­rut gura. Se prefăcuse!
– Şi dacă noi n‑aveam cum să ştim asta, prinţul Roland sigur trebuia să ştie – adăugă Dan.
Îl priveau cu o uimire din ce în ce mai mare.
Dacă fluierele nu erau la ei, ce rost avea toată tri­mi­te­­rea lor în Ţara Negurilor, călăuzirea lor de către Prinţul Ver­de la daci şi toate aventurile şi luptele lor?
– Întrebările sunt nenumărate, zise Dan. Dar cred că abia în Ţara Negurilor vom afla răspunsul. Sau poate în drum spre ea…
După câteva clipe, în care Dan stătea cu capul în piept, parcă socotind ceva, Surdul şi Mitu se întoarseră, lă­­sând în ur­mă Pădurea cea Mare şi Cetatea Arnota. Când se depărtară pu­ţin, Dan zâmbi scurt către un tufiş în care, pentru o clipă se vă­zuse un fel de haină verde, lu­cioa­să.
Apoi plecă şi el spre Târgul Vicinului, lăsând în ur­mă Drumul Trecătorii şi Pădurea cea Mare.

Capitolul XII                                 Magazin online DSV                      „Cei trei şi luptele Deralei”

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul XII

În care se ţine sfat, se străbat întinderi pustii, se ajunge la Poienile de Sus şi lucrurile se arată din nou tare ciudate şi mai ales primejdioase.

Deşi în acea noapte trebuiau să se odihnească du­pă în­tâmplările grozave prin care trecuseră, cei trei prie­teni se scu­lară cu noaptea în cap. Simţeau foarte bine că, de­­şi pri­­­mej­­­­­dia cea mai apropiată trecuse, lucrurile erau în­că tul­buri. Noaptea era rece şi luminoasă, luna o­glin­din­­du‑şi ra­­zele în miliardele de fulgi adunaţi în ză­padă. Pe stânci şi pe ziduri, ca şi pe coaja copacilor dinspre mia­­ză­zi se for­ma­­se­ră coji de ghea­­­­ţă, care sclipeau rece în ra­­zele lunii. Cu siguranţă, era mul­­­tă frumuseţe în jur. Dar ei nu se puteau bucura de ea. Simţeau foarte bine că în Pă­­durea cea Mare Întunericul îşi aduna alte puteri care să le vină pe urme şi să‑i distrugă, pu­­­nând stă­pâ­nire pe flu­ie­rele celor nouă bles­teme. Şi, de a­se­me­­­­nea, văzuseră pri­­vi­ri­le oş­tenilor şi le în­ţe­­leseseră. Aceşti oa­­meni altfel cura­joşi se temeau de pre­zen­ţa lor, aducătoare de primejdii cum­­plite şi nenorociri.

Dar pe unde să plece?
– De fapt, de ce n‑am merge pe Drumul Trecătorii? – se întrebă Mitu. Doar am mai mers noi pe zăpadă şi altă dată.
Surdul dădu să‑i zică ceva ori să‑l mustre, dar Mi­tu nu‑i dădu timp să vorbească.
– Ştiu, se vorbeşte de prăvăliri de stânci şi zăpadă, de căderi de brazi, de…
– De balaurii de gheaţă, nu se lăsă oprit Surdul.

O clipă tăcu şi Mitu.
Balaurii de gheaţă erau una dintre făpturile ce apă­reau în poveştile despre iernile Pădurii celei Mari.

Se spunea că aceste făpturi ciudate, despre a căror al­­cătuire nu se ştia nimic, trăiesc doar pe piscurile pururi în­gheţate ale Munţilor Albi. De acolo nu coboară decât iar­­na şi numai până în munţii şi codrii din jurul Munţilor Albi, temându‑se de venirea neaşteptată a vreunui vânt călduţ sau a vreunei zile însorite. Căci balaurii de gheaţă nu suferă nici cea mai mică încălzire, care este pentru ei o mare pri­mejdie. Ei sunt însă regii frigului, planând cu a­ri­pile lor alb‑cenuşii peste tot ceea ce este îngheţat şi bu­cu­rându‑se de ger ca de cea mai bună vreme. Nu s‑a vă­zut să aibă ră­su­flare şi nici nu varsă vreodată foc. Dar şi în aripi şi în gheare au ţepuşe lungi de gheaţă mai uci­gă­toa­re decât săbiile. Şi le folosesc împotriva tuturor făp­tu­ri­lor şi lucrurilor calde, pe care le a­tacă fără şovăire de în­dată ce le simt, ca pe nişte duşmani de moarte.

Se spunea că balaurii de gheaţă sunt una din prici­nile de căpătâi pentru care iarna Drumul Trecătorii se în­chi­­de. Se înţelege, alături de zăpezile mai înalte decât o­mul şi de celelalte „bunătăţi” ale iernii şi Pădurii celei Mari.
– Da, făcu Mitu, balaurii de gheaţă. Ce‑i cu ei? Te po­meneşti că ţi‑o fi frică?
– Auzi, Mitule, cum nu gândeşti, cum o dai cu fri­ca. Ai auzit şi tu că omul trebuie să fie cugetat, să facă şi el lu­crurile cu cap, cu înţelepciune, nu aşa, ca măgarul ca­re fu­ge după ciulini?
– Cum?! – făcu Mitu furios. Vrei să spui că eu fac lu­­cru­rile ca măgarul?
Surdul începu să râdă.
– Dacă te simţi cu musca pe căciulă, cine‑s eu să te contrazic? Dar nu vorbeam de ce faci tu de obicei, ci de cum trebuie să gândim fiecare lucru.
– Adevărul e, le întrerupse cearta cu vocea sa li­niş­tită Dan, adevărul e că trebuie să ne gândim şi la aceşti ba­­lauri. Şi tre­buie să ne gândim şi la celelalte primejdii care ne pot aş­tepta pe cale. Până la urmă, Mitule, tu eşti cel ca­re ai dat do­vadă de chibzuinţă când voiam noi să ur­căm pe Co­gaion…
Mitu, măgulit de amintire, se linişti pe dată.
– Şi ce vrei să facem, Surdule – grăi el cu glas do­mo­lit – să stăm aici până la primăvară?
– Ei! Cum să vreau aşa ceva? Abia aştept să ieşim de aici.
Mitu tresări.
– Auziţi?! – spuse el.
Şi cei doi prieteni ciuliră urechile să audă ce auzea Mitu.
– Mi‑a venit o idee.
Cei doi începură să râdă.
Mitu, se înţelege, se supără.
– De ce râdeţi, ce, mie nu‑mi pot veni idei!?

După cum era de aşteptat, Surdul şi Dan râseră şi mai bine, mai ales că Mitu luase o faţă bosumflată ca de copil mic. De fapt acesta ştia foarte bine de ce râd priete­nii lui, şi chiar asta dorise. De multă vreme nu mai râse­seră cu adevărat. Când se domoliră, continuă:
– În faţă, avem Drumul Trecătorii, închis de iarnă. Să ne întoarcem, nici nu poate fi vorba. Înspre răsărit sunt Munţii Modrului şi Munţii Albi, cu dacii şi celelalte ame­nin­­ţări ale Pădurii şi iernii. Dar în apus?
Cei doi prieteni îl priviră cu mirare. Spre apus? Chiar nu se gândiseră! Mitu avea într‑adevăr o idee pe cinste.
– Ia să‑l întrebăm pe căpitan, hotărî Mitu, ca un om chibzuit ce era.

*

Căpitanul le povesti despre Poienile de Sus, ţinu­tul dinspre apus de Fortul Brazilor. Îi despărţea de acest ţi­nut, întâi şi întâi, întinderea desişului de brazi.
– De multe ori, le spuse căpitanul, tăiem câte doi trei brazi în rând, că sunt înghesuiţi între ei de nu‑i putem do­bo­­rî numai câte unul.

Desişul era sporit de brădet şi jnepenişuri, de stân­că­­rii şi ape care, sfărâmate de îngrămădirea de pietre şi co­­paci, curgeau parcă peste tot.

Acest ţinut se întindea până dincolo de primele culmi ale munţilor dinspre apus. Dincolo începea Tărâ­mul Cer­bi­lor, despre care foarte puţin se ştie.
– Şi dincolo de acest tărâm începe ţinutul Poienilor de Sus – sări nerăbdător Mitu.
Căpitanul îl privi cu mirare:
– … Nu! Tărâmul Cerbilor face parte din Ţinutul sau Ţara Poienilor de Sus. Se zice că tocmai de aceea este stă­pâ­nit de cerbi acel tărâm, pentru că este plin de poieni mi­nu­nate.
– Şi atunci de ce nu este Tărâmul Cerbilor în între­gi­me? – îl tăie Mitu vorba din nou.
– Pentru că dincolo de Tărâmul Cerbilor începe Ţa­ra Zimbrilor.
– Ahaa! – făcu Mitu, dumirit.
Adevărul era că zimbrii şi cerbii nu se înţelegeau bi­­ne totdeauna, iar dacă era să aibă tărâmuri sau ţări, era de la si­ne înţeles să fie diferite.
– Dincolo de Ţara Zimbrilor nu se ştie ce se află, căci ni­­meni dintre oameni nu s‑a mai întors vreodată de a­colo. Chiar şi din Tărâmul Cerbilor foarte puţini s‑au în­tors de‑a lun­gul vea­cu­rilor. Unul dintre ei a fost marele Novac – a­dă­u­gă că­pi­ta­­nul.

Mitu dădu din cap, gata să deschidă gura, dar se o­pri la vreme. Voise să spună „tatăl meu”, dar ceva îl făcu să se răz­gândească. De prea multă duşmănie ascunsă a­vu­seseră par­­t­e de la intrarea în Pădurea cea Mare, ca să nu ştie că lu­cru­­ril­e spu­se prea uşor aduc necazuri. Poate nu era bine să a­fle toa­tă lu­mea că Mitu este fiul lui Novac. Pâ­nă la urmă, da­cii cre­­deau că mu­riseră şi acesta, şi fami­lia lui. Iar dacă ar fi a­flat că fiul scă­pa­se… cine ştie ce ar fi fost în stare să facă.

În vreme ce Mitu frământa aceste gânduri, căpita­nul vorbea mai departe.
– Cei care s‑au întors din Tărâmul Cerbilor au vor­bit despre frumuseţea lui şi despre primejdiile cele mari ca­­re pân­­­desc în această frumuseţe.
– Cerbii sunt uriaşi, spuse Dan. Sunt mândri şi iuţi şi se strecoară printre copacii bătrâni pe căi bine cunos­cu­te, do­borând orice făptură pe care o întâlnesc. Nu as­cultă nici mă­car de piticii care se înţeleg altfel cu mai toate a­ni­ma­­­lele. Şi sunt de câteva ori mai mari decât un cerb o­biş­nu­it.
– Conducători au, totuşi – sări şi Surdul. Sunt cerbii în­stelaţi, care au coarnele luminoase, strălucitoare şi care um­­­blă mai ales noaptea. Dacă te‑au lovit, mori cu sigu­ran­ţă, chiar da­că rana pare uşoară, căci coarnele sunt o­tră­­­vi­te cu o o­travă în­gro­zitoare. Nici lupii sau urşii nu se a­­pro­pie de Tărâmul Cer­bilor.

Se zice că doar unii râşi se în­­cumetă a ataca cerbii uriaşi. Dar şi ei fug, a­dă­pos­tin­du‑se în înălţimile neatinse ale co­pa­ci­lor, de îndată ce văd lu­mi­na cerbilor înstelaţi.

Căpitanul se uita la ei ca şi când le‑ar fi zis „dacă le ştiţi pe toate, de ce mă puneţi să vorbesc degeaba?”
– Toate astea, zise Dan, le ştim şi în Câmpineni. Ce­va nou ne poţi spune?
Căpitanul clătină din cap.
– Ce să vă spun? Toate tainele pe care le smulgem Pă­­­du­rii le spunem mai departe. Nu e de mirare că şi voi, în Câm­pineni, aţi auzit de ele. Mai ales că sunteţi cine sun­­teţi şi aţi tră­­it şi cu dacii o vreme… Mai curând voi ar tre­bui să ne pu­teţi spune lucruri noi.

Şi căpitanul îi privi întrebător, dar şi cu uşurare, ca şi când i s‑ar fi luat o piatră de pe inimă.
Dan înţelese imediat despre ce era vorba şi se ho­tă­rî să fie sincer pe deplin. De fapt, toţi duşmanii ştiau des­pre ce era vorba. Meritau şi oamenii să ştie câte ceva.

– Căpitane, ceea ce se întâmplă acum este taină. Pur­­tăm la noi ceva foarte primejdios, care ar da întuneri­cului for­­ţe de distrugere aproape de necrezut. De aceea nu pu­tem să mai stăm. Ei ne urmăresc pe noi, aşa că, o­da­tă ple­caţi, nu veţi mai avea necazuri… mai multe ca de o­bi­cei.
Căpitanul zâmbi uşor. Şi faţa lui aspră păru o clipă copilăroasă.
– Într‑adevăr, spuse el, ne‑am cam obişnuit cu tul­bu­rările.
– Dincolo de părţile necunoscute ale Poienilor de Sus, întrebă Mitu, se ştie ce este?
Căpitanul şovăi o clipă, îngândurat.
– Drept să vă spun, chiar şi despre acel ţinut necu­nos­cut umblă totuşi nişte vorbe ciudate. Se spune că ori­cine trece prin el înnebuneşte. Sau cel puţin aşa a spus o­da­tă un pitic ce a poposit câteva ore la noi la fort.
Surdul vorbi şi el, luminat de o idee.
– Căpitane, cum se face că din toate făpturile Pă­durii celei Mari piticii sunt singurii primiţi în forturi peste tot?
Căpitanul se miră puţin.
– Nu ştiu. Nu m‑am gândit niciodată. Dar… aşa a fost totdeauna.
– Bine, făcu Dan, privindu‑l supărat pe Surdul. Dar dincolo de locul acela, unde se înnebuneşte, ce este?
– Ce să fie? Pădurea cea Mare. Mai mult nu ştiu.

*

Nu doar cei trei lucraseră pentru a porni la drum. Îi a­jutaseră şi cei din fort, care ştiau prea bine că, deşi pri­mej­dia venise la ei din pricina celor trei, tot aceştia fu­se­se­ră cei ca­re îi salvaseră. Şi mai ştiau şi lupta pe care a­ceş­tia o dă­deau îm­po­tri­va Întunericului, luptă în care şi ei, os­ta­şii Dru­­mului Tre­că­torii, se aflau de aceeaşi parte.

În atelierul fortului se făuriseră, după cum ceru­se­ră cei trei, cârlige de mai multe feluri, piroane lungi şi groa­se cu ine­le în loc de floare, gheare pentru gheaţă (pentru în­căl­ţă­minte) şi altele asemenea. Mai primiseră cei trei şi felurite alte lucruri de care aveau trebuinţă, cum erau frân­ghiile, să­ge­ţile, mân­ca­rea de drum lung ş.a.m.d. (Mân­ca­rea de drum lung însemna câ­te un sac plin cu tot felul de bu­nă­tăţi, de la slă­nină afumată la cârnaţi uscaţi, de la nuci şi alune la un burduf cu miere).

Multă vreme cei trei s‑au sfătuit ce şi cum să facă pen­­tru a putea răzbate până sus. Ştiau că nici vara nu se puteau tăia copacii spre a se face cărare către înălţimi. Deci iarna nici gând să răzbeşti în acest fel. Izvoarele zdrobite între stânci şi trun­chiuri, ascunse sub pojghiţe de gheaţă ce se puteau rupe oricând, iar nu puteau fi uitate. Ca ur­ma­re, caii trebuiau lă­saţi în urmă.
Mitu privea cu mare durere către Nor.
– Cum să te las eu pe tine, frăţioare, aici? – se tân­guia el.
Prietenii l‑ar fi luat în râs, dar prea îi era sinceră durerea.
– Lasă, îl linişti căpitanul. Vom avea grijă de el, iar în pri­măvară îl trimitem fie în Derala, fie în Câmpineni, după cum po­runciţi. Şi îl puteţi găsi acolo când vreţi.
– Numai să mai trăim până în primăvară, zise cu ju­­mă­tate de glas Mitu.
– Atunci chiar e mai bine, Mitule, să‑l laşi aici – să­ri Surdul. Că poate trăieşte mai mult ca noi.
Şi cei trei râseră scurt.

Ostaşii nu prea simţeau nimic hazliu în vorbele lor. Ce­­­rul plumburiu se întuneca tot mai mult, iar dinspre Mun­ţii Albi se răspândea o negură tot mai deasă.
Urma să vină Nemira, iar a te prinde Nemira în a­fa­ra for­tului era moarte sigură. Se spunea că odată şi în For­tul Bra­­zilor muriseră, din pricina Nemirei, aproape toţi ostaşii. Iar cei trei voiau să plece pe aşa vreme!

Prietenii ştiau de Nemira. Auziseră încă din prun­ci­e de vi­forul teribil ce se năpustea asupra lumii din a­dân­­curi ne­şti­ute, cu valuri de zăpadă şi ger. Şi Câmpinenii e­rau loviţi une­ori de Nemira, iar unele sate fuseseră cu to­tul înghiţite de ză­pa­dă şi ger în asemenea încercări.
Dar cei trei ştiau şi că primejdii şi mai mari decât Ne­mira începeau să se apropie. Şi dacă le dădeau timp să se a­dune şi să atace, nu exista, cu adevărat, nicio scăpare.

Aşa că trebuia să plece la drum.

*

In acea dimineaţă cei trei plecară cu mult înainte de prima geană de lumină. Nu‑i vorbă, aceasta apărea foar­te târ­ziu, dar nici măcar schimbul de dimineaţă nu a­pu­­ca­seră să‑l facă oştenii. Îndeobşte nici poarta nu s‑ar fi des­chis la un ase­me­nea ceas, dar cei trei erau nişte eroi a­de­văraţi, aşa cum ştiau toţi. Iar pe eroi nu se cuvine să‑i re­fuzi, mai a­les dacă e bine să plece cât mai repede, spre fo­losul tuturor.

Păşeau cu spor, cu tălpicile din lemn bine lustruit şi ceruit, pe zăpada întărită.

Înainte chiar ca însuşi căpitanul fortului să afle că de­ja plecaseră, ei se topiseră pe Drumul Trecătorii, către un loc pe care – văzându‑l din turnul lor – îl socotiseră potrivit.

Era un dâmb de piatră şi praf în timpul verii, iar a­cum o movilă mare albită de zăpadă, în partea Drumu­lui din­spre Munţii Modrului. Se suiră până în vârful dâm­bu­lui. Surdul trase o săgeată de fier, din cea cu inel în coadă, în cel mai în­de­părtat brad pe care îl puteau vedea prin noap­te către Po­ie­nile de Sus. Lipiţi unul de altul şi toţi de pietre, în întunericul ce încă domnea, brazii păreau aco­lo aproape ca o pătură ne­gu­roasă aşternută pe stâncile fră­mântate ale munţilor. O sfoa­ră subţire, trecută prin coa­da săgeţii, fu schim­bată cu gri­jă cu o frânghie adevă­ra­tă. Iar Dan, ca cel mai subţire, fu pri­mul care se strecură prin­tre crengile pline de zăpadă şi ră­şi­nă.

Fu urmat de tot calabalâcul pe care îl pregătiseră, iar apoi şi de ceilalţi doi prieteni.

Se treziră astfel cu desagii agăţaţi de cioturile ve­chi­­lor ramuri, sprijiniţi cu un picior de brazi şi cu celălalt de mun­­­tele îngheţat. Întunericul se dovedi acum un mare duş­man, căci îi împiedica să vadă unde ar fi putut trage ur­­­mă­toarea să­geată. Fără a aştepta însă vreo sfătuire, M­i­tu se stre­cură printre cioturi de piatră şi lemn, pornind spre înăl­ţimi cu sfoara cea subţire legată de mijloc. Deşi ur­­cu­şul era greu, se mişca uşurel, a­bia auzit de prietenii săi, cu toată li­niştea nopţii târzii.

Apoi prinse de undeva un cârlig, trecu sfoara prin el şi trase, aducând până la sine frânghia. Prietenii îl ur­ma­ră cu tot calabalâcul. Apoi urcă Surdul către înălţimi, du­­pă el Dan, şi iar Mitu, şi iar Surdul şi iar Dan…

Întunericul se preschimbase în penumbră când cei trei ajunseră sus. Culmea era tăioasă ca o lamă din piatră. De fapt nu era o culme, ci un şir de culmi ascuţite, sfârte­ca­te pe alo­curi de râpe adânci, prăpăstioase, în care brazi mai mici sau mai mari se agăţau de piatră cu disperare.

În jos, spre Drumul Trecătorii şi spre Câmpineni, în a­burul de lumină ce prindea a schimba noaptea în di­mi­nea­ţă timpurie, se vedea umbra Fortului Brazilor şi a câ­torva fumuri înălţându‑se din el. Şi, cu toate că ziua în­că întârzia – ba la poalele muntelui era încă noapte în lege – cei trei de­slu­şiră liniile munţilor dacilor, ba chiar şi ar­cu­irea în­tu­ne­ca­tă şi foarte, foarte îndepărtată a Tăişului Da­nului.

Niciunul din ei nu spuse nimic, dar toţi oftară de­o­da­­tă, amintindu‑şi de nenumăratele aventuri prin care tre­cu­se­ră.
– Hai că avem treabă! – se aspri dintr‑o dată Sur­dul.
Întoarseră spatele Drumului Trecătorii.

*

Calea se dovedi foarte grea.
Deşi nicio vietate nu se arătă spre a le face neca­zuri, stân­cile tăioase, zăpada înşelătoare, lunecuşul şi a­mă­­girile ghe­­­ţii erau destulă stavilă, cu toate că trecuseră de ma­rele perete al brazilor. Sau aşa crezuseră. Căci după câ­te­va ceasuri de mers văzură că ajunseseră în marginea u­nei văi abrupte, dincolo de care o culme şi mai înaltă se su­meţea către ceruri. Iar pe a­mân­doi pereţii văii, aceiaşi brazi ca şi pe Drumul Trecătorii.

După ce coborâră şi urcară, întâlniră aceleaşi mu­chii tă­ioase de piatră, aceleaşi vârfuri ascuţite de stâncă, a­­ce­leaşi cap­cane ale zăpezii şi gheţii. Iar dincolo de ele, altă vale, ur­ma­tă de o culme şi mai înaltă.

Şi încercarea se repetă de mai multe ori, încât îi pier­dură şirul.

Deşi au mers aşa trei zile şi trei nopţi fără oprire, nu iz­­butiră să iasă într‑un loc mai cumsecade, mai apro­piat de ceea ce ştiau că ar trebui să fie Poienile de Sus.

Şi dacă umbrele Întunericului pe care le simţiseră cres­­­când înspre Fortul Brazilor se topiseră acum în de­păr­tări, în schimb ameninţarea Nemirei creştea tot mai mult şi mai mult.

De la o vreme însă, intraseră chiar în norii negu­roşi ai înălţimilor.
Fulgi şi ace de gheaţă se învârteau împrejurul lor în va­luri şi vârtejuri. Aproape nu puteau ţine ochii des­chişi, iar mersul le era tot mai încet.
Dar după câteva ceasuri ieşiră dintre nori, cobo­rând o vale care, deşi tot abruptă, putea fi străbătută în pi­cioa­re (nu târâş).
– Fraţilor, se bucură Mitu, cred că am ieşit în Poie­ni­le de Sus.
Chiar aşa şi era.

Deşi ninsoarea începuse groasă, urmele uriaşe ale cer­­­bilor puteau fi desluşite în zăpadă.
Cei trei folosiră din nou arcul de fildeş, pentru a ur­ca pâ­nă sus de tot într‑un brad bătrân. De aici, tot cu aju­to­rul ar­cu­lui, trecură în altul şi tot aşa. Alegeau brazi cât mai apro­pi­aţi, pentru ca ultimul dintre ei să poată scoate săgeata de fier atunci când se lăsa pe frânghie într‑o ba­lan­­sare primejdioasă. Nu de alta, dar nu aveau de unde să fa­că rost de alte şi alte a­se­menea săgeţi.

Au mers aşa câteva zile, folosindu‑se de ninsoare ca să se ascundă şi mai bine. De câteva ori au văzut cerbii cei mari ca­re, singuri sau în cârduri, se strecurau printre brazi. Erau, într‑adevăr, de necrezut de mari, cât zimbrii sau bo­urii din Câm­pineni. Coarnele păreau ramuri bă­trâne, iar pu­­terea lor era ui­mitoare. Văzuseră o dată cum unui cerb mai tânăr i se în­cur­caseră coarnele în crengile unui brad în­că tânăr. Ca să sca­pe, a­cesta dădu atât de tare din cap, în­cât smulsese bradul din ră­dăcini, rupându‑i apoi, din ur­mă­­toarele mişcări, crengile.

Cei trei se bazau pe îndemânarea lor spre a doborî a­se­menea făpturi uriaşe, dar nu ar fi vrut să fie siliţi să o facă.

Într‑o zi însă, norocul păru a li se sfârşi. Un cerb sim­ţi ceva, privi în sus şi îi văzu. Boncăluitul său păru un ur­let supraomenesc şi zgudui Pădurea.
Curând alte urlete îngrozitoare răsunară dimpre­jur, o­dată cu tropote grăbite: din toate părţile, cârduri peste câr­­duri de cerbi uriaşi alergau către ei.
– Pregătiţi‑vă, fraţilor, şuieră Mitu, încordând ar­cul cel mare pe care îl primise de la Surdul.
– Aşteaptă, spuse Dan, prinzându‑l de mână. Aş­teap­tă.
Prietenii îl priviră cu mirare. Ce era de aşteptat? Cu cât ucideau mai repede cerbii din jur, cu atât se pu­teau a­pă­­ra mai bine şi de ceilalţi care se iveau. Dacă aş­tep­tau să vină toţi, iar bra­dul în care erau era dărâmat… pu­teau muri.
– Aşteptaţi, repetă Dan.

Un muget şi mai teribil se auzi în apropiere şi toţi cer­bii tresăriră. În penumbra Pădurii se ivi o lumină ver­zu­­­ie. Un cerb înstelat se ivi în apropiere. Deşi uriaş, avea o gra­ţie şi o frumuseţe uimitoare. Iar coarnele sale măreţe e­rau pline de sclipiri verzui, ca şi cum mii de stele de a­ceas­­tă cu­loare s‑ar fi prins de ele. După numai câteva cli­pe se mai ivi un cerb înstelat, dar luminile lui erau roşi­a­ti­ce şi verzi, nu doar de o culoare. Cei doi cerbi înstelaţi pri­veau către oa­me­nii agăţaţi de crengile bradului, puf­nind u­şor pe nas. Vă­lă­tuci de aburi ieşeau şi din gurile şi nările lor, şi din ale ce­lorlalţi cerbi. Şi, înainte ca cineva să în­ţe­leagă ce se petrece, Dan sări jos. A­vea el o iscusinţă cu ca­re uimise din copilărie pe mulţi, de a coborî din copaci cu o iuţeală de necrezut.

Acum stătea înaintea cerbilor înstelaţi şi a celorlalţi cerbi uriaşi, ca o făptură măruntă. Îşi ridică mâinile şi le a­­ră­tă ceva. Şi, pufnind din nou, cerbii se dădură înapoi. Cer­bii în­­stelaţi mu­giră scurt şi cu teamă. Şi în câteva clipe toţi cerbii se topiră în adâncurile Pădurii, tropotind.
– Haideţi jos! – strigă Dan către ei. Cred că e mai u­şor pe aici.
Mitu şi Surdul se priviră uimiţi unul pe altul. Şi, se în­ţelege, coborâră.

– Ce le‑ai arătat, Dane? – nu se lăsa Mitu, în vreme ce mergeau cu greu prin zăpadă.
– Muşchii mei de criţă – râse strâmb Dan, în vreme ce neaua spulberată de vânt îi intra în gură.
Surdul tăcea, îndârjindu‑se în lupta cu viscolul.
Nemira venise peste munţi. Dar aici, în Poienile de Sus, era mult mai blândă decât în părţile mai joase.
– Ce le‑ai arătat, Dane? – întrebă Mitu a zecea sau a cincizecea oară.
– Of, Mitule – făcu Dan. De ce crezi că Surdul nu mă în­trea­bă nimic?
– De mut ce e. Pe lângă că e Surd, e şi mut.
Nimeni nu‑i răspunse la gluma răsuflată. Era ori­cum prea aspră vremea pentru glume.
– Ce crezi că i‑am arătat? Inelul dat de Roland şi flu­­ie­rele celor nouă blesteme, bineînţeles. Inelul arată că sun­tem pri­­eteni ai Pădurii, iar fluierele care‑i rostul nostru pe aici.
Mitu dădu din cap, dar prin învălmăşeala de fulgi ges­­tul se pierdu nevăzut.

*

Nemira se potolise aproape de tot. Zăpada cres­cu­se cam cu un stânjen – adică mai bine de doi metri – şi da­că nu ar fi fost destul de îndesată – adevărată minune! – nici nu s‑ar fi putut umbla.

Aşa însă, mergeau mai departe pe tălpicile din lemn, prin fulgii rari, mari şi frumoşi care cădeau în jurul lor, ca într‑un basm de demult.
– Acum, zise Surdul, e numai bine să stai în casă, la gu­­ra sobei. Un vin fiert şi ceva de‑ale gurii pe masă. Şi să spui la poveeeşti…
Era, într‑adevăr, un gând plăcut.
– Lasă, Surdule, zise blând Mitu. O să vină vremea să povesteşti copiilor tăi despre vitejiile pe care le‑ai să­vâr­şit în tinereţe.
– Şi să vină Mitu să‑ţi bea vinul – se băgă Dan.
Râseră.
– De ce nu, Dane? spuse Mitu. Crezi că o să aibă pa­­gu­­bă Surdul dacă i‑l beau?
– La vin nu, dar la urechi… – aminti Dan de vorbă­ria ce îl însoţea îndeobşte pe Mitu.
Râseră iar.
Dan simţi o strângere de inimă şi se opri chiar la poa­­­la pădurii, unde începea o altă poiană (erau nenumă­ra­te). Fără să se gândească, se opriră şi ceilalţi.
– Ce s‑a întâmplat?
Dan privea încruntat în jur: totul era alb, luminos, fru­­­mos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se vedeau.
– Fraţilor, unde suntem noi acum?
Îl priviră cu mirare:
– În Poienile de Sus.
– Şi Poienile de Sus unde sunt?
– Cum unde?! În Pădurea cea Mare.
Dan nu mai spuse nimic, ci se uită la ei, parcă aş­tep­­tând un răspuns.
– Ce este?! – făcură ei şi mai miraţi.
– Măi fraţilor, voi aţi auzit ce‑aţi spus? Suntem în Pă­­du­rea cea Mare!
– Şi!?! – făcură ei şi mai uimiţi.
Dan tăcu o clipă.
– Vi se pare firesc să fie atâta linişte în Pădurea cea Mare?

Surdul şi Mitu se holbară la el o clipă, apoi unul la al­­tul. Apoi se uitară în jur: totul era alb, luminos, frumos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se ve­deau. Şi, de fapt, nicio urmă de făptură, în afară de ei şi de co­pacii plini de ză­padă. Dintr‑o dată, simţiră că le ţiuie u­re­­chile de liniştea Pă­durii. Şi ştiură că Dan are dreptate. Ce­va nu era cum tre­buie. Parcă nici n‑ar fi fost în Pădurea cea Mare. Şi totuşi ştiau foarte bine că sunt acolo.

– S‑a schimbat ceva… – zise Mitu.
– Sau se schimbă… – încuviinţă Surdul.
Mai tăcură o vreme, privind în jur.
Apoi Dan rupse tăcerea:
– Cât am stat noi la Fortul Brazilor?
– Câteva zile – se repezi Mitu.
– Nu vi se pare că a fost mai mult?
Cei doi se gândiră. Şi îşi dădură seama, cu mirare, că într‑adevăr, parcă stătuseră mai mult la Fortul Brazilor chiar de­cât la daci. Şi totuşi stătuseră doar câteva zile!
– Ce se întâmplă, Dane? – rupse tăcerea Surdul, a­proa­­­pe cu teamă.
Acesta dădu din umeri:
– Dacă aş şti, ar fi bine. Mi‑e teamă însă că, în vre­mea în care am ajuns noi la Fortul Brazilor, şi întunericul şi‑a pre­­gătit lucrarea sa împotriva noastră. Ameninţarea pe ca­re o sim­ţeam noi acolo… era doar o parte din planul lui. Poate chiar mai mică decât ce ne aşteaptă aici.
– Aici?
Dan dădu din cap.
– Prea se potrivesc toate: au dispărut şi cerbii mari, nu mai sunt nici alte fiare, Nemira s‑a potolit… Prea mul­tă linişte, fraţilor, prea multă linişte.
Tăcu o clipă, privind cerul cenuşiu, care începea în­­cet a deveni mai albastru, pe măsură ce norii se subţiau şi nin­soarea înceta.
– Şi mai e ceva. Ce căutăm noi aici?
– Păi… mergem spre Derala.
– Pe aici?
– Păi nu e închis Drumul Trecătorii?
– Şi noi mergem acum de‑a lungul Drumului, dar prin munţi?
Mitu dădu să spună că da, apoi însă îşi dădu sea­ma că nu era aşa. De când plecaseră de pe Drumul Tre­că­to­rii, mer­­­se­seră tot spre răsărit. Ori Drumul mergea că­tre nord, nu că­tre răsărit.
– Unde ne afundăm noi aici, fraţilor?
– Să facem cale întoarsă?
Dan zâmbi, dar în zâmbetul său era şi ceva crunt, ca în zâmbetul dacilor.
– Nu e în firea noastră. Mai potrivit ar fi însă a mer­­ge către miazănoapte, spre Derala, în loc să o ţinem pe un drum greşit. Însă… cu armele pregătite.
Nici nu mai era nevoie de acest cuvânt.

Înainte ca Dan să fi răspuns, deja Mitu şi Surdul îşi pre­gătiseră de luptă armele, punând şi strunele în arcuri.

Simţiseră şi ei ameninţarea ce plutea în aerul lim­pe­de al iernii. Şi era tot mai frig.

Au mers cu grijă către miazănoapte. Încet, dar si­gur, urcau tot mai sus, peste povârnişuri şi văi mărunte. Iar fri­­gul creştea tot mai mult. Până la urmă, poate era fi­resc să fie a­şa. Doar era iarnă. Dar celor trei li se părea că ge­rul vi­ne de un­deva, ca o suflare îngheţată ce se stre­cura di­na­dins în ae­rul munţilor.
Şi, după ce au trecut de o culme cu brazi presăraţi pe ici pe colo, au dat de o privelişte de culmi şi văi pline de ză­padă şi gheaţă. Iar în afară de colţurile de stâncă, niciun brad, niciun jnepen, nici măcar o urmă de viaţă. De aici ve­­nea fri­gul, re­vărsându‑se peste munţi şi păduri. Şi din­tre colţii de piatră şi ghea­ţă, ca nişte uriaşe păsări din ză­pa­dă, se ri­di­ca­ră trei ba­la­uri de gheaţă.

Înainte să se înalţe însă măcar doi stânjeni de la pă­mânt, săgeţile ţâşnind din arcurile celor doi îi şi loviră. Vâr­­­fu­rile de oţel făcură să ţâşnească aşchii de gheaţă. Dar ba­­la­u­rii părură să nici nu simtă aceasta. Mişcările lor erau gre­­­oa­ie, dar pline de putere şi valuri de zăpadă se ridi­ca­ră în văz­duh la bătaia aripilor lor, învăluindu‑i într‑un nor de nea.

Mitu şi Surdul trăgeau săgeată după săgeată, în­cer­­­când să găsească un loc slab, care să‑i facă să dea înapoi, ori să‑i doboare. Dar balaurii de gheaţă se înălţară, scli­pind în lu­mina posomorâtă ca o prevestire a morţii. Se în­drep­tau spre ei cu putere, iar depărtarea la care fuse­se­ră la în­ceput – a­proa­pe de o lungime de săgeată din ar­curile cele puternice ale ce­lor doi – scădea foarte iute.

– Veniţi aici! – strigă Dan.

Când se întoarseră, văzură cu uimire că acesta dă­du­­se foc unui pâlc de trei brazi de pe culme. Flăcările se î­năl­­ţau vâl­­vătaie, de două ori mai înalte ca brazii, miş­cân­du‑se la­­co­me în adierea vântului. Iar Dan se stră­duia acum să a­prin­­­dă alt brad, aflat ceva mai aproape de pâl­cul în flăcări.

Balaurii se fereau de flăcări, suflând către cei trei va­­­luri de ger şi aruncând cumva ţurţuri imenşi şi ascuţiţi ca niş­­te suliţe de un stânjen. Unii dintre ei loviră brazii ce ar­deau şi îi rupseră în două, trântindu‑i pe zăpadă, unde con­­­tinuau să ardă. Aproape fără să gândească, Mitu luă o crean­gă ar­zân­dă, o puse în vârful săgeţii şi trase. Deşi a­bă­­­tută de crean­gă de la linia ei, săgeata lovi totuşi unul din­tre balauri în a­ri­pă. A­­cesta scoase un răcnet puternic, în vre­me ce un val de a­buri izbucni din locul lovit. Îndată şi Surdul şi Mitu începură să tragă doar cu săgeţi cu foc. Ba­laurii se îndepărtară dincolo de bătaia săgeţilor. Dan iz­bu­tise să mai dea foc la doi brazi.

Deşi lupta durase doar câteva clipe, li se păruseră ani. Culmea era de nerecunoscut. Sute de ţurţuri se înfip­se­seră în zăpada care, în multe locuri, era înnegrită de fu­mul fo­cu­rilor. Unii brazi erau şi ei frânţi de ţurţurii‑suliţă sau de bă­ta­ia vijelioasă a aripilor balaurilor de gheaţă.

Liniştea dură însă foarte puţin. Balaurii de gheaţă se înălţară sus, tot mai sus, până când săgeţile nu‑i mai pu­teau ajunge. Şi de‑acolo începură să arunce o ploaie de ţur­­ţuri pes­te cei trei.

– Fugiţi! – strigă Mitu.

Deja însă fugeau cu toţii, către pădurea din care por­­­ni­­seră la urcuşul culmii. Fugeau cu un ochi la drum şi cu al­tul la ţurţurii ce cădeau vijelioşi din înalturi. La câ­ţiva paşi du­pă in­trarea în pădure, Dan îi chemă şi se a­run­că primul într‑un tro­ian imens, adunat din vreo ava­lanşă pe valea u­nui pârâu. Cei doi îl urmară îndată. Mer­geau prin ză­­padă ca prin mâl, cu câ­te o cârpă la gură, a­bia res­pi­rând. Se pare că ba­la­urii de gheaţă nu îi mai ve­deau, căci a­run­cau mai de­parte ţur­­ţurii de gheaţă asu­pra pă­durii în locul un­de in­traseră cei trei. Cu­rând însă în­­ce­ta­ră aceasta, căci nu ve­deau nicio miş­care, nicio urmă de căl­dură. Cei trei se o­pri­seră în adân­cul tro­ianu­lui, răniţi de stânci şi de bucăţi de ghea­ţă, obo­siţi şi cu lu­crurile ri­si­pi­te pe culme şi în pă­du­re.
– Ce‑a fost asta, fraţilor? – întrebă în şoaptă Mitu. Ba­­laurii de gheaţă parcă nu trăiesc decât unde sunt şi vră­ji­to­rii dacilor. De unde au apărut în aceste părţi? Sau nu e a­­­de­vă­rat ce se spune despre ei?
– De unde să ştim noi, Mitule? – răspunse supărat Sur­­dul. Crezi că ne‑au spus dacii niscaiva taine despre ba­­­la­urii de gheaţă sau alte asemenea lucruri? Tu erai mai pri­­e­ten cu ei decât noi.
Mitu pufni.
– Prieten! Cât de prieten poţi să fi cu dacii? N‑ai vă­­zut cât de ciudaţi sunt? Parcă‑ar fi… – şi şovăi, neştiind cu cine să‑i compare.
Surdul sări să‑l ajute:
– Parcă‑ar fi Mitu!
Începură să râdă toţi trei. Cu toate că era întuneric, iar aerul era umed şi greu, era destul de cald în adâncul tro­­ianului. Până la urmă, parcă nu era chiar aşa de rău.
– Măi băieţi, făcu Surdul, să nu adormim aici că ne tre­zim pe cealaltă lume.

Auziseră şi ei de asemenea întâmplări. Ieşiră cu gri­j­ă la lumină. Care lumină? Deja se lăsase noaptea. Stele scli­peau reci pe cerul de gheaţă. Frigul era cumplit. Se stre­­curară uşor pe culme, mişcându‑se doar când bătea vân­tul, pentru ca ori­ce sunet pe care l‑ar fi făcut să se piardă sau să se asemene cu mişcarea cetinii. Pe culme, târâş, se apropiară de margine şi priviră către culmile în­zăpezite din faţă. Departe, unde fu­se­seră şi prima oară, se vedeau, mai albi ca zăpada şi uşor scli­pind în razele ste­lelor, ba­la­urii de gheaţă. Coborâră înapoi. Ajunşi în pă­dure, se sfă­tu­iră ce să facă.

– Dacă în partea asta sunt balauri de gheaţă, înspre ră­sărit, unde până şi cerbii cei mari dispăruseră, cine ştie ce pri­mejdie pândeşte.
– Oricum, zise Dan, nu e de demnitatea noastră să fu­­­gim aşa. Dacă dacii se descurcă într‑un fel cu ei, putem şi noi, în felul nostru.
– Adică?

Şi Dan le spuse la ce se gândise.
Adunară din pădure multă răşină şi aşchii de brad, fă­­când bulgări mari cât un pepene. Apoi făcură un fel de ca­tapultă, cu frânghiile pe care le aveau. După ce termi­na­­ră, du­­­­seră totul pe culme. Mitu şi Surdul se ascunseră în ză­padă, iar Dan ieşi la vedere, târşindu‑şi piciorul, ca şi cum ar fi fost şchiop ori rănit. Îndată se auzi vuietul ari­pilor ba­­­laurilor de ghea­­ţă. Dan păru să nu‑i bage în seamă, con­ti­nu­ân­du‑şi mersul greoi.
– Acum! – strigă deodată.
Căci, de vreme ce nu simţeau nici o primejdie, ba­la­­urii veneau drept spre el. Într‑o clipită Mitu şi Surdul ţâş­niră din zăpadă şi aprinseră doi bulgări uriaşi, pe care îi şi arun­cară cât ai clipi. Porniţi din catapultă cu mare iu­ţea­lă, cei doi bulgări loviră balaurul cel mai din faţă, li­pin­du‑se de el şi întinzându‑se. Bătaia vântului sporea pu­terea flă­că­ri­l­or. Ba­la­urul de gheaţă se răsucea cu dispe­rare, spre a scă­pa de focul care‑l distrugea. Apoi se izbi cu mare putere de munte, ex­plo­dând în mii şi mii de aşchii de gheaţă. Deja alţi bulgări de foc porniseră către al doi­lea balaur de ghea­ţă, care avu şi el a­ce­eaşi soartă. Ultimul se înălţă iar, tri­mi­ţând de acolo ţurţuri de gheaţă. Şi iar cei trei fugiră spre pădure, ascunzându‑se şi de această da­tă sub troian. Du­pă puţină vreme, ploaia de ţurţuri în­ce­tă, iar vâjâitul aripilor balaurului nu se mai auzi. Frigul în­să, pe care balaurul îl re­vărsa mereu, se simţea parcă şi mai puternic. Fără să vor­bească între ei, cei trei ştiură că ba­laurul, prea mare pen­tru a intra în pădure, se aşezase un­deva la marginea ei, pândindu‑i.

Din fericire, ascunseseră câţiva bulgări mari de ră­şină şi aşchii de brad chiar în troian. Mitu, ca cel mai agil, ieşi primul… şi încremeni! Chiar în faţă, strecurat printre brazi, bo­tul imens al balaurului revărsa ger către intrarea în tro­ian.

– Aici este! – strigă Mitu.

Nu mai era nevoie. Doar desluşindu‑i încremeni­rea la gura tunelului săpat în troian, ceilalţi înţeleseseră ce ve­dea şi aprinseseră un bulgăre, ieşind cu el afară. Şi‑l arun­ca­ră drept în botul balaurului de gheaţă, tocmai când a­ces­­ta se străduia să‑şi scoată capul dintre brazi. Urletul fu în­gro­­zi­tor. Şi abia apucară să se ascundă după un brad voi­nic îna­inte ca miile de aşchii în care explodase capul ba­la­u­ru­lui de gheaţă să se împrăştie pretutindeni.
Liniştea care se lăsă părea altfel. Şi cei trei se odih­ni­ră până la ivirea zorilor.

*

Urcau din nou spre culmea pe care îi opriseră o zi şi o noapte balaurii de gheaţă.
– Fraţilor, vorbi, ca de obicei, Mitu. Nu ştiu de ce, dar parcă mai greu am mers de la daci până aici decât de la în­ceput la daci. Tare ciudat! Dacă ţinem seamă că am în­văţat atâtea şi că s‑ar fi cuvenit să mergem şi mai uşor ca înainte, heiii!, ar fi trebuit să fim deja în Derala.
– Aşa e, Mitule! – fu de acord Surdul. Aşa s‑ar fi cu­venit. Dar noi n‑am ţinut Drumul Trecătorii. Am mers tot prin Pădurea cea Mare. Am zăbovit o grămadă şi la daci, am avut ceva petreceri şi la Fortul Brazilor, iar dru­murile de aici numai lesnicioase nu sunt.
– Şi asta‑i adevărat, dar parcă tot nu e cum s‑ar cu­veni.
Surdul râse uşor.
– Dacă nu ar fi greu drumul, toţi netoţii l‑ar bate.
– Aşa, zise Dan, nu‑l batem decât noi.
Doar o clipă dură până să‑şi dea seama cei doi de vor­ba în doi peri şi să izbucnească în hohote de râs.
– Aşa e, Dane! Dintre toţi netoţii, doar noi ne‑am gă­sit să venim pe aici.
Şi râseră iar. Dar nu mult. Căci pe culme văzură în­spre culmile înzăpezite din faţă alţi trei balauri de ghea­ţă, a­lă­­turi de care se vedeau făpturile, mici de de­parte, ale u­nor pâl­curi de urşi uriaşi, albi, şi trupurile şi mai mici a nu­­meroşi ostaşi înarmaţi, înveliţi şi ei în veş­minte albe.
– Dacii Munţilor Albi! – şopti Surdul cu teamă.

Capitolul XI                                         Magazin online DSV                                      Capitolul XIII

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul XI

Şi Umbrele au sfârşit.

Noaptea se lăsă devreme, chiar mai devreme de­cât ar fi trebuit pentru sfârşitul toamnei, căci norii întune­cau totul. Deja după‑amiaza părea seară, iar seara noapte de‑a binelea.

Cei trei se simţeau, fără vreo pricină anume, mai o­bo­siţi ca niciodată. Şi tocmai acum Roland era pus pe vor­bărie. El, care totdeauna privea de sus pe toţi şi căruia îi smulgeai cu­vintele cu cleştele, acum vorbea, şi vorbea, şi vorbea… Despre marile adâncuri unde sunt mulţime de pitici care lucrează ne­în­cetat şi adună comori nesfârşite; despre lacurile nopţii, pe care stelele nu le văd niciodată, aflate în sânurile neştiute ale mun­ţilor şi unde scânteiază vietăţi minunate; despre viteji din ve­chi­me veche, cei mai mulţi cu totul necunoscuţi celor de astăzi şi despre care doar bătrânii pitici, având şi peste nouă sute de ani, mai ştiu; despre făurari iscusiţi, care au făcut arme şi ar­muri cum nu mai sunt… Tot felul de lucruri nemaipomenite, să tot asculţi. Şi toate acestea acum le povestea piticul, când o­chii celor trei abia mai puteau sta deschişi.

Ameţit de somn, Dan simţi totuşi o nelinişte cres­când în adâncul sufletului, tot mai mare şi mai ne­gu­­roa­să. De ce se pur­ta piticul atât de ciudat? Era roşu la faţă şi agitat, vorbea întruna şi se uita la ei cu ochii plini de ru­gă­­minţi. Ce‑i ruga? Nu‑şi pu­tea da seama. Îi era prea somn. Dar de ce îi era atât de somn? De ce?

Şi atunci, prin ceaţa care îi acoperea ochii şi gân­du­ri­le, Dan îşi aminti.

*

Era copil pe atunci. Privise Pădurea cea Mare toa­tă amiaza, în vreme ce vacile păşteau liniştite pe islaz. Spre sea­ră plecase către sat, cu ea în gând. Şi, parcă răs­pun­z­ând la gân­dul lui, la Cruce găsise pe Moş Toma şi Moş Andrei, care po­vesteau despre Năluci şi o caravană de negustori. Aceştia e­rau încrezători în puterea lor, căci a­veau tot felul de arme şi de lup­­­­t­ători plătiţi din Derala şi Ocland. Şi mai erau şi mulţi. Atât de mulţi, încât abia pu­teau fi adăpostiţi de forturile din drum. Dar între Tur­nul Morţii şi Fortul Trecătorii, pe ul­ti­me­le zile de drum către Câmpineni, nu există fort, ci doar a­dă­post, un adă­post ce nu putea cuprinde o caravană atât de ma­­re. De obicei pe a­­ceastă bucată de drum caravanele mari se îm­part pe bu­căţi, plecând doar câţi se pot ascunde în adă­post în vre­mea nop­ţii. Negustorii erau însă foarte mândri de pu­terea lor, aşa în­cât au hotărât să stea în acea noapte, pe­nul­tima a călătoriei – credeau ei – lângă adăpost, la lumina fo­cu­ri­lor şi sub a­pă­rarea armelor. S‑au mai lipit de ei – şi Dan tre­­sări la această a­min­tire – şi câţiva călători amărâţi, ce ple­­ca­se­ră mai de di­mi­neaţă din fort şi pe care caravana îi a­junsese din urmă.

Dar în acea noapte toţi cei din caravană – şi Dan tre­­sări iar amintindu‑şi aceasta – toţi cei din caravană au a­dor­­­mit. Iar Nălucile au venit şi i‑au ucis pe toţi. Şi s‑a vă­zut a­tun­ci că cei găsiţi pe drum nu erau oameni, ci tot Nă­luci.

Scăpase doar un copil, care se ascunsese în adăpost în joacă, şi care nu fusese furat de somn, astfel încât a vă­zut toa­tă grozăvia.

*

Dan sări în picioare.
– Treziţi‑vă, nebunilor! Treziţi‑vă! – şuieră el.
Piticul, roşu la faţă şi cu ochii aproape înlăcrimaţi sus­pină adânc, uşurat.
– Ce‑e e‑e… bolborosi Mitu, cu ochii împăienjeniţi de somn?
Surdul ridicase uşor capul, încercând ameţit să se dezmeticească.
– Nălucile, şopti aspru Dan.
Într‑o clipită somnul dispăru din ochii celor doi pri­eteni. Iar în clipa următoare erau deja gata de luptă.
– Nu vă aduceţi aminte, le spuse Dan, de caravana cea mare ucisă lângă adăpostul dinspre Culmea lui Co­roi?
Cei doi holbară ochii:
– Străinii!
Dan încuviinţă din cap. Era limpede că străini erau de vină pentru somnul ciudat ce‑i cuprinsese.

Privi dintr‑o parte şi din alta afară, aşa încât să nu poa­­tă fi văzut. Norii erau subţiri, şi ceva din lumina ste­le­lor şi lu­nii străbătea prin ei, oglindindu‑se în albeaţa ză­pe­zii. Aşa că Dan văzu. Văzu că toţi paznicii dormeau lân­gă oa­­lele cu jar şi ar­mele căzute din mâinile amorţite. Iar lân­gă poalele tur­nu­lui lor un fel de mişcare a zăpezii îl fă­cu să îşi dea seama că Nă­­lu­cile veneau chiar către ei.
– Pe noi ne caută! – făcu el cu mirare, dar şi cu un fel de bucurie.

Până la urmă, dacă ei erau cei urmăriţi şi dacă iz­bu­­teau să ucidă Nălucile, poate cei din fort aveau să scape cu viaţă. Sau măcar o parte din ei.
Se retraseră în unghere diferite, pregătindu‑şi ar­me­­le. Piticul, băgară ei de seamă, dispăruse. Dan se miră, dar îşi a­minti de tulburarea lui şi de vorbăria neîncetată cu care în­cercase a‑i ţine treji. Într‑un fel chiar îi reuşise as­ta, căci chiar pur­­tarea lui ciudată îl făcuse pe Dan să îşi a­­min­­tească despre întâmplarea cu caravana cea mare. „Se ve­de, gândi Dan, că nu are voie să lupte pe faţă cu făptu­ri­le Pădurii pentru noi, care sun­tem din afară”. Tresări. I­vărul uşii se mişcă abia vă­zut şi fă­ră nici un sunet. O lu­ci­re mi­că, abia văzută, îl făcu pe Dan să înţeleagă de ce nu se au­zea nimic: Nălucile turnaseră unt­de­lemn, ungând ast­fel i­vă­­rul (acest untdelemn lucise o cli­pă, scurgându‑se de pe i­văr). Uşa se deschise uşor, şi o um­bră începu să se stre­coare înăuntru. În aceeaşi clipă intră o umbră pe fe­reas­tră, urmată apoi de alta, ca şi cea de la uşă. Nă­lucile se a­du­nau uşor, privind către mogâldeţele din pa­turi, de un­­de se a­u­zea o respiraţie întreită. Şi Dan înţelese un­de e­ra pi­ticul şi ce făcea: ascuns sub pat, imita respiraţia unor oa­meni ca­re dorm, cu o iscusinţă de‑a dreptul în­gro­zi­toa­re într‑o a­­se­menea clipă. Dan fu chiar în stare să re­cu­noas­­că res­pi­raţia Mitului şi a Surdului, aşa cum şi aceştia o re­cu­noş­teau pe a sa în zgomotul uşor făcut de Prinţul pitic. Cei trei nu mai res­pi­rau. Nălucile se năpus­tiră către pat.

Săgeţile şuierară în întuneric şi Nălucile se răsuciră ful­gerător către colţuri. Prea târziu! Nu câte una, ci mai mul­­te Nă­luci căzură străpunse de fiecare dintre cele cinci să­­geţi. Cinci, căci Surdul trăsese cu trei săgeţi o dată, cu ar­­cul ţinut într-o parte. În cli­pa următoare cei trei prieteni e­rau de­ja cu săbiile în mâini, nă­pustindu‑se asupra Nă­lu­ci­lor. Ast­fel, capcana pregătită de a­ces­tea celor trei se do­vedi cap­ca­nă pentru ele, căci nu izbutiră nicio îm­po­tri­vi­re se­rioa­să în fa­ţa atacului crunt al oamenilor. Mitu se a­vân­tă spre fe­reas­tră, ucigând Năluca ce tocmai în­cer­ca să sa­ră înă­un­tru şi pe cea ca­re era mai jos, sub a­ceas­ta. În acelaşi timp Dan şi Surdul ţâşniră către uşă, u­ci­gând toate Nălu­cile ca­re le ieşeau în cale.

Dacă nu ar fi fost uneori scrâşnetul fierului pe fier şi foş­netul hainelor şi încălţămintei, lupta ar fi părut doar un vis ciu­dat: niciunul dintre luptători nu scotea niciun sunet. Cei trei nu voiau ca Nălucile să înţeleagă cât de mul­te au căzut şi nici să a­tragă pe ostaşi (dacă i‑ar fi tre­zit) în primejdie, iar Nă­lucile sunt tăcute de felul lor.

Pas cu pas, dar mai iute decât se poate povesti, Dan şi Surdul coborau pe scară, nimicind în cale totul. Sus, la fe­reas­tră, Mitu ucidea şi el Nălucă după Nălucă, apărând astfel şi spa­­tele prietenilor săi.

Curând se termină totul. Mai bine de şaizeci de Nă­­luci stăteau răspândite pe scări şi pe zăpadă. Câteva mo­gâl­deţe ţâş­­niră către Pădure, unde izbucni altă foj­gă­ială, în ca­re cei trei re­cunoscură mişcările şi glasul lupilor.

De această dată chiar se făcu linişte. Cei trei se ui­tau în jur miraţi. Era tot noapte, ca şi înainte, ostaşii dor­meau pe zi­duri şi pe ei îi prindea iar somnul.
– În foc, se auzi în spate glasul prinţului Roland.
Tresăriră: nu îl auziseră venind.
– În foc puneau ierburile care îi adorm pe oameni.
Tăcură o vreme. Era frig.
– De ce zici „puneau”? – întrebă liniştit Mitu.
Piticul dădu iar din umeri, cu gestul atât de cunos­cut.
– Acestea au fost ultimele Năluci.
– Cum!?! – se mirară toţi trei.
– Da. Nici nu v‑aţi dat seama câte au ucis strigile şi câ­te aţi ucis voi la Turnul Morţii. Deja avuseseră nişte ani răi şi se împuţinaseră. Pâlcurile pe care le‑aţi întâlnit pe Va­lea Ne­rei erau de fapt unul singur, ce se tot mişca să vă spe­rie. L‑aţi nimicit chiar atunci. Rămăsese doar o ceată. Iar acum… s‑a terminat.
Vocea lui era tristă şi obosită.
– Nici măcar n‑au apucat, în atâtea generaţii, să se răz­­bune pe cei care i‑au chinuit, sau pe urmaşii acelora, la fel de răi ca şi cei dinaintea lor. Au trăit şi au pierit fără niciun rost, iar făgăduinţa ce le‑a fost făcută nu s‑a îm­pli­nit.
– Răul îşi împlineşte vreodată făgăduinţele? – în­tre­bă Mitu oarecum în batjocură.
– Numai dacă e silit, recunoscu Roland. Numai da­că e silit.
Se întoarse către grajd şi scoase de acolo un cal, u­nul din caii Nălucilor.
– Nor e al tău, zise el către Mitu.

Apoi privi către toţi trei, ca şi când ar fi vrut să nu‑i uite.

– Piticul cel negru, de care aţi auzit că a ispitit pe cei ce au devenit apoi Nălucile, ei bine, acel pitic negru era de fapt un demon, un demon care de multe ori s‑a arătat Nă­lu­ci­lor şi le‑a dat porunci şi îndemnuri. Ele îl numeau Pro­o­ro­cul nopţii, deşi era doar un înşelător. Şi – vocea Prin­ţului Ver­de tremură puţin – era duşmanul meu de moar­te, cel ca­re mi‑a ucis şi pă­rin­ţii şi mulţi din nea­mul meu. Dar nu pu­tea sta pe pământ decât atâta vreme cât existau Nălucile. Iar în această noapte l‑aţi trimis îna­poi în Iad, unde‑i este locul. El este umbra ce se a­rătase la Fortul Ur­şi­lor. Acum… s‑a sfârşit.

Vocea piticului deveni iar plină de mândrie şi aro­gan­­ţă, ca în trecut.

– Desigur, nu am de ce să vă mulţumesc. Aţi luptat ca să vă salvaţi pielea, iar dacă aţi câştigat a fost datorită mie şi sprijinului pe care vi‑l dau de multă vreme. Dar – şi vocea i se fă­cu iar prietenoasă – dacă treceţi prin Ţinu­tul Urşilor Ne­gri, vorbiţi cu ei să vă aducă la mine sau să vă cheme. Mă voi bu­cura să vă văd.

Se opri o clipă, mirat de propriile cuvinte.

– Mă rog, mă voi bucura să vă văd cât te poţi bu­cu­ra că vezi nişte oameni, mormăi el puţin încurcat.
Mitu l‑ar fi luat peste picior, dar era prea tulburat de faptul că Roland îi părăsea.

Piticul dădu să mai spună ceva, dar nu izbuti. Sce­na era de altfel cu totul neobişnuită. Lumina lunii se fă­cu­se mai puternică, dar nici aşa trupurile Nălucilor nu s‑ar fi de­osebit prea mult de zăpadă, dacă nu ar fi fost sângele care le păta veş­mintele şi neaua din jurul aces­tora.

Cu un gest de rămas bun, Prinţul sări pe cal şi ple­că. Ceva foarte mic luci în noapte către Dan, care îl prinse în mâ­nă. Era un inel verde, cu un semn ciudat.
– Dacă te mai întâlneşti cu cei din neamul meu… – se a­uzi ca o şoaptă a vântului o voce dinspre Pădure, de unde dis­­păruse Prinţul Roland.
Cei trei plecară să se culce.

*

De dimineaţă, desigur, fortul fu întors peste cap de a­­gitaţia ostaşilor. De cum se sculară văzură cadavrele ciu­date, cu multe arme şi pline de sânge. Şi, mergând pe dâ­ra lor, ur­cară în turn până la uşa celor trei. Care era în­cu­ia­tă. Bătură şi cei trei deschiseră. Era ceva sânge pe jos, cât nu putuseră spă­la în toiul nopţii prietenii. De alt­fel se şi rugară de iertăciune pentru asta, ca şi pentru faptul că, spre a se culca mai repede, azvârliseră pe fe­reastră trupu­rile Nălucilor din camera lor.

Soldaţii îi priveau năuci. Cei trei se frecau la ochi som­­­noroşi, ca şi când totul ar fi fost firesc.
– Dar de unde au apărut Nălucile şi cum de nu ne‑au ucis? – întrebă unul dintre ostaşi.
– A, păi erau chiar oamenii care au venit ieri – zi­se Surdul.
– Şi nu v‑au ucis, spuse Mitu, că aveau treabă cu noi. Poate dacă terminau cu noi, se ocupau şi de voi. Dar am ter­­minat noi cu ei – şi râse.

Dan, ca de obicei, îi lăsă pe cei doi să vorbească mai de­parte cu ostaşii uimiţi, şi se retrase în cugetările şi ru­gă­ciu­nile lui de toată vremea.
Ar fi vrut mult să ştie dacă Nălucile mai erau oa­meni sau nu, dacă ar fi existat vreo cale să fie aduse îna­poi din ră­utatea în care intraseră (dacă ar mai fi trăit, de­sigur) ş.a.m.d. Dar nu mai era cu putinţă. Călăuzitorul lor în aceste ţinuturi ple­case, iar altcineva care să le răspundă nu putea fi găsit în acest fort.
Până după‑amiază trupurile Nălucilor fură îngro­pa­­te. Se văzuse în timpul curăţirii turnului şi curţii for­tu­lui că Nă­lucile aveau trupuri ciudate, noduroase şi grele, cu mai multe braţe, toate strâmbe, dar şi cu un fel de bube şi ţepi. Iar pielea le era pătată în fel şi chip, de nu‑ţi puteai da seama ce în­fă­ţi­şare s‑ar fi cuvenit să aibă. Multora le curgeau firişoare de pu­­roi şi sânge din crăpă­turile pielii. Du­pă unele urme, Sur­dul îşi dădu seama că Nălucile pă­reau să fi încercat a‑şi cu­ră­ţa de pe pielea bol­navă straturi vechi de jeg.

– De bună seamă, sări Mitu, voiau să pară că sunt oa­­­meni, iar oameni aşa de murdari nu s‑au mai văzut prin păr­ţile astea.
– Se poate, zise pe gânduri Surdul. Dar, nu înţeleg ce­va. Dacă vă amintiţi, când eram noi mici Prinţul Verde e­ra no­ul prinţ al piticilor. Bunicul spunea că în tinereţea lui acesta era în­că un hoinar, ca alţi pitici nobili, şi că apu­case să audă cum tre­cuse coroana de la tatăl acestuia la el, deşi nimeni nu ştia prea bine cum.
– Da, şi?
– Păi ar însemna că nu e chiar aşa de multă vreme de când sunt Nălucile, dacă atunci l‑au ucis pe tatăl lui Roland…
Mitu îl privi cu mirare:
– Măi, Surdule, ce‑i cu tine? Ţi‑a zis cumva prinţul că Nă­­­lucile i‑au ucis părinţii curând după venirea lor în Pă­du­rea cea Mare?
– … Nuuu, şovăi Surdul. Dar aşa mi s‑a părut, nu ştiu de ce…
Mitu dădu din cap, neştiind ce să spună. Dacă i se pă­­­ruse lui aşa…
– Oricum, vorbi Dan, de ce te gândeşti la asta?
– Mă gândesc, zise Surdul. Mă gândesc la alte făp­turi, care sunt sub stăpânirea întunericului de multă vre­me. Da­că aceşti oameni au devenit aşa în câteva gene­raţii, a­celea ce au devenit?
Tăcură o vreme. Înfăţişarea unor umbre strâmbe, în­­fri­­coşătoare, se cernu pentru câteva clipe înaintea lor, a­co­pe­rind parcă lumina zilei. Şi poate că, ascunse în bra­zii în­­ză­pe­ziţi ai Pădurii, aceste umbre îi pândeau deja.
– Cred că ar fi bine să plecăm, zise Mitu brusc. Cred că e mai primejdios să stăm într‑un loc, fie el şi fort, de­cât să mergem mai departe. Răul ne urmăreşte şi până nu scă­păm de fluierele celor nouă blesteme nu vom avea pa­ce.
Ceilalţi doi încuviinţară.
Într‑adevăr, părea un lucru înţelept să meargă mai departe. Dar Munţii Modrului erau troieniţi şi calea către Derala închisă. Nici la picior, nici călare, nu trecea nimeni pe Drumul Trecătorii.
– Dar nu ne‑a dat Prinţul Roland inelul acela? – se tre­­­zi Mitu. Poate că există o cale prin tunelurile piticilor.
– Nu aici – îl contrazise Surdul. Nu ştii că am mai vor­­bit şi cu el despre asta? Pe aici nu sunt căi ale piticilor. Cred că da­cii nu se înţeleg tocmai bine cu ei, sau poate sunt prea aproape de Munţii Albi, cine ştie.
– Aş, nu se înţeleg bine! – sări Mitu. Dacă nu era Prin­ţul Verde ne mai primeau pe noi dacii?
– Ei! – făcu Surdul. El e stăpânul Ţinutului Urşilor Ne­­gri, iar aici sunt Munţii Modrului. Alţi daci, alte locuri, alte legi.
De această dată Mitu nu‑l mai putu contrazice cu ni­­mic. Se ştia că Pădurea cea Mare este împărţită în felu­rite ţi­nuturi şi ţări, fiecare cu legile ei. Oricum, nu ăsta era lucrul de că­pă­tâi. Ceea ce îi frământa era faptul că trebuia să plece. Simţeau asta toţi trei.
Un strigăt îi făcu să tresară.
– Dacii!

Strigaseră deodată mai mulţi ostaşi de pe zidurile for­­­tului. Oştenii abia se liniştiseră după munca zilei şi se a­­şe­­za­seră să se odihnească. Ţâşniră la metereze, a­pu­cân­du‑şi în fu­gă armele. Cei trei veniră şi ei pe zid. Însă până ajun­se­ră ei, dacii deja începuseră asaltul fortu­lui. Erau tineri, aceşti răz­boi­­nici daci, dar plini de neînfri­carea obişnuită a nea­mu­lui lor. Oş­tenii din fort ştiau prea bine că nu se pu­teau aş­tep­ta la mi­lă şi vărsau jar, apă clo­cotită şi săgeţi peste ata­ca­tori. Pri­mul atac fu respins. Doi oşteni erau răniţi, dar cel pu­ţin do­uă­zeci de atacatori ză­ceau ori se zvâr­co­leau în şan­ţul fortului şi din­colo de acesta. Semănau într‑un fel cu Nă­lucile, căci nici cei care se zvârcoleau nu scoteau nici mă­car un geamăt: ar fi fost dispreţuiţi de ceilalţi pentru totdeauna.
Era o scenă îngrozitoare, să vezi tinerii aceia trans­for­­­maţi în cadavre opărite şi arse, ciuruite de săgeţi.
Surdul nu se mai stăpâni:
– De ce atacaţi? – strigă el cu putere.
Desigur, nu îi răspunse nimeni.
– Nu‑i cunosc – şopti Dan către el.
Într‑adevăr, nu se vedea nimeni cunoscut printre ei. Dar asta nu‑i făcea pe cei trei să se îndoiască de faptul că da­­cii pentru ei veniseră. Poate că auziseră de fluiere şi ve­ni­seră şi ei să le ceară, sau poate…
– Nu sunt dacii, măi fraţilor – şuieră Mitu cu un fel de mânie şi spaimă.
Îl priviră miraţi.
– Uitaţi‑vă bine la ei.
Se uitară. Veşmintele – dacice, armele – dacice, tă­ce­­rea – dacică, felul de a lupta… parcă nu dacic… Hm! Da­cii erau repeziţi, dar nu chiar în felul ăsta. Aveau totuşi min­­te în cap, nu atacau aşa, ca bezmeticii, fără nicio gân­dire. Şi nici nu a­veau pri­virile atât de goale.
Dan fu primul care îi recunoscu:
– Fraţilor, dar îi cunoaştem, de fapt. Sau poate nu…
– Cum aşa?! – se mirară cei doi.
– Sunt cei care ne‑au salvat.
Mitu şi Surdul se holbară o clipă la el, apoi la daci.
– Aşa e! – făcură uimiţi.
Apoi, după o clipă:
– Dar parcă muriseră!
Apoi ceva şi mai îngrozitor se întâmplă: tinerii daci că­­zuţi în şanţ şi dincolo de el începură să se ridice mer­gând că­tre ceata lor (cei care mai puteau merge).
– Ăştia‑s strigoi! – strigă unul dintre oşteni cu ju­mă­­ta­te de glas.
– Ce strigoi! – se supără Dan, ridicând vocea atât de ta­­re încât răsună Pădurea. E scârba aia de diavol pitic şi negru ce a stăpânit peste Năluci. Nu vrea să plece în­vins şi a batjocorit tru­purile dacilor care ne‑au apărat. Le miş­că el, ca pe nişte păpuşi.
Privirea lui se subţiase ca tăişul unei săbii de Dochia.
– Iată‑l! – strigă el cu putere, întinzând degetul în­spre Pădurea cea Mare.

La poalele brazilor, între două buturugi uscate, o mo­gâldeaţă neagră se mişca ferit. Din nenumăratele braţe strâm­be şi uscăţive – care semănau leit cu ale Nălucilor – se în­tin­deau fire aproape nevăzute până la pâlcul de ti­neri daci. Îi miş­ca pe aceştia ca păpuşarul păpuşile.

Doar o clipă trecu de la gestul lui Dan şi sute de să­geţi – obişnuite sau cu foc – ţâşniră către piticul negru de la poa­lele brazilor. Acesta încremeni o clipă, prins în­tre do­­rin­ţa de a păstra stăpânirea asupra dacilor şi do­rinţa de a fugi. Apoi săgeţile trecură prin el şi pe lângă el, iar u­ne­le aprin­se­ră bu­turugile pe care agitaţia lui le şter­sese de ză­padă. Pi­ti­cul ne­gru îşi schimbă înfăţişarea, de­venind o um­­bră neagră ce se mă­ri iu­te, devenind mai înaltă decât bra­zii. Firele care îl le­gau de daci se rupseră, iar aceştia se pră­­buşiră la pă­mânt, ca niş­te tru­puri neînsu­fleţite ce erau.

– Ţi‑ai pierdut păpuşile, blestematule! – şuieră Mitu cu răutate.
Umbra încercă să se înalţe de la pământ, dar o pu­te­­re ne­­văzută îl opri brusc, prăbuşindu‑l şi făcându‑l să se scur­gă prin zăpadă către adâncurile de care şi gândul se te­me. În lo­cul lui rămase o baltă întunecată de păcură, în­con­jurată de nea­­ua curată a Pădurii.
Cei trei priveau neclintiţi către trupurile celor care se jertfiseră pentru ei, şi care fuseseră pângărite de rău­tatea fă­ră margini a întunericului.
Ostaşii coborau deja, spre a le îngropa creştineşte.
– În sfârşit îşi vor găsi liniştea, şopti Dan.
Şi lacrimi curseră din ochii celor trei, ca un dar pen­­tru dragostea şi jertfa dacilor căzuţi în luptă.
– De acum vor trăi veşnic – spuse cineva. Au intrat în lumină.
Şi niciunul nu îşi dădu seama dacă vorbise el sau al­­tul, căci toţi aveau acelaşi gând.
Când ostaşii reintrau în fort şi noaptea începea să prin­­­­dă putere, Surdul îşi întoarse privirea spre cei trei şi spu­se cu un glas plin de încredere şi tărie:
– Avea dreptate Prinţul Verde. Şi umbrele au sfâr­şit!

Capitolul X                                          Magazin online DSV                                         Capitolul XII

Mihai-Andrei Aldea

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: