Regulile unui dialog demn şi util (Oxford, 1890)

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sînt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sînt convingătoare sau nu.

România sub Comunism. Votul liber comunist: alegerile de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945

Puţini înţeleg felul în care Comunismul a fost impus în România.
Negocierile purtate între Antonescu şi Aliaţi pentru ieşirea României din război, aflate la un pas de finalizare, au fost întrerupte de acţiunea din 23 August 1944. Una dintre urmări a fost intrarea ţării sub totală ocupaţie sovietică. Primul val de distrugeri, jafuri, violuri şi crime al Armatei Sovietice – asta s-a numit mai târziu „eliberarea României” – a fost urmat de cel al instaurării Comunismului.

Trebuie înţeles faptul că nu a existat nicio aderenţă românească la Comunism cât de cât semnificativă. Românii de stânga – gen Panait Istrati şi alţii ca acesta – au fost o minoritate infimă: din peste 17.000.000 (şaptesprezece milioane) de Români, doar vreo 200 (două sute) aderă la ideile comuniste. Chiar şi dintre aceştia mulţi ajung să renege doctrina marxist-leninistă, ba chiar şi stânga politică, în general.
Dar în 1989 Comunismul stăpânea atât de bine România, gândirea şi trăirea populaţiei de aici, încât o mişcare populară anti-comunistă care îl dărâmă pe Ceauşescu este urmată de câştigarea alegerilor de câtre gruparea comunistă condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Cei care o votează (şi îi votează pe cei doi) o fac fiind convinşi că prin votul lor „luptă pentru libertatea şi binele Ţării”.

Cum s-a ajuns de la situaţia în care propaganda comunistă nu izbuteşte, vreme de două decenii, să câştige dintre milioane de Români decât cel mult unul din o sută de mii, la cea în care majoritatea populaţiei să fie dominată de ideile comuniste?
Răspunsul este simplu: prin teroare sistematică şi corupţie dirijată.

uzinele-malaxa-bucuresti-1945.png

La începutul anului 1945 Uzinele „Malaxa” aveau peste 4000 de angajaţi, de la muncitori necalificaţi până la ingineri, contabili, personal administrativ etc.
În 19 Februarie 1945 au, conform noilor legi impuse de la Moscova, alegerile unui „Comitet de Fabrică” pentru aceste uzine.
Exista deja un comitet „ad-hoc” – adică impus de Sovietici – şi controlat de „Mauriciu Vasile” şi „Licininschi Marx”, dar se dorea oferirea unei aparenţe de sprijin popular, de vot democratic etc.
Trupele sovietice ocupă poziţii la intrările în curte, de-a lungul curţii şi în felurite puncte strategice. Comuniştii „civili”, mulţi dintre ei foarte slabi cunoscători de limbă română (proaspăt veniţi din URSS), fac propagandă „binefacerilor pe care le aduce Comunismul clasei muncitoare”. Îndemnul venit atât pe linie militară cât şi „civilă” este clar: votaţi Comuniştii!
Ordinul este repetat insistent şi printre muncitorii de etnie străină; Ungurii şi Evreii sunt foarte interesaţi – în paralel unii faţă de ceilalţi – de organizarea unor grupări comuniste ungureşti şi evreieşti, esenţiale pentru obţinerea unor poziţii mai bune în raport cu Sovieticii. Primii au în vedere obţinerea Ardealului pentru Ungaria, ceilalţi evitarea unor epurări ca cele din URSS. Aderă la structura comunistă şi muncitori din alte etnii. Slavii sunt înştiinţaţi că dacă nu se declară Comunişti vor fi trataţi şi ca anti-comunişti, şi ca duşmani ai Rusiei şi Slavismului în general. Germanii află că dacă nu sunt de partea Comuniştilor vor fi declaraţi în masă hitlerişti. Etc.

În aceste condiţii, de haos aparent – de fapt atent dirijat din umbră de Sovietici şi agenţii lor – au loc alegerile.
Şoc!
Din cele peste 4.000 (patru mii) de voturi exprimate, Comuniştii primesc… ceva mai mult de 600 (şase sute)! Nici măcar 20%!
Peste 3.500 (trei mii cinci sute) de muncitori au curajul de a semna votul lor pentru un nou comitet.
Aderenţa muncitorilor la valorile creştine şi naţionaliste are legătură şi cu activitatea eroică a Episcopului Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni, dar şi cu legătura multora dintre ei cu părinţii sau bunicii lor (Ţărani Români, oameni ai Ţării şi ai Credinţei). De asemenea, mulţi dintre muncitori sunt simpatizanţi sau membri ai unor grupări legionare, ţărăniste sau liberale, ca urmare anti-comunişti.
Această realitate pe care Comuniştii o neagă în public – pretinzând că are alături şi reprezintă întregul proletariat din România – îi izbeşte în faţă în cadrul alegerilor de la Uzinele „Malaxa”.
Bucuria muncitorilor în faţa câştigării alegerilor de către anti-comunişti este uriaşă. Răsună, în ciuda trupelor sovietice, în toate laturile uzinelor. Reprezentantul real al muncitorilor, bătut de Comunişti şi luat pe sus de soldaţii sovietici este scos din mâinile acestora de muncitori şi adus pe braţe în mijlocul lor.

Actul semnat de muncitori este însă respins de Comunişti, care contestă semnăturile şi cer un nou vot, supravegheat.
Începe votarea din nou, în prezenţa unui magistrat militar.
Votează 1.500 de muncitori, toţi manifestându-se anti-comunist. La cererea Comuniştilor, urna se sigilează, sub cuvânt că este prea târziu şi e cazul să se reia votarea în ziua următoare.

A doua zi însă, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii „Comitetului de Fabrică” aleşi de muncitori sunt arestaţi. Acuzaţiile sunt diverse şi grave, de la conspiraţie la fascism sau hitlerism.
Sub supravegherea trupelor sovietice are loc un nou examen pentru Comuniştii din România: acţiunea trupelor de şoc ale Partidului, alcătuite din civili – mulţi fiind foşti deţinuţi de drept comun sau feluriţi infractori – şi conduse de agenţii sovietici „împământeniţi” peste noapte.
Trupele au fost organizate în cadrul CFR, odată cu intrarea Căilor Ferate Române sub controlul şi administraţia Sovieticilor. NKVD-ul şi celelalte Servicii sovietice se folosesc de această poziţie pentru a introduce în rândurile muncitorilor atât agenţii lor veniţi din URSS (cu stagii de pregătire în cartierele româneşti din Kiev, Odesa, Moscova, Tiraspol etc.) cât şi feluriţi infractori locali (preferabil de etnie străină şi cât mai anti-Români cu putinţă).

Examenul este trecut la limită.
Ce-i drept, trupele „muncitoreşti” – corect, „infracţionale” – ale Partidului „restabilesc liniştea şi ordinea” folosind revolvere, pistoale şi chiar puşti, împuşcând o serie de muncitori (numărul nu a fost făcut public niciodată).
Dar, pe de-o parte, Comuniştii izbutesc şi performanţa de a se împuşca între ei, deoarece intrând pe două porţi şi trăgând orbeşte ajung să tragă şi unii în alţii.
Pe de altă parte, chiar dacă până la prânz au izbutit, ucigând, rănind şi arestând, să preia controlul uzinelor – venit personal Gheorghiu-Dej proclamă „alegerea” comitetului comunist – muncitorii refuză să reia lucrul.
Ca urmare, au loc arestări repetate, muncitorii „recalcitranţi” fiind trimişi în Lagărul de la Caracal.
În cele din urmă, mai mult de jumătate dintre muncitori sunt arestaţi sau împuşcaţi, în cel mai bun caz fug spre alte locuri de muncă – ori chiar în străinătate.
Comitetul impus cu armele de Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne pe panourile uzinelor – devenite „23 August” sau „Malaxa” – drept „primul comitet muncitoresc ales democratic” pentru aceste uzine, drept „o mare biruinţă a clasei muncitoare” etc.
Toţi cei angajaţi din vara lui 1945 lucrează văzând propaganda comunistă în permanenţă. Şi, pe măsură ce Securitatea impune tăcerea asupra istoriei recente, lăsând loc doar propagandei comuniste, aceasta devine singura versiune auzită. Îndoctrinarea prinde rădăcini. Muncitorii încep să iasă la parade şi să lucreze alături de Comunism cu tot mai multă convingere, cu tot mai mult entuziasm. Mai târziu, pe măsură ce dezamăgirile aduse de Comunism se înmulţesc, entuziasmul este înlocuit de resemnare, dar convingerile faţă de trecutul recent rămân cele impuse oficial. Pas cu pas, ideile comuniste devin o parte esenţială a gândirii şi trăirii muncitorilor, chiar şi a celor care urăsc Partidul, activiştii de partid, Comunismul. Teroarea sistematică şi corupţia dirijată îşi îndepliniseră rolul.

Mihai-Andrei Aldea

Iubesc România

Tricolor România f

Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.

Romania sau Imperiul Roman - mic

Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie.
Este Ţara născută din mii de obşti creştine, crescând în vreme de pace uneori, dar cel mai adesea în bătaia vânturilor, furtunilor, vijeliilor. Şi cu atât mai puternice.
Este o dantelărie în care nesfârşite rugăciuni au prins nesfârşite ore de muncă, de luptă, de bucurie şi durere, de cântece de slavă şi de cântece de jale, de cântece de vitejie şi de cântece de dor.
Este o Ţară în care basmele sunt mult mai aproape de adevăr decât s-ar crede, în care Eroii şi Eroinele se întrupează prin basm şi legendă în copii, în care Sfinţii se nasc din cei mai obişnuiţi oameni.

IMG_20171117_092344_374

Iubesc România.
E o Împărăţie cerească, parte a Împărăţiei Cerurilor, o parte frumoasă, bogată, minunată, născută prin jertfa a milioane şi milioane de Românce, prin jertfa a milioane şi milioane de Români.
Ştiu că dacă voi birui, cucerind Cerurile, voi găsi acolo, aşteptându-mă, Străbunii. Cu hainele lor naţionale, cu mâinile lor muncite, cu chipurile în care străluceşte, precum în rănile lui Christos, frumuseţea durerii vindecătoare, izgonitoare a răului, aducătoare a binelui.
Voi vedea acolo atâtea mame ce au dat Viaţă unui neam întreg, iubindu-l în fiecare copil şi în fiecare copilă, hrănindu-l cu mâncare, cu bunătate, cu înţelepciune, cu tărie, cu răbdare, cu dragoste de muncă şi de natură, cu toate darurile unui om deplin.
Voi vedea acolo atâţia taţi ce au ştiut să se încrunte şi să glumească, ce au fost gata să-şi dea viaţa şi mai mult decât viaţa pentru demnitate şi libertate, pentru Credinţă, Adevăr, Nădejde, Dragoste… Bărbaţi ce au ştiut care este vremea muncii, vremea luptei, vremea iubirii, vremea lacrimii, vremea râsului… căci este o vreme pentru toate câte sunt.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Iubesc România.
În mijlocul vâltorilor, în mijlocul nebuniei lumii, România.
Atât de lovită şi sfâşiată, atât de pierită, de nimicită, dar atât de neclintită, atât de aceeaşi, atât de nemuritoare!
Am văzut România în Sfinţii Închisorilor.
În cei care au ţinut vie Ţara în vreme ce Statul era satanic. În cei care au păstrat şi Cultură, şi Credinţă Românească, atunci când neamul şi iubirea de neam – naţionalismul – erau interzise prin lege. În cei care în adâncul mormintelor şi al iadurilor puşcăriilor şi lagărelor comuniste ştiau să fie demni, să fie puternici, să fie smeriţi, să fie răbdători, să fie gata să înveţe, ştiau să creeze, să zâmbească, să plângă, să se bucure, să mângâie durerea altuia şi să sufere împreună cu el, să fie Români.
Am văzut România în bunătatea Străbunilor, care au fost sanctuar pentru toţi oropsiţii unei lumi medievale, răvăşită de ură şi răutate, de lupte şi măceluri.
Acolo unde alţii loveau, Românii au avut puterea de a ocroti. Şi România cerească a crescut mai luminoasă, mai mare, mai deplină.

IMG_20171118_141625_976 02

Iubesc România.
Iubesc mersul turmelor de oi şi isteţimea uneori răutăcioasă a caprelor, blândeţea cu neaşteptate izbucniri a oilor, smerenia încăpăţânată a măgarului, şiretenia catârului, nobleţea uneori trufaşă a calului, dăruirea câinelui.
În fiecare munte şi în fiecare vale, în fiecare deal şi în fiecare câmplung, în fiecare câmpie şi în fiecare luncă, în fiecare baltă şi în fiecare ţărm văd luminoasele umbre ale Străbunilor. Oieri, văcari şi crescători de cai, lucrători de grădini, semănători şi secerători de grâu mărunt şi grâu mare, de grâu de munte şi grău tare, de secară, ovăz şi orz. Stupari, tămăduitori, pescari, mineri, făurari, ţapinari, tâmplari, dulgheri, olari, aurari…
Oameni care, în nenumărate îndeletniciri, au căutat nu să-şi ţină viaţa de pe o zi pe alta, că să urce trepte în cunoaştere, înţelegere, măiestrie, duh.

crucea-manafului

Iubesc România.
Iubesc Ţara alcătuită din multe ţări, în care s-a unit dragostea Apostolilor pentru Dumnezeu şi oameni, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dragostea oamenilor pentru Creaţia lui Dumnezeu şi pentru Creatorul tuturor.
În văzduhul României fâlfâie nevăzut aripi de îngeri, miliarde şi miliarde.
Câmpiile Cereşti s-au umplut de mucenicii pe care câmpurile şi turmele româneşti, pe care luptele şi ostenelile româneşti, pe care durerile şi jertfele de veacuri i-au născut dincolo de hotarele lumii.
Ţara de dincolo de neguri, înălţată deasupra cerurilor acestei lumi, cu rădăcini în ţărâna Ţăranilor Români, zidită cu sudoare, sânge, lacrimi, dar mai ales dragoste, adevăr şi curaj.

parintele-iustin-parvu

Iubesc România.
Este o Românie oriunde este un Român,
şi oriunde este un Român este România.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Slavă lui Dumnezeu pentru România!
Slavă României întru Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului peste noi toţi!
Bucurie sfântă!

 

 

 

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noiplantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemnUntdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăzecoarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

magazin online DSV

Pagini de cultură şi istorie românească. Un inventator român din lagărul de la Oranki…

„Coceam cartofii şi ne hărţuiam la gura celor două sobe din bordei. Eram prea mulţi şi cartofii se amestecau în spuză; era necesară o întreagă contabilitate pentru păstrat ordinea aici. Cartofii îi mâncam aşa, pe jumătate cruzi, pe jumătate copţi. Nu vedeam altă ieşire.
Dar Niţă Hilchi avea altă părere. Născocitor de la natură, făcuse aici multe năzdrăvăni, din te miri ce. Printre altele, două ceasuri numai din lemn şi tinichele, care mergeau ca nişte cronometre. Ruşii de la poartă îşi controlau ceasurile după orologiile lui Niţă. Tot felul de opaiţe, pomenite în preistoria dacilor, le-a reactualizat Niţă pentru nevoi locale. Aşa că, tot el trebuia să găsească o soluţie pentru coacerea cartofilor.

Într-o sâmbătă dimineaţă, în bordeiul 14, într-un grup restrâns, Niţă declară: „Am găsit soluţia. Haideţi după mine.” Şi-am pornit după el. Afară, în unchiul de către apus al lagărului, erau vreo trei bordeie, încercuite cu sârmă ghimpată. Când venea un nou lot acolo îşi făcea carantina.
Ajungem acolo, ne ferim de privirile rusului de la prepeleac şi-l auzim pe Niţă: „Rupeţi câte un metru de sârmă şi apoi, pe căi răzleţe, întindeţi-o la bordeie.”

Adunaţi la gura sobei, executăm poruncile lui Niţă: „Aşa, scoateţi ghimpii. Bine. Întindeţi sârma. Ştergeţi-o bine cu o cârpă, întocmai! Acum faceţi un cerc”, îl vedem pe Niţă că trece sârma printr-un cartof, apoi prin altul şi până la urmă se înşiră vreo 30 de cartofi, bine spălaţi. Noi facem la fel.
– Ascultaţi, zice Niţă, ăsta-i colier pentru balul de la Opera Mare, aţi înţeles?
– Am înţeles – răspundem noi atenţi.
– Şi ce facem cu el? întrebă Sandu Muscă, intrigat.
– Ce facem cu el? Îl punem la gât şi ieşim la plimbare pe aleea principală. Înţeles?
– Nu! răspunem noi în cor.
– Bine, haideţi după mine; luaţi două bucăţi de fier mai lungi şi să ieşim.

Afară bate crivăţul şi din pădure vine întunericul. Niţă ia o bucată de fier şi un colier. Noi, tăcuţi şi zgribuliţi, îi urmărim fiecare mişcare. Niţă se urcă cu greutate pe bordei, se opreşte lângă coş, aşează bucata de fier pe coş şi apoi înşiră pe această bară, atârnând înăuntru, colier după colier. Trece la al doilea coş şi figura se repetă.
– Haidem în bordei, vom vedea noi ce-am putut realiza cu asta!

Peste o jumătate de oră, Niţă ne face semn din sprânceană, invitându-ne să vedem ce-i cu cartofii.
Fierul frige la mână, colierele frig, crivăţul îţi taie respiraţia.
– Intraţi în bordei, zice Niţă: luaţi o cârpă curată şi frecaţi fiecare cartof, până se duce coaja arsă. Apoi, poftă bună!
Ce bucurie pe noi! Ce plăcere rară! Cartofii abureau şi răspândeau în boxe un miros plăcut de brutărie braşoveană. Bine copţi, rumeni, delicioşi. Ne lipsea untul.
– Trăiască Niţă, ura, ura!…
Niţă, mulţumit, ronţăie zâmbitor un cartof rotund şi neted, ca o piatră de râu.

Toate conflictele de la gura sobelor au încetat. Patentul lui Niţă a fost furat de toate bordeiele şi de toate naţiile. Noi i-am răsplătit patentul cu un cartof. […]”

Preot Dimitrie Bejan, Amintiri din captivitate. Oranki

Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914

Cobanii Mărgineni la Marea Neagră 01
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre la 1914

Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatuluiPăstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).

Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.

Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…

Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.

În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!

Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.

Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea