Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Doamne, Cel în Sfânta Treime închinat şi slăvit,
Luminează-ne ca să cunoaştem şi să mărturisim Înţelepciunea Ta!

Cine sunt Sfinţii? Cum îi recunoaştem? Care sunt legăturile noastre cu ei?
Iată cele trei întrebări ce sunt şi temelia şi esenţa întregii teologii ortodoxe despre Sfinţi.

I. Cine sunt Sfinţii?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, adică cei care fac voia Lui, după cum este scris: „voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15.14). Ei sunt aceia despre care Duhul Sfânt a rostit prin Regele-Prooroc David: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor.” (Ps. 118.1-2).
Desigur, Sfinţii ca prieteni ai lui Dumnezeu nu apar doar din ultimele zile dinainte de Răstignirea Domnului (când s-au rostit cuvintele de la Ioan 15.14). După cum am văzut şi în Psalmii Vechiului Testament, de multă vreme această realitate a fost arătată ca atare de Duhul Sfânt.
Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu pentru că Îl iubesc şi iubindu-L caută să fie aproape de El. Pentru că au înţeles că El i-a iubit, ne-a iubit pe toţi, mai înainte ca noi să Îl cunoaştem şi să Îl iubim, ba chiar şi atunci când am fost – şi suntem – împotriva Lui. Desigur, aşa cum răbdarea lui Dumnezeu, oricât de mare, are hotare, la fel şi nehotărârea omului.
Mai devreme sau mai târziu fiecare om alege dacă Îl urmează pe Dumnezeu sau se desparte de Acesta pentru totdeauna. Dar chiar şi în această hotărâre, fie a binelui, fie a răului, omul este de obicei slab, împiedicat, rătăcitor.
Sfinţii sunt cei care aleg să Îl urmeze pe Dumnezeu, să fie cu Dumnezeu, să fie în Dumnezeu, cu foarte multă hotărâre. Acolo unde cei mai mulţi oameni şovăie sub greutatea patimilor, ei aruncă poverile păcatului şi înaintează cu putere. Acolo unde cei mai mulţi dintre oameni se poticnesc de dulceaţa şi tirania poftelor, Sfinţii îşi aţintesc privirea către dragostea şi frumuseţea Dumnezeirii, se umplu de dulceaţa libertăţii Duhului Sfânt şi de frica pierderii comuniunii cu Cel pe care îl iubesc. Astfel ei biruiesc şi aceste poticniri, mergând tot mai departe pe treptele încercărilor și ale virtuților în interiorul Bisericii (poporului ales al) lui Dumnezeu. Zi de zi, an după an, loviţi de noi lucrări ale răului, Sfinţii se fac tot mai iscusiţi în lupta cea bună. În vreme ce alţii, plângându-şi de milă, fac pact cu răul sperând că astfel vor suferi mai puţin, Sfinţii fac din suferinţă scară către Ceruri.
În toată această lucrare de curăţire, sfinţire (luminare) şi îndumnezeire, ei câştigă o tot mai înaltă apropiere de Îngeri şi de Sfinţii deja intraţi în Veşnicie, de care se ajută şi de care sunt ajutaţi să înainteze tot mai mult în Lumina lui Dumnezeu. Şi Acesta este tot mai văzut, tot mai limpede prezent în viaţa lor, în ei.
Părintele Dumitru Stăniloae a făcut o minunată sinteză a mărturiilor Bisericii despre Sfinţi şi calea lor, în Ascetica şi Mistica Ortodoxă, o lucrare nepreţuită. (Care, sub mici variaţii ale numelui, a cunoscut numeroase ediţii şi o binemeritată căutare din partea episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor Bisericii. Ba chiar şi din partea multora din afara Bisericii.)

Este de înţeles aici că Sfinţii sunt oameni.
Pare să fie ceva de la sine înţeles, deci cumva să fie fără rost această precizare.
Totuşi, mulţi uită acest lucru. Unii ajung să spună, chiar, că Sfinţii nu ar greşi, nu ar avea păcate. Ceea ce este cu totul străin realităţii.
Sfântul Ioan Damaschinul a crezut ca adevărate multe „adevăruri ştiinţifice” ale vremii lui, dovedite mai târziu drept neadevăruri. Mai mulţi dintre Sfinţii primelor veacuri au crezut în legenda cu pelicanul care îşi răneşte pieptul şi, trecându-şi sângele printr-un nor, îl transformă într-un leac minunat. Legendă ce s-a dovedit a fi neadevăr. Aceste idei nu au fost doar crezute, cumva într-un loc doar al ideilor, ci au fost şi scrise, mărturisite, de Sfinţii amintiţi. Mai mult, Sfinţi precum Iustin Martirul şi Filosoful, Ieronim şi Augustin, Grigore Taumaturgul (adică Făcătorul de Minuni) şi alţii au avut greşeli teologice, învăţături care dogmatic sunt greşite. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii Dumnezeu i-a primit însă cu tot cu greşelile şi neadevărurile lor – lucru pe care mulţi păcătoşi plin de intransigenţă nu l-ar accepta niciodată. De ce i-a primit? Pentru că acele greşeli au ţinut de hotarele puterii, cunoaşterii, priceperii, înzestrării omeneşti şi chiar harice pe care aceşti Sfinţi le aveau. Căci fără hotare – decât cele pe care Singur Şi le pune –, Infailibil şi Atotputernic doar Dumnezeu este. De aceea a şi spus, dându-ne curaj, „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2.17). Iar „cei drepţi” de aici nu sunt oameni care ar fi drepţi, căci oamenii „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13.3). Ca urmare, „cei drepţi” care nu sunt chemaţi de Dumnezeu sunt cei care se cred drepţi – şi care prin această nebunie ajung la trufia în care nu Îl mai văd pe Dumnezeu drept Călăuzitorul şi Îndreptătorul lor, ci strâmb, după mintea lor. În schimb aceia care au luptat să îşi vadă greşelile, păcatele, patimile şi să se cureţe de ele, chiar dacă nu au izbutit pe deplin, Dumnezeu i-a primit totuşi. Ba chiar i-a numit, pentru dorinţa lor sinceră şi lucrătoare, prietenii Săi.1 
Iar că Sfinţii, sfinţi fiind, totuşi au şi unele păcate, este pecetluit nu doar de Sfânta Scriptură – ceea ce încă ar fi de ajuns – ci şi de Sinoadele Ecumenice. Care au mărturisit că de la Duhul Sfânt sunt canoanele Sinodului din Cartagina din 419, printre care şi Canoanele 114 şi 115. Care arată că fiecare om are păcate, inclusiv Sfinţii. Ba, mai mult, dau anatemei pe cei care pretind că Sfinţii ar fi fără păcat. Şi cele patru Sinoade Ecumenice care au urmat, Sinodul Sfântului Fotie – socotit de cele mai multe Biserici locale ca al VIII-lea Ecumenic – şi multe alte sinoade, ca şi întreaga Biserică, au mărturisit ca deplin adevărate aceste canoane. Deci atât în Biblie, cât şi în Sfânta Tradiţie, găsim aceeaşi învăţătură în privinţa Sfinţilor.
Însă văzând că toţi oamenii greşesc, până şi Sfinţii, se iveşte firesc întrebarea…

II. Cum recunoaştem Sfinţii?

Această întrebare se izbeşte de neputinţele noastre.
Căci câtă vreme nu cunoaştem Voia lui Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care o împlinesc?
Atâta vreme cât nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care sincer Îl iubesc, Îl ascultă, sunt în El?
Din fericire, avem unele instrumente prin care să acoperim neputinţele noastre, atâta vreme cât căutarea noastră este sinceră.
Avem Sfintele Scripturi, cuvântul lui Dumnezeu, avem cuvântul proorocesc mai întărit (II Petru 1.19), adică scrierile (tâlcuirile) Sfinţilor, şi avem Evanghelia trăită, adică Vieţile Sfinţilor. Căci Evanghelia pe care o avem scrisă de cei patru Sfinţi Evanghelişti, sau înfăţişată în scrierile Sfinţilor Apostoli Pavel, Iacob, Petru, Ioan şi Iuda (ruda Domnului) nu ne-ar fi cu adevărat de înţeles fără predanie2 şi prin pilda vieţii celor care, mai înainte de noi, au ştiut să o trăiască, să o pună în lucrarea vie a trăirii în Dumnezeu. De aceea avem nevoie şi de Sfintele Scripturi, şi de cuvintele dumnezeieşti ale Părinţilor şi să cunoaştem vieţile Sfinţilor.
Acestea ne sunt îndrumătorii şi priceperea pentru a-i recunoaşte pe Sfinţi.
Pentru că prin ele vedem şi cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar şi pe Acesta, fie şi în ghicitură; dar îi vedem şi pe cei care au încercat şi au izbutit să Îi fie prieteni, pe cei care au încercat şi nu au izbutit, prăbuşindu-se, precum şi pe cei care îi stau împotrivă, spre propria lor chinuire.
Ca urmare, putem prin ele să vedem cine încearcă sincer să fie al lui Dumnezeu, cine izbuteşte, cine cade şi se ridică, cine se lasă în mocirla păcatului, cine caută să-i prăbuşească pe cei buni etc. Şi prin punerea în cumpănă a vieţii şi învăţăturii oamenilor la care ne uităm cu voia lui Dumnezeu, cu viaţa şi învăţătura Sfinţilor deja cunoscuţi, ajungem să îi recunoaştem pe Sfinţi. Nu ne este uşor totdeauna, dar creştem. Şi cu cât creştem, cu atât îi cunoaştem şi recunoaştem tot mai bine.
Desigur, aici se poate pune şi altă întrebare: oare nu toţi credincioşii sunt Sfinţi? Şi nu vorbim despre cei număraţi între credincioşi doar de formă, ci despre cei care sincer cred şi Îl caută pe Dumnezeu. Căci scris este şi „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2.9). Şi de multe ori în Noul Testament se spune sfinţi tuturor celor ce au crezut.
Această nedumerire se limpezeşte uşor dacă cercetăm Scripturile. Vedem acolo că se porunceşte „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!” (I Petru 1.16). Ca urmare, prin poruncă, prin chemare şi prin dar, sfinţenia este dată fiecărui credincios. Dar în ce măsură şi-o însuşeşte? În ce măsură darul este preţuit, folosit, trăit? Sunt oare Corintenii căzuţi în desfrânare unii care au pus în lucrare harul şi pot fi numiţi sfinţi? Oare de aceea cere Sfântul Apostol Pavel să fie scoşi din Biserică? Sunt oare în sfinţenie Galatenii care s-au dus de la Evanghelia Sfinţilor Apostoli la „evanghelii” apocrife, mincinoase? Oare de aceea sunt mustraţi şi numiţi „fără minte” (Galateni 3.1 şi 3)? Nu, nu sunt, după cum însuşi Dumnezeu o spune în Scripturi. Nu, ei nu sunt Sfinţi, deşi trăiesc în sfinţenia Bisericii, nu lucrează harul, deşi l-au primit. Deci, cu un termen foarte bun de astăzi, ei sunt sfinţiţi prin harul primit, dar nu sunt Sfinţi pentru că nu îl lucrează, ba chiar lucrează împotriva lui.
Ca urmare, recunoaştem Sfinţii nu doar prin faptul că au primit har – căci Dumnezeu este generos şi împarte har multora, ca să nu spunem că împarte har tuturor, chiar dacă în chip deosebit. Sfinţii sunt cei care lucrează acest har şi cu putere şi hotărâre urcă din treaptă în treaptă către Dumnezeu. După această lucrare a harului îi recunoaştem. Într-un fel putem spune că lucrarea harului este mai mare, cel puţin pentru curăţirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului, decât însuşi harul. Aşa cum lucrarea meşterului este mai mare decât uneltele şi abilităţile acestuia, pentru că este rodul viu pe care uneltele şi abilităţile îl dăruiesc lumii. Desigur, harul este puterea dumnezeiască, nespus de minunată, fără de care nu putem începe lucrul cel bun. Desigur, fără har nu este mântuire şi nu este nici curăţire, nici sfinţire, nici îndumnezeire. Dar harul nu lucrează de la sine, fără deschidere şi fără implicare din partea omului care îl primeşte! Ceea ce face ca nu de puţine ori harul să rămână neroditor (Marcu 4.19; Luca 13.6-9). Iar Sfinţii lui Dumnezeu sunt cei care au această deschidere şi implicare atât de vie, atât de lucrătoare, încât cu adevărat împlinesc cererea Domnului:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Matei 5.16)

Această lumină a Dumnezeirii, arătată şi în cuvânt, dar mai ales în faptă, este cea prin care îi recunoaştem pe Sfinţii lui Dumnezeu.
În Biserică sunt numiţi sfinţi, uneori, toţi cei care cred. Această denumire – îndreptăţită prin harul primit şi prin aşezarea în Credinţă – este totuşi folosită cu prudenţă şi teamă: căderea este oricând cu putinţă (I Corinteni 10.12) şi mândria poate fi uşor stârnită în om. De asemenea, în Biserică sunt numiţi sfinţi toţi cei care s-au mântuit, chiar şi cel din urmă intrat în Rai. Dar, după cum am arătat mai sus, mai ales numeşte Biserica Sfinţi pe cei care au devenit atât de apropiaţi de Dumnezeu încât s-au făcut izvoare de apă vie (Ioan 7.38) şi lumina lor a strălucit tuturor (Matei 5.16). Astfel ei devin cunoscuţi tuturor celor care îl caută pe Domnul.
Dar, bineînţeles, şi dacă îi recunoaştem, ce urmează? Altfel pusă întrebarea,

III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii?

Vă amintiţi?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)”

Este un cuvânt biblic – adică al lui Dumnezeu – pe care l-am citat ceva mai devreme.
Vedem că proorocul mărturiseşte două lucruri: (1) că i-a cinstit pe prietenii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, (2) „foarte s-a întărit stăpânirea lor”.
Ce stăpânire? Asupra cui?
Aici se cuvine să facem deosebirea între stăpânirea pe care o văd, o ştiu şi o practică cei fără Dumnezeu, şi stăpânirea ca înţeles şi trăire creştină. Pentru că la Dumnezeu stăpânirea înseamnă nu tiranie, ci deplină purtare de grijă faţă de ceva sau cineva. Deplină. Adică şi cel care stăpâneşte îşi dăruieşte tot ce are de dăruit, şi cel stăpânit primeşte purtarea de grijă cu totul, ascultând desăvărşit şi rodind desăvârşit.
Adam şi Eva, prin neascultare, au ieşit din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi au intrat în purtarea de grijă a Satanei. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică stăpânirea lui Dumnezeu, are ca ţintă îndumnezeirea omului. De aceasta Adam şi Eva s-au lepădat. Purtarea de grijă a lui Satan, adică stăpânirea lui Satan, are ca ţintă să îi înşele pe oameni, promiţându-le orice, pentru a le lua tot ce au. De aceasta s-au lipit şi au ascultat Adam şi Eva. Roadele cumplite, ucigaşe, ale alegerii lor, le gustăm toţi până astăzi. Dar avem şi folosul de a înţelege prin ei ce înseamnă stăpânirea, că suntem ai aceluia căruia ne supunem (Romani 6.16).
Ca urmare, Proorocul David spune în psalmul citat că cinstindu-i el pe prietenii lui Dumnezeu, s-a întărit stăpânirea lor, adică a ajuns să asculte de ei tot mai desăvârşit – căci foarte aici înseamnă deplin.
În alt psalm (118.79,79), Proorocul David confirmă relația firească de iubire-cinstire, bunăvoință-recunoștință dintre Sfinții lui Dumnezeu și omul credincios: „Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit. (…) Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale.”. Adică iubirea și ascultarea noastră față de Sfinții lui Dumnezeu ne luminează și nouă calea mântuirii, dar fac și bucurie lui Dumnezeu și Sfinților în Cer și pe pământ.
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis Sfinţilor Săi Ucenici că „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10.16).
Cuvântul acesta este şi mai lămurit de Domnul înainte de Răstignire, atunci când îi numeşte pe Apostoli prieteni (Ioan 15.14-15), le arată că prin El ei vor da roadă mult (Ioan 15.4-5) etc. Şi le spune

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15.18-20)

Arătând, iarăşi, că cel care nu îi ascultă pe ei se leapădă de El, se leapădă de Dumnezeu.

Este limpede – şi incontestabil pentru orice om raţional – că Însuşi Dumnezeu a arătat prin Duhul Sfânt, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, că cei care vor să fie prietenii Săi trebuie să îi cinstească şi să îi asculte pe cei care au câştigat deja această stare. Adică pe Sfinţi.
Şi a arătat Dumnezeu că cel care se leapădă de Sfinţi se leapădă de El.
Ca urmare, toţi cei care sincer vor să fie ai lui Dumnezeu se străduiesc să îi cunoască pe Sfinţi, să îi cinstească şi să asculte de ei.
Această căutare, cunoaştere, ascultare, cinstire, în Biserica Dreptslăvitoare a lui Dumnezeu se mai numeşte şi venerare. Cuvântul înseamnă a respecta foarte mult şi se deosebeşte de adorare, care înseamnă a respecta fără margini, suprem. Căci Îl adorăm pe Dumnezeu şi doar pe Dumnezeu, iar adorarea lui Dumnezeu de la Sfinţi o învăţăm, căci ei L-au adorat înainte de noi. Deci venerându-i pe Sfinţi, adică cinstindu-i ca pe prietenii şi următorii lui Dumnezeu, ca pe cei care au ştiut să Îl iubească şi să Îl urmeze, învăţăm să facem şi noi aceste lucruri.
Iar, pe de altă parte, cei care fug de cinstirea Sfinţilor, chiar de Dumnezeu fug, după cum Însuşi Domnul Hristos a spus.
Iată, am răspuns la cele trei întrebări fundamentale. Pe scurt, însă, nădăjduim, limpede şi destul de întemeiat pe Scripturi astfel încât oricine crede în Cuvântul lui Dumnezeu să vadă adevărul. Mai este însă o întrebare, una legată de mai multe alte întrebări de astăzi:

IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?

Recunoaşterea Sfinţilor se întemeiază pe adevăr, iubire şi har, nu pe autoritate.” Arhim. Mihail Stanciu

De această întrebare sunt legate şi întrebările: (1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare? (2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare? (3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim? sau (4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?

Deci, să o luăm pas cu pas.
Ce este canonizarea Sfinţilor?
Este recunoaşterea și proclamarea lor oficială (solemnă) ca Sfinţi sau bineplăcuți lui Dumnezeu, mărturisire făcută public de către o Biserică Ortodoxă locală (ori mai multe) sau de către Biserică în întregul ei prin Sinodul (Sinoadele) Ierarhilor.
Ei bine, ajungem acum la o întrebare fundamentală, pe care nu am pus-o mai sus. Şi fără de care, iată, nu se poate răspunde la celelalte întrebări:
Cum se face canonizarea Sfinţilor?

Căci, într-adevăr, fără a cunoaşte paşii, criteriile, mijloacele de canonizare a Sfinţilor, este limpede că nu putem să răspundem nici la cele patru întrebări amintite la începutul acestei secţiuni. De aceea şi mulţi se lasă duşi de tot felul de idei ne-ortodoxe, potrivnice Sfinţilor şi cinstirii lor.

Am putea să amintim aici de faptul că de la început mulţi s-au prefăcut a fi sfinţi, în fapt fiind lupi îngrozitori ce căutau să rupă turma (Efeseni 20.28-30). Şi, de asemenea, că unii dintre cei într-adevăr sfinţi străluceau cu mult mai mult decât ceilalţi, ajungând chiar să fie văzuţi ca stâlpi ai Bisericii (Galateni 2.9). Şi în Actele martirice ale Lyonului şi Viennei din Galia anului 177 sunt amintiţi aceşti stâlpi puternici (I.6) care „prin răbdare” au atras „asupra lor toată pornirea celui rău şi… au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse” (I.6).
Sunt multe împrejurări în care Sfinţii s-au arătat atât de limpede, încât recunoaşterea lor a fost unanimă şi lipsită de formalităţi. Cei care pentru Evanghelie, pentru Biserică, pentru numele de Creştin, au îndurat chinuri, batjocuri, pedepse, moarte, totdeauna au fost cinstiţi ca Sfinţi de îndată după trecerea lor la Domnul.
Dar s-au ivit şi nedumeriri.
Cutare – ca, de pildă, Origen – a suferit moarte martirică, dar învăţătura lui străină Bisericii i-a despărţit pe mulţi de adevăr. Cutare a dus viaţă ascetică, dar a răspândit totodată erezia. Altul a propovăduit adevărul prin cuvânt, însă viaţa lui a fost plină de alunecări şi patimi – prin acestea smintind pe mulţi. Altul, deşi bun în cuvânt şi în viaţă, a fost acoperit de răutatea bârfelor unor invidioşi. În această ultimă privinţă se şi cuvine să dăm pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care era bârfit de urâtorii lui atât de tare, că însuşi Sfântul Epifanie de Salamina l-a scos din diptice, socotindu-l eretic şi întrerupând pomenirea sa, multă vreme. Şi dacă a rânduit Dumnezeu ca cei doi sfinţi să se întâlnească, şi adevărul să iasă la iveală, ruşinându-se mincinoşii, asemenea lucruri nu se întâmplă totdeauna. Iar dacă nu se întâmplă, nedumeririle rămân.
Ca urmare, în asemenea împrejurări marii iubitori de Dumnezeu ai Bisericii căutau să cerceteze viaţa şi învăţătura celor socotiţi de unii sfinţi, iar de alţii rătăciţi.
Încetul cu încetul această lucrare a devenit o obişnuinţă pentru multe cazuri, chiar limpezi – ale sfinţeniei sau căderii. A primit şi nume, canonizare sau „procedură de canonizare”. Iar unii o socotesc chiar drept „obligatorie pentru a putea cinsti pe cineva ca Sfânt”.
Această ultimă idee a apărut în urma prigoanelor protestante împotriva Ortodocşilor – precum teroarea calvină din Transilvania secolului al XVII-lea. Atunci s-a impus peste Biserica din Transilvania un „intendent calvin”, care folosea forţa armată, chinurile, jaful şi uciderea spre a impune ideile calvine – în numele Bibliei, cică – Ortodocşilor. Aceşti asupritori protestanţi căutau nod în papură, până dincolo de orice urmă de raţiune, oricărui Creştin Ortodox, negând sfinţenia chiar şi martirilor ucişi de Musulmani. Dacă la ei „fiecare este sfânt”, după cum pretindeau (şi pretind), pe de altă parte în Biserică nu admiteau existenţa niciunui sfânt. Spunând ei că sfinţii din vechime – din primele secole – ar fi fost ca ei (Calvini, Luterani, Unitarieni etc.), fără nicio legătură cu Ortodocşii. Şi pretinzând, totodată, că Biserica nu mai dă niciun sfânt în „vremurile astea” (ale secolului al XVII-lea, în acest caz). Ca prin aceasta să poată spune Ortodocşilor: „Voi nu aveţi sfinţi, pentru că nu aveţi har, deci faceţi-vă protestanţi!” Desigur, Sfinţii erau mulţi, începând chiar cu cei care s-au opus, cu preţul unor chinuri cumplite, persecuţiilor şi morţii, asupririi protestante.
Această propagandă, pe principiul „denigrează, denigrează, până la urmă tot rămâne ceva” a născut un fel de complex românesc, o neîncredere foarte mare în existenţa Sfinţilor Români şi, ca urmare, în acceptarea lor. În acelaşi secol, însă, în Moldova, credincioşii cinsteau moaştele cuvioşilor cunoscuţi cu viaţă sfântă, precum Sfântul Daniil Sihastrul sau Rafail de la Agapia; deşi, bineînţeles, nu îi canonizase nimeni. O făceau, de altfel, şi ierarhii Moldovei, alături de popor, căci ştiau că cinstirea Sfinţilor este o datorie creştină. Însă, odată cu Fanariotismul, complexele etnice au crescut până la extremismul etnofobiei (urii de neam) atât de răspândită astăzi. Şi au dus la adevărate campanii ale unor victime ale amintitei propagande protestante împotriva cinstirii Sfinţilor (încă) necanonizaţi.
Dar, ca să nu lungim peste măsură cuvântul, să vedem care este rânduiala canonizării sfinţilor în Biserica din România (Biserica Ortodoxă Română)!

Sfântul Sinod, urmând pilda altor Biserici locale, a pecetluit din anii ’50 ai secolului XX încoace ca prime criterii pentru a lua în seamă pe cineva trecut la cele veşnice pentru canonizare, următoarele:

  • sfârşitul martiric – pentru Dreapta Credinţă – şi/sau răbdarea martirică a unor prigoane pentru Dreapta Credinţă

  • evlavia sau cinstirea populară, numită şi cultul spontan

  • mărturisirea prin cuvânt şi trăire a Dreptei Credinţe (prin viețuire și gândire ortodoxe), a iubirii depline faţă de Dumnezeu, Biserică şi oameni (neam)

  • minunile care îl însoţesc pe acela, înainte sau şi după trecerea în Veşnicie3.

Formele în care aceste patru principii au fost exprimate de-a lungul deceniilor diferă, atât în Biserica noastră cât şi în celelalte Biserici locale4, dar în esenţă sunt aceleaşi.
De fapt motivul primordial pentru a se începe cercetărileprimul pas al rânduielii de canonizare – îl constituie cinstirea sau evlavia populară.

Aceasta este luată în seamă din mai multe pricini.
În primul rând pentru că Sfinţi sunt mulţi – mai mulţi decât se crede îndeobşte – şi canonizarea se face pentru că poporul, oamenii, au nevoie de îndrumarea, de harul, de pildă şi ajutorul unui anume sfânt. Legătura dintre oameni şi sfânt, lucrarea acestuia în popor, nevoia Bisericii de a-l cinsti deosebit se arată în primul rând prin evlavia populară. Aceasta este o chemare duhovnicească, o mărturisire vie a trăirii în Duhul Sfânt, care vădeşte iubirea, legătura, comuniunea dintre Sfânt şi credincioşi. Prin evlavia populară se arată că acel prieten al lui Dumnezeu este unul în care oamenii îşi găsesc model, sprijin şi îndrumare spre a urca ei înşişi către Dumnezeu.
În al doilea rând pentru că dacă această evlavie este urmare a unei înşelări ea poate să rănească şi să prăbuşească pe mulţi.
De aceea episcopii, purtătorii de grijă în păstrarea Dreptei Credinţe, în păstorirea Bisericii lui Dumnezeu, iau în seamă această evlavie spre a o ajuta să dea rodul cel bun. Prin canonizarea sfântului (sfinţilor) cinstiţi de popor sau, dacă este nevoie, prin îndreptarea acestei cinstiri de la cel nevrednic spre cei care într-adevăr sunt Sfinţi.

Vedem aici că evlavia populară, deşi este mai mereu primul motiv pentru începerea cercetărilor pentru canonizare, nu este un criteriu absolut necesar şi nici suprem. De pildă, pentru canonizarea martirilor nu este nevoie ca aceştia să fi intrat în evlavia populară. Sfântul Sinod a rânduit, asemenea celorlalte Biserici locale, ca pentru cei care au răbdat prigoane şi moarte pentru Credinţă să se poată face canonizarea şi fără să existe o recunoaştere populară – uneori imposibilă tocmai datorită prigonitorilor, care au ţinut ascuns martiriul. Recunoașterea (confirmarea) populară este expresia recunoștinței credincioșilor față de Sfântul ale cărui viață curată, gândire luminată și lucrare duhovnicească s-au impus înaintea poporului prin iubirea și jertfelnicia Sfântului, și nu atât prin tomosul sinodal.
Acest criteriu suprem al canonizării este Ortodoxia trăirii şi a gândirii (învăţăturii). Aceasta trebuie dovedită prin cercetarea amănunţită a vieţii, cuvintelor şi scrierilor celui pe care evlavia populară îl socoteşte Sfânt.
Cercetarea se face în temeiul unei propuneri, înaintate fie episcopului locului, fie sinodului local sau Sfântului Sinod. Propunerea poate fi făcută de orice Creştin Ortodox – singur, sau împreună cu alţii – fie că este mirean, călugăr, diacon sau ierodiacon, preot, ieromonah sau episcop. Această propunere este cercetată de o comisie şi supusă aprobării Sfântului Sinod. Dacă este aprobată cercetarea, aceasta începe.
Bineînţeles, aprobarea cercetării nu înseamnă şi aprobarea propunerii de canonizare! Înseamnă doar că această propunere a fost socotită vrednică de a fi luată în seamă, de a duce la eforturile foarte mari ale cercetării pentru canonizare.

Cercetarea pentru canonizare este o muncă greu de înţeles pentru cei mai mulţi oameni. Teologi, istorici şi alţi specialişti caută cu acribie și discernământ, adesea ani şi ani de zile, să cunoască viaţa şi învăţătura celui propus pentru canonizare. După cum am amintit, toţi avem păcate, greşeli, chiar patimi. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu mărturisirea prin faptă şi învăţătură a Dreptei Credinţe. Toţi avem alunecări. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu osteneala şi lupta de trăire şi zidire a Bisericii, de înaintare pe calea mântuirii. Toţi mai aducem celor din jurul nostru îndoieli, supărări, chiar sminteli. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu folosul cel bun pe care l-a adus viaţa şi cuvântul celui propus pentru canonizare.
Este uşor să vedem cât de greu este să faci această cercetare! Este o muncă nu doar îndelungată, nu doar amănunţită, nu doar împiedicată de subiectivismele oamenilor (pentru sau împotrivă), dar şi mistuitoare moral şi sensibilă duhovniceşte. Răspunderea este uriaşă iar atacurile celui rău pe măsură.
Totuşi asemenea cercetări s-au făcut şi se fac neîncetat. Odată încheiate, Comisia de studii şi investigaţii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond pentru canonizare îşi întocmeşte raportul. Acesta este prezentat Sfântului Sinod.

Prezentarea raportului amintitei Comisii este următorul pas către canonizare. Este rândul episcopilor să cerceteze cercetarea, dacă putem spune aşa. Ei primesc dosarul, îl studiază – ajutaţi de consilierii şi alţi clerici, teologi, monahi etc. (persoane duhovnicești credibile) – şi ridică, sau nu, observaţii, obiecţii, întrebări. Comisia răspunde la ele, dacă există, completează dosarul, dacă este nevoie.

Urmează, în temeiul raportului final, respingerea sau aprobarea canonizării celui propus. Dacă are loc respingerea canonizării, se lucrează la o activitate pastorală care să lămurească pe oameni – dacă există o evlavie populară greşită – şi să îi îndrume către cei care cu adevărat sunt prietenii lui Dumnezeu. Dacă are loc aprobarea canonizării, se dă Hotărârea Sfântului Sinod pentru „canonizarea solemnă” a celui propus.
Are loc apoi alcătuirea vieţii, tipicului slujbelor, unei sau unor icoane etc., care se aprobă de către Sfântul Sinod. Şi, de asemenea, stabilirea datei de săvârşire a canonizării.
Se întocmeşte, de asemenea, actul sinodal ce înfăţişează pricina canonizării, hotărârea de canonizare a Sfântului Sinod, aşezarea Sfântului în Calendarul Bisericesc, deci şi instituirea zilei de prăznuire, hotărârea cultului public bisericesc local sau general pentru acel Sfânt etc., etc.

Rânduiala slujbei de canonizare este următorul pas. Aceasta cuprinde (1) aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului, dacă există, într-un ritual solemn şi punerea lor spre închinare, (2) săvârşirea ultimului parastas (cu o excepţie pe care o explicăm mai jos), (3) procesiunea cu icoana sfântului sau şi cu moaştele (dacă există), (4) aşezarea solemnă a raclei/icoanei în biserică. Etc.

În sfârşit, ultimii paşi sunt cei ai comunicării canonizării către celelalte Biserici locale, publicarea actului de canonizare, a vieţii sfântului etc., actualizarea cărţilor de slujbă şi celelalte consecinţe fireşti ale canonizării.
La aceşti paşi deja cultul celui recunoscut ca Sfânt a devenit public şi obligatoriu.

După cum am amintit mai sus, în multe Biserici locale nu există acest sistem complex de canonizare. Recunoaşterea Sfinţilor se face mai simplu, de către un episcop, un sinod local sau al Bisericii autocefale, în temeiul evlaviei populare şi al acceptării acesteia. Evlavia populară mai este numită şi cult popular sau cult spontan. Teologia Ortodoxă observă că acest cult spontan poate să fie organizat sau difuz. Evlavia populară difuză, ori cultul spontan difuz are forma unui număr semnificativ de acte particulare de evlavie faţă de un Sfânt necanonizat. Evlavia populară organizată, ori cultul spontan organizat are forma unei grupări sau unor grupări de Creştini – mireni, călugări, clerici – care manifestă evlavie faţă de un Sfânt necanonizat.
Cum se exprimă canonic evlavia populară sau cultul spontan?
Fie că este difuză ori organizată, această evlavie populară cuprinde următoarele forme canonice de exprimare: mărturisiri despre viaţa sfântă şi cuvintele sfinte ale celui trecut în Veşnicie, aşezarea personală a vieţii după chipul vieţii şi după învăţătura celui trecut în Veşnicie, săvârşirea de rugăciuni particulare şi publice către acesta, observarea şi mărturisirea minunilor făcute de cel trecut în Veşnicie în viaţă şi după trecerea din aceasta, alcătuirea de rugăciuni şi imne dedicate Sfântului încă necanonizat, alcătuirea unor icoane ale celui trecut în Veşnicie şi cinstirea lor, cinstirea relicvelor şi moaştelor Sfântului (încă necanonizat), chiar ridicarea de biserici în cinstea unui sau unor asemenea sfinţi (mai ales în cazul martirilor, dar nu numai).

Toate aceste acte ale evlaviei populare au stârnit în secolele XVI-XVII împotrivirea Protestanţilor. În cazul Românilor, mai ales a Calvinilor şi Unitarienilor, dar nu numai. Aceştia (Protestanţii) s-au împotrivit în general cultului sfinţilor – deşi, local, au existat acceptări. Deşi această împotrivire, paradoxal, nu a oprit forme de evlavie, uneori de-a dreptul idolatră, faţă de lideri protestanţi şi neoprotestanţi (de pildă, punând învăţăturile acestora mai presus de cele ale Scripturilor). Protestanţii s-au opus atât ideii de Sfinţi în forma sa ortodoxă cât şi tuturor formelor de cinstire a acestora. Şi pentru că evlavia populară a fost primul pas în recunoaşterea sfinţilor, aceasta a fost şi cea mai atacată. De la acuze de idolatrie şi până la persecutarea violentă a Creştinilor, formele de opoziţie protestantă au fost multe. În Transilvania persecuţia calvină împotriva Ortodocşilor a ajuns până la folosirea forţei armate împotriva Credincioşilor. Dar a inclus şi o îndoctrinare teologică sistematică, menită să osândească evlavia populară, să o pecetluiască în mintea şi sufletul oamenilor drept „idolatrie”, „superstiţie”, „încălcarea Bibliei” etc., etc. Combaterea pomenirii morţilor – practicată chiar violent (mai ales verbal) şi astăzi –, a icoanelor (cu lauda ucigaşilor iconoclaşti), a relicvelor şi moaştelor (reactivată astăzi de unele partide), dispreţul faţă de sfinţi sunt doar o parte din elementele acestei îndoctrinări teologice protestante.

Istoria Bisericii arată limpede răutatea teribilă din spatele acestei purtări şi lipsa oricărui temei dogmatic sau canonic pentru ea.
Încă din Sfânta Scriptură vedem respectul faţă de moaştele sfinţilor, fără niciun fel de procedură de canonizare. Scoaterea oaselor lui Iosif din Egipt şi aducerea lor în Israel (Facerea 25.50 ş.cl.) este absurdă în lipsa legăturii dintre trup şi suflet după moarte, în lipsa cinstirii rămăşiţelor trupeşti ale Sfinţilor. Lupta dintre Arhanghelul Mihail şi Satana pentru moaştele Proorocului Moise (Iuda 1.9) nu are nicio logică dacă se exclude această cinstire a moaştelor. Evlavia femeilor mironosiţe faţă de Trupul Mântuitorului intră în aceeaşi evlavie străveche faţă de trupurile Sfinţilor. De altfel însuşi Duhul Sfânt făgăduieşte că „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8.11). Sau porunceşte „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1). Şi proclamă „trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (I Corinteni 6.15).
Încă din Sfânta Scriptură vedem puterea relicvelor, adică a obiectelor legate de Sfinţi, precum şi cinstirea lor de către Credincioşi. Astfel, de pildă, ştergarele sau şorţurile pe care Sfântul Apostol Pavel le folosise/purtase erau puse peste cei bolnavi, iar aceştia se vindecau.
Este evident că aceste acte de evlavie populară au avut loc şi în epoca imediat următoare, a ucenicilor Sfinţilor Apostoli şi a primelor veacuri creştine. Mărturiile sunt limpezi. De la cinstirea sfintelor moaşte la aceea a relicvelor, de la alcătuirea de rugăciuni şi imne pentru Sfinţi şi până la introducerea acestor rugăciuni şi imne în cult, spontan, neorganizat, formele fundamentale de evlavie populară sunt prezente, toate, încă în această vreme.

Această tradiţie face parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Principiul Sfântului Vincenţiu de Lerin – ceea ce totdeauna, de toţi şi pretutindeni s-a crezut de Biserică este adevăr – se aplică şi aici. Şi este pecetluit de autoritatea Bisericii (consensus ecclesiae).
Nu vom intra aici într-o discuţie despre Întrupare, despre legătura între suflet şi trup, între energiile necreate, materie şi lucrarea de despătimire, sfinţire, îndumnezeire. Nici despre apologia sfintelor icoane şi alte asemenea aspecte care combat opoziţia (neo)protestantă faţă de cinstirea Sfinţilor, inclusiv faţă de evlavia populară.
Amintim doar faptul, esenţial, că totdeauna Biserica a acceptat evlavia populară şi niciodată nu a existat combaterea ei ca fenomen. Opoziţia faţă de o anume evlavie populară, dedicată unui anume Sfânt, apare doar atunci când un episcop consideră – întemeiat sau nu – că acela nu ar fi sfânt. Asemenea opoziţie a existat, de pildă, faţă de cinstirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Pe acesta, duşmanii lui l-au osândit în sinoade – mai târziu osândite de Biserică – şi, ca urmare, au folosit această osândire încercând să înăbuşe evlavia populară faţă de Sfânt. O situaţie inversă o avem cu Origen, socotit sfânt de mulţi datorită morţii sale, în ciuda marilor erezii pe care le-a profesat; osândit de trei Sinoade Ecumenice (V, VI şi VII), de Sinodul Sfântului Fotie (socotit de multe Biserici al VIII-lea Ecumenic) etc., el a fost înlăturat din pomenire şi a ieşit din evlavia Drept-credincioşilor. Dar dincolo de asemenea cazuri particulare, practica universală a Bisericii a fost să accepte evlavia populară ca parte vie şi sănătoasă a vieţii sale, ca lucrare vie a Duhului Sfânt în viaţa creştină.

Sfântul Teodor Studitul a arătat că cinstirea Sfinţilor pe care cineva îi cunoaşte ca atare este o datorie sfântă, chiar dacă încă nu au fost recunoscuţi public de Biserică drept Sfinţi.
Sfântul Atanasie din Paros a arătat că evlavia populară este o tradiţie care, mai ales în cazul mucenicilor, merge până la alcătuirea de slujbe închinate Sfinţilor înainte de canonizarea oficială.
Sfântul Vasile cel Mare a fost recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare îndată după moarte, fără să existe vreun „act de canonizare” în afara evlaviei populare – devenită curând organizată şi apoi preluată ca atare de întreaga Biserică.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava nu a fost canonizat niciodată! Îndată după moartea sa martirică a fost cinstit ca sfânt, fiind curând după îngropare adus la închinare în biserică, noaptea fiind ţinut în Sfântul Altar. Iar după cca. şaptezeci de ani, după cum stă scris, Alexandru cel Bun (1400-1432) a adus la Suceava „moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou”. Iar acest Sfânt a devenit ocrotitor al Moldovei, fiind cinstit până astăzi, deşi nu a fost canonizat niciodată.
Sfântul Daniil Sihastrul a fost canonizat în a doua jumătate a secolului XX. El a avut însă icoane şi a fost chiar pictat în biserici, a fost chemat în rugăciuni şi pe alocuri invocat ca sfânt la Sfânta Liturghie cu secole înainte. La Sfânta Mânăstire Putna, la Sfânta Mânăstire Voroneţ şi în alte locuri din Moldova cinstirea sa ca sfânt, inclusiv în slujbele bisericeşti, s-a făcut de multe ori de-a lungul veacurilor – inclusiv de către clerici astăzi canonizaţi.
Sfântul Simeon Noul Teolog a cinstit pe Sfântul Simeon Studitul, duhovnicul său sfânt, cu icoană, lumânări şi slujbe, îndată după trecerea acestuia la Domnul.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a fost cinstit ca sfânt încă în viaţă fiind, atât pentru blândeţea şi dragostea sa cât şi pentru râvna în mărturisirea Ortodoxiei, râvnă în care a folosit, cu adâncă înţelepciune, şi o cultură vastă. După trecerea la cele veşnice a fost îndată subiectul evlaviei populare atât la Ortodocşii din Polonia şi Lituania, cât şi la cei din Moldova. Acest sfânt a cinstit Sfinţii Români necanonizaţi pe care îi ştia, lăsându-ne, printre altele, această mărturie:
Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii [s.n.]. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!
Vedem aici că Sfântul Ierarh Dosoftei mărturiseşte aceeaşi Tradiţie Sfântă a Bisericii, de a-i cinsti pe Sfinţii lui Dumnezeu de îndată ce sunt cunoscuţi. Cinstirea moaştelor Sfinţilor Cuvioşi Daniil Sihastrul şi Rafail de la Agapia, cu sute de ani înainte de canonizarea oficială, este o pildă a continuităţii acestei rânduieli fireşti a Ortodoxiei, din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi.
Sfânta Filoteia din Atena, cuvioasă ce a suferit muceniceşte în secolul al XVI-lea, a fost cinstită îndată după moarte de către maicile din obştea sa, dar şi de tot poporul credincios din împrejurimi. Chiar pe mormântul ei s-a scris „Sub această piatră stă acoperit al Curatei Filoteia trup, iar sufletul ei Cel Preaînalt l-a aşezat alături cu fericiţii”. Dar trupul nu a fost lăsat mulţi ani în mormânt, căci izvorând bună mireasmă, la numai douăzeci de zile de la moarte, moaştele ei au fost cinstite ca atare, fiind puse la închinare şi cinstite de Drept-credincioşi. Ca urmare, aceştia s-au învrednicit de minuni, precum izvorârea de mir şi vindecări.
Sfântul Paisie Aghioritul a fost recunoscut drept sfânt, a avut icoană şi i s-a întocmit acatist cu ani de zile înainte de a fi canonizat. Evlavia populară faţă de Sfântul Paisie Aghioritul – ca şi faţă de Sfântul Nectarie, de pildă – a avut forma de cult spontan organizat, grupuri de ieromonahi şi monahi cinstindu-l inclusiv în slujbele săvârşite. Canonizarea s-a bazat pe şi a fost provocată de această evlavie populară, aşa cum este şi canonic, după Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
În Muntele Athos şi astăzi cinstirea cuvioşilor cu viaţă sfântă se face îndată după sfârşitul vieţii lor pământeşti, inclusiv cu facere de icoană, slujbe şi cântări etc. Cuviosul Gheron Isihastul, de pildă, are parte de asemenea slujbe la Mânăstirea Vatoped, fără să fi fost canonizat.
Etc., etc., etc.
În fapt, o uriaşă parte a Sfinţilor cinstiţi de Biserica Universală nu a avut parte de canonizare, intrând în calendar şi în conştiinţa Bisericii doar prin evlavia populară. Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfinţii Mucenici din primele veacuri creştine – dar şi mulţi dintre cei de mai târziu – sunt doar o parte din numărul covârşitor de asemenea Sfinţi.
Vedem, prin urmare, că, în ciuda opoziţiei (neo)protestante, evlavia populară, fie ea difuză sau organizată, constituie o tradiţie ortodoxă, vie, a Bisericii, încă din primul secol creştin, neîntreruptă până astăzi.

Trist este că, total neortodox, sunt voci care neagă dreptul Ortodocşilor de a cinsti pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste, sub pretextul protestant al „necanonizării lor”. Mulţi confundând „necanonizarea” cu „necanonicitatea”, o lipsă de iscusinţă teologică foarte gravă. Alţii pretinzând că „nu a trecut destulă vreme”, cu toate că nu există niciun temei canonic pentru o asemenea pretenţie5. Această negare, din păcate (şi la propriu, nu doar la figurat), merge până la afirmaţii extremiste faţă de cinstirea martirilor din aceste prigoane recente. Aceasta a fost declarată chiar „neascultare de Biserică”; ceea ce este nu doar o învinuire extrem de urâtă faţă de o parte esenţială a Tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, dar şi o osândire a tuturor Sfinţilor care au practicat aceeaşi cinstire a sfinţilor necanonizaţi din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi. O asemenea învinuire stă împotriva Sfântului Sinod care – după mărturisirea dintotdeauna, de pretutindeni şi de toţi crezută a Bisericii – a pus evlavia populară ca început al canonizării. Dar ce să spunem de Sfântul Ierarh Dosoftei şi de atâţia alţi ierarhi, domnitori, cuvioşi, preoţi şi credincioşi care au practicat acest cult spontan, adeseori organizat? După asemenea învinuiri ar trebui scoşi din calendar şi osândiţi ca „neascultători de Biserică”! Doar că niciodată în toată Istoria Bisericii, în niciun loc, nu a existat nimeni care să pretindă că cinstirea populară a sfinţilor este îngăduită după o anume recunoaştere sau proclamare sau canonizare oficială! Ca urmare, evlavia populară, fie ea difuză ori organizată, este pecetluită prin consensus ecclesiae, care are aceeaşi putere ca hotărârile şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Încercările de a ascunde minunile care se săvârşesc de Sfinţii Închisorilor – revărsare de bună mireasmă, revărsare de mir, vindecări etc. – sunt împotrivire faţă de Sfinţi şi încălcare a rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu (rânduieli pe care le-am înfăţişat deja, cu destule exemple clare din Istoria Bisericii). Cum ar putea Sfântul Sinod să ia în considerare minunile săvârşite după moarte de Sfinţi dacă cinstirea Sfinţilor necanonizaţi şi mărturisirea minunilor lor ar fi oprită? Iată deci că şi această idee străină Ortodoxiei stă şi împotriva hotărârilor sinodale amintite. Iar dacă această împotrivire neortodoxă nu se va linişti, s-ar putea să avem ruşinea nesfârşită de a vedea Sfinţii Închisorilor recunoscuţi, canonizaţi, proclamaţi (după practica locală) în alte Biserici locale. Căci şi moaştele lor, şi icoanele lor, şi minunile lor se răspândesc în întreaga lume, astfel că tot mai mult se vădesc împotrivitorii acestei cinstiri ca împotrivitori faţă de Dumnezeu (FA 5.38-39)6.

Revenind la poziţia ortodoxă asupra cinstirii Sfinţilor, să observăm că evlavia populară constituie o opţiune personală a Credincioşilor. Ea vine din trăirea fiecărui creştin, din relaţia fiecăruia cu Dumnezeu şi respectiv cu cel socotit Sfânt.
Care sunt limitele manifestării ei? Care este deosebirea între evlavia populară şi cinstirea Sfinţilor recunoscuţi public de Biserică?
Limitele sănătoase, ortodoxe, ale evlaviei populare sunt în primul rând cele ale hotarului dintre venerare şi adorare. Am amintit mai sus că Sfinţii sunt veneraţi de Creştini ca prieteni ai lui Dumnezeu, în vreme ce Dumnezeu este adorat. În clipa în care în evlavia populară apare aşezarea unui Sfânt la egalitate cu Dumnezeu ori mai presus de Acesta avem de-a face cu o înşelare duhovnicească.
Este aceasta o dovadă că cel socotit Sfânt nu este sfânt?
Nici vorbă! Este doar o dovadă a lipsei de discernământ a celor care săvârşesc asemenea acte!
Manifestări de adoraţie au existat, de pildă, faţă de Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dăm un exemplu mai apropiat de zilele noastre (şi bine documentat). Existau persoane care îl socoteau a fi Însuşi Iisus Hristos, de pildă. Şi care, ca urmare, îl adorau în loc să îl venereze. Evident, asta nu înseamnă că Sfântul Ioan de Kronstadt nu mai este sfânt. Sfinţii Trei Ierarhi au primit sărbătoare comună tocmai pentru că unii dintre credincioşi întrecuseră măsura evlaviei faţă de unul sau altul dintre ei. Ceea ce nu înseamnă că Sfinţii Trei Ierarhi nu mai sunt sfinţi. Aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu nu este scăzută de faptul că mulţi pretind că nelegiuirile pe care le fac le săvârşesc în numele Lui.
Ca urmare, dacă evlavia populară trece de hotarele îngăduite, pe care le-am amintit, asta nu înseamnă că cel vizat de exagerări nu este sfânt. Dar, pe de altă parte, explică mai bine şi nevoia canonizării, precum şi una dintre deosebirile fundamentale între cinstirea unui Sfânt prin evlavie populară şi, respectiv, prin canonizare sinodală.
Câtă vreme un Sfânt este cinstit doar prin evlavie populară – fie ea difuză ori organizată –, cinstirea lui în biserici şi mânăstiri, în viaţa credincioşilor etc. este o alegere personală. Însă din clipa canonizării ecleziale a Sfântului, cinstirea lui în viața comunitară (biserici şi mânăstiri) și personală a credincioşilor devine o datorie sfântă. Prăznuirea zilei închinate pomenirii acelui Sfânt, rugăciunile faţă de el, cinstirea moaștelor și a icoanei sale şi toate celelalte forme de venerare (ridicarea de biserici dedicate Sfântului respectiv, punerea numelui Sfântului copiilor la Botez, redactarea de cărți și organizarea de conferințe în cinstea lui) sunt parte a datoriei creştine a fiecărui credincios și o dovadă a iubirii lui față de acest Sfânt al lui Dumnezeu și al Bisericii.

Încheiem reamintind întrebările puse la început:

(1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare?
R.: Da, evident, criteriile de recunoaştere sunt aceleaşi totdeauna.
(2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare?
R.: Da, evident, porunca de a-i cinsti pe „prietenii lui Dumnezeu” a fost dată de Acesta şi ţinută de Biserică totdeauna fără a fi condiţionată de canonizare. Doar osândirea cuiva ca eretic, ca duşman al lui Dumnezeu etc. este temei pentru a opri cinstirea sa.
(3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim?
R.: În aceeaşi măsură în care putem să cinstim pe Sfinţi, prin venerare, ca „prieteni ai lui Dumnezeu”, ca îndrumători către Acesta, Singurul adorat.
(4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?
R.: Înainte de canonizare participarea la cinstirea unui Sfânt ţine în mare măsură de percepţia şi implicarea personală, după canonizare este o datorie creştină sfântă.

Nădăjduind ca aceste rânduri să fie de sfânt folos cititorilor, mulţumesc celor care mi-au cerut să le scriu şi celor care m-au ajutat să le întregesc şi să limpezesc. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtărşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi!
Slavă lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, care niciodată nu ne-a lipsit de mărturisitori ci în toată vremea a ridicat asemenea Sfinţi ca să ne fie luminători şi călăuze, stâlpi şi întărire!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


De la Sfântul Macarie la Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Grigorie Palama avem o pleiadă strălucitoare de cuvinte prooroceşti mai întărite ce ne arată învăţătura adevărată despre Sfinţi şi sfinţire.

Predania, ca lămurire a lucrării practice a Evangheliei şi ca parte fundamentală a Învăţăturii Domnului apare încă în Noul Testament, fiind mai apoi numită şi Sfânta Tradiţie. A se vedea Romani 15.18; II Tesaloniceni 3.6; I Corinteni 12.8 şi 15.2; II Tesaloniceni 2.15 etc.

Deşi Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos consideră esenţiale minunile pentru recunoaşterea sfinţilor, Pr. Joseph Frawley consideră că „Deşi canonizarea unui sfânt poate fi iniţiată de o minune, aceasta nu este necesară pentru canonizare” (https://oca.org/fs/glorification-of-saints) dând exemple de sfinţi despre care nu se ştie să fi săvârşit minuni. Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos aduce aminte, între criteriile de canonizare, şi de „marile servicii aduse Bisericii” (precum eliberarea din prigoane, de pildă).

În Biserica noastră (Biserica Ortodoxă Română), canonizările ce au avut loc în anii ’50 şi după aceea, precum cele din 1992 şi 1997 s-au făcut după o tradiţie generală ortodoxă, concretizată în hotărârile Sfântului Sinod din toamna lui 2002 (4255/2002 şi 5085/2002). Multe Biserici locale nu au o formă asemănătoare, mulţumite fiind cu unele proclamări solemne ale sfinţeniei în temeiul cultului popular (spontan), mai ales atunci când acesta devine organizat. (A se vedea mai jos în eseul de faţă ce este cultul popular sau spontan.) Tendinţa este de armonizare a rânduielilor de canonizare.

A se vedea că de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Grigorie Palama (prima canonizare cunoscută) şi de la Sfântul Macarie la Sfânta Filoteia din Atena avem o mulţime uriaşă de martiri, mucenici şi cuvioşi care au fost recunoscuţi şi cinstiţi ca Sfinţi îndată sau foarte curând după moartea lor. Pretenţia unei „obligaţii” de „trecere a timpului” de la moarte este străină Ortodoxiei.

Îi mărturisesc pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste teologi din întreaga lume, de la Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos (ex.: «Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010) la cuvioşii Mânăstirii Platina.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ultimii Domnitori Români

 

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă