"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Categorie: Istorie – History
Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.
Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026. Ea poate fi descărcată liber de către doritori.
Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate. Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:
Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.
Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!
Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.
Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!
Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos, Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Utilizatorul Mihai a trimis acum două zile (adică pe 9-V-2026) acest mesaj privitor la eseul despre Scoaterea Oaselor la 7 ani:
Adevărat a înviat! Sărut mâna, Părinte! Vă mulțumim pentru învățătură! Ce clară pare robia din încheiere, când ne gândim că aceste șapte dimensiuni pe care Sfinția Voastră le articulați erau, până în urmă cu doar câteva secole, evidente pentru mirean ca efect al unei participări vii la realitatea simbolică a Bisericii. Părinte, dacă îmi îngăduiți întrebarea, contactul cu sacrul, în înțelegerea patristică, neavând loc la nivelul emoției, ci la nivelul nous-ului, putem oare spune, împreună cu René Guénon, că asistăm astăzi la o decădere aproape totală a acestei participări simbolice, prin care atât Scoaterea Oaselor, cât până și Sfânta Împărtășanie riscă să fie reduse la simple evenimente emoționale, creștinul pierzând astfel contactul cu sacrul propriu-zis? Putem vorbi astăzi despre o dificultate pastorală fără precedent, și anume aceea că preotul are de păstorit o turmă orbită din punct de vedere metafizic? Căci dacă Sfântul Iustin Martirul își adresa Apologia iudeilor și păgânilor, care, în ciuda rătăcirii lor, locuiau încă într-un cosmos perceput ca sacru, populat de transcendent, mireanul de astăzi este robit de realitatea virtuală în care trăiește, inoculat împotriva sacrului, chiar dacă își păstrează obiceiul social/emoțional de a merge la Biserică.
Răspunsul meu este următorul:
Domnul cu noi!
Da, omul de astăzi – și nu doar creștinul – pierde tot mai mult orice contact cu sacrul, deoarece pierde contactul cu realitatea.
Fenomenul nu este nou.
Dimpotrivă, există de la Cădere și până acum. Când Irod a fost furat de dansul păcătos oare nu tot asta a fost?
Atunci când arhiereii și cărturarii Poporului Israel au vândut lui Irod celălalt pe Mesia (Matei 2:1-6), erau atât de furați de lăcomie și mândrie, încât nu puteau vedea realitatea: nici că Dumnezeu este atotputernic și atotștiutor, nici că Dumnezeu este Înțelepciunea, nici că viața trece și vor plăti veșnic pentru vânzarea lor. Astfel că, știind răutatea lui Irod, i-au spus unde s-a născut Mesia, ca Irod să Îl ucidă și să rămână ei stăpânii poporului1. Când David l-a ucis pe Urie, oare nu se desprinsese de realitate, uitând Învățătura lui Dumnezeu pentru pofta sa? Când Eva a zis că e bun de mâncat ceea ce știa de la Dumnezeu că este aducător de moarte, oare nu tot desprinsă de realitate era?
Deci, să ținem minte, pierderea contactului cu realitatea, care duce la pierderea contactului cu sfințenia/sacrul, există de la Cădere și până la Sfârșitul Lumii.
Însă, într-adevăr, astăzi este mai mult decât oricând un mod de viață, prin minciuna satanică numită realitate virtuală. Care în uriașă majoritate nu este realitate, ci iluzie. Sau, cum îi spun adesea, irealitate virtuală.
Cinematograful, radioul, televiziunea, computerele personale, internetul, toate au ca rost covârșitor desprinderea clienților de realitate.
Teoretic, toate acestea se pot folosi spre bine. Practic, foarte puțin și foarte rar sunt folosite spre bine, fiind covârșitor folosite spre rău.
Iar cel mai mare rău pe care l-au adus este, cu adevărat, desprinderea omului de realitate.
Pentru această lume ierarhia noastră – și, de asemenea, Administrația Bisericească – nu este pregătită.
=====
Da, toți ierarhii noștri știu să întrebuințeze și folosesc un telefon ”inteligent”, un calculator personal, un laptop sau o tabletă. Pentru dorințele și nevoile personale! Dar pentru misiune?
Primii în această privință au fost unii preoți, apoi ierarhi precum Daniel Mitropolitul Moldovei, Bartolomeu al Ardealului, Andrei la Alba Iulia. Aceștia au înființat o presă creștină care s-a dorit și pentru cei fără studii teologice. La fel s-au creat posturi de radio – cu multă opoziție din partea autorităților lui Iliescu ori Constantinescu, înfricoșate că Biserica ar putea lumina astfel sufletele oamenilor.
Dar ce s-a întâmplat? Ierarhii și cei din Administrația Bisericească sunt de formație birocratică – pentru că așa este impusă de la Fanarioți încoace alegerea episcopilor, cu rare excepții. Ca urmare, se feresc de oamenii vii, care nu au gândirea și reacțiile „după literă”. De aceea nu au ajuns episcopi sfinți precum Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ilarion Felea și alții asemenea. Știa toată administrația, știau și ierarhii, că sunt oameni iubitori de Dumnezeu până la sacrificiul suprem și dincolo de acesta. Dar nu se încadrau în șabloane! Și, pe același tipar, presa bisericească destinată maselor, posturile de radio și de televiziune destinate maselor au devenit în foarte mare parte literă moartă. Se găsesc între articole și emisiuni și destule de frumoasă ținută teologică. Dar tocmai acestea, care sunt cele mai bune părți ale mass-mediei bisericești, o condamnă: sunt, în covârșitoare majoritate, prea intelectuale pentru omul obișnuit. Care, să ne amintim, este prin definiție ținta pentru ceea ce se numește mass-media.
Desigur, se poate ca cineva să fie în dezacord cu cele spuse. Totuși, ca să fim și noi birocratici, „cifrele nu mint”: TV Trinitas are 13-14 mii de telespectatori pe minut, TV Discovery are între 20 și 25 de mii de telespectatori pe minut – ca să facem o comparație cu un post tv de documentare, totdeauna cu audiență mult mai mică decât a posturilor generaliste (cum se vrea TV Trinitas) ori a posturilor de știri. TV Trinitas fiind, în ideal, postul de televiziune al tuturor românilor ortodocși!
Tot pe această linie observăm că TV Trinitas are un rating anual de 0.084% la nivel național. Sau, o cotă de piață de 0.462%.
Iarăși va sări cineva în sus, argumentând că este un post tv religios, și că acestea au o audiență scăzută. Voi încerca să arăt că nu aceasta este explicația.
Și încep subliniind faptul că un post de televiziune bisericesc trebuie să aibă alt rol decât acela al copierii activității liturgice sau catehetice scolastice. Așa cum viața creștinului se desfășoară covârșitor în afara locașurilor de cult, la fel un post de televiziune creștin ar trebui să reflecte și să stimuleze viața creștină de toate zilele. Partea dedicată vieții liturgice și altor manifestări instituționale trebuie să fie minimă și menită să trezească interesul telespectatorilor, dorința lor de a veni în locașurile de cult.
Una dintre cele mai ușoare emisiuni la posturile de televiziune creștine este redarea slujbelor și predicilor. Este, totodată, una dintre cele mai păgâne și anti-creștine emisiuni posibile.
Pentru cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie a așezat Duhul Sfânt Obednița. Pentru cele Șapte Laude există Ceaslovul din care mireanul ce nu poate ajunge la biserică își citește cu evlavie partea lui.
Așa a rânduit Dumnezeu!
Dar ce fac TV Trinitas și alte posturi? Transmit în direct sau înregistrează și transmit slujbele, transformând creștinul în spectator la viața Bisericii. În loc să fie parte din viața Bisericii2, creștinii sunt transformați de asemenea emisiuni în spectatori, care privesc la viața liturgică precum la un spectacol teatral3.
Și, iarăși, vor sări unii cu teoria chibritului, mințind înaintea lui Dumnezeu de profunda rugăciune a unor telespectatori – la transmiterea slujbelor. Ca și cum Dumnezeu ar fi cerut creștinului să se uite la slujbe rugându-se, și nu să fie împreună slujitor cu ceilalți participanți – inclusiv clericii.
În realitatea pastorală preoții știu foarte bine că transmiterea emisiunilor la televizor a dus la lenevirea multor credincioși. Care folosesc transmisiunile ca pretext pentru a lipsi de la slujbă. Mai mult, această lenevire liturgică se transmite în întreaga viață a creștinului telespectator. Căci așa cum se mulțumește cu spectacolul slujbelor, fără jertfa efortului participării și fără harurile ce se primesc prin aceasta, la fel face și cu restul vieții lui.
Am întâlnit mulți creștini care ascultă în căști Biblia sau cuvintele Sfinților lui Dumnezeu, dar nu își aduc aminte de aproape nimic din ce au auzit. Pentru că, de fapt, nici nu ascultă: este doar un zgomot de fond.
Și voi preciza că ascultarea de acest fel este bună doar dacă este însoțită de citirea propriu-zisă. Pentru că citirea nu se poate face fără o atenție minimală, care poate lipsi cu desăvârșire în fața redărilor audio sau video.
La fel, sunt tot mai mulți creștini care au pe post de împlinirea canonului de rugăciune… ascultarea rugăciunilor în cauză la căști sau difuzoare. Este, oare, nevoie să amintesc faptul că asemenea ”rugăciune” încurajează împrăștierea minții, lipsa dragostei, pierderea harului?
Și mă opresc aici cu explicarea foarte pe scurt (sic!) a efectelor nocive – pastorale, morale, ascetice, misionare etc. – aduse de transmiterea slujbelor la televizor.
Să punem în contrast o emisiune interactivă, în care episcopi, preoți și mireni cu învățătură bună prezintă un subiect 5-10 minute, iar apoi… răspund întrebărilor telespectatorilor! Dar răspund întrebărilor spontane, nu celor aranjate cu telespectatori-actori!
=====
Pe aceeași linie stă și folosirea altor mijloace mediatice moderne, de la rețele de socializare până la podcasturi ș.a.a. Sunt locuri în care se poate face multă misiune, de către oameni care cred viu și pot răspunde spontan întrebărilor reale. Căci dacă se merge pe controlul întrebărilor și răspunsurilor4, senzația de artificial va eradica pe toți cei care sunt căutători ai adevărului.
Iată deci, răspunsul atât de lung pe scurt:
Da, oamenii sunt vrăjiți de iluziile virtuale care domină, tot mai global, dar Biserica are mijloacele pentru a-i chema și călăuzi către și întru Adevăr.
Rămâne să existe voință.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note:
1 A se vedea și la Marcu 12:1-13. Unde Iisus Christos le spune în față ce au făcut și ce încercau să facă, precum și faptul că Dumnezeu știe toate și va răsturna planurile lor. Însă în loc să se trezească, furați de mândrie și lăcomie, au încercat să Îl prindă, iar temându-se de popor au trimis pe Irodiani să Îl ispitească.
2 Amintesc aici doar de II Petru 2:5, ca mărturie invincibilă a faptului că un creștin ori este parte din Biserică, ori nu este creștin.
3 Și trecem aici peste hrănirea accelerată a orgoliului pentru cei care apar astfel la televizor!
4 A nu se confunda cu medierea, prin care se elimină trolii, tulburații psihic ce vor doar să se audă și alții asemenea.
Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor! Tudor Vladimirescu
Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:
Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte! Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc? Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.
În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:
Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?
Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.
În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.
Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?
Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.
Dar care sunt cărțile considerate culte? Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).
Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).
De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala. Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova! Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.
În mare, culturile se pot împărți în
culturi orale
culturi livrești (cărturărești)
culturi oral-livrești
culturi livresc-orale
De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.
Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI? De cele mai multe ori, livresc-orală. Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la
a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).
Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România. De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.
Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată. Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român. Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.
Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine. Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.
Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.
Fenomenul este vechi.
Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900. Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.
Fraza
„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”
este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.
În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism. Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.
În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea. Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.
Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.
Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem? Prăbușirea credinței la Români. Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!
Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.
Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile. DAR! Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?
Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.
Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)
Ba da! Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!
Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii. Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit. Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.
Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important. Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.
Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog. După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:
Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!
De unde vine această alipire de idolatria alterității? Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate. Cum se vindecă? Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.
Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:
Pentru cine vrea să creadă Am o mie de dovezi Însă n-am nicio dovadă Dacă tu vrei să nu crezi.
Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.
Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:
Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.
Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.
Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note de subsol
Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎
Ziua nașterii lui Mihai Eminescu este o zi esențială pentru cultură. Și este sărbătorită oficial atât în Republica România cât și în Republica Moldova. Sărbătoarea ocolește însă, de obicei, acele puncte esențiale ale sufletului eminescian ce sunt trădate de autorități. Practică întâlnită de amândouă părțile Prutului.
De pildă, Mihai Eminescu a fost unul dintre susținătorii Românilor de la sud de Dunăre. Români „uitați” (a se citi, trădați) sistematic de autoritățile de la București sau Chișinău. De altfel amintitele autorități „centrale” își uită (= trădează) și localnicii – dacă nu fac parte din grupul particular de interese al acelor autorități.
O linie interesantă mai ales la est de Prut este așa-zisul moldovenism. Este un sistem de gândire și trăire care, cu mărunte nuanțe, se regăsește și în alte părți ale Românimii. La vest de linia principală a Carpaților se numește ardelenism. Între Românii Sudici apare sub forma armânismului sau „limbii armâne/aromâne”. Alte forme se găsesc și în Banat sau Timoc (aici știut și ca vlăhism), Moravia etc.
Ca să ne întoarcem la moldovenism, trebuie subliniat faptul că, asemenea armânismului, este un curent recent în raport cu populația și cultura pe care trăiește astăzi. Așa cum toți Armânii mari din trecut s-au știut Români – de la Ioan Caragiani sau Pericle Papahagi la Sf. Sfințiți Mc. Haralambie Balamace și Atanasie Papanace –, la fel și marii Moldoveni din trecut s-au știut Români – de la Ștefan cel Mare până la Sf. Sfințit Mc. și Cuv. Iustin Pârvu. Totuși, în Republica Moldova există unele grupări ce pretind că visează la „Moldova Mare”; pretind că nu ar sluji unor interese dușmane (ca cele rusești, de pildă); pretind că Moldovenii sunt altă națiune decât Românii și că vorbesc altă limbă. Ei nu vor, ca Moldovenii din România, o Moldovă Mare ca parte a României Mari. Ci vor să își extindă puterea – căpătată prin înșelarea poporului și slujirea unor interese străine – asupra Moldovenilor din România ca să o distrugă pe aceasta.
Desigur, aceste grupări nu vor răspunde nimic, sau vor ocoli cu viclenie un răspuns deschis, la observații și întrebări anume lămuritoare. De pildă, nu vor explica în ce fel patru milioane de oameni ținând de Republica Moldova ar avea dreptul să hotărască soarta celor cam zece milioane de Moldoveni care sunt cetățeni români din tată în fiu. Nu vor explica de ce zic ei că există limba moldovenească, deși Moldovenii din România au același grai cu cei din Republica Moldova, și se înțeleg deplin cu restul Românilor. Vor fugi de faptul că Gheorghe Sion, Moldovean din Ducatul Bucovinei (teritoriu al Moldovei ocupat de Austrieci) îndemna cu dor „Vorbiți, scrieți românește, pentru Dumnezeu!”. Vor ascunde faptul că Părintele Mucenic Alexei Mateevici a spus clar și răspicat, în plină ocupație țaristă
„Da, suntem Moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al Românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi!”
Mai urât decât atât, asemenea grupuri înșeală lumea cum că patrioți ca cei amintiți mai sus ar fi fost susținători ai moldovenismului. Mint anume despre marii creatori ai Moldovei, ca să păcălească pe cei care nu caută să cunoască adevărul. Și despre Alexei Mateevici spun așa minciuni, dar fac asta până și cu Mihai Eminescu. Așa că astăzi, de ziua nașterii marelui patriot, marelui jurnalist și politolog român Mihai Eminescu, poet național și chip al frumuseții sufletului românesc, redăm cititorilor o poezie esențială a acestuia. Care anulează dintru început și moldovenismul, și minciunile că Eminescu ar fi susținut moldovenismul. Și pune în loc adevărul acela pe care fiecare Moldovean trebuie să îl aibă adânc în suflet:
Suntem Români și punctum!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie de Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Daca fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Și deasupra hidrei fluture ca vântul Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când se-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a’ nopții stele, ca ai zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
România Străveche - Ancient Romania 