Hramul sau Sărbătoarea Casei

Icoană a Sfinților Români de la Biserica Ortodoxă Milano Nord-Menza
(ca simbol al unității Românilor de pretutindeni: oriunde este un Român este o Românie)

Oriunde este un Român
este o Românie

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la trăirea în Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Însă primul rost al sfinților în viața Creștinilor este acela de îndrumători sau călăuzitori pe drumul vieții, către Împărăția Cerurilor.

De aceea și mai jos (ca și în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori) am subliniat (prin îngroșarea literelor, adică „bolduire”) cuvântul esențial pentru o legătură vie și sănătoasă cu sfinții noștri: îndrumător/călăuzitor.

Este deosebirea dintre Viața Veșnică și Moartea Veșnică să înțelegem că zadarnic ne ocrotește un sfânt (sau oricine altcineva!) toate zilele noastre, dacă la sfârșit, din pricina despărțirii de Dumnezeu, ne osândim. Dacă nu îl avem ca îndrumător pe Sfântul Mare Mucenic Mina, de pildă, minunile prin care ne-a ajutat devin, la Judecată, osândire: el ne-a ajutat, noi nu l-am ascultat!

Pe de altă parte, cei care urmează pe sfinți, chiar dacă par să aibă nenumărate „nereușite” în viață, câștigă Cerurile. În fața lumii ei sunt „nenorociți”, „nefericiți”, „vai de capul lor” etc. Însă înaintea lui Dumnezeu strălucesc și se bucură veșnic.

Așa sunt Apostolii și ucenicii lor, cu toate chinurile prin care au trecut. Așa sunt Creștinii ostenitori din Etiopia primelor veacuri. Sau mucenicii din Romania, Armenia, Caucaz, Persia, India etc., de atunci și de mai târziu. Așa sunt Atanasie Todoran și toți cei care au mărturisit Credința în fața prigoanelor catolice și protestante. Așa sunt martirii lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Cneazul Petru, Pitu Guli și altor conducători români ce au apărat Credința în fața prigoanelor islamice. Așa sunt sfinții prigoanelor comuniste, și toți cei care și-au dus crucea pentru Domnul.

Pentru lume viața lor a fost o pierdere și moartea lor o nenorocire. Ei însă au construit dincolo o Împărăție a cărei frumusețe este dincolo de cuvânt.

Sfinții și eroii (buni) sunt veșnici.

Iar pentru Străbunii noștri ei erau Străbunii lor, cei asemenea cărora lucrau și luptau să devină.

Ca urmare, întreaga viață a Românilor de altădată, cu toate laturile ei, chiar și cele mai „banale” pentru omul fără duh, era închinată urcării, devenirii, înălțării duhovnicești.

Și între obiceiurile din vremea în care Românii erau cu adevărat Creștini se află și unul ținut cu multă grijă: Hramul sau Sărbătoarea (Praznicul) Casei (Familiei/Neamului).

Acest hram sau sărbătoare (praznic) se săvârșea fie de un anume sfânt (îndrumător și ocrotitor al casei/familiei/neamului), fie de o zi mare ce avea însemnătate deosebită pentru acea casă (familie/ neam).

Adeseori sfântul îndrumător era știut de la facerea casei. La construcția acesteia trebuia să fie o cruce – care apoi se prindea pe unul dintre pereții din afară ai podului sau în altă parte a casei – și un pom, care putea să fie mai ales brad, măr, alun sau măslin. În unele locuri acest pom era un puiet, ce era sădit apoi fie în curtea casei, fie în alt loc. Adeseori era o creangă – sau un mănunchi de crengi – de brad, măr etc. Acoperișul casei se încheia în ajunul zilei sfântului casei, în dimineața zilei sfântului sădindu-se pomul, dacă era puiet, ori legându-se de o grindă sau de colțul casei. În seara zilei sfântului se prindea crucea în locul în care avea să rămână.

Atunci când Românii veneau, ca familie nouă, într-o casă gata făcută, trebuiau să cinstească și sfântul casei, ales de cei care o făcuseră – dacă se știa cine este acest sfânt. De asemenea, dacă era o casă cumpărată de la rude sau alții, și nu părintească, nou veniții făceau sfințirea casei – ca și cum ar fi fost casă nouă. Apoi se făcea o a doua sfințire a casei de sfântul familiei, care devenea astfel al doilea hram al casei, dacă nu cel dintâi ca însemnătate. În multe părți această a doua sfințire însemna schimbarea praznicului (hramului/sărbătorii), cel vechi fiind uitat.

Se întâmpla ca într-o familie copilul cel mai mic să fie fată, sau ca cea mai mică fată, să rămână să poarte de grijă părinților. De obicei băiatul cel mai mic își lua această sarcină, dar uneori, așa cum am arătat, era luată cea mai mică fată. Atunci când aceasta se căsătorea, ginerele bătrânilor aducea cu el hramul său, casa având de la acea nuntă încolo două hramuri.

Neamurile sau naturile – adică rudeniile, cum se mai numeau, clanuri sau triburi după cum li se zice astăzi – mai purtau și numele de Familie. Am folosit o majusculă deoarece exista o accentuare a cuvântului, o anume intonație, din care se înțelegea că este vorba despre neam sau nat: despre cei care, având un același străbun, stau uniți în fața lui Dumnezeu și a lumii. Sărbătoarea neamului era de obicei sărbătoarea sfântului străbunului.

Pentru Românii ca nat (nație), se socoteau ca sfinții ai neamului, deosebi de Maica Domnului și de Apostoli – socotiți sfinți ai tuturor Creștinilor –, patru sfinți: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu maica sa, Elena. Ca urmare, praznicele celor patru erau sărbători ale natului, adică ceea ce am numi astăzi sărbători naționale (trei zile, căci Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena se prăznuiesc în aceeași zi).

Însă și fiecare casă – cuvânt prin care se înțelegea pe vremuri și clădirea, dar și familia ce ținea acea clădire – avea harmul său. Ba uneori avea și două sau chiar trei; iar în casele care erau de fapt curți cu trei sau patru case – unite între ele, ca la Românii din unele părți ale munților, ori despărțite – puteau să fie și mai multe.

Sfântul îndrumător și ocrotitor al casei era fie ales de familia tânără atunci când își făcea casa, fie era moștenit de la înaintașii care făcuseră casa – mutarea într-o casă mai veche străină era foarte rară pe vremuri. Dacă tânărul construise casa înainte să intre în vorbă cu fata, se păstra hramul dat de el. Dacă atunci când se construia casa erau deja în vorbă cei doi, adică se știa că se vor lua, ori chiar erau logodiți, alegeau împreună. Și așa, dar și când alegerea se făcea de tânăr, de mare greutate era nu doar obiceiul familiei, ci mai ales cuvântul duhovnicului. Acesta, care de obicei îi știa de mici pe tineri, știa cel mai bine care sfinți sunt potriviți ca patroni ai noii familii – sau ai tânărului care cerea sfat.

Cel mai adesea Românii aveau ca sfânt îndrumător și ocrotitor un sfânt militar: Gheorghe Marele Mucenic, Dimitrie din Soluna (Săruna)1, Andrei Generalul (Stratilat), Mina; Mercurie, Teodor și alții asemenea; ori vreunul dintre marii împărați ai Neamului, precum Constantin cel Mare, Iustinian cel Mare, Teodosie cel Mare etc. Aceasta deoarece Românul cu familie era luptător și mirean, deci avea nevoie de îndrumarea și ocrotirea unui sfânt luptător și mirean. Ca o excepție profundă era Sfântul Arhanghel Mihail, sau Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sau Soborul Puterilor Cerești, care apar și ei adeseori ca sfinți ai caselor, familiilor și neamurilor Românilor de altădată.

Icoana sfântului ocrotitor al casei ori familiei era pusă pe peretele cel mai de cinste: cel dinspre Răsărit. Alături de ea se puneau alte icoane, precum cele ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale unui sfânt ierarh (Nicolae al Mirelor, Ambrozie ale Mediolanului, Irineu al Sirmiumului, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Luminătorul etc.), a unui (alt) mucenic (precum Apostolii, Ștefan Întâiul Mucenic, sfinții mucenici mai sus amintiți – dacă nu erau sfinții casei –, Ecaterina, Anastasia, Tecla, Cecilia, Petronia etc.), a unui sfânt cuvios (Pelaghia, Pafnutie, Paraschiva, Chiriac, Maxim Mărturisitorul etc.). Foarte multe case aveau icoana Sfinților Părinți Ioachim și Ana sau/și a sfinților Adrian și Natalia (îndrumători și ocrotitori ai familiilor), a Sfântului Prooroc Ilie (dătătorul de vreme bună și păzitorul de furtuni, trăznete și lovituri năpraznice), a Sfântului Stelian sau Sfântului Spiridon, ocrotitorii copiilor, a vreunui sau vreunor doctori fără de arginți și, desigur, a unui sfânt ocrotitor pentru îndeletnicirea cea mai însemnată a familiei (a se vedea câteva pilde în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori).

Uneori se ivea și o a doua sărbătoare a casei (/familiei), atunci când un anume sfânt îi scotea dintr-o încercare grea; se putea chiar ca o asemenea minune să ducă la schimbarea hramului.

Sărbătoarea casei se făcea, după obiceiul locului, una, două sau trei zile. Sărbătoarea neamului se făcea totdeauna mai multe zile (trei, patru, cinci, șapte sau opt, după putință).

Începem cu hramul casei de o zi, deoarece cuprinde părțile cele mai de seamnă ce se regăsesc și la celelalte forme.

Hramul începea totdeauna, dincolo de pregătiri, prin Înserândă (Vecernie) și Liturghia de la biserica satului, cătunului, târgului sau cetății. Se plătea deosebi un pomelnic mare, cu cei adormiți și cu cei în viață. Se împărțeau bucate alese celor de la biserică – și, dacă existau săraci, erau miluiți. Se dădea pomană pentru cei adormiți. Apoi se mergea acasă, pentru sărbătorirea făcută acolo.

La praznicele casei/familiei de o singură zi, finii veneau în cele șase zile dinainte de hram, ca să cinstească nașii: de obicei aducând colaci (mijlocii ca mărime) și alte daruri (ouă, unt, smântână, pește etc.). Seara avea loc cinișoara – a se vedea mai jos – numai între casnici. În ziua sărbătorii masa se așeza în curte – făcându-se o șatră, adică un acoperământ fără pereți. După Liturghie toată familia venea acasă și se spăla – de multe ori erau anume oameni ce mergeau mai iute acasă, ori bătrâni ce stăteau acasă, și care primeau pe ceilalți cu apă și ștergare. Apoi se puneau la masă, după cuviință. Cel mai mare (bătrân) din casă era în capul mesei. La stânga avea soția, apoi nașa, apoi celelalte femei, după rânduială. La dreapta avea nașul, apoi ceilalți bărbați, fiecare în rândul său. La capătul celălalt al mesei stătea preotul, dacă lua parte la praznic. Nimeni nu se așeza pe scaun înainte să dea preotul binecuvântarea și să se așeze el și capul familiei. Bătrânul sau Bărbatul care era în capul mesei lua colacul mare binecuvântat de preot, rupea din el și îl împărțea mesenilor (de obicei preotului îi dădea, tot cel dintâi, un colac cu cruce, mai mic). Fiind împletit în boabe sau în rânduri etc., colacul se putea împărți ușor fără să se simtă nimeni ridicat în slăvi ori disprețuit. În multe părți preotul binecuvânta, săruta și rupea colacul mare în două și dădea cele două părți capului familiei. Dacă darea se făcea trecându-se din mână în mână cele două părți, fiecare mesean le săruta cu smerenie. Apoi capul familiei făcea împărțirea în bucăți pentru fiecare. Este limpede că această masă este un simbol al Frângerii Pâinii, adică a Liturghiei, din primele veacuri creștine, dar și o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în toți și în toate, a faptului că prin El se aduc de toate și pentru toate.

Ca urmare, vedem că dincolo de bucatele de ospăț, trebuiau să fie la masă un colac mare și o colivă de obște. Pe masă ardeau câteva lumânări ce se tot înlocuiau ca să fie lumină. Deoarece hramul casei putea să fie și în post, mâncarea putea și ea să fie de post sau de dulce, după vremea la care se făcea sărbătoarea. În multe locuri exista o anume rânduială cu ce trebuie să fie pe masă la asemenea împrejurare. În altele, era la alegerea gazdelor. Totuși, nu puteau să lipească, așa cum am arătat, colacul (colacii) și coliva (sfințită), dar și cuvenitul pahar de vin pentru fiecare de la masă. Desigur, se mânca și bea cu măsură, lăcomia – și mai ales beția – fiind socotite nu doar un păcat propriu, ci și o jignire mare față de sfântul casei și familie, față de Însuși Dumnezeu.

Pe masă, în partea de mijloc, se înșirau talgere (tăvi) și blide (vase) cu mâncare felurită. Pe talgere se puneau colaci și pâini, fructe, mieji prăjiți sau cruzi (de nucă, alună, migdale, castane etc.), poame (fructe feliate și uscate), brânzeturi vechi (maturate), ardei, salată de vinete ș.a.a., dar și „uscături” (cârnați, slănină, șuncă etc.). Dacă era post brânzeturile și cărnurile erau înlocuite de ciuperci noi, ciuperci prăjite sau fripte, ciuperci marinate, ciuperci opărite (sau la abur), nap prăjit, năut prăjit sau fiert, mai târziu cartofi copți sau prăjiți, roșii ș.a.m.d. În blide se afla totdeauna o z(e)amă, adică supă ori ciorbă (borș), după gust. În ulcele mici erau lapte acru, lapte covăsit (iaurt) și smântână pentru cei care își dregeau cu ele zama. Apoi mai erau felurite mâncăruri de ciuperci cu sau fără carne (și lactate). Fiecare lua din acestea – după ce începuseră să mănânce preotul și capul. Pe marginile și în capetele mesei erau blidele mai mici ale mesenilor, cu linguri, furculițe, cuțite și ce mai trebuia. Bineînțeles, de pe masă nu lipsea sarea, iar în vremurile mai vechi erau și vase mici de lut cu mirodenii măcinate – busuioc, chimen, cimbru, piper etc., praf de ciuperci și altele asemenea – cu care unii își mai dregeau bucatele.

În multe locuri masa se punea și după îndeletnicirea casnicilor. De pildă la oieri se putea pune pe masă un blid în care se afla grâu și un colac mai mic făcut cu lapte de la oi. Acesta se ducea la stână după sărbătoarea casei, fie îngropându-se la pragul stânei, fie punându-se la icoana mare a stânei etc. La stăvari se punea un blid cu orz și un colac făcut din grâu sau din grâu și secară, cu aceeași rânduială. Etc. Bineînțeles, chiar și la îndeletniciri (meserii) erau felurite ritualuri locale.

După ce se termina de mâncat, se puneau pe masă cele de vorbă, precum: must tăiat (adică oprit din fermentare, ca să nu devină vin), lapte bătut, lapte covăsit (iaurt), smântână și, bineînțeles, covrigi și colăcei. Se mai puteau pune mieji de nucă și de alună, poame (fructe uscate) și altele asemenea. Apoi venea vremea amintirilor, deci se povestea despre trecut: despre înaintași, încercări din viața familiei, lucrările prin care Dumnezeu i-a învățat, călăuzit și păzit etc. Copiii mititei erau trimiși la somn, cei mai măricei, care știau să stea cuminți, puteau să șeadă cu cei mari, dar în tăcere. Însă cum cele povestite erau și vesele, și triste, dar totdeauna vrednice de auzit, se întâmpla ca și dintre cei mai mici să se pună după ușa casei ca să tragă cu urechea – iar cei mari se făceau că nu îi văd… cel puțin câtă vreme nu făceau gălăgie.

La hramurile casei de două zile, după rânduiala amintită mai sus (și cu Înserânda arătată mai jos), urma o nouă Înserare, în care se citea iar acatistul sfântului. Aceasta se făcea la biserică dacă nu era altă sărbătoare, sau acasă înainte de cinișoară (vezi mai jos). După aceea, ziua a doua era dedicată pomenirii celor adormiți.

La sărbătorile casei ce se țineau mai multe zile, rânduiala era mai bogată.

Se începea cu o Înserare (Înserândă) sau Vecernie „a familiei”, bineânțeles dedicată sfântului zilei (și casei). Aceasta era vecernia praznicului, în care toate cele folosite la slujbă – untdelemn, lumânări de ceară, tămâie, cărbuni, pâine, vin etc. – erau dăruite de familie. De asemenea se împărțeau la această Înserare și ajutoare pentru săraci, pentru bolnița unei mânăstiri etc.

Preotul venea apoi la familie și făcea sfințirea casei, cu rugăciunile (molitfele) de cuviință pentru prunci, pentru pomi, grădini, vite etc. După ce preotul era omenit, pleca. Acum avea loc cinișoara, o masă de seară la care luau parte doar cei care locuiau în casă și, chiar dacă nu stăteau acolo, părinții lor – dacă trăiau și puteau să vină. În capul mesei la cinișoară stătea de obicei tatăl bărbatului casei ori, în lipsa lui, tatăl femeii. Atunci când se întâmpla să vină și bunicii – sau să locuiască în aceeași curte – cel mai bătrân (sau cea mai bătrână) stătea în capul mesei.

Cinișoara se ținea în pridvor sau chiar în casă – după cum era vremea și cât loc era. La masă cele mai de cinste erau colacii și vinul – de obicei sfințit la biserică la slujba de seară. Se mânca și se bea puțin, mai ales mulțumindu-se lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările primite. Atunci când fusese război de la ultimul hram al casei, se aminteau prietenii căzuți sau răniți în război, luptele purtate și martirii familiei – dacă era căzut în luptă și cineva din neam. La fel se aminteau și de alte încercări, slăvindu-se Cel care ajutase familia să mai dăinuiască, slăvindu-se Cel care luase la El pe cei mai buni.

De ziua sfântului, se aduna toată familia la Sfânta Liturghie – și, pe cât se putea, se împărtășeau toți. Se ținea apoi masa mare a familiei, amintită mai sus.

A doua zi se dădea ospățul casei (familie/neamului), fie în curtea casei, dacă veneau puțini oaspeți, fie, mai des, în curtea bisericii – la locul meselor de obște. În multe sate asemenea locuri erau chiar lângă cimitir: în ele se țineau și pomenirile morților, dar și ospețele de nuntă, căci viii și morții erau împreună în Cultura Română Veche. De aceea ospățul casei era închinat și celor în viață, și celor adormiți (Expresia morții cu morții și viii cu viii are alt înțeles, acela al deosebirii între rosturile vieții aici și rosturile vieții dincolo, ca să nu se amestece rânduielile.)

La ospățul casei nu se îngăduiau hore decât pe alocuri, de obicei plecând fiecare oaspete la ale sale după ce trecea vremea amintirilor. Această vreme a amintirilor exista la fiecare dintre mesele amintite.

Dacă într-una din zilele hramului casei era post, bucatele erau și ele de post, dar bucuria era aceeași.

A treia zi era de ospeție, fiind poftiți mulți nu doar din sat sau dintre rude, ci mai ales dintre străini. De multe ori această masă se dădea la câte o mânăstire cu bolniță sau cu mulți bătrâni. Era, de fapt, un fel de pomană pentru vii și adormiți deopotrivă.

Rareori sărbătoarea casei era ținută mai mult de trei zile – de obicei numai la mărimi precum căpitanii de plai, marii preoți (vicari, cum li s-ar spune azi), juzi (judecători), boierii mijlocii cu avere multă, boierii mari etc. Mai era și la praznicul ori sărbătoarea natului (neamului), când veneau sute și sute de rubedenii (cum se mai întâmplă și astăzi pe alocuri).

Atunci când se ținea așa, în a patra și a cincea zi (și următoarele, dacă erau mai multe) erau aduși la masă săracii care puteau fi găsiți; ori, în lipsa lor, se aducea familiile slujitorilor credincioși; ori, dacă era cineva care nu avea slujitori, dar ținea așa mare praznic al casei, dădea mesele la mânăstirile cu bolnițe (spitale) și în alte asemenea locuri.

Desigur, după chipul străinilor fără Dumnezeu, câte unii cădeau în ispita de a face ospețe necuviincioase, cu beție și mâncare fără măsură, și chiar fără milostenie. Acestea erau socotite de Români nu praznice ale casei și blestemarea casei, știindu-se că fără Dumnezeu vine diavolul. Ca urmare cei care erau credincioși nu luau parte la ele.

De obicei atunci când sărbătoarea casei ține mai multe zile, în fiecare seară se face acatistul sfântului. După aceea, preotul vine și binecuvântează casa și masa – în unele locuri face sfințirea casei la fiecare cinișoară. După aceea pleacă, lăsând casnicii să ia cinișoara. Dacă au venit oaspeți care sunt găzduiți, aceștia vor lua parte la mesele de seară.

La încheierea hramului casei capul familiei lua una dintre lumânări și înconjura masa, apoi o stingea de pragul de sus al ușii – mărturisindu-se așezarea casei sub îndrumarea și ocrotirea sfântului, dar și faptul că s-a ținut cu cinstre sărbătoarea de către casnici.

Mai erau și sărbătorile/praznicele/hramurile de obște. Acestea puteau să fie ale cătunului, satului, târgului sau cetății, ale unei mânăstiri sau biserici. De obicei erau de o zi, căci fiind lume multă și treabă pe măsură era greu să fie lungită. Mai ales că era și o oprire a tuturor lucrurilor de obște.

Desigur, pentru mulți dintre cei de astăzi asemenea lucrare pare de poveste.

Omul de astăzi nu prea mai are prieteni – și dacă sunt, nu prea sunt prieteni. Cu rudele se înțelege greu și vorbește puțin. Pentru el Dumnezeu și sfinții sunt un fel de slugi nevrednice, care au obligația să îi facă poftele și să îl ocrotească, dar nu o fac totdeauna și mai ales nu cum vrea el. Străbunii, oricât de minunați, oricât de sfinți, sunt pentru ei „mortăciuni” sau „cadavre”, dacă nu chiar „stârvuri”. Istoria este „pierdere de vreme” și „prea complicată”, dacă nu li se servește vreo imbecilitate simplist-falsificatoare și patetică din gama Lucian Boia și Napoleon Săvescu. Credința Creștină este pentru aceștia „înapoiere”, „superstiție” și „sclavie”, „bigotism” și „fanatism”. Dar ei, „luminații”, se isterizează pentru politicieni din partide diferite și aceeași lojă masonică; ori sunt fanii (adică fanaticii) unor idoli – vedete de carton –, căci adorarea fanatică a idolilor li se pare libertate, inteligență și progres. Apoi se plâng de durerile sufletești care nu se mai termină – alergând iar și iar la aceeași mincinoși care i-au adus în înșelarea în care se află.

Totuși în această lume atât de căzută stă veșnică Biserica lui Dumnezeu. Stă, căci încă sunt oameni care vor Cerurile, încă sunt oameni care caută și iubesc Adevărul.

Pentru aceștia am scris, cu multă cercetare și osteneală, aceste rânduri: o mică zugrăvire a unor foi din viața Românilor iubitori de Christos de altădată. Să fie cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Localitate redenumită de Greci Tesalonic.

Sfinții îndrumători și ocrotitori

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la urmarea lui Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Ca o amintire a vieții înaintașilor, ca o chemare la a trăi asemenea lor și a le duce mai departe moștenirea, dau aici câteva îndeletniciri sau ocupații ori meserii mai vechi și mai noi. Cu sfinții care erau călăuzitorii și ocrotitorilor celor care își făceau îndeletnicirea sau meseria pentru Dumnezeu. Poate facem și noi ca ei.

Pentru oieri erau îndrumători și ocrotitori sfinți precum Proorocii Ilie, Elisei, David, Sfântul Apostol Andrei (socotit păstorul fiarelor, începând cu lupii), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Dimitrie din Soluna (Săruna), zis și Izvorâtorul de Mir. Un sfânt al pielarilor (cu ramurile acestei îndeletniciri) și al oierilor (spre deosebire de alți păstori) este Sfântul Spiridon, Făcătorul de Minuni.

Aceeași sfinți erau îndrumătorii și ocrotitorii stăvarilor (crescătorilor de cai, măgari și catâri), văcarilor, bivolarilor, căprarilor etc. Căprarii mai ales (aici intrând și Românii care, cândva, mai creșteau cerbi și cerboaice) îl aveau la mare cinste și pe Sfântul Mucenic Mamant, care asemenea a păstorit peste capre sălbatice și cerbi, dar și pe Sfântul Ierarh Spiridon, care și ca episcop mai creștea capre și oi. Pentru stăvari, mai ales pentru cei din părțile Tisei și Dunării de Mijloc, dar și pentru stăvarii români de pe Nistrul de Sus, de pe Pripit (Pripiat) etc., era la mare cinste Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours), fost călăraș1 în armatele romane.

Pe aceeași sfinți Andrei Apostolul, Mamant Mucenicul și Sfântul Dimitrie îi aveau îndrumători și ocrotitori învățătorii sau îmblânzitorii de animale; aceștia sunt cei care dădeau cândva Românimii caii învățați, câinii învățați, fiarele îmblânzite etc. Firește, unii dintre ei erau și stăvari, vânători ș.a.m.d.

Crescătorii de animale de casă, precum găinile, porcii, câinii, pisicile, porumbeii, rațele, gâștele și orice animale din curtea omului au ca îndrumători și ocrotitorii pe Sfinții Mucenici Gheorghe, Elmo (Erasmus), Dimitrie, Pantelimon etc.

Vânătorii cinsteau și se aflau sub călăuzirea Patriarhului Moise și Proorocilor David și Ilie, toți trei călăuzindu-și oamenii prin pustie prin mijlocul dușmanilor și fiarelor sălbatice. De asemenea (adesea și după ținta de seamă a lucrării lor2) i-au mai cinstit mult și pe Sfântul Apostol Andrei, pe Sfântul Mucenic Mamant, pe Sfântul Hubert de Leodium, pe Sfântul Eustațiu etc.

Grădinarii, pomarii, plugarii și vierii îl aveau în cinste în primul rând pe Sfântul Trifon, apoi și pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe Proorocul Ilie etc.

Stuparii, adică apicultorii cum mai sunt numiți astăzi, albinarii, lumânărarii (făcătorii de lumânări, adică) și săpunarii (adică cei care fac săpun) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Ambrozie de Mediolan (astăzi Milan). De asemenea îi cinstesc pe Sfântul Trifon (apărător împotriva dăunătorilor, de la gândaci la șoareci), pe Sfântul Prooroc Ilie (pe alocuri ținut mai aproape de albinari decât Sfântul Ambrozie), pe Sfântul Apostol Bartolomeu (de asemenea vechi ocrotitor al albinelor, bondarilor și păstorilor acestora), pe Sfântul Dimitrie etc.

Pe Sfântul Apostol Bartolomeu l-au ținut la cinste ultimele două milenii și făcătorii creștini de mursă3 și de mied (denumire pentru multe băuturi alcoolice având ca temelie mierea, de la unele dulci și slab alcoolice la altele seci și foarte tari, cu felurite variante).

Tot pe Sfântul Apostol Bartolomeu, alături de Sfântul Trifon, îi socoteau îndrumători și apărători cei care se îndeletniceau cu facerea vinului. La fel cei care făceau sicheră, adică cidru. În multe părți Sfântul Trifon este socotit patronul viticultorilor și mustarilor sau vinarilor.

Cei care se îndeletniceau cu ostășia îi aveau, firește, pe sfinții militari, începând cu amintiții mai sus Gheorghe și Dimitrie, dar și pe Sfinții Arhangheli și pe Sfinții Împărați ai Românilor (începând, bineînțeles, de la Constantin cel Mare).

Cei care făceau parte din cler, fie ca zugravi (pictori) bisericești, ca citeți, gropari, ipodiaconi, diaconi, preoți sau chiar vlădici (episcopi), îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Trei Ierarhi și/sau pe alții dintre cei amintiți mai sus, ori alți clerici care au câștigat mai înainte Împărăția Cerurilor.

Pietrarii, dar și zidarii și constructorii (chiar și în lemn!) îl cinsteau dintre sfinți mai ales pe Apostolul Toma. Același Sfânt Toma este și patronul arhitecților și inginerilor constructori.

Pentru cărămidari un loc deosebit îl avea Sfântul Ierarh Spiridon, cel ce printr-o cărămidă a închipuit Sfânta Treime la Primul Sinod Ecumenic (de la Niceea, 318), prin lutul, apa și focul ce o alcătuiesc.

Rotarii, dogarii, tâmplarii și alți lucrători în lemn îl aveau ca îndrumător și ocrotitor mai cu seamă pe Dreptul Iosif – și nu de puține ori se lăudau că Însuși Domnul nostru Iisus Christos a fost lucrător în lemn! De asemenea mulți dintre ei îl țineau ca patron pe Sfântul Apostol Matia (mai ales la vechii Români din Dalmația, Epir, Acarnania, Etolia, Moreea și Candia).

Minerii sunt călăuziți și ocrotiți mai ales de Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara), ea fiind cea mai vestită patroană a lor. De asemenea mai au pe Sfinții Mucenici Flor și Lavru șij pe Sfântul Cristofor (ca îndrumător la săpături ca să nu se dea de apă – mare – și ca apărător împotriva infiltrațiilor apei sau surpărilor aduse de aceasta).

Sfântul Jula, sau Giula, sau Gilă, sau Egidius (Giles ori Gilles în Occident) este unul dintre patronii făurarilor (fierari, aurari, argintari, potcovari etc.) alături de Sfântul Apostol Iacob, de Sfântul Spiridon (mai ales pentru aurari), Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara) – aceasta mai ales pentru fierari –, Sfinții Mucenici Flor și Lavru (pentru fierari și bijutieri) etc.

Armașii, adică făuritorii de arme și armuri, ca și rotarii făcători de scuturi, meșterii făuritori de arcuri și săgeți etc., stau din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail.

Tot sub îndrumarea și ocrotirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru se află din vechime sobarii și coșarii, cei prin care se ține sub stăpânire focul; de asemenea și făcătorii de cuptoare (mari) sau, cum li se zice astăzi, furnale.

Podarii, adică cei care asigură trecerea apelor pe poduri umblătoare (numite astăzi și pontoane) sunt sub ocrotirea Sfântului Cristofor, care s-a îndeletnicit de asemenea cu trecerea apelor.

Împletitorii de coșuri (un meșteșug foarte trebuincios în trecut!) îi cinsteau mai ales pe cuvioșii din Egipt, mari împletitori de coșuri, începând cu Sfintul Cuvios Antonie cel Mare.

Ceasornicarii și alții care se îndeletnicesc fie cu măsurarea timpului, fie cu aparate ce fac asta, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Dionisie cel Mic (cel Smerit), de fel din Dicia (Dobrogea).

Pielarii, adică cei care știau să lucreze cu pieile și blănurile, împreună cu blănarii, curelarii, cojocarii etc. sunt patronați de Sfântul Ierarh Spiridon. Între pielarii de demult erau cuprinși și cei care făceau încălțăminte – deoarece tot ei făceau și curele, chimire și altele asemenea – astăzi numiți cizmari. Tot aici intrau și unii dintre cei numiți mai apoi papucari (făcători de papuci), dacă îi lucrau din piele – dacă lucrau cu pânzeturi și sfori papucarii intrau la croitori.

Croitorii îi au ca îndrumători și ocrotitori pe Sfântul Apostol Pavel, făcătorul de corturi, pe Măicuța Domnului, vestită pentru îndemânarea ei în cusut și împletit, pe Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours).

Drumarii sau făcătorii de drumuri sunt călăuziți și apărați de Sfinții Apostoli (care au călătorit din Ierusalim până în Spania și India, și pe apă dar mai ales pe uscat) și îndeosebi de Sfântul Apostol Toma.

Scriitorii creștini sunt sub îndrumarea și călăuzirea Sfântului Prooroc David – și în mare a Sfinților Prooroci –, a Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Niceta Romanul și a Sfântului Ieronim (ca și a altor sfinți scriitori). La fel sunt tipografii, legătorii de cărți etc.

Solii sau curierii – cum sunt numiți astăzi –, poștașii vechi și noi (deci și olăcarii de altădată), transmisioniștii moderni și cei care lucrează în orice fel în transmiterea de mesaje, date etc. îl au ca patron, în primul rând, pe purtătorul de vești dumnezeiești Gabriel Arhanghelul.

Vindecătorii sau tămăduitorii sau medicii și-au îndreptat privirile și spre Sfântul Apostol Luca, spre toți doctorii fără de arginți (Ioan, Chir, Damian, Pantelimon, Cozma etc.) dar și spre făcători de minuni ca Sfântul Haralambie, Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Luminătorul, Sfântul Pantelimon etc. De asemenea Sfântul Vasile cel Mare este patron mai ales al tuturor celor care lucrează în spitale, fie că sunt medici, asistente, tehnicieni medicali sau alt personal. Stomatologii sau vindecătorii (doctorii) de dinți mai au drept patron și pe Sfântul Patric.

Sfântul Mucenic Filimon este îndrumătorul și ocrotitorul actorilor. Un alt sfânt al actorilor este socotit Proorocul David, ca cel care, de nevoie, a jucat (și chiar foarte bine) anume roluri în fața unor mărimi ale vremii sale.

Sfântul Prooroc David, Sfânta Cecilia, Sfântul Andrei Criteanul, Cuvioasa Casiana, Niceta de Remesiana și Sfântul Roman Melodul sunt câțiva dintre îndrumătorii și ocrotitorii cântăreților (din gură și din instrumente muzicale), ai făurarilor de instrumente muzicale, ai compozitorilor și poeților etc.

Zugravii de biserici sau icoane, și de fapt toți pictorii iubitori de Dumnezeu, au ca îndrumător și ocrotitor în primul rând pe Sfântul Apostol Luca, cel care a zugrăvit primele icoane creștine.

Marinarii români îi cinstesc mai ales pe Sfântul Foca, pe Sfântul Apostol Pavel/Paul (scăpat de multe ori din naufragii prin dumnezeiască putere), pe Sfântul Isidor, pe Sfântul Cristofor și pe Sfântul Ierah Nicolae, pe Sfântul Elmo (Erasmus), iar în Apus și pe Sfântul Brandon (în ultimele decenii devenit mai cunoscut la noi, alături de Sfântul Patric (Patrick al Irlandei)4 și alți sfinți ortodocși din Vestul Europei).

Pescarii, în afară de Marele Pescar, stăteau sub călăuzirea și apărarea Sfinților Apostoli, foști pescari, și mai ales a Sfinților Apostoli Andrei, Petru și Ioan.

Negustorii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Nicolae al Mirelor și Cristofor (ocrotitori și ai tututor călătorilor) și pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (care a fost el însuși negustor).

Pentru vameși primul sfânt rămâne totdeauna Sfântul Apostol Matei, vameșul venit la Credință din adorație față de Mântuitorul. Tot el este patronul contabililor și al tuturor celor ce lucrează în finanțe. În vechime era cinstit de către vistiernici (un fel de bancheri ai vremurilor de demult) și Patriarhul Avraam, cel care a administrat multă avere cu înțelepciune și deplină lipsă de lăcomie.

Învățătorii au, alături de Marele Învățător Iisus Christos, mulți sfinți care le sunt călăuzitori și ocrotitori: de la mulți sfinți ierarhi (Ambrozie, Ioan Gură de Aur, Grigore Luminătorul, Vasile cel Mare, Grigore cel Mare, Niceta de Remesiana etc., etc.), la Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfântul Prooroc David și nenumărați alții. Aceeași sfinți îi patronează pe ucenici (alături de sfinții meseriei lor), pe elevi și pe studenți (doctoranzi etc.).

Sfetnicii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Patriarhii Avraam, Isac și Iacob, pe Sfântul Prooroc David și ceilalți prooroci, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfinții Mucenici Serghie și Vah, pe Sfinții Ierarhi Silvestru și Ambrozie, pe Sfântul Daniil Sihastrul, pe Sfântul Antim Ivireanul etc.

Inginerii îți găsesc sfântul care îi patronează după specializarea lor – cei specializați în construcții, asemenea constructorilor, cei specializați în minerit asemenea minerilor etc. Electricienii și toți cei care lucrează cu energia electrică sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Prooroc Ilie. Toți aceștia sunt și sub ocrotirea Sfântului Patric al Irlandei.

Pompierii sau stingătorii de pojar (incendiu) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Florian (prăznuit pe 4 mai). Acest străbun al Românilor, născut aproape de malurile Dunării, a fost nu doar un mare general roman ci și unul dintre cei mai buni conducători ai unităților de stingere a incendiilor din armata romană (acestei armate îi reveneau misiunile ce sunt astăzi ale pompierilor). De asemenea îl au ca patroni și pe Sfântul Prooroc Ilie și pe Sfântul Iosif de la Partoș.

Bombagii – după numirea veche românească –, adică artileriștii și tanchiștii de astăzi, precum și geniștii, o cinsteau mult pe Sfânta Muceniță Barbara (Varvara), dar și pe Sfântul Prooroc Ilie.

Judecătorii au ca îndrumători și ocrotitori, în afară de Marele Judecător, pe Sfântul Prooroc Ilie, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pe Sfântul Ioan Gură de Aur etc.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului este socotit și patronul avocaților, alături de Sfântul Apostol Pavel, de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful etc.

Informaticienii și progamatorii, ca unii ce lucrează cu informația în formă electronică, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil și a Sfântului Prooroc Ilie.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni și cu ale lor sfinte învățături, Doamne ajută-ne să facem voia Ta și ne miluiește pe noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Așa cum am spus la început, această înșiruire nu este întreagă. Dacă cineva nu își găsește sfântul călăuzitor și îndrumător al îndeletnicirii sale, este liber să îl amintească în comentarii. Și, după putere, voi încerca să întregesc lista. Mulțumesc pentru înțelegere și ajutor!


1Călăraș este denumirea românească pentru luptătorii călare (cavaleri, cum li se spunea în Apus).

2Dintotdeauna vânătorii au fost și păzitori ai bunei rânduieli a firii, adică a naturii sau sălbăticiei.

3Mursă = (lat.) băutură din sucuri de fructe sau sevă (de arțar, de viță de vie etc.), amestcate cu miere și alcoolizate (controlat).

4Amintim faptul că Sfântul Patric(k) este un sfânt ortodox, unul dintre cei care au apărat Biserica lui Dumnezeu din Apus de invoațiile papiste, pricină pentru care a fost urât de mulți dintre promotorii lor.

Legătura sau Așezământul lui Mihai Viteazul

Mihai-Viteazul – portet de epocă

Cunoașteți Adevărul, și Adevărul vă va face liberi!

Mitologia masonică și comunistă cuprinde nu doar originile Neamului Românesc, ci și multe alte aspecte istorice. Practica de a schimba istoria „pe ici, pe colo, prin punctele esențiale”, ca să se potrivească propagandei, este veche și continuă. Căutarea adevărului, cu dorința cinstită de a-l găsi, face deosebirea dintre cel înrobit de minciună și cel care urcă spre Libertate.

Printre miturile vechi ale Stângii este și feudalismul românesc, o construcție fantasmagorică însă foarte bine înfiptă în creierele cetățenilor – e drept, după mai mult de un secol de propagandă. Fără acest feudalism, nu exista lupta de clasă imaginată de Stânga (și indusă, prin propagandă, pretutindeni). Ca urmare, era nevoie de crearea acestui feudalism românesc, oricât de imaginar.
Aici intră și mitul legării de glie a Țăranilor de către Mihai Viteazul.

Acest mit pretinde că, pe la 1595, are loc un act foarte important pentru istoria românească, pentru societatea românească; cităm:

Legătura lui Mihai Viteazul desființează dreptul de strămutare al țăranilor și transformă în șerbi pe oamenii liberi fără pământ.” [ILD: 139]

Istoria lumii în date, din care dăm citatul, este o lucrare esențială a istoriografiei comuniste (ceaușiste). În acestă privință (a „Legăturii lui Mihai Viteazul”) ea reflectă un punct de vedere paradigmatic pentru istoriografia comunistă din România anilor 1848-2022. Aceeași viziune apare și în creațiile artistice de factură comunistă. Conform ei, Mihai Viteazul a introdus „legarea de glie a țăranului român”, stare care se va numi vecinie (vicinie) sau rumânie. Sau cel puțin a generalizat-o, spun unii istorici mai îndrăzneți. Dar mitul Legăturii lui Mihai nu aparține doar Comunismului!

Primul care vine cu această idee este Nicolae Bălcescu, mason celebru, în Magazin Istoric pentru Dacia, t. II, București, 1846, p. 236-2371. El afirmă că „acest act barbar” al Prințului Mihai ar fi legat „vecinic” de moșie pe „țăran”. Și că ar fi fost făcut pentru că „aristocrația” l-ar fi „silit la aceasta”. Dincolo de justificarea tipică Stângii – prin „oprimarea poporului de aristocrație” –, mitul vecinirii, adică șerbirii sau iobăgirii „țăranului” român, de către Mihai Viteazul se va păstra în istoriografie. De la Catargiu la Iorga, numeroase personalități repetă și propagă acest mit [Giurescu, 2011:44-45 ș.cl.]. Singura nuanță este, la unii istorici, ideea că nu Mihai Viteazul ar fi întemeitorul veciniei (rumâniei), ci acela care ar fi generalizat-o.

Totuși, în 1915, este prezentat studiul academic al lui Constantin Giurescu ce dovedește că sursele istorice

  • atestă existența veciniei (sau rumâniei) cu mult înainte de Mihai Viteazul și cel puțin din secolul al XIV-lea [Giurescu, 2011:46-47]
  • vecinii sau rumânii erau un fel de arendași care puteau să plece de pe moșie dacă nu aveau datorii către proprietar (ceea ce este de bun simț!) și erau aduși înapoi pe moșie dacă fugeau fără să își plătească datoriile (ceea ce este tot de bun simț); ca urmare, era o stare deosebită de aceea de șerb
  • că Mihai Viteazul prin așezământul său de fapt a oprit aducerea vecinilor înapoi pe moșiile de pe care fugiseră (fără să își plătească dările!)

Ca urmare, departe de a fi o legătură sau un așezământ într-un înțeles negativ pentru vecini (rumâni), dimpotrivă, Așezământul lui Mihai Viteazul este o ștergere a vechilor datorii ale vecinilor (rumânilor) fugiți.
Dragostea populară foarte mare pentru Mihai Viteazul, atât la Românii de la Nord și Sud de Dunăre, cât și la Secui, Sârbi, Albanezi, Bulgari, Greci etc. s-a datorat și dreptății și milei înțelepte ce îl însoțea pe principele român. Nenumărați eroi populari s-au ridicat la luptă alături de Mihai Viteazul, inclusiv (sau, mai ales) din 1595 încolo. Ștergerea datoriilor rumânilor (vecinilor) a fost unul dintre argumentele forte ale domnitorului român.

Tot această așezare sau legătură eliberatoare explică și entuziasmul țăranilor din Ardeal față de venirea lui Mihai, încrederea în eliberarea pe care acesta o va aduce.
Din păcate, încrederea aceasta a fost trădată; și aici avem cea mai mare greșeală a lui Mihai Viteazul, care îi va aduce și moartea: încrederea în aristocrația apuseană.

Mihai-Andrei Aldea


1. Tot acolo Nicolae Bălcescu face o afirmație esențială pentru a înțelege Evul Mediu românesc. După ce prezintă Așezământul lui Mihai Viteazul așa cum îl vede el (ca înrobire, și prima înrobire, a țăranilor români în vecinie/rumânie/șerbie), Bălcescu adaugă „De atunci să desăvârși regimul feudal în țara noastră.” (Magazin istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 237). Este o afirmație esențială deoarece în lipsa unei mase de șerbi sau iobagi nu se poate vorbi despre un regim feudal real. Deoarece, în realitate, vecinii sau rumânii nu erau șerbi sau iobagi, rezultă că cel puțin până la instalarea Fanariotismului Principatele Române Dunărene (Muntenia și Moldova) nu erau state feudale în înțelesul propriu al cuvântului.

Bibliografie selectivă

  1. *** Istoria lumii în date, elaborată de Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu și Gheorghe Rădulescu sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oțetea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969 (citată în text în forma [ILD: p.], unde „p.” este pagina)
  2. Giurescu, Constantin C. (2011) Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Scripta, București
  3. Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. 2, De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București (la paginile 372-375 pentru subiectul de față)

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea

O hartă și lecțiile ei. Despre o parte de Nord a Maramureșului

Deasupra este o hartă a României Mari din 1919. Să începem uitându-ne la hotarele din Vest (în stânga) și Nord (sus). În Vest se vede o linie neagră ce vine de sus și apoi se întâlnește cu linia albastră (mai spre turcoaz): Râul Tisa. Care însoțește frontiera României Mari din 1919 de mai sus de gura Mureșului până la vărsarea în Dunăre. În Nord se vede că hotarul înaintează mult dincolo de Tisa.
Dacă ne-am uitat bine și am văzut aceste lucruri, să trecem la altă hartă.

Aceasta este harta României Mari în 1930. Cum s-ar zice… observați diferențele?
În Vest (partea stângă a hărții), linia care urma Râul Tisa este restrasă către interior: România a pierdut Vestul Banatului, împărțit între Iugoslavia (cea mai mare parte) și Ungaria (colțul de Nord-Vest).
În Nord (partea de sus a hărții) lipsește ditamai bucata din Maramureș: tot Nordul Maramureșului a fost cedat.

Aceste pierderi s-au întâmplat nu pentru că România ar fi pierdut vreun război deschis cu dușmanii săi, ci pentru că a pierdut în războiul cu dușmanii din lăuntru: politicienii „români” sunt cei care au trădat, ci care nu au știut și nu au vrut ca jertfele uriașe ale Românilor să fie fructificate bine.

Hai să vedem cum au avut loc aceste pierderi!

Despre cedarea Vestului Banatului s-a scris mult. Coloniștii Sârbi, proaspăt aduși de Austrieci – adesea doar cu câțiva ani înainte de 1914 – au cerut și au reușit să obțină Vestul Banatului pe motiv că… altfel capitala lor, Belgradul, ar fi fost pe graniță și „așa ceva este inadmisibil”. Iar politicienii „noștri” au cedat – și a profitat și Ungaria ca să ciupească o bucățică.
Dar acea parte din Nordul Maramureșului?
Nordul Maramureșului a fost cedat de politicieni pe motiv că erau acolo mulți alogeni – adică oameni străini de Țară și Neam, cel puțin teoretic. Ce alogeni? Ce Români? Ce istorie are locul?

Istoria părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
Regiunea maramureșeană cedată de politicieni fără nicio luptă (vom reveni) este din punct de vedere istoric un loc de intersecție între Străbunii Traco-Iliri și Străbunii Celtici ai Neamului Românesc. Aici au locuit multă vreme Costobocii, un mare trib tracic binecunoscut pentru puternicele influențele celtice din cultura sa materială. Legătura Tracilor din părțile Maramureșului de azi cu Celții este foarte veche și a fost întreruptă numai de invaziile germanice din secolele III-IV d.Chr. încolo. Graniță istorică la care se poate vorbi de peste o mie de ani de istorie traco-celtică în zonă.

Legătura dintre cultura celtică (sau culturile celtice) și Tracii Maramureșeni începe încă din Epoca Bronzului, devenind foarte vizibilă în Hallstatt (deci cam din anul 800 î.Chr. încolo). În secolul V î.Chr., atunci când „explodează” Epoca Fierului Celtic (La Tene), Tracii Maramureșeni (ca toți Tracii din Panonia până pe malurile estice la Nistrului) sunt parte a ei. Particularități locale există, așa cum există și în inima ținuturilor celtice, însă și apartenența este foarte clară.
După cum am amintit, fenomenul este același pentru toți Tracii de la Nord de Dunăre, fie că sunt numiți Traci, Daci, Geți, Tirageți etc.

Influența romană pătrunde în Maramureș, ca și în Dacia în general, cel mai târziu în secolul al II-lea î.Chr. Deja în secolul I î.Chr. denarul roman este răspândit în regiune.
În același secol Dacia devine stat clientelar roman. Locuitorii Marmureșului de astăzi încep să aibă o legătură continuă cu Romania, pe trei nivele diferite:
1. Răspândirea Credinței Creștine (Creștinii primelor secole își răspândeau Credința cu multă dragoste, pretutindeni. Legăturile economice din părțile Limesului roman – regiunea de graniță a Imperiului Roman – au ajutat la această lucrare. Existența basilicilor în Dacia Romană arată existența unui cler organizat, inclusiv a unor episcopi. Ca urmare, Maramureșul intră în zona fundamentală de etnogeneză românească și din acest punct de vedere.)
2. Legăturile economice și adminstrative ale Limesului roman. Partea de hotar a Romaniei (numită Limes) avea un statut special. Persoanele importante din Romania ce lucrau în Limes cumpărau moșii, dar și influență, în teritoriile de dincolo de graniță. Aceste proprietăți și relații îi ajutau în evitarea unor taxe, în dezvoltarea contrabandei și comerțului, în asigurarea unui adăpost în caz de disgrație politică etc. Amintitele relații duceau nu doar la un neîncetat transfer de cultură, ci și de populație – de la fiice ale Romanilor căsătorite cu feluriți prinți și prințișori barbari până la prințese și prințișoare barbare căsătorite cu dregători și militar romani, de la fugari romani așezați dincolo de Limes și până la fugari barbari așezați în Împărăția Romană.
3. Legăturile militare. Aceste legături variază după interesele și cheful conducătorilor locali (din amândouă părțile Limesului) de la alianță (și uneori chiar frăție) militară până la incursiuni de jaf.

În timpul stăpânirii Goților, Marmureșul devine parte a Goției – Gothia.
Transformarea Goției în stat clientelar roman sub Împăratul Aurelian include Maramureșul, în întregime, în Romania, pentru cam un secol, perioadă în care, de altfel, se și încheie formarea Poporului Român în tot ce are esențial.
Plecarea Goților se face alături de plecarea ultimilor Traci (Daci) care nu se latinizaseră (vor merge împreună până în Spania, ducând alături de tradițiile gotice – germanice, adică – și unele elemente clar nord-tracice).
Ca urmare, cei care rămân sunt Românii Maramureșeni, păstrând o bogată moștenire costobocă (traco-celtică, adică) alături de moștenirea romană și mai ales creștină.

Marea Invazie Slavă din 602 și cele care urmează au o slabă influență asupra Maramureșului, ce rămâne ca o mare insulă între șuvoaie.
Marea Invazie Ungurească în jurul anului 900 nu are nicio influență imediată asupra Maramureșului. Ca și Ducatul lui Menumorut și celelalte ducate românești nord-dunărene, și Țara Maramureșului ținea, cel puțin formal, de Constantinopol. Ca urmare, după ce Ungaria devine – prin trădarea lui Voiteh, zis și Ștefan I al Ungariei – brațul armat al Papalității împotriva Răsăritului Creștin, și Maramureșul ajunge țintă a acesteia.
Totuși buna rânduire a Maramureșului se face simțită. Marii Duci ai Maramureșului, odată ce se simt înghesuiți de Coroana Ungară dincolo de puterile lor, trec Limesul maramureșean către Est, în ceea ce astăzi numim Moldova. De acolo asigură mai departe sprijin pentru plaiurile natale.
Ca urmare, prin forță și viclenie, prin arme sau mită, Maramureșul își păstrează caracterul românesc fără schimbare, încă o jumătate de mileniu.

În secolul al XVIII-lea, însă, Maramureșul va cunoaște o nouă încercare: noua conquistă (invazie) catolică, prin Uniatism.
Uniatismul este o tactică papală de cucerire a Ortodoxiei prin imitarea formei și schimbarea fondului: în Uniatism se folosește ritualul de formă ortodoxă și chiar se permite căsătoria preoților (deși nu este încurajată). În schimb, adepții nu mai erau socotiți schismatici, deci nu mai erau persecutați de Papalitate și nobilimea catolică. Însă erau nevoiți să îl accepte pe Papă ca Locțiitor al Fiului lui Dumnezeu și, implicit, să accepte toată doctrina catolică (mai târziu, pentru Români, Papalitatea va accepta să cedeze – declarativ permanent, practic doar pentru o vreme – și câteva puncte doctrinare).
Maramureșul respinge de la început Uniatismul. Chiar și atunci când Satanasie Anghel apostaziază, iar legătura cu ierarhii ortodocși devine tot mai grea, Românii Maramureșeni stau puternici în Credința Creștină.

Ca urmare, Austria începe un nou război împotriva Maramureșenilor: colonizarea fățișă și ascunsă.
Colonizarea fățișă se face prin aducerea de Austrieci, Polaci, Rusini, Huțuli, Poloni, Unguri, Evrei Hasidiști, Evrei de alte orientări, Cehi, Moravi slavizați, Ruteni, Slovaci, Germani etc.
Colonizarea ascunsă se face prin numirea de episcopi slavi pentru Ortodocși, de episcopi unguri și germanici pentru Catolicii Romani sau Uniați (Greco-Catolici).
Ca și în alte părți, și în Maramureș trecerea Românilor la Uniatism sau la Catolicismul „clasic” este urmată rapid de deznaționalizarea lor.
Conservatorismul (adică patriotismul) maramureșean este cu atât mai puternic cu cât este mai legat de munte. În văi, coloniștii străini au condiții mai bune și deznaționalizarea este mai puternică (de exemplu, la 1900 orașe precum Muncaci (Mâncaci), Huști („Hust”) sau Baia Mare erau deja controlate de străini, Românii devenind minoritari). Dar pe înălțimi, și mai ales în codri, Românii stau neclintiți. Singurii care li se alătură, la început, sunt Evrei Hasidiști. Temători de Creștinii Apuseni (de Catolici și Protestanți, care îi persecutaseră) au șocul de a găsi la Românii Maramureșeni, dincolo de asprimea demnității românești depline, inimi calde și un sprijin neașteptat. Frăția Româno-Hasidistă va fi ruptă doar de masacrele Celui de-al doilea război mondial.
În fața eșecului propagandei Uniate în Maramureș, Austriecii încep să întrebuințeze aceeași armă ca în Pocuția și Bucovina: colonizarea slavă și mai ales ruteană, rusină și ucraineană.
Însă aceasta era încă la început în 1914, când începe Marele război, adică Primul război mondial.

Acesta este fundalul istoric al Maramureșului în 1919, când trupele române îl stăpâneau după cum arată harta României Mari din 1919 (prima pe această pagină și re-dată mai jos).

România Mare în 1919

Situația etnică a părții de Nord a Maramureșului cedată de politicieni în 1922
După cum am arătat, Maramureșul are o singură populație băștinașă, Românii.
Pentru toate celelalte populații se cunosc destul de bine sau chiar exact datele în care au fost așezați în Marmureș de Ungaria, Austria sau Austro-Ungaria.
În partea de Nord a Maramureșului din harta de mai sus, la 1919, erau cca. 50 de comune. Dintre acestea, 12 erau covârșitor românești, în alte 19 Românii aveau majoritatea simplă (fiind cea mai numeroasă etnie), iar în 21 Românii erau minoritari. Foarte important, Ungurii aveau majoritatea simplă (cea mai numeroasă etnie, dar fără majoritate absolută) într-o singură comună. Totuși Ungaria a revendicat această parte din Maramureș, iar politicienii „români” au cedat-o fără discuții… cui s-a nimerit. Adică… Slovacilor (Slovaciei), care nu erau majoritari nici măcar într-o singur comună din regiune!
Să reluăm: Românii erau băștinași, alogenii, toți, erau coloniști, Românii aveau majoritatea absolută sau majoritatea simplă în 50% dintre comune, Românii erau prezenți în toate comunele, iar politicienii „români” au cedat regiunea unei etnii/națiuni care
nu avea majoritatea în nicio comună, nu era băștinașă, nu era prezentă decât în cinci comune, nu ceruse regiunea!
De subliniat că Evreii Hasidiști din regiune sprijiniseră Unirea cu România, că la Marea Unire de la Alba Iulia tot Maramureșul ceruse (și, teoretic, primise) Unirea cu România, că Germanii din regiune sprijiniseră Unirea cu România…
Cred că tabloul este limpede.

Atunci când cineva simte că Doina lui Mihai Eminescu este exagerată sau extremistă, să recitească aceste rânduri. Și să citească, ori recitească, lucrarea teribil de documentată și cutremurător de dureroasă pentru orice suflet cinstit de om, Rutenizarea Bucovinei de Isidor Ieșanu. Această lucrare îi va fi o bună oglindă și pentru suferințele Maramureșului – și pentru cele și mai mari ale răsăritului Moldovei sub ocupație rusească.

Ține minte!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea