diplomația, un cuvânt pierdut pentru Români

Si vis pacem, para bellum.
(Străbunii)

În România puțini – și tot mai puțini – înțeleg ce înseamnă diplomație.
Iar acest lucru face România tot mai vulnerabilă în fața acțiunilor diplomatice.

Dar ce este diplomația?

O ediție DEX pretinde că diplomația ar fi ”Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat”.

În realitate, diplomația este

Activitatea de promovare a intereselor naționale în cadrul altor state prin orice mijloace în afara confruntării militare directe.

Din acest punct de vedere Clausewitz avea absolută dreptate să pună semnul egal între război și diplomație cu excepția mijloacelor folosite de cele două activități umane.

Diplomația este războiul dat în interesul națiunii (sau, în cazul statelor dictatoriale, în interesul statului) fără confruntări militare directe.
Războiul este continuarea activității diplomatice prin mijloacele confruntării (confruntărilor) militare directe.

contradicția politicilor Chinei față de Islam

Atunci când se observă politicile Chinei față de Islam se constată existența a două linii diametral opuse (ceea ce este de negândit pentru Români, pentru că ei habar nu au ce este aia diplomație):

a) politica internă a Chinei privește Musulmanii și Islamul ca pe dușmani ai Chinei;
b) politica externă a Chinei privește Islamul și statele islamice ca pe aliații sau chiar ”frații” Chinei.

Pentru litera a), să amintim faptul că promovarea politicienilor musulmani este mai imposibilă în China decât promovarea femeilor chineze în politică. Sau de faptul că au existat plângeri din partea populațiilor Chanhui¹ și Hanhui privind tratamente discriminatorii și, se pretinde, chiar genocidare, din partea statului chinez.

Pentru litera b), să amintim despre Autostrada Frăției sau Autostrada Prieteniei, după două nume folosite de China și Pakistan. Autostrada în cauză are 1,300 km (810 mile) și leagă Provincia Xinjiang din China de Pakistan prin Trecătoarea Khunjerab (4600 m altitudine).
De altfel, Pakistanul și China au sărbătorit de curând (pe 21 Mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena) 75 de ani de relații diplomatice, unul dintre supranumele pentru această legătură fiind ”Frații de Fier”.

Fără a intra într-o descriere istorică, vom menționa – spre a lumina puțin rosturile diplomației – că relația a fost legată de dorința Marii Britanii de a sfărâma India. Respectiv, de nevoia ”Indiei Musulmane” de a avea un aliat, o contra-pondere față de India propriu-zisă. Mai ales că două părți mari din noul stat erau separate de partea principală: Bhutanul și Bangladeshul, primul aflat, asemenea Nepalului, între India și China.

O situație asemănătoare există în zona relațiilor dintre China și Afganistan, ori dintre China și Iran.

Foarte interesantă este relația Chinei cu Indonezia!

Chinezii constituie o populație persecutată aici, mai ales din pricina ”naționalismului islamic” (= din pricina Islamului, totdeauna intolerant când are puterea).
Chinezii Indonezieni sunt declarați oficial a fi în jur de 3 milioane în 2024.
Ministrul de externe indonezian Adam Malik recunoștea în 1973 o populație de 5 milioane de Chinezi Indonezieni. Ceea ce ar duce astăzi la o populație de 10-15 milioane Chinezi Indonezieni.
Persecutate în Indonezia sunt și religiile principale ale Chinezilor: Budism, Confucianism, Creștinism.

Față de această situație, gândirea nediplomatică și păguboasă a Românilor ar vedea ca normală o relație de ostilitate între China și Indonezia, dacă nu mai rău.
În realitate, Republica Populară Chineză este cel mai important partener economic extern al Indoneziei.

Relații foarte bune a avut sau are China și cu Irakul, cu Arabia Saudită, sau cu alte state și puteri musulmane – până și cu Mișcarea Houthi.

Față de această realitate, sunt două întrebări ce merită puse și merită un răspuns:

1. De ce China are o politică internă cel puțin rezervată, dacă nu agresivă, în privința Islamului?
2. De ce statele islamice au relații bune și chiar excelente cu China, în ciuda politicii sale interne anti-islamice?

de ce China nu vrea Musulmani în cuprinsul său

Islamul a ajuns în China atipic, adică mai ales pe cale pașnică: prin negustori și grupuri de Musulmani care s-au stabilit în teritoriile administrate de China într-o epocă sau alta.
Și nu a avut vreun mare succes, pentru că populația chineză avea deja o cultură străveche, în care liniile principale de gândire și spiritualitate – precum Taoismul, Confucianismul și Budismul – erau la sute de kilometri deasupra Islamului din toate punctele de vedere.
Ca urmare, nu doar că au existat foarte puține convertiri la Islam, dar mulți dintre Musulmani s-au asimilat atât lingvistic, dar și, nu de puține ori, chiar religios.
Islamul supraviețuind în China, multă vreme, în primul rând prin enclavizare și prin import de populație musulmană din afară.

Trecem aici peste năvălirile unor migratori de religie musulmană, așa cum și Musulmanii și-ar dori să facem. Dar nu din cauza asta facem trecerea, ci pentru că năvălirile în cauză sunt irelevante în context: China și Chinezii au fost obișnuiți cu felurite năvăliri străine și au efectuat la rândul lor numeroase năvăliri atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Altfel spus, în lipsa unui Jihad propriu-zis, năvălirile islamice nu s-au distins față de alte năvăliri.

Ca urmare, sute de ani Islamul a fost acceptat în China.
Alături de numeroase alte ”religii minore”.
Și chiar s-a ajuns ca o practică.. stranie (ca să nu zicem patologică) a Islamului să fie preluată: folosirea eunucilor pe post de oameni de încredere ai împăraților.
Ceea ce părea să deschidă Islamului noi porți în cadrul societății chineze.
Desigur, câtă vreme Islamul putea să tolereze pluralitatea religioasă și conceptuală chineză.

Adică până în secolul al XIV-lea.

Este un secol în care influența musulmană în conducerea Chinei atinge vârful.
Eunucii și/sau mamelucii – cum au fost numiți în Egipt și Franța –, adică sclavii musulmani ajung să fie oamenii de încredere ai împăraților.
Era vremea dominației mongole, în care Dinastia Yuan (înființată în 1271) controla și China. În aceasta din urmă se stabilise Dinastia Ming, în bună parte printr-o strânsă colaborare cu facțiunea islamistă din cadrul Dinastiei Yuan.

Pe acest fundal, reprezentantul facțiunii islamiste al Dinastiei Yuan, Ma He², va ajunge la Curtea Imperială a Chinei. Deși statutul său era, declarativ, de ”sclav”, în realitate a fost de la început un conducător militar – ce beneficiase de o masivă și foarte scumpă educație în domeniu³. El va sprijini pe Împăratul Yong Le (Zhu Di; n. 1360, d. 1424), atât pentru a urca pe tron (în 1402), cât și pentru a-l păstra.
Totul, după cum se va vedea mai târziu, pentru un proiect islamist masiv, care începe cu renumirea sa drept Zheng He și așezarea sa ca amiral al flotei sudice a Chinei (în 1405); sau, după o denumire consemnată istoric, „Amiral al Mărilor Vestice”.

Aici ne izbim, în încercarea de a găsi adevărul, de contrastul dintre fapte și propagandă.

Propaganda islamistă îl prezintă pe Zheng He (fostul Ma He) drept un sfânt al Islamului, care „a răspândit Islamul pe cale pașnică”.
Propaganda islamistă pretinde că flota militară chineză condusă de Zheng He „nu avea nici tunuri, nici lanțuri, ci doar porțelan, mătase, calendare”. Și mai pretinde propaganda islamistă că Zheng He s-ar fi condus după și ar fi îndeplinit principiul chinez „Extindeți stăpânirea virtuții și pacificați pământurile îndepărtate prin bunăvoință”⁴.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He și flota lui, oriunde au fost, nu au înființat nicio colonie, nu au făcut nicio convertire forțată, nu au jefuit nicio localitate.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a fost deosebit de tolerant cu toate religiile.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a slujit cu credință și pricepere China.

Faptele arată că orice flotă oficială a Chinei era înarmată.
Faptele arată că flota lui Zheng He era puternic înarmată!⁵
Orice navă avea între 10 și 30 de arbaletieri; ei foloseau mai ales arbalete grele pentru a trimite săgeți incendiare pe navele dușmane – sau în obiectivele terestre care puteau lua foc – și arbalete cu repetiție împotriva trupelor inamice⁶.
Orice navă avea între 10% și 20% din echipaj înarmat cu arme de foc: mai ales chong, adică tunuri/puști/bombarde portabile din bronz (”hand cannons”) și lansatoare de săgeți incendiare (huo jian) sau lansatoare de rachete incendiare (huo long chu shui).
Orice navă avea 50% din echipaj înzestrat și pregătit de luptă cu sulițe sau halebarde, cu spade ori săbii, cu felurite scuturi (grele pentru apărare de proiectile puternice, ușoare pentru lupta între trupe).
Multe nave – mai ales medii sau mari – aveau catapulte pentru bombe, sisteme mecanice care aruncau vase ori alte ”pachete” umplute cu praf de pușcă, otrăvuri sau amestecuri incendiare.
Navele mari și unele din navele mijlocii aveau wan kou pao (tunurile cu gura bol), piese masive de artilerie, din fier (fontă, oțel) sau bronz, cu țeavă scurtă și o gură foarte largă, folosind ca muniție fie ghiulele din piatră ori fier, fie mitralii din pietriș sau/și schije metalice (cu care se producea ”măturarea” punților sau țărmurilor dușmane)⁷.
Concluzie: pretenția că Zheng He a fost un fel de apostol creștin al Islamului, care a navigat ”fără arme” și ”fără trupe”, ba chiar ”fără lupte” este o minciună absolută.

Faptele arată că Zheng He și-a folosit poziția de amiral pentru a impune război împotriva Vietnamului – care, ”întâmplător”, se împotrivea răspândirii Islamului. Război soldat cu zeci de mii de victime și, până la urmă, aducând înfrângerea Chinei ce fusese târâtă de eunucii musulmani în această inumană aventură.
Faptele arată că Zheng He a folosit pretextul ”politicii imperiale” pentru a lichida orice putere non-musulmană din teritoriile invadate de el, și în primul rând din Indonezia de astăzi și Sri Lanka. Statele hinduse ori budiste au fost defavorizate comercial, flotele lor au fost distruse de Zheng He și în mod repetat au fost organizate incursiuni împotriva acestora – cu implicarea forțelor islamiste locale, dar sub conducerea lui Zheng He.
Faptele arată că Zheng He cu flota lui și cu trupele transportate de aceasta a masacrat peste zece mii de oameni în Indonezia, incluzând aici Chinezii Taoiști sau Confucianiști, precum și reprezentanții statelor non-musulmane.
Faptele arată că în urma ”războaielor drepte” ale lui Zheng He (cum le declară Musulmanii atunci când sunt forțați să recunoască existența violențelor lui Zheng He) în mod ”miraculos” a rezultat islamizarea zonelor vizate de aceste conflicte.
Pe scurt, faptele arată că Zheng He a islamizat Indonezia prin înfometare, jaf, masacru, violuri și celelalte mijloace tipice Jihadului.

Faptele arată că Zheng He deși a venit în Sri Lanka de astăzi declarându-și ”deschiderea” față de toate religiile acceptate în China: Budism, Hinduism, Islam (Stela din Galle⁸), în realitate pretutindeni a sprijinit Islamul prin toate mijloacele avute la îndemână.
Faptele arată că Zheng He a înființat numeroase colonii musulmane în teritoriile vizate, impunând căsătoria femeilor locale cu musulmanii din flota sa – cu totul întâmplător majoritar islamică.
Faptele arată că Zheng He a „mediat conflictele locale” astfel încât Islamul să aibă câștig de cauză, indiferent de dreptate, fie imediat, fie pe termen mediu sau lung.
Faptele arată că Zheng He se declara Budist în China, dar se arăta Musulman în călătoriile sale. Această practică duplicitară este poruncită de Islam pentru Musulmani dacă ajută la răspândirea Islamului. Se numește adesea taqiyya (ta’chiia – ca pronunție) și este promovată atât de Coran cât și de Hadith și ulema⁹.
Faptele arată că activitatea de amiral a lui Zheng He, deși teoretic dedicată bunăstării Chinei și promovării culturii chineze, a adus pierderi financiare și militare uriașe Chinei, a promovat în realitate Islamul și a oprimat cultura chineză non-musulmană.
În concluzie, Zheng He a fost un Musulman fanatic, un prigonitor al religiilor și culturilor non-islamice, un genocidar ce a impus Islamul prin forță în Indonezia și în alte părți.

Pretextele propagandei islamiste pentru lăudarea lui Ma He (Zheng He) sunt foarte ușor înlăturate de confruntarea cu faptele.
În realitate, bestialitățile săvârșite de Ma He (Zhong He) întru promovarea Islamului au fost atât de mari, încât au dus la consecințe puternice pentru gândirea politică a Chinei, păstrate până astăzi.

În 1433, când Ma He (Zheng He) a murit, funcționarii confucianiști și taoiști (daoiști) au putut în sfârșit să îl scoată pe Împăratul Yong Le de sub vraja acestuia.
I-au prezentat raportul între cheltuielile făcute de imperiu cu flota și politica lui Zheng He (peste șase milioane de taeli de argint, circa 30% din venitul anual al Chinei), pe de-o parte, și câștigurile practic nule aduse de Zheng He, pe de altă parte.
Deși teoretic Zheng He ”înregistrase” drept ”state tributare Chinei” peste 30 de așa-zise regate, câștigurile aduse de acestea erau în realitate zero.
Asta și pentru că Zheng He deviase veniturile acestor state către propagarea Islamului prin toate mijloacele, incluzând constituirea de trupe musulmane organizate după model chinezesc.

Mai rău, funcționarii au putut prezenta Împăratului Yong Le, inclusiv pe baza jurnalelor lui Zheng He, încălcarea sistematică a principiilor diplomatice și culturale ale Chinei!
Aici intrând provocarea războiului cu Vietnamul, colonizarea Musulmanilor în Indonezia și Sri Lanka, măcelărirea non-musulmanilor din Indonezia și multe alte asemenea acte.
Toate aflate în directă opoziție cu principiul ”extinderii stăpânirii Chinei prin virtute și bunăvoință”, cu principiul chinez al toleranței religioase și culturale, cu interesele directe ale Chinei.
Scrisorile oficiale trimise de Zheng He în China pretindeau realizarea ”armonizării mărilor”, în timp ce jurnalele sale dezvăluiau acțiuni logistice sistematice de promovare a Islamului (cu instalarea ca guvernatori chinezi exclusiv a Musulmanilor, cu favorizarea comercianților musulmani și boicotarea celor de alte religii sau chiar exterminarea lor etc.), ajungând nu rareori la acțiuni de maximă violență – Jihad.
Prin distrugerea sistematică a centrelor de putere hinduso-budiste (precum Mahapahit sau Palembang), cu impunerea centrelor de putere musulmane, Zheng He a subminat deliberat și sistematic politica externă a Chinei.
S-a putut dovedi astfel folosirea resurselor chineze pentru promovarea Islamului cu directul și foarte aplicatul dispreț față de interesele Chinei și valorile acesteia.

În fapt, jurnalele lui Zheng He au fost atât de îngrozitoare, încât Împăratul Yong Le a poruncit arderea lor, astfel încât nici el, nici China, să nu poată fi legate de faptele lui Zhong He și ale flotei sale.

Din 1433 și până astăzi China a ținut minte concluziile fundamentale ale aventurii Ma He (Zhong He):

a) Între valorile Chinei și valorile Islamului există contradicții radicale și insurmontabile.
b) Musulmanii vor trăda totdeauna interesele țării în care se află dacă li se pare că acestea contravin intereselor Islamului.

Aici se află originea poziției Chinei față de prezența Islamului și Musulmanilor în cuprinsul său.

de ce statele musulmane au relații bune și chiar excelente cu China în ciuda politicii sale interne anti-musulmane?

În primul rând, pentru că așa lucrează diplomația: acolo unde nu ai putere să intervii, zâmbești și pretinzi că totul este bine… până când poți să intervii.
Eventual folosind mijloace ocolite pentru a ataca politica în cauză.

Dar dincolo de acest principiu fundamental al diplomației – pe care Românii, îndoctrinați comunist, greu îl pot înțelege – mai există două motive esențiale pentru relațiile foarte bune ale statelor musulmane cu China anti-musulmană intern.

Unul dintre ele este existența intereselor comune.
Aici se aplică un principiu chinezesc fundamental, la care ar fi bine ca Românii să cugete îndelung:

Nu există prietenie sau dușmănie eternă, etern este doar interesul/profitul.

Este un principiu de asemenea fundamental al diplomației oricărui stat care nu este condus de demenți.

Iar diplomația chineză – în opoziție cu pseudo-diplomația zis românească – știe să urmărească profitul Chinei astfel încât și partenerii Chinei să simtă că au de câștigat (mult!)¹⁰.

Al doilea motiv specific pentru care statele musulmane au relații bune cu China, în ciuda politicii sale interne anti-musulmane este politica statornică a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări.
Politică ce convine extrem de mult statelor musulmane, cel puțin până când vor ajunge – speră ele – la dominația mondială prin care vor putea impune Islamul inclusiv Chinei.

Ca o paranteză esențială, un rezultat al politicii externe a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări este salvarea României de la distrugere, de două ori, de către diplomația chineză: în 1968 și în 1989-1990.
Acțiuni pe care orice Român ar trebui să le știe și să le păstreze în inima sa.
Acțiuni ce arată și printr-un exemplu practic felul în care China a știut să își apropie diplomatic țări sau state de culturi sau religii diferite ori chiar opuse celor proprii.

concluzii

În ”analizele” politice din România – de obicei de un ridicol tragic – există mereu, de la nivelul omului de rând sau al Fierăriei lui Iocan, până la cel al ”experților” un purism ideologic și analitic absolut distrugător.

Succesele diplomatice extraordinare ale Chinei arată faptul că în realitate diplomația se desfășoară pe alte coordonate.

Cum spunea cineva, diplomatul trebuie să fie gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național.

Și, diplomatul care nu este gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național este un trădător, așa cum diplomatul care nu susține interesul național este un trădător.

Pentru a înțelege acest lucru amintim de sintagma pe care am folosit-o repetat: propaganda islamică.
Aceasta este propaganda care, am arătat, îl prezintă pe Zhang He drept un personaj pozitiv – de-a dreptul un Creștin al Islamului.
Propagandă aflată, am mai arătat, în directă contradicție cu faptele.
Ei bine, spre șocul cititorilor puriști, voi menționa și faptul că diplomația chineză de astăzi îl prezintă pe trădătorul Zhang He drept personaj pozitiv în toate relațiile sale cu statele islamice.

Deci, factual, avem așa:
– Zhang He a organizat și condus cea mai mare trădare a Chinei, totul pentru promovarea Islamului
– ca urmare a lecției Zhang He politica internă a Chinei privește din 1433 și până astăzi Islamul și Musulmanii ca incompatibili cu armonia Chinei
– pentru interesele Chinei diplomația chineză a organizat și obținut relații bune sau excelente cu statele musulmane
– pentru interesele Chinei diplomația chineză îl prezintă în afară pe Zhang He ca personaj pozitiv, trecând sub tăcere, sistematic, toate faptele negative ale acestuia.

Așa lucrează o diplomație de calitate.
Așa a lucrat diplomația și în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Așa a lucrat diplomația și în timpul oricărui sfânt împărat din istoria noastră.
Pentru că așa lucrează diplomația de calitate,
iar dacă nu se lucrează așa se ajunge la război, sclavie, distrugere, genocid.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

---

Note

1. Canhui este denumirea locală pentru Musulmanii Turcici și Mongoli din China, Hanhui fiind numele local pentru Musulmanii de alte origini (precum chineză, arabă ori persană). Pentru Canhui o subdiviziune este denumită Huihui, indicând Musulmanii din China ce sunt originari din Asia Centrală (mai ales Uzbeci sau alți turcici). ↩︎
2. Tatăl și bunicul său, aflați între conducătorii facțiunii islamiste din Dinastia Yuan, fuseseră inclusiv în pelerinaj la Mecca și Medina. Aceste pelerinaje dovedesc atât islamismul foarte puternic al acestora, dar și resursele uriașe de care dispuneau. Pelerinajul în cauză va fi efectuat și de Ma He (Zhang He), după 1405.
   Numele Ma He este o transliterare tipică la Hanhui pentru Mahomed. Propaganda islamistă în China pretinde că Ma He ori Zheng He (cum va fi numit după 1404) ar fi fost Hanhui, deci Chinez Musulman. În realitate nici Ma/Zheng He, nici părinții săi, nu erau Chinezi, nici nu țineau de etniile persană ori arabă, ci erau Canhui – sau Huihui, după termenul specific folosit pentru membrii Canhui din Asia Centrală. Poate părea un detaliu neînsemnat, dar este paradigmatic pentru nivelul de înșelăciune practicat de propaganda islamistă. ↩︎
3. Educația fiind primită în parte în familie, iar după 1382, când familia sa cade în apărarea stăpânirii mongole în China (sic!), va fi inclus între eunucii musulmani din Palatul Imperial și va fi educat mai departe în aceeași cultură islamistă și militaristă cu ajutorul acestora. ↩︎
4. Sau: Extindeți stăpânirea chineză prin virtute și cu bunăvoință pacificați îndepărtatele ținuturi. ↩︎
5. Flota condusă de Zheng He a variat între 250 și peste 300 de nave. Să îți închipui că aceste nave transportau mătase, porțelanuri, argint și aur fără trupe și arme de pază înseamnă să fantazezi patologic. ↩︎
6. Aceeași arbaletieri erau instruiți în lupta cu spada, cu sabia sau cu alte arme scurte, pentru momentul în care se ajungea la lupta corp la corp. ↩︎
7. Wan kou pao erau folosite, de asemenea, pentru comunicarea în vremuri sau locuri cu vizibilitate redusă – ceață, ploi dese, ape cu insule și insulițe stâncoase (înalte) etc. Pentru acest scop nu se foloseau, de obicei, proiectile, ci doar detonări ale unor grupuri de tunuri prin care se păstra legătura între navele flotei. ↩︎
8. Stela în cauză a fost făcută în China și plasată în Sri Lanka în anul 1409, perioadă în care Zheng He încă pretindea că urmează interesele Chinei. ↩︎
9. Coranul este o scriere pe care Califul Uthman a realizat-o și a proclamat-o în 853 drept canonică pentru adepții lui Mahomed. El a folosit circa 20 de versiuni diferite ale Coranului, unele având capitole în plus ori în minus în raport cu celelalte. Cele mai cunoscute sunt: Ibn Mas’ud, Ubayy ibn Ka’b, Abu Musa al-Ash’ari, Ali ibn Abi Talib, Aisha bint Abi Bakr, Hafsa bint Umar, Umm Salamah, Ibn Abbas, Zayd ibn Thabit, Ibn al-Zubayr, Salim (fostul sclav al lui Abu Hudhayfah), Mu’adh ibn Jabal, Anas ibn Malik, Abu Zayd și Ubayd ibn Umay, alături de versiunea Abu Bakr pe care Uthman a declarat-o singura valabilă, poruncind distrugerea celorlalte. Singurul argument pentru alegerea sa a fost faptul că așa a vrut el. După circa 200 de ani de la moartea lui Uthman s-a inventat un așa-zis ”lanț de custodie” care să valideze alegerea sa, doar că nici el nu a invocat un asemenea lanț, nici vreo dovadă istorică nu există pentru el.
   Hadith sunt scrieri considerate normative în Islam, un fel de completări ale Coranului, care deși obligatorii sunt declarate a nu fi de același nivel cu acesta.
   Ulema sunt analiștii islamici priviți ca normativi. Ad-litteram „învățații”. ↩︎
10. În ce măsură câștigurile sunt reale, ori sunt avantajoase pe termen lung, în ce măsură ascund alte lucruri etc., iată aspecte pe care doar o diplomație reală poate să le cântărească. ↩︎