O poveste care să vă aducă aminte de frumusețea vremurilor de altădată, de… „Drumul spre Vozia”!

De curând am descoperit o nouă serie scrisă de un autor român contemporan, o serie formată din trei volume: Cei trei și Pădurea cea MareCei trei și luptele DeraleiPrin coline și neguri.

Sper că vă amintiți peripețiile celor trei buni prieteni – Dan, Mitu și Surdul, care au plecat din satul lor natal, Șindrilița, spre Vozia, străbătând Pădurea cea Mare, aflând în drumul lor noi locuri, oameni și obiceiuri, încercând să se familiarizeze cu acestea și să treacă cu bine peste obstacolele întâlnite la tot pasul. Despre primul capitol al poveștii, despre curajul și iscusința celor trei, despre locurile sălbatice și magice v-am vorbit în recenzia primei cărți, Cei trei și Pădurea cea Mare. Un început promițător, o călătorie palpitantă, misiuni fascinante. Acum este timpul să aflăm cu ce sunt nevoiți să se confrunte eroii noștrii preferați în luptele Deralei.

“Se pregătiseră toată copilăria pentru a străbate Pădurea cea Mare, apoi Derala și oricare alte ținuturi, ca să ajungă în Vozia, cetatea cea mare despre care se spunea că este chiar la marginea lumii, la țărmul la care se întindeau două mări, două mări ce înconjurau lumea.” 

“Nu se știe unde mergeau și de ce plecaseră de acasă, povestea un bătrân la o șezătoare, dar Pădurea cea Mare îndată i-a recunoscut, căci îi aștepta de multă vreme. Ei erau cei meniți să o scape de blesetemul cel urât al Nălucilor…”

În călătoria lor anevoioasă, își găsesc noi persoane de încredere, pe care se pot baza la nevoie și cu care lucrează extrem de eficient împreună, uneori în tandem, de parcă ar fi fost pregătiți pentru acest lucru. Însă, așa cum se întâmplă în realitate, uneori câștigăm ceva, pentru ca mai apoi să pierdem altceva, iar cei trei se văd nevoiți să facă față unor noi dezamăgiri și trădări din partea unor persoane pe care odinioară credeau că se pot baza. De parcă viața îți râde în nas și îți arată că nu poți avea ceva fără a pierde altceva sau pe altcineva, la care chiar țineai. Din acest punct de vedere, dar și remarcând multe alte lucruri asemănătoare pe parcursul lecturii, volumul îmi pare foarte realist și convingător, deși face parte dintr-un roman fantastic. Însă autorul este un bun cunoscător al firii umane și împărtășește cititorului cunoștințele sale, cărora le dă glas prin intermediul poveștii de față.

Volumul Cei trei și luptele Deralei este mai complex și mai surprinzător decât precedentul, întrecându-mi toate așteptările, transportându-mă încă de la primele pagini în fantastica lume… continuarea aici… 

Recenzie la „Cei trei şi luptele Deralei„, semnată Alexa Ioana şi apărută pe blogul Twistinmysobriety… 

O frumoasă poveste despre curaj, prietenie și onoare, despre… „Drumul spre Vozia”!

„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?”

Așa începe primul capitol din această carte, o carte în care ni se vorbește despre o călătorie (inițiatică), o pădure (care își are propriile secrete) și trei prieteni.

Șindrilița este locul din care Dan, Mitu și Surdul, trei prieteni nedespărțiți plecă spre Pădure, pornind la drum spre a cunoaște tainele codrului și a se familiariza cu pământurile acestuia, ignorând poveștile înspăimântătoare care se spun despre Pădure.

Pe parcursul drumului, cei trei prieteni se văd nevoiți a înfrunta pericolele naturii, aflând pe propia lor piele că nu este ușor să răzbești departe de confortul casei. Cu toate acestea, Dan are o misiune de îndeplinit, o misiune cu totul diferită față de motivul pentru care plecaseră cei trei la drum. Iar tovaărșii lui, aflând acestea, nu îl lasă de izbeliște, ci se angajează să-l urmeze în călătorie, fie chiar de or pieri toți trei.

Cuvântul dat este sfânt pentru Dan, chiar dacă la început nu știe exact ce a promis. Dintre cei trei, Dan este cel mai cumpătat și cel mai înțelept, deși nu poate fi considerat puternic, precum prietenul său Surdul, dar categoric este puternic în alte moduri.

„De mic fusese cu gândul la ea (..) Poveștile și istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ținea minte pe de rost de cum le auzea. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveștile despre Pădurea cea Mare, deși era doar un copil (..) Nu avea o foarte mare putere, așa cum aveu alții. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deși renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuțeala cu care sărea la harță și să te ferească Dumnezeu de loviturile lui ! Dan era departe de ei. Și totuși, pe asuns, și Mitu, și Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau,agerimea și înțelepciunea lui Dan biruiau întotdeauna.”

Motivul prieteniei, motivul călătoriei, motivul misiunii. Acesete trei elemente, aceste trei motive le-am perceput drept principalii pioni pe care este zugrăvită povestea.

Pădurea cea Mare îi farmecă și îi înspăimântă deopotrivă, îi atrage și îi intrigă. Visurile pe care le aveau de mici, de a cerceta și de a cuoaște mai îndeproape pădurea, nu sunt anulate de nenumăratele pericole, anunțate cât și neanunțate ale codrului:  ființe sălbatice și necunoscute ce sălășluiesc în adâncul pădurii și ies la iveală din ce în ce mai des și, culmea !, chiar și în miezul zilei. continuarea aici… 

Recenzie la „Cei trei şi Pădurea cea Mare„, semnată Alexa Ioana, blogul Twistinmysobriety … 

“DRUMUL SPRE VOZIA” SAU ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI

 

În cartea “Cei trei şi Pădurea cea Mare – Drumul spre Vozia”, apărută la prestigioasa Editură Evdokimos din cadrul Fundaţiei “Profesor George Manu”, Bucureşti, 2017, Părintele Mihai-Andrei Aldea ne îmbie la un drum iniţiatic, la o incursiune în lumea basmului tradiţional, să ne aplecăm urechea spre inima strămoşilor noştri, spre rădăcini, să ne adăpăm sufletul din izvoarele străvechi ale civilizaţiei dacice şi să ne reamintim unul dintre dorurile copilăriei noastre: basmul.

Cine nu îşi mai aduce aminte de anii frumoşi ai copilăriei? Cine nu-şi aduce aminte de basmele spuse de părinţii sau binicii noştri la gura sobii. Frumoase amintiri. Din păcate, în zilele noastre, părinţii, or nu mai au timp, or din ezitare, nu le mai citesc celor mici basmele şi poveştile străvechi, tradiţionale, pe motiv că ar fi prea triste, dramatice şi traumatizante. Adevărul este că basmele adevărate sunt un balsam, o terapie psihologică, culturală şi spirituală pentru copii. Aţi văzut un copil care stă mai mult trist, retras, fără chef de joacă. Ei, acestui copil mai mult ca sigur că i-au lipsit frumuseţea basmelor. Aţi văzut un copil voios şi plin de energie. Mai mult ca sigur că acestuia nu i-a lipsit o seară să nu asculte cel puţin un basm, înainte de culcare. Copii îşi pun şi ei tot felul de întrebări, cum ar fi: Cine sunt eu? De unde am apărut? Cine l-a creat pe om şi celelalte animale? Care e sensul vieţii? etc.

Iată de ce basmele sunt importante în viaţa copiilor. Pentru că le dă o stare de bine, le stimulează imaginaţia şi, nu în ultimul rând, îi ajută în rezolvarea multor dileme ale lor, precum şi conflictele interioare neidentificate şi chiar anumite temeri ale lor: teama de abandon, rivalităţile, invidia, teama de moarte etc.

Cartea Părintelui Mihai Aldea “Cei trei şi Pădurea cea Mare” a fost scrisă pentru a-i ajuta pe adulţi să înţeleagă rolul, importanţa şi valoarea terapeutică a basmelor în formarea copiilor, pentru a-i face pe tineri să înţeleagă mai bine identitatea, originea, cine au fost străbunii noştri, cum au trăit, ce cultură şi ce obiceiuri aveau, faptul că aparţin unei culturi şi civilizaţii străvechi şi să respingă provocările vremurilor de a se desprinde de rădăcini şi a uita de ţară, neam şi popor.

Când am primit invitaţia de a citi Basmul Părintelui Aldea, am acceptat temător pentru că am o vârstă la care poţi spune că ai citit tot şi nu te mai impresionează nimic. Ei, bine, “Drumul spre Vozia” te surprinde prin toate locurile mistice pe unde nici nu te gândeai să mergi, chiar la “marginea Pământului Dacic”. Te surprinde stilul arhaic al basmului, concreteţea şi acurateţea scriiturii, cu fraze scurte care “trântesc uşa de perete”, pur şi simplu, cu personaje hotărâte, puternice, cu ritualuri străvechi, “îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn, lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: – vom birui!”, cu munţi ce adăposteau călugării “umblători printre nori”. Apoi, întrebuinţarea numerelor mistice: 1,3,7 etc., cu simbolistica acestora. Unu, înseamnă unitate, trei, face trimiteri la treime, şapte, număr biblic etc. Cei trei eroi: Dan,Surdul şi Mitu.

O călătorie pe munte sau într-o pădure, fie ea şi Pădurea cea Mare, nu este altceva decât o iniţiere. Îmi aduc aminte de faptul că la 19 ani, mi-am luat sacul de dormit, un rucsac şi ceea ce am crezut eu că îmi va fi de folos, la vremea aceea, şi am urcat pe munţii Sihăstriei. Am stat o săptămână, şapte zile. Scopul meu era să întâlnesc un pustnic. Nu am întâlnit niciun pustnic, dar experienţa aceea m-a ajutat să scap de toate temerile mele. Devenisem bărbat.

Basmul “Drumul spre Vozia” este unul adevărat, este o operă de artă, pentru că te captivează cu toată fiinţa, îţi provoacă curiozitatea, stârneşte trăirea intensă, stimulând imaginaţia, provoacă intelectul în definirea şi calmarea emoţiilor, prezintă o altfel de istorie, cea străveche, aduce mărturie vie a sufletului românesc, adresându-se în acelaşi timp, copiilor, tinerilor, adulţilor. Autorul cărţii se dovedeşte a fi un mare povestitor de basme, întru-cât el spune basmul după cum simţeau lăuntric ascultătorii (probabil copiii lui) că ar trebui să se petreacă lucrurile în poveste, fiind o modalitate corectă de a le spune şi chiar de a cere părerea ascultătorilor. În final, “Drumul spre Vozia” e adevărat, e viu, are zvâc, poate avea şi scene şi chiar locuri reale, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un mare succes.

Basmul “Drumul spre Vozia” uimeşte, pur şi simplu, prin originalitate, prin stil, prin mărturisire vie, prin limbajul şi frumuseţea scriiturii, prin adevărul istoric, fiind o carte captivantă, interesantă, provocatoare şi fascinantă, scrisă, cu vervă, pe înţelesul tuturor, certificând un adevăr literar: basmul e o artă. Limbajul tradiţional folosit de autor se remarcă prin originalitate, sponteneitate, simplitate şi naturaleţea stilului, evidenţiind o implicare, o motivare şi o trăire profundă şi autentică a acţiunilor care, în principiu, sunt ample, complexe, cu întâmplări extraordinare, injectate, din când în când, cu intervenţii miraculoase relatate în mod alert şi în stil rezumativ.

Mulţumim pe această cale, Editurii Evdochimos, Fundaţiei “Profesor George Manu” şi, nu în ultimul rând autorului celor trei volume “Drumul spre Vozia”, Părintele Mihai-Andrei Aldea.
Părintele Mihai–Andrei Aldea este o enciclopedie, un istoric erudit, un arhivar al adevărurilor istorice străbune, un mărturisitor al sufletului românesc.

Ştefan Popa
Cluj-Napoca

Drumul spre Vozia… Cititorii au cuvântul!

Din Timişoara:

„Mulțumim pentru carte. Am citit-o toată familia, cei trei copii mari, soțul și eu la sfârșit. Este minunata. De citit obligatoriu (pt toți tinerii pana în 50 de ani și după) și adolescentii. Am adus-o și la biblioteca parohiei noastre.” R.V.

IMG_20171117_092344_374 micPe Drumul spre Vozia

magazin online DSV

Cititorii au cuvântul. „Prin coline şi neguri!” – S.N.M.

Am hotărât să încep să postez din când în când unele comentarii ale cititorilor (care mi-au dat voie să o fac). Sper să vă placă. Pentru mine, ca scriitor, înseamnă enorm de mult!

Rândurile ce urmează aparţin unei cititoare (să-i zicem SNM) care este şi mămică de copii destul de mici. De aceea le-a citit doar volumul I şi părţi din volumul II, socotind că la 6 ani este prea mult să-l citească pe acesta în întregime (prea greu). Comentariul ce urmează vine ca urmare a încheierii de către SNM a părţii a III-a, Prin coline şi neguri!
(Să spunem SPOILER ALERT!!! ni se pare lipsit de rost, pentru că e evident că vor fi date informaţii din carte, dar… iată că am spus.)
(Editare târzie: URMEAZĂ DEZVĂLUIRI DIN PARTEA A III-A, „PRIN COLINE ŞI NEGURI„, DECI DACĂ NU AŢI CITIT-O ŞI NU VREŢI ASEMENEA DEZVĂLUIRI OPRIŢI-VĂ AICI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!)

Aşa, am terminat cartea… E doar două şi jumătate noaptea! Mai am timp să dorm puţin şi apoi să mă trezească copiii dimineaţa şi să nu fiu în stare de nimic din cauza oboselii. Asta e, mai fac şi de-astea. Cred că ştiţi cum e. [da, ştiu foaaarte bine! n.m.]
Acum, după ce am terminat-o, pot spune mai multe.
Este enervantă.
Nu ştiu de ce multe cărţi bune sunt foarte enervante!
Povestea e frumoasă, cam fantastică, prea multe neamuri de pitici, nu-mi plac zânele (nu mi-au plăcut niciodată zânele) dar e interesantă.
Apoi, multă luptă, multă ucidere, mult sânge, moarte, atâţia oameni morţi în lupte… Şi aia, Enga, nu înţeleg ce urmărea! Să trăiască ea veşnic, cred, dar atâta răutate! Şi de unde atâta putere? Bine, eu şi în viaţa reală mă întreb de unde atâta răutate şi putere a celor răi şi mi se pare lipsită de sens. Şi ce rost are atâta răutate?
De două ori mi-a venit să plâng.
Prima oară când aţi omorât-o pe Lixăndrina (nu mă aşteptam să moară). [nu eu am omorât-o, ăia răii! n.m.] Mai exact felul în care este nevoită să moară…
Apoi, a doua oară, când aflăm că era însărcinată. Bine, la mine este de înţeles să mă impresioneze treaba asta, că eu sunt cu gândul numai la bebeluşi (din burtă sau din afara ei).
Nu-mi place lupta aia cu demonii. Nu cred că se poate lupta cu sabia cu un demon. De fapt ce înţeleg eu că a biruit arhidemonul ăla e curăţia şi iubirea, dar jocul ăla cu sabia mi se pare fără rost. Cum să tai umbrele cu sabia?
Îmi place că povestea asta, aşa fantastică cum e ea, are multe învăţături de viaţă, multe adevăruri şi lucruri serioase.

Mulţumesc, Steluţa Nicoleta!
Pentru toate comentariile, inclusiv pentru acesta, pe care m-ai lăsat să-l public!
Şi o să răspund şi eu, puţin.
Întâi, nu eu am omorât-o pe Lixăndrina! Ăia răii au omorât-o, eu doar vă povestesc ce şi cum s-a întâmplat. E limpede?
Al doilea, mulţumesc mult că mi-ai spus că ai citit cartea până noaptea târziu, ca să te trezeşti apoi terminată de oboseală! Acum o să am mustrări de conştiinţă toată viaţa!
Sau nu?
De fapt, de atâtea ori am citit şi eu până noaptea târziu cărţile altor scriitori! Înseamnă că nu e chiar rău scrisă cartea, dacă şi tu sau alţii o citiţi noaptea… Hm… Cred că mi-au trecut mustrările de conştiinţă! 🙂
Vreau să spun că am râs citind rândurile pe care ai avut bunătatea să mi le trimiţi. Am răs, pentru că am simţit că într-adevăr cartea mea este vie şi că are locul ei în viaţa ta – şi, sper eu, şi a altor oameni. Iar acesta este rostul adevărat al cărţilor, să capete viaţă şi să fie parte a vieţii oamenilor. Îţi mulţumesc pentru această încurajare!
Nu voi răspunde la MARELE ADEVĂR cu „multe cărţi bune sunt foarte enervante”, dar sunt fericit că ai inclus între ele şi cartea mea.
Iar în ceea ce priveşte lupta cu demonii şi cum se poate să tai o umbră cu o sabie… sper să găsim răspunsul în următoarele volume…
Cu drag,
Autorul,
Mihai-Andrei Aldea