Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă
Am revăzut de curând o vorbă pe care am tot auzit-o de-a lungul vremii:
„Rusia, țară ortodoxă”
Acum, dacă vorba era aruncată de un oarecare la cârciumă, era trist; dar se putea pune pe seama băuturii. Însă odată adusă ca argument, ba chiar premisă, în discuții serioase, trebuie lămurită. Măcar pentru a vedea cât adevăr este în această fixație a propagandei ruse în România, că „Rusia e țară ortodoxă”.
Și, pentru că doar așa se lămuresc bine lucrurile, să o luăm pas cu pas!
1. Ce înseamnă ortodox?
În acest context, ortodox este cel/cea care trăiește în Biserica lui Dumnezeu, după Învățătura lui Dumnezeu, așa cum este ea înfățișată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție (aceasta din urmă fiind obligatoriu cea pecetluită de cele șapte sinoade ecumenice și de cele locale primite de acestea).
Merită subliniat faptul că, spre deosebire de Catolicism și Protestantism, Biserica vede continuitatea de credință și slujire cu Apostolii Domnului ca esențială pentru ea.
2. Ce înseamnă țară ortodoxă?
Social și sociologic, poate să însemne
2.1. Țară în care majoritatea populației este ortodoxă.
Ortodox – și acest punct ar trebui să însemne cel mai mult într-o asemenea discuție –,
2.2. Țara ortodoxă este țara care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu.
3. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.1.?
Declarativ, da, pentru că în 2024 sunt declarați de religie ortodoxă 61.8% dintre cetățenii Federației Ruse. Cel puțin 21.2% sunt atei sau nu au o religie anume. 9.5% țin de religiile islamice. Ș.a.m.d.
Dar este aceasta o majoritate reală?
Trebuie să ne amintim că în 1991 61% dintre cetățenii Federației Ruse s-au declarat atei sau fără religie. Respectiv, 31% s-au declarat Ortodocși în același an 1991. Dublarea numărului de Ortodocși declarați s-a făcut în contextul unei foarte mari proporții de clerici (foști) membri în sinistrele servicii secrete sovietice. Adică pe un fundal de pastorație și misiune de foarte proastă calitate. Ca urmare, nu trebuie să ne mire, de pildă, datele oferite de Serghei Filatov și Roman Lunkin în 2006. Se poate vedea acolo că pentru o mare parte dintre Ruși, Ucraineeni, Bieloruși, Ciuvași, Mordvini, Carelieni etc. apartenența la Ortodoxie este în primul rând un construct etnic: ei trebuie să se declare ortodocși ca parte a identității etnice. În abordarea Învățăturii Bisericii se văd clar urmele îndoctrinării sovietice, apoi haosul anilor care au urmat dezmembrării URSS. Ca urmare, mulți Ortodocși Ruși (în amândouă înțelesurile) au o credință prea puțin ortodoxă. Cât de puțin ortodoxă? Ei bine, să luăm studiul făcut în 1996 de D. Furoman – adică într-o vreme în care uriașa majoritate a Ortodocșilor din Federația Rusă era alcătuit din cei rămași ortodocși în vremea Uniunii Sovietice. Furoman a constatat că Rușii ”Ortodocși” care se declară ca atare, se roagă des și cred într-un Dumnezeu care este și persoană (nu doar „energie”) este de 4%. Ceilalți aveau alte răspunsuri, neortodoxe, la cel puțin una dintre aceste întrebări. Trist este că și din cei 4% mulți au de asemenea idei eterodoxe față de Înviere, Învierea Obștească, suflet ș.a.a.
Prin urmare, dincolo de aparenta majoritate ortodoxă ne izbim de falsificări. Pentru că definind Ortodoxul fie și doar prin cunoașterea și mărturisirea Crezului, se ajunge la un procent care este 2% doar cu extrem optimism. Dacă am dubla sau tripla ori chiar împătri procentele pentru o ecumenistă acceptare drept Ortodocși a celor cu mari abateri față de Învățătura lui Dumnezeu? Tot se ajunge la cel mult 12% (luând cel mai mare procent!).
Desigur, cei doritori să fugă de adevăr nu vor conștientiza problema. Și vor începe să spună că „și în România (sau altă țară) e la fel”. Da, este – poate nu chiar la fel, dar nici foarte departe, cu excepția violenței etnice. Dar problema este că nu există nicio politică de stat în România prin care să se pună acțiunile de stat și politica de stat pe seama Ortodoxiei! Iar cei care pretind că România este (altceva decât trebuie să fie!) „țară ortodoxă” sunt foarte puțini. În sfârșit, noi cercetăm aici valoarea de adevăr a pretenției propagandei ruse după care Federația Rusă ar fi o „țară ortodoxă”.
Așa că, revenind la subiect, trebuie să recunoaștem că ideea că Rusia ar fi o țară ortodoxă este foarte greu de susținut dacă ne referim la credința populației. Pentru că în uriașă majoritate credința populației este străină Ortodoxiei.
4. Este Rusia o țară ortodoxă după definiția de la sub-punctul 2.2.?
a) cum vedem dacă o țară este ortodoxă?
O țară care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu are acest principiu, clar și categoric, în legea fundamentală. Vedem asta limpede în istoria Bisericii.
De pildă, Codul lui Iustinian – numit și Codex Justinianus/Justiniani/Justinianeus – începe astfel:
„In nomine Domini nostri Iesu Christi”
adică
„În numele Domnului nostru Iisus Christos”.
Iar prima prevedere din Codex Justinianus, mai precis din Instituții sau Institutionum, I.1, este:
„lustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Iuris prudentia est divinarum at- que humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.”
adică
„Justiția (Dreptatea) este voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia dreptul său. Practica dreptului (juridică) este cunoașterea lucrurilor divine și omenești [s.n.], cunoașterea justiției și injustiției.”
În lucrarea din care cităm termenul dumnezeiesc sau divin – cu formele sale – apare de 33 (treizeci și trei) de ori. Christos (în formele sale) apare de 8 (opt) ori. Etc. Faptul că lucrare este o așezare a Dreptului Roman – în unele privințe foarte haotic din pricina schimbărilor politice – pe un calapod creștin a fost observat de mai toți comentatorii. Altfel spus, caracterul creștin al legislației iustiniene este mai mult decât evident.
Leon cel Înțelept (866-912) a încheiat eforturile tatălui său, Împăratul Vasile I, de simplificare a legilor romane sintetizate de Iustinian cel Mare (482-565). Temelia a fost lucrarea Epanagoge (Ἐπαναγωγή), adică „Întoarcerea la început/punct”, numită și Eisagoge (adică „Introducere”, cu înțelesul de introducere în Drept). Eisagoge sau Epanagoge este o lucrare al cărei mare organizator, supraveghetor și prefațator este Sfântul Fotie al Constantinopolului (815-893). Urmarea acestei munci grele, de generații, a fost Împărăteasca (Lege), adică Basilika. Și aceste coduri de legi sunt închinate lui Dumnezeu. Ele sunt axate pe principiul dreptății divine a legilor, în lipsa căreia acestea sunt incorecte. De asemenea se practică simphonia, adică efortul de a armoniza statul cu Biserica. Primul episcop al țării este locțiitorul Domnitorului în caz de vacantare. Etc.
Principatele Române Moldova și Muntenia s-au condus multă vreme după aceste legi creștine. Vin apoi ocupațiile ruse, care impun Regulamentul Organic (Органический регламент ), care înlătură principiile creștine ale Dreptului Românesc din cele două țări. Este un text ateu, tipic gândirii cetățenilor ruși care l-au impus.
Dar, ca să venim în adevărata modernitate, trebuie să mergem la Alexandru Ioan Cuza. Care încearcă să schimbe Principatele Unite după model francmason, dar păstrând aparența respectului față de Legea pământului (adică Legea Românească, adică trăirea Evangheliei).
Ca urmare, Constituția lui Cuza din 1864 începe cu formula
„Cu mila lui Dumneđeu și voința Națională, Domnu Principatelor Unite…”
La fel, Constituția lui Cuza din 1866 începe cu formula
„Din grația lui Dumneđeu și prin voința națională Domn al Românilor…”
Deși aceste legi fundamentale nu sunt ortodoxe, nici creștine, ele se deschid cu formulă creștină. Mai mult, se prevede că „Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea” (Art. 7/1866). Și mai mult, se prevede că
„Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea cultelor este garantată întru cât însă (doar în măsura în care n.n.) celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei ortodoxe române sunt aleși după modelul ce se dă prin o lege specială”. (Art. 21/1866)
Vedem aici o aparentă (de fațadă) continuare a legislației de tip Împărăteasca (Basilika): Împăratul și Biserica lucrează împreună. Tradiție încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (272-337) care se socotea și era recunoscut, ca împărat creștin, „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”. Desigur, această continuitate este mai mult declarativă: Alexandru Ioan Cuza a fost, real, împotriva Bisericii. Dar tocmai de aceea păstrarea aceasta a aparenței creștine devine foarte importantă în discuția de față!
Pentru că această prezentare ne arată criteriile reale și concrete după care vedem dacă o țară este ortodoxă real. Adică vedem criteriile care ne arată că acea țară încearcă, măcar, să se conducă după Învățătura lui Dumnezeu.
Vedem că simpla menționare a lui Dumnezeu ori a Bisericii este insuficientă.
Este nevoie de o conformitate între valorile creștin-ortodoxe și valorile juridice.
Prin urmare, acesta este criteriul prin care putem vedea dacă „Rusia este o țară ortodoxă” sau nu.
b) Rusia îndeplinește condițiile pentru a fi o țară ortodoxă?
Pentru aceasta trebuie să consultăm Constituția Federației Ruse ori Constituția Rusiei, cum i se mai zice – chiar aceasta specifică, în Art. 1, identitatea între ”Rusia” și ”Federația Rusă”. Evident, Constituția Federației Ruse este legea fundamentală a țării. Deci este cel mai important loc pentru principiile conducerii țării. Dar sunt ele creștine?
Pentru doritori, se poate consulta documentul actualizat pe http://duma.gov.ru/news/48953/ în rusă ori engleză (plus traducerea oferită de browserul Brave). Textul, fiind oferit chiar de Federația Rusă, constituie cea mai obiectivă sursă pentru analiza noastră.
Vom sublinia că nu ne referim la Constituția Federației Ruse din 1993, care este numită și Constituția lui Elțân (Elțîn, Yeltzyn). Aceasta, realizată la puțin timp după căderea Uniunii Sovietice, are scuza procentului scăzut de Creștini declarați (31%). Ne referim la cea actuală, amendată repetat și mai ales în 2020 (sub Vladimir Putin); încât unii comentatori au denumit-o chiar Constituția lui Putin.
Vedem cum Constituția Federației Ruse cuprinde un preambul, neprecizat ca atare, 147 de articole în Secțiunea I și ”Dispoziții finale și tranzitorii” în Secțiunea II.
Art. 1 are două puncte, primul care declară „Federația Rusia – Rusia este un stat federal democratic, cu o formă republicană de guvernare”, al doilea privind identitatea termenilor Federația Rusă și Rusia.
Nici preambulul, nici alt text din Constituția Rusiei 2020 nu cuprinde nici cea mai mică referire la respectarea Învățăturii lui Dumnezeu; nu cuprinde nicio referire la Învățătura lui Dumnezeu, nu cuprinde nicio referire la Ortodoxie.
Art. 19, pct. 2 afirmă că statul garantează libertatea religioasă; nimic mai mult.
A existat o mare zarvă în Rusia privind menționarea lui Dumnezeu în Constituția Rusiei – ca parte din amendamentele aduse în 2020, care au adus numele de Constituția lui Putin pentru noua variantă. Încă din discuții s-a subliniat că mențiunea nu se face din perspectivă creștină. De fapt s-a declarat foarte clar și repetat că este vorba doar despre o recunoaștere a rolului „credinței în Dumnezeu” pentru istoria Rusiei. Care credință, nu contează, iar mențiunea are un caracter strict onorific. După cum s-a spus clar,
„Dar includerea în Constituție a unei consemnări a credinței în Dumnezeu, potrivit judecătorilor, nu pune deloc cetățenii într-o poziție inegală în funcție de prezența unei astfel de credințe și subliniază doar necesitatea ca statul să ia în considerare rolul socio-cultural semnificativ istoric pe care componenta religioasă l-a jucat în formarea și dezvoltarea statalității rusești.”
Consemnarea aceasta apare în Art. 67.1, pct. 2, care sună astfel:
„Federația Rusă, unită de o istorie de o mie de ani, păstrând memoria strămoșilor săi care ne-au transmis idealurile și credința în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea de stat stabilită istoric.”
Trebuie observat faptul că acest text a fost aprobat fără probleme de Musulmani, Mozaici, feluriți Animiști etc. Ea nu are, deci, caracter specific ortodox. De asemenea, mențiunea este, după cum se poate vedea, fără nicio acoperire practică. Mai mult, pentru că lucrurile trebuie judecate în context, să vedem punctul 1 al aceluiași Articol 67.1:
„Federația Rusă este succesorul legal al URSS pe teritoriul său, precum și succesorul legal al URSS în ceea ce privește apartenența la organizații internaționale, organele acestora, participarea la tratate internaționale, precum și în legătură cu obligațiile și bunurile URSS stipulate de tratatele internaționale în afara teritoriului Federației Ruse.”
Ce înseamnă atunci când un stat este succesorul legal al altui stat? Înseamnă că este aceeași țară, dar având altă formă de guvernare.
De pildă, Principatul este succesorul Republicii Romane, iar Dominatul succesorul Principatului, așa cum și Republica Romană a fost succesoarea Regatului Roman, la rândul său succesorul uniunii de triburi latine de pe Tibru. Similar, Republica România este succesoarea Republicii Socialiste România. Este aceeași țară, dar forma de guvernare s-a schimbat.
Prin urmare, pct. 1 din Art. 67.1 declară identitatea țării, cu schimbarea regimului. Lipsind însă absolut orice condamnare a regimurilor comuniste, a principiilor comuniste etc. Desigur, o uriașă majoritate politică și militară are o puternică filiație comunistă. Însuși Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este, ori a fost, Kaghebist. Există expresia „Nu există fost membru KGB”, atribuită lui Vladimir Putin; care de altfel a avut grijă să își aducă tovarășii din KGB în felurite poziții cheie în întreaga Federație Rusă. Practic aceleași forțe ale URSS conduc Rusia de astăzi – după luptele și epurările intestine foarte asemănătoare unor fenomene interbelice sovietice.
Ceea ce anulează pretențiile de ortodoxie ale Federației Ruse!
Revenind la textul Constituției Rusiei, ce constatăm?
Uniunea Sovietică a fost primul stat fundamentalist ateu și a rămas așa până la desființare. De asemenea a fost un stat fundamentalist anti-creștin, dincolo de genocidul împotriva Bisericii fiind implicată în multiple acțiuni și tratate internaționale anti-creștine (inclusiv și neexclusiv în Internaționala Comunistă sau în parteneriate cu alte state comuniste).
Însă Rusia porclamă constituțional asumarea continuității legale, administrative, juridice etc. cu Uniunea Sovietică. Fără delimitare de politica fundamentalist atee și anti-creștină a URSS. După care proclamă că „păstrează memoria strămoșilor care au transmis idealurile și credința în Dumnezeu”. Avem, deci, proclamarea păstrării unei amintiri și, respectiv, continuitatea juridică și practică, pe toate planurile, cu Uniunea Sovietică atee și anti-creștină (în afara unor aspecte economice). Este absolut elementar faptul că „amintirea” are o valoare cel mult simbolică. Și că esența valorii concrete a unui text juridic este aplicabilitatea prevederilor (în acest caz, constituționale). Între cele două puncte ale Art. 67.1, singurul cu aplicabilitate reală – și chiar extrem de vastă și puternică – este pct. 1. Adică faptul că Federația Rusă este continuare Uniunii Sovietice, cu unele retușări economice.
Deci nu se poate pretinde rațional că legea fundamentală a Rusiei are vreun oarecare caracter ortodox.
Rusia ca țară ortodoxă poate fi un vis frumos, dar nu este realitate astăzi.
5. În ce măsură este Rusia continuatoarea URSS?
Este aceeași țară, așa cum România este aceeași țară cu Regatul României, chiar dacă a avut parte de schimbări teritoriale și de regim politic.
Unul dintre exemplele clare și invincibile ale faptului că Rusia este Uniunea Sovietică puțin retușată îl constituie Transnistria. Armata a 14-a Sovietică, așezată acolo, devine Armata a 14-a Rusă, dar rămâne tot acolo și continuă politica sovietică în zonă până astăzi! Inclusiv cu implicarea directă a unor generali sovietici recunoscuți.
Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură interetnică a fost continuată de Rusia în toate zonele de frontieră.
Politica Uniunii Sovietice de dispreț față de țările mai mici a fost continuată de Federația Rusă până astăzi.
Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură față de „dușmanii tradiționali” a fost continuată de Rusia până astăzi.
Politica Uniunii Sovietice de negare a crimelor și imperialismului Rusiei, Uniunii Sovietice și Federației Ruse a devenit o adevărată obsesie a politicii Moscovei. Nicio schimbare în bine aici.
Magic, toate crimele făcute sub conducerea Moscovei sau Petrogradului sunt fie declarate „născociri”, fie puse pe seama altora – ca și cum aceștia nu erau conduși de la Moscova. Mai mult, toate crimele de război și ocupație făcute de Ruși dovediți ca atare sunt negate cu o nerușinare de-a dreptul satanică. Federația Rusă de astăzi apără cu îndârjire reputația Uniunii Sovietice – fără să își dea seama că astfel și-o distruge cu totul pe a sa și dovedește contrariul în privința URSS.
Rusia nu a recunoscut faptul că ocuparea teritoriilor românești a fost un act de agresiune gratuită. Nu a recunoscut genocidul anti-românesc practicat între 1940 și 1991. Nu a recunoscut vinovăția sa – fie și doar ca urmaș al URSS – pentru Fântâna Albă sau alte masacre. Nu a recunoscut implicarea Uniunii Sovietice în Fenomenul Pitești, în torturile bestiale executate din ordinul Moscovei în pușcăriile și lagărele din România. Nu a recunoscut aceasta, deși zeci de mii de Sovietici au fost puși în funcții de conducere în România ocupată, ei fiind cei care au ordonat și coordonat aceste crime împotriva umanității. Violarea bestială de către soldații sovietici a unor fete de 16 și 14 ani și mai jos, de multe ori cu omorârea lor, violarea bestială de către soldații sovietici a soțiilor în fața soților, uciderea femeilor care nu se lăsau violate, uciderea soților, logodnicilor sau fraților care le apărau, toate sunt negate de Rusia, chiar și acolo unde există acte sovietice care le dovedesc! Ceea ce arată clar că Federația Rusă va aplica aceleași tactici de teroare în cazul ocupării sau reocupării unor teritorii românești. Căci fără recunoaștere nu există pocăință, fără pocăință nu există îndreptare.
Pe scurt, politicile sovietice au mers mai departe în Federația Rusă de la 1992 încoace. Excepțiile sunt de multe ori temporare sau minore. Chiar problema deosebirii de regim economic este înșelătoare: faptul că în R.P. China s-a adoptat formula „o țară, două sisteme”, prin care în unele orașe s-a permis economia capitalistă nu a transformat statul comunist într-unul liber. La fel, în Rusia, schimbările economice doar susțin structurile ce le duc mai departe pe cele sovietice. După cum a spus chiar Președintele Vladimir Putin, repetat.
Revendicarea de la Uniunea Sovietică din Constituția Rusiei, art. 67.1 pct. 2 se face – prin referendum! – în 2020, nu în 1992 sau 1993. Este, adică, o asumare conștientă și actuală, nu o racilă a unei țări abia ieșită din Comunism.
Prin urmare, continuitatea între URSS și Rusia este extrem de clară și puternică; vorbim despre o singură țară, care și-a schimbat mai puțin guvernarea, dar mai mult economia.
6. A fost Rusia țară ortodoxă în anii dinainte de Revoluția Bolșevică?
În 1918 Rusia a intrat având ca lege supremă Legile de Stat Fundamentale ale Imperiului Rus (o sursă online la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1.html). Găsim aici Capitolul 7. Despre credință pe care îl aici integral, în limba română:
„66 Credința primară și predominantă în Imperiul Rus este Credința Creștin Ortodoxă Universală a Confesiunii Răsăritene.
67 Împăratul care ocupă Tronul Tuturor Rușilor nu poate mărturisi nicio altă credință decât cea ortodoxă.
68 Împăratul, în calitate de Suveran creștin, este Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor Credinței predominante și este Păstrătorul purității Credinței și al întregii bune ordini din lăuntrul Sfintei Biserici.
69 În administrarea Bisericii, Puterea Suverană acționează prin Preasfântul Sinod Guvernator, pe care l-a instituit.
70 Toți supușii nativi și naturalizați ai Imperiului Rus care nu aparțin Bisericii predominante, precum și străinii care lucrează sau locuiesc temporar în Rusia, sunt pretutindeni liberi să-și respecte propria credință și închinare în conformitate cu riturile sale.
71 Libertatea de religie este acordată nu numai creștinilor de confesiuni străine, ci și evreilor, musulmanilor și păgânilor; pentru ca toate popoarele care locuiesc în Rusia să-L slăvească pe Dumnezeu Atotputernic în diferite limbi, conform legilor și confesiunilor strămoșilor lor, binecuvântând domnia monarhilor ruși și rugând pe Creatorul universului să sporească bunăstarea (națiunii) și să întărească puterea Imperiului.
72 Problemele bisericești ale confesiunilor creștine străine și ale altor confesiuni din Imperiul Rus sunt gestionate de conducătorii lor spirituali și de administratorii special desemnați de Puterea Supremă.”
Dacă primele două capete sunt ortodoxe, în schimb următoarele două sunt eterodoxe, iar răutatea lor crește prin ultimul capăt.
În Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă e mărturisit limpede că Mântuitorul a încredințat conducerea sau călăuzirea omenesc-duhovnicească a Bisericii Apostolilor și urmașilor lor (episcopii) în unire. Statutul Bisericii Ortodoxe Române mărturisește clar comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri, precum și conducerea sinodală ierarhică. Sfintele Scripturi, prin Noul Testament, arată limpede că de la început Biserica a avut conducere sinodală în cadrul căreia glasul fiecăruia era ascultat, pentru că totdeauna Capul Bisericii este Christos Iisus, Dumnezeu și Om, Biserica fiind Trupul Său. „Biserica este un eu uman comunitar în Christos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Christos”, arată Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. „Christos zidește Biserica din pietre inteligibile”, arată Sfântul Chiril din Alexandria. Este o organicitate arătată clar în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, dar nu una achefală, ci una în care Fiul Întrupat este Izvorul de viață și har, este Capul din Care și prin Care trăiește și crește Biserica. Și Domnul Însuși a făgăduit „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28.20).
Ca urmare,
Singurul Conducător Suprem și Unic al Bisericii este Dumnezeu Fiul, Iisus Christos!
Și de aceea Catolicismul este erezie, căci pune un om locțiitor al Fiului lui Dumnezeu, mărturisind astfel că nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, căci dacă Îl avea nu Îi punea locțiitor. Mai ales știind că Iisus după Înviere este totodată cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, dar și cu Simon, în Ierusalim (Luca 24.34), în fapt cu toți cei care cred în El – adică omniprezent. Deci nu există nevoia unui locțiitor al lui Christos decât la cei care nu Îl au, căci l-au părăsit.
Și de aceea țarismul este erezie, de la Petru I până la Nicolae al II-lea și la toți cei care îl susțin în forma aceasta anti-ortodoxă: căci după model eretic, anglican, s-a pus „Țarul Rusiei cel dintâi în Biserica Rusiei”.
Afirmația că el este „Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor” este atât de anti-ortodoxă încât e cutremurătoare. Faptul că el își atribuie autoritatea supremă în treburile interioare ale Bisericii este la fel de îngrozitor: cel mai mare dintre împărații creștini ai lumii, Sfântul Constantin cel Mare, se declară episcop pentru treburile din afară ale Bisericii. Căci pentru grija de treburile din lăuntrul Bisericii sunt rânduiți de Dumnezeu clericii și harismaticii (I Corinteni 12.1-31), iar nu cizmarii, aviatorii sau împărații. Care au alte daruri și chemări de la Dumnezeu.
Prin urmare, în amintitele capete din Legile Fundamentale ale Imperiului Rus este pecetluită cu autoritatea de stat a Rusiei Imperiale o radicală erezie, o radicală învățătură și practică anti-ortodoxă.
Evident, Rusia dinainte de Revoluția Bolșevică NU este o țară ortodoxă.
7. Este vreun chip prin care Rusia poate fi drept văzută ca țară ortodoxă?
Da: atunci când ne uităm la Biserica Triumfătoare Rusă, respectiv la Rușii care merg spre ea. De la mujicul ce murmura Crezul și respingea beția și curvia majorității până la Sfântul Serafim de Sarov și mucenicii creștini ruși din toate timpurile. O minoritate eroică, minunată, ce alcătuiește până la urmă Rusia Cerească, singura adevărată și eternă. La fel cum se întâmplă și cu celelalte națiuni: cei buni, puțini și prigoniți, sunt adevărata națiune, adevărata țară. Ca și în România, țara ortodoxă este alcătuită din cei care cinstit și hotărât Îl urmează pe Dumnezeu. Adică dintr-o minoritate ortodoxă adevărată.
Rusia Ortodoxă, ca și România Ortodoxă ori Bulgaria Ortodoxă, ca și Grecia Ortodoxă ori Serbia Ortodoxă ș.a.m.d. se poate referi, adevărat, doar la acei oameni și acele comunități care Îl au ca Mare Împărat, Mare Arhiereu și Învățător Absolut pe Iisus Christos. Cei care îi pun în funcții ca „Apărător Suprem” sau altele similare pe oameni stau împotriva lui Dumnezeu Fiul, al Tatălui Care L-a trimis, a Duhului Sfânt Care îi cheamă la Adevăr. Stau împotriva Ortodoxiei.
Cei care stau cu frică de Dumnezeu în Biserica Sa, adorându-L deplin pe Dumnezeu și prin El iubindu-și Neamul și Țara, aceștia sunt Țara Ortodoxă.
Dar acest înțeles este aproape de neînțeles pentru cei mai mulți.
Și, cu siguranță, nu este cel folosit în discuțiile și discursurile despre care vorbim.
Concluzie:
a. la temă
Federația Rusă de astăzi este altă formă a Uniunii Sovietice, care este o formă comunistă a Imperiului Rus. Cel puțin de la Petru I și până astăzi Rusia nu a fost niciodată o țară ortodoxă în cele două înțelesuri comune ale cuvântului. Rusia Ortodoxă a fost și este o minoritate prigonită, pentru că Îl pune pe Dumnezeu mai presus de conducerea omenească – și mereu eterodoxă ori pseudo-ortodoxă – a statului rus.
Folosirea sintagmei „Rusia, țară ortodoxă” în raport cu statul rus este o înșelare și o înșelăciune.
b. în gândirea și trăirea creștină
După cum am arătat de multe ori, încrederea Creștinului este în Dumnezeu, nădejdea Creștinului este în Dumnezeu, modelul Creștinului este Dumnezeu Întrupat.
Se desparte de Dumnezeu acela care își pune încrederea sau nădejdea în puteri lumești – Rusia, Ungaria, America, Franța, China, Germania sau oricare alta.
Creștinul are dreptul și datoria de a ierta ceea ce i se greșește lui. Creștinul nu are dreptul să ierte ceea ce se greșește altora și mai ales Bisericii, Națiunii și Țării sale. Precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin cel Mare ș.a.m.d. el trebuie să stea împotriva relelor ce se abat peste Biserica, Națiunea și Țara lui. Am lămurit în Ortodoxia și artele marțiale că aceasta este o datorie sfântă a Creștinilor – pecetluită ca atare de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice, de Sfânta Tradiție în general.
În raporturile cu alte țări nu există prieteni. Cel mult există aliați. De ce? Pentru că fiecare are datoria de a urmări interesul națiunii și patriei sale.
Desigur, interesul suprem este trăirea Evangheliei lui Christos.
Dar clasele politice nu înțeleg asta, pentru că își folosesc propriile patimi drept criteriu moral și politic. Prin urmare, covârșitoarea majoritate a regimurilor politice se află în afara Bisericii și Credinței. Adică împotriva lui Dumnezeu.
Credința oarbă într-o ortodoxie statală a Greciei, României sau Rusiei este la fel de irațională ca încrederea în Satana.
Credința fără fapte moartă este, ne spune Duhul Sfânt! (Iacob 2.20, 26)
La fel și pretenția unui stat că este ortodox în lipsa legislației și acțiunilor ortodoxe.
Ceea ce trebuie să facă fiecare este să fie samuraiul lui Christos. Cuvântul samurai vine de la verbul nipon saburu, care înseamnă a sluji. Ca urmare, samurai este cel care își slujește prin toată viața lui stăpânul. Care pentru noi este Iisus Christos. Împăratul și Dumnezeul nostru.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Micul studiu poate fi descărcat în format pdf (gratuit) de pe academia.edu (click pe link)
Note (și în loc de bibliografie)
La niște comentarii pro-ruse de pe o rețea de socializare.
Ne ferim în aceste rânduri de disputele românești privind existența sau nu a Sinoadelor Ecumenice VIII și IX. Este o temă străină discuției de față. Principiul este același, iar acest lucru ne interesează aici.
Catolicismul vede o continuitate de slujire, dar a modificat repetat Credința Catolică. În Protestantism nu există continuitate de credință și/sau slujire. Singurul element comun majorității religiilor protestante este Biblia, dar și aceasta modificată radical la unele grupări protestante.
Folosesc notația în care virgula desparte numerele din aceeași categorie (sute, zeci, mii, sute de mii etc.) iar punctul numerele din categorii diferite (întregii și zecimalele).
Statistics on Religion in Russia: The Reality behind the Figures, de Serghei Filatov și Roman Lunkin, în Religion, State & Society, 34 (1), Routledge, 2006, p. 33-49. Se poate vedea și sinteza pe același subiect de la https://www.pewresearch.org/religion/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/
Este vorba despre cei care trăiesc în Rusia.
Învățătura lui Dumnezeu și Învățătura Bisericii sunt, în Ortodoxie, aproape identice, iar în context, identice.
În timp ce Românii suferă mai ales de monahomanie și etnofobie (ura/disprețul față de propriul neam), în Rusia domină etnofiletismul extrem. Un exemplu este canonizarea total necanonică a ultimilor țari ruși.
Și asta deși, spre deosebire de Constituția Rusiei, legea fundamentală a Republicii România conține referiri la credința în Dumnezeu! Ceea ce arată că nici măcar o asemenea realitate nu determină caracterul creștin al unei țări. Mai depinde.
Aceștia sunt, cel mai des, teziști împotriva Ortodoxiei, care folosesc înstrăinarea de Biserică a majorității pentru o propagandă anti-creștină. Până și sociologic termenul de ”țară ortodoxă” este extrem de impropriu pentru România.
A se vedea pentru Împăratul Iustinian și mihaiandreialdea.org/2019/11/13/imparatul-iustinian-cel-mare-este-roman/
În Corpus Iuris Civilis, Volumen Primum, compilat și tradus de Paulus Krueger și Theodorus Mommsen, Berlin, 1889
Iusti atque iniusti scientia se poate traduce și drept „cunoașterea celor drepte și nedrepte”, dar aici sensul este juridic și mi s-au părut mai potrivite formele justiție, ca dreptate juridică, și injustiție, ca nedreptate juridică. Sensul este însă deosebit de apropiat la origine și în forma cu „drepte și nedrepte”, căci principiul ius/jus deja a fost definit în Codex Juistinanus ca ființial legat de drept.
Dăm anii vieții, nu doar pe cei ai domniei. Leon cel Înțelept este al doilea în Dinastia Macedoneană (867-1056) după Vasile I Macedon și înainte de Alexandru și Constantin al VII-lea Porfirogenetul – cel care vorbește despre Românii din Împărăția Romană, denumiți de alte surse, grecești, drept Vlahi, arătând că sunt urmașii direcți ai vechilor cetățeni romani. Dinastia Macedoneană și-a revendicat drept antecesori istorici pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Străromân din Dacia Aureliană și pe Regele Arsacid al Armeniei – rudă cu Arsacizii Partiei. Altfel spus, a revendicat o origine româno/romano-armeană.
Trecem aici peste genocidul condus de Jeltuhin și continuat de Kiseleff, pe care până astăzi propaganda rusă îl acoperă și îl declară „modernizare” sau „modernizare dureroasă” a Românilor – implicit rasă inferioară în această viziune satanică.
Pentru acest împărat a se vedea și https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/
Afirmația este făcută de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), iar sinodalii – episcopi, preoți, teologi, călugări – o primesc fără șovăire și o pecetluiesc pentru eternitate.
În fapt, articolul citat și alte legi au fost folosite doar pentru a da clasei politice privilegiate un cât mai mare control asupra Bisericii. Procesul se accentuează grav în Constituțiunea României din 1923 (Art. 22), dându-se ca momeală privilegiul prezenței în Parlament a episcopilor (Art. 72, lit. d), o prezență fără nicio valoare reală.
Site-ul aparține Dumei de Stat a Federației Ruse, fiind prin urmare o sursă de maximă validitate pentru textul studiat. O altă sursă oficială la https://www.mid.ru/en/foreign_policy/fundamental_documents/1750525/
Cf. https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2020/06/21/833103-konstitutsii. În original citatul este „А включение в Конституцию указания на веру в Бога, по убеждению судей, отнюдь не ставит граждан в неравное положение в зависимости от наличия такой веры и лишь подчеркивает необходимость учета государством «исторически значимой социально-культурной роли, которую религиозная составляющая сыграла в становлении и развитии российской государственности”.
În original „Российская Федерация, объединенная тысячелетней историей, сохраняя память предков, передавших нам идеалы и веру в Бога, а также преемственность в развитии Российского государства, признает исторически сложившееся государственное единство.”
Dăm aici textul original pentru doritori: „Российская Федерация является правопреемником Союза ССР на своей территории, а также правопреемником (правопродолжателем) Союза ССР в отношении членства в международных организациях, их органах, участия в международных договорах, а также в отношении предусмотренных международными договорами обязательств и активов Союза ССР за пределами территории Российской Федерации.” Cf. Статья 67.1, Конституция Российской Федерации (принята всенародным голосованием 12.12.1993 с изменениями, одобренными в ходе общероссийского голосования 01.07.2020), respectiv cf. „Constituției Federației Ruse (adoptată prin vot popular la 12.12.1993 cu amendamente aprobate la votul întregii Rusii din 07.01.2020)”.
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, stat angajat în nenumărate acțiuni criminale, inclusiv de distrugere statală, dezmembrare teritorială și genocid împotriva Românilor și României, dar și a multor alte popoare și state. Uniunea Sovietică a fost un stat fundamentalist ateu și anti-creștin.
Adică membru al echivalentului sovietic al Securității din România (înființată și organizată de Sovietici).
Cf și https://www.politico.eu/article/vladimir-putin-resurrects-the-kgb-moscow-security/
Conducerea URSS, inclusiv prin Stalin, a folosit Biserica Rusă de câte ori i-a convenit, ca pe o unealtă pe care o scotea din cutie când avea nevoie de ea și o arunca înapoi atunci când i se părea nefolositoare. Această atitudine este vizibilă și în Rusia de astăzi, căci nu am putut detecta, oricât mi-aș fi dorit, nicio primenire a Bisericii, nicio lepădare de abaterile etnofiletiste, comuniste, etatiste etc. Canonizarea Țarilor Ruși este, dimpotrivă, o pecetluire a acestei politici în care Biserica este doar o unealtă a statului rus. Vom reveni la următoare întrebare.
În urmă cu ceva vreme Naționaliștii Ruși (cine or fi fost) au trimis o scrisoare deschisă „naționaliștilor români” in corpore, propunând o colaborare cu Românii. În tăcerea asurzitoare ce a urmat, am răspuns arătând că Rusia ar trebui să recunoască ce greșeli a făcut față de România, practic: prin școli de limbă română pentru milioanele de Români din Federația Rusă, adesea deznaționalizați până la pierderea limbii; prin posturi de radio și televiziune pentru aceștia; prin cler și biserici de limbă română pentru ei; prin recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra ținuturilor dintre Carpați și Bug (Buh). Rusia a schițat câteva gesturi mărunte, dar dătătoare de speranță (cărți de istorie românească, o școală de limbă română la Moscova) după care a dat înapoi. Aici putem invoca și teribila inabilitate a diplomației românești – o constantă sinucigașă prezentă de sute de ani – dar mai ales biruința gândirii extremiste, rasiste, anti-românești, în politica Moscovei. Ceea ce a întărit impresia întunecată a Rusie îmtre Români. Dar a și dovedit, iarăși, păstrarea racilelor imperialiste, etnofiletiste, din Imperiul Rus și URSS în Rusia de azi.
Prin comparație, amintim de faptul că Guvernatorul Alexianu al Transnistriei a fost singurul guvernator al Axei din teritoriile (fost) sovietice achitat de Tribunalul Popular Sovietic: populația a mărturisit în favoarea lui. Prin urmare, Moscova l-a trimis în România fiind asasinat aici de ocupantul sovietic. Ceea ce dovedește contrastul abisal între omenia românească și bestialitatea ruso-sovietică. Și nu spunem că nu poate exista îndreptare, ci că aceasta nu este dorită de conducătorii Federației Ruse.
Online, în limba engleză, la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1/447.html. Pentru cunoscătorii de limbă rusă interesați de istoria Dreptului, https://www.prlib.ru/en/node/358578. Alte traduceri în limba engleză la http://eng.history.ru/content/view/122/0/ sau https://www.russianlegitimist.org/the-fundamental-laws. Etc.
Cf. și https://www.etymonline.com/word/samurai
În timp ce samuraiul se pregătea mereu să trăiască dar și să moară oricând pentru Japonia, Împărat sau stăpânul său, ceilalți oameni își dedicau mult din viață altor rosturi. De aceea samuraiul era cel mai deplin și înalt slujitor. O statură ce presupune înlăturarea deplină a egoismului și egotismului, o dăruire deplină. Desigur, aici este vorba despre o viziune idealistă. Dar este o viziune ce devine posibilă integral și practică în Ortodoxie, pentru că aici Duhul Sfânt plinește cele nedesăvârșite și deschide căi altfel de neatins.
România Străveche - Ancient Romania 