Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Născut în Galați, am copilărit într-un cartier din București. În care am cunoscut Țigani de mai multe feluri. Cu care m-am jucat, am învățat, m-am bătut, am fost la scaldă etc., ca și mulți alții. Am prins și câteva cuvinte, ba chiar fraze, în țigănească. Nu și înjurăturile, pentru că nu înjuram în nicio limbă – era o „ciudățenie” de-a mea. După Revoluția din Decembrie (1989), m-am trezit că s-a ivit întâi în „presă”, apoi la televizor și radio, un nou nume pentru Țigani: Romi sau Rromi.
Țiganii pe care îi cunoșteam, dar și cei străini, făceau mișto de noul nume etnic.
– Băi, dă-mi o sticlă de Țigan! Ăăă… am vrut să zic Rrom! Ha, ha, ha!
Aceasta era una dintre frazele lor preferate. În loc de „sticlă” putea să fie „o măsură” sau altceva asemănător; oricum, gluma era populară.

Era, atunci, o vreme în care tot băteam drumurile țării. În tren sau pe jos, în vreo căruță sau rată, dorind să îmi cunosc țara. Am putut să cunosc, printre altele, mai multe feluri de Țigani. De la cei care se îndeletniceau cu bătutul cazanelor sau cu spoitoria până la cei pentru care furatul era singura „meserie” lăudabilă. Toți, și repet, toți, erau străini de numele de „Rom” sau „Rrom”. Mulți chiar îl urau, privindu-l ca pe o încercare de ștergere a identității, ca pe un mijloc de asimilare etnică – pentru care îi suspectau pe Români. Unii chiar spuneau că „Rrom se zice la Țiganul ce s-a românizat”. Alții, după cum am amintit, îl priveau ca pe o denumire caraghioasă, ca pe un subiect de bășcălie. Oricum, niciunul nu și-l asuma. Exista o singură excepție: activiștii (neo)comuniști. Aceștia din urmă erau cei care țineau lungi discursuri despre „persecuția” și „discriminarea” Țiganilor, dându-le numele de Rromi, iar și iar, la nesfârșit.

Acum câțiva ani am cunoscut un preot; un om bun, harnic, citit, deștept. Și, din întâmplare, Țigan. Care folosea și el termenul de Rrom. Mi-am zis, „el o să mă lămurească!”. Și l-am întrebat:

– Părinte Marius, am copilărit alături de Țigani, am cunoscut cel puțin sute de Țigani, din zeci de triburi. Toți își spuneau și își spun Țigani. De ce folosești termenul ăsta de Rrom? De unde a apărut?
– Părinte Mihai-Andrei, termenul ăsta exista la vreo două sau trei triburi, pe lângă cel de Țigan. Așa că e corect de folosit.

Atât.
Se oprise din „explicație”, lăsându-mă și mai nedumerit.

– Cum adică? De ce să impui oamenilor din zeci de triburi numele folosit, secundar, de numai două sau trei?

Și a urmat „explicația” uluitoare:

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative.

– Poftim?!?!

– Pentru că numele de Țigan are conotații negative. Așa că e mai bine să folosim un nume nou.

M-am gândit, m-am răzgândit: tot fără cap și coadă mi se părea ideea.

– Părinte Marius, numele de Român are conotații negative la multe popoare, de la Ruși la Unguri. Că e propagandă rasistă ori că există îndreptățire, faptul rămâne. Schimbăm și numele de Român?

– De ce să-l schimbăm? – s-a mirat el.

– Păi de ce să schimbăm numele de Țigan? Nu e mai bine să-i schimbăm renumele?

A deschis gura să zică ceva, apoi a închis-o. Era nedumerit.

– Părinte Marius, crezi că obiceiul multor Țigani de a fura, de a înșela, de a sări la scandal, țipete, bătăi, are și el vreo vină în renumele prost de care ai zis?

A ridicat din umeri:

– Sigur că are!

– Păi și atunci de ce să nu luptăm să îndreptăm lucrurile astea, în loc să schimbăm numele unui întreg popor? Că dacă obiceiurile rele rămân, și noul nume tot conotații negative o să aibă. Plus pe aceea de fugă de adevăr, de răspundere, de străbuni până la urmă.

A rămas pe gânduri. Nu-i plăcea, se vedea, că îi puneam la îndoială ideea atât de bine înfiptă – că Rrom ar schimba renumele neplăcut al Țiganilor. Dar, ca om cinstit, nici nu putea să mintă precum Comuniștii, să pretindă că adevărul este minciună.

– Uite, i-am zis. Adu-ți aminte de versurile lui Alecsandri, când zice, „Ne dase nume de curcani/ Un hâtru bun de glume,/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume”. Și gândește-te la cum sună numele de Țigan atunci când vorbim despre lăutari, despre virtuozitate. Cine nu știe cât de buni, cât de iscusiți, cât de talentați sunt Țiganii care sunt lăutari sau muzicieni? Iată că se poate schimba renumele, în bine sau rău. Dacă nu schimbi renumele, degeaba schimbi numele. Doar schimbarea renumelui rezolvă problema.

Nu a mai zis nimic.

Până astăzi, toți Țiganii pe care i-am cunoscut – în cei aproape 25 de ani de slujire și în afara lor – au folosit și folosesc etnonimul Țigan. Cu sau fără conotații negative. Termenul de Rrom continuă să fie unul exterior, impus de o propagandă străină. Și care mi se pare 100% irațională, dacă nu chiar anti-țigănească, rasistă.

Este între ridicol și patologic felul în care se raportează la această realitate activiștii neocomuniști. Cităm din (Petcuț, 2017:5):

„Poate cel mai mult face polemică [sic! n.n.] întrebarea: De ce spunem rromi și nu țigani?, întrebare ce conține în ea însăși răspunsul; pentru că este corect, din punct de vedere istoric, să folosești oricare dintre cei doi termeni.”

Textul, demn de personajele ridicole ale lui Caragiale, nu este totuși o glumă. Este doar nivelul de gândire și propagandă comunistoidă (și nazistoidă) al acestor activiști:

Este corect să folosim oricare dintre acești doi termeni (Țigan și Rrom), așa că impunem folosirea doar unuia dintre ei!

Asta în condiția în care însuși autorul citat recunoaște că termenul de Țigan era folosit pentru a se denumi de Țigani însuși până cel puțin în secolul al XVI-lea (Petcuț, 2017:26-27ș.cl.)! În timp ce acela de Rrom apare ca etnonim abia în scrierile cărturarilor de secol XIX!

Dar, dincolo de speculații istorice, același autor mai găsește ca „argument” (ibidem) faptul că în limba țigănească ar exista rom pentru soț(ul unei femei). Ca și cum ar fi corect ca un neam să înlăture din denumirea sa etnică pe femei!

Din păcate, această lipsă de logică a fost preluată de către mulți oameni buni – ca Părintele Marius, amintit mai sus. Din păcate – repetiția de față are un rost! – mulți Țigani buni, care vor o ridicare pentru cei din propria etnie, văd ca singură ieșire supunerea în fața acestor activiști și a programelor lor. Chiar dacă Țiganii înșiși, în cea mai mare parte, le privesc, pe bună dreptate, cu suspiciune. Sau chiar cu dispreț – ca pe instrumente de deznaționalizare.

Am avut prilejul să aud tristețea unui asemenea activist, în fața păstrării de către Țigani a vechiului termen pentru propria etnie: „Cât de proști sunt!”. Și mi s-a părut cea mai strălucită sinteză a gândirii de Stânga: cei care nu se supun propagandei de Stânga, oricât de absurde, sunt declarați în cel mai bun caz „proști”. Dacă nu „sabotori”, „agenți străini”, „dușmani”, „rasiști” etc. Asta în situația în care activiștii au nerușinarea și extremismul de a schimba cu de la ei putere numele unui întreg popor!

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Aflu, fără mirare, că un Liberal, socotit de ai lui un fel de expert, declară că ar fi un fel de băiat de treabă Miklos Horthy. Horthy, adică șeful genocidar al Ungariei interbelice – și în timpul celui de-al doilea război mondial. Horthy, cel care în anii ’20 ai secolului trecut începea persecuția prin lege a Evreilor, primul în Europa. Și este vorba despre Evreii din Ungaria, cei mai patrioți Evrei din istorie, oameni care au avut pentru Ungaria o dragoste aproape fanatică! Revenind, omul apărat de amintitul expert liberal este Miklos Horthy, cel care a redus numărul Românilor din Ungaria de la peste 200,000 (douăsutedemii) în 19201, la sub 20,000 (douăzecidemii) în 1938. Horthy, care a promovat ura față de cei care nu sunt Unguri până la uciderea copiilor. Horthy, care a promovat un asemenea extremism încât prima acțiune a militarilor săi intrați în Județul Sălaj a fost să ucidă o Româncă însărcinată pentru ”vina” de a nu cunoaște limba maghiară: au ucis-o fixând-o la pământ și, înfigându-i un par în pântece i-au scos cu el copilul. Justiția aceluiași Horthy i-a condamnat pe vinovați la amenzi modice – plătite de fapt de Armata Ungară – și câteva zile de arest în unitate. Tot atunci ”glorioasa” Armată Maghiară a săvârșit masacrul de la Ciumărnea și Trăznea. Sorin Ioniță, Liberal și expert, care batjocorește pe cei care nu au învățat istorie ca el, îi ia apărarea lui Horthy, declarându-l un fel de ocrotitor al Evreilor din Ungaria: în 1938 Ungaria avea 800,000 (optsutedemii) de Evrei, iar până în 1944 Regimul Miklos Horthy a ucis aproape 600,000 (șasesutedemii) dintre ei. Dar nu doar atât! Genocidurile multiple comise de Horthy și ciracii lui au cuprins monstruozitățile de la Ip, Moisei, Prundu Bârgăului, Câmpia Turzii, Luduș etc., etc., dar și masacrarea a 150,000 (osutăcincizecidemii) dintre cei 180,000 de Evrei din Transilvania ocupată de Ungaria. Acesta este neomul și acesta este regimul pe care îl apără Sorin Ioniță ”în contrast” cu subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu, ocrotitor iscusit al Evreilor din România în fața măsurilor antisemite – achitat de acuzațiile de extremism și antisemitism până și de atât de nedreapta justiție sovietică – e declarat de expertul liberal Sorin Ioniță ca mult mai rău decât Horthy!

Nu ne miră acest lucru!

Partidul Liberal din secolul al XIX-lea și până în 1948 a fost o oficină a Extremei Stângi în România și o instituție profund antisemită. Amândouă lucrurile sunt practic necunoscute marelui public de astăzi. Vom da aici doar câteva pilde, care ni se par cu multă greutate, din moștenirea liberală antisemită:

1. De câte ori aveau probleme politice, Liberalii agitau în presă „chestiunea evreiască”, organizau provocări pe temă și începeau expulzări de Evrei2. De multe ori erau expulzați chiar Evrei pământeni, adică născuți în România, nu emigrați.

2. Liberalii au expulzat sistematic oameni geniali și patrioți, doar pentru „vina” de a fi Evrei. Amintesc aici în primul rând de Lazăr Șăineanu, Evreu ploieștean, cel care a făcut enorm pentru Etnologia și Folcloristica din România. El, printre altele, ne-a dat prima sistematizare exhaustivă (și comparativă) a basmului românesc. Profesor de liceu, asistent universitar al lui Hașdeu, devenit el însuși profesor universitar, cu studii la Universitatea din Paris și la Școala Specială de Limbi Orientale din Paris, cu un strălucit Doctorat la Universitatea din Leipzig, Șăineanu era o valoare prețuită de intelectuali de frunte din Franța și Germania. Studiile publicate de el aveau un mare succes atât prin rigoare cât și prin calitatea frazei. Însă realizările lui și faptul că făcuse atâta pentru Țară au aprins și mai mult ura unor Liberali precum Dimitrie A. Sturdza3 și V. A. Urechia împotriva lui. Urechia protestează față de acceptarea lui ca profesor universitar strict din motive antisemite. Vor urma ani întregi de ură și persecuție liberală împotriva sa, condusă de Urechia și Sturdza. Aceștia îl vor ralia și „cauzei” de expulzare a lui Lazăr Șăineanu până și pe Spiru Haret. Acesta, ca Ministrul Școalelor în Guvernul Sturdza îl dă afară din învățământ pe Șăineanu, silindu-l astfel să plece în străinătate. Patriotul român, pedepsit de Liberali pentru că era Evreu, urmază astfel soarta lui Moses Gaster4 (amândoi expulzați de Liberali din Țara pe care o iubeau și în care se născuseră!5).

Acesta din urmă, excepțional filolog și etnolog, a realizat lucrări esențiale despre Cultura Veche Românească, inclusiv din străinătate – cu toată munca uriașă pe care o avea de făcut în calitate de rabin în Anglia, profesor și de om de știință (alături de proiectele personale colabora la reviste din diferite țări). Decorat de Regele Carol I cu Medalia națională în Gradul B, Bucureștean prin naștere și respectat om de știință, Moses Gaster s-a făcut „vinovat”, în concepție liberală, de a lupta și pentru ceea ce socotea el a fi drept pentru Evrei. Cum Stânga, însă, nu poate suporta concurența cinstită, firească unei societăți sănătoase, Partidul Liberal l-a taxat drept „dușman al Nației”, deportându-l. Cu demnitate, și-a continuat munca, inclusiv – cum am arătat – în domenii privitoare la Cultrua Veche Românească. În 1936, simțind apropierea plecării dincolo, donează Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes pentru istoria, limba și cultura Românilor. Sunt doar două nume dintre multele nume de Evrei muncitori, inteligenți, corecți, persecutați și chiar izgoniți din Țară de Partidul Liberal6.

2. În același timp, corifeii Partidului Liberal nu șovăiau să aibă afaceri necurate exact cu cele mai negative persoane din comunitățile iudaice7.

3. Un bătrân, liberal la începutul studenției, îmi mărturisea, pe patul de moarte, rușinea pentru a fi luat parte, în studenție, la o ”tradiție a studenților liberali”: goana prin/în ghetou. Era o acțiune în cadrul căreia grupe de studenți alergau pe străzile unui cartier evreiesc răsturnând tarabe, șicanând și chiar lovind oamenii. La sfârșit își povesteau „vitejiile” la o bere. Se pare că aceasta este una dintre acele acțiuni antisemite amintite de Baclabașa8.

4. Responsabilii masacrului de la Galați, deși înregimentați politic în Dictatura lui Carol al II-lea (Trădătorul), erau de fapt Liberali9.

Existând o asemenea tradiție a Partidului Liberal, nu este atât de uimitor că un expert al lui este apărător al genocidarului Horthy.

Și, pe aceeași linie, nu este de mirare că același expert îl urăște pe Mircea Vulcănescu, cel care a realizat atâtea pentru Cultura Română, care a ocrotit și salvat mii și zeci de mii de Evrei, în plin război mondial10. Prin cultură, subtilitate, inteligență și aceeași dârzenie Mircea Vulcănescu se aseamănă cu Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Nicolae Steinhardt… Oameni pe care, din păcate (la propriu), mulți Liberali cu greu îi pot pomeni.

Ca de foarte multe ori, ura vinovaților împotriva drepților tinde să fie nesfârșită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rudolph Braham, probabil cel mai mare expert în Shoahul organizat de Miklos Horthy, unul dintre cei despre care expertul liberal pretinde că nu știu istorie
(poză preluată de pe https://israelnoticias.com/fallecimiento/holocausto-randolph-louis-braham-muere/)

1După sursele cultelor – Biserică, Greco-Catolicism, Catolicism etc. – și ale etnologilor neafiliați politicii șovine maghiare, numărul Românilor din Ungaria era la 1920 de peste 400,000 (patrusutedemii), dintre care jumătate în lunca Tisei și în părțile dinspre România, cca. 100,000 în regiunile orașului Baia și înspre Iugoslavia (”Regatul Sârbilor și Croaților”), cca. 60,000 în Budapesta și împrejurimi etc. Datorită bilingvismului accentuat – și a colaborării Vaticanului la declararea în masă ca ”Unguri” a Catolicilor și Greco-Catolicilor – doar jumătate dintre ei erau recunoscuți ca atare. Mai târziu cifra de 200,000 a fost declarată și ea ”prea mare”, fiind scăzută la 180,000, la 120,000 și chiar la 88,000. Chiar și așa, genocidul anti-românesc al Ungariei interbelice este foarte clar.

2Cf. și C. Baclabașa, Bucureștii de altădată, Vol. III, Ed. Ziarului „Universul”, București, 1930, p.26-27, 36, 94-95, 153 etc.

3Printre altele, acesta devine prim-ministru din partea Partidului Liberal în 15.10.1895-2.12.1896, 12.04.1897-23.04.1899, 27.02.1901-4.01.1906, 24.03.1907-9.01.1909. El este cel care, ca parte a „patriotismului”, a înăbușit în sânge Răscoala din 1907.

4Expulzat de „marele” premier liberal I. C. Brătianu, alături de alți zece intelectuali evrei, ca parte a propagandei antisemite liberale.

5Și pentru care au continuat să muncească și din exil, dovedind un patriotism infinit superior acelor ”Români verzi” care își uită extrem de ușor Patria și Graiul, aplicând mizerabilul dicton ubi bene, ibi patria.

6Pro memoria, trebuie amintit gestul reparator al Regelui Carol I, cu sprijinul Partidului Conservator, de a revoca ordinul de deportare liberal în 1891, recunoscându-i cetățenia română și acordându-i Medalia națională în Gradul A. Moses Gaster a mulțumit demn pentru gestul reparator, dar fără a se întoarce într-un stat din care putea fi izgonit după capriciile liberale.

7Cf. și C. Baclabașa, op. cit., p. 42 ș.cl. sau Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties d’une naturalisation; mémoire auto-biographique, Émile Storck & Éditions Larousse, Bucharest & Paris, 1901, p. 24-25

8C. Baclabașa, op. cit., p. 9 ș.cl.

9Informație primită de la un Evreu veteran de război, ofițer în Armata Regală și vechi prieten al bunicului meu (Cpt. rez. Gheorghe Aldea). Informația este foarte credibilă, deoarece în toate cazurile în care vinovații nu sunt Liberali li se indică automat afilierea (ori simpatia) politică.

10Amintim aici faptul că Sorin Ioniță, de altfel batjocoritor și al Românilor în general, nu doar al Evreilor masacrați de Horthy, se laudă că știe istorie. Deci spusele sale sunt o acțiune liberă, informată, conștientă. De minciună și ură.