Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

partea I
partea a II-a
partea a IIIa

Am făcut întâi o foarte mică introducere Cartierului Grivița, urmată de prezentarea a două fenomene locale: Lupta cu Zmeiele și crearea și lansarea cântecului Bombyx Mori.
Dincolo de pitorescul celor două, cititorul este îndreptățit să se întrebe și de ce ar fi puse în paralel tocmai aceste două fenomene?

Pentru că din punct de vedere folcloristic și etnologic o asemenea comparație este foarte interesantă și folositoare.

Zmeiele și cântecele sunt fenomene universale, ori aproape universale.
Zmeiele se întâlnesc din China în Americi sau Australia, muzica se întâlnește oriunde există oameni.
La fel se întâlnesc întrecerile de zmeie sau, respectiv, compunerea de cântece.

Totuși, aceste fenomene universale ori aproape universale capătă, adesea, caractere locale.
Simpla lor existență este o mărturie a universalității, caracterul local dovedește o legătură specifică, uneori chiar unică.

Asemenea caractere locale ori specificități folclorice apar și dispar.
Uneori difuzează, ajungând până departe.
Alteori nu.
Uneori devin universale… cel puțin pentru o vreme.
Cum s-a întâmplat și cu Bombyx mori, spre deosebire de Lupta cu zmeiele.

Pentru că Bombyx mori a plecat din Cartierul Grivița și s-a răspândit în toată țara.

Câteva dintre variantele cântecului Bombyx Mori

Am auzit cântecul, în copilărie, la tata și la unii dintre vechii săi prieteni și cunoscuți din fostul Cartier Steaua CFR (între laudele pentru Clubul Sportiv Grivița, deplângerea pierderii interesului pentru oină, lăudarea demnității practicanților de rugby sau nesfârșite discuții rapidiste).

Și între acești prieteni exista o mică variație a versurilor: unii preferau și degustau, ca tata, ironia pleonastică „bandă de bandiți”; alții preferau forma „de golani și cartofori”, tocmai pentru a evita pleonasmul.
Totuși nimic nu s-a putut apropia nici măcar pe departe de variantele existente în zone mai îndepărtate.

De pildă, în Județul Alba am avut prilejul să ascult, în adolescență, o formă a cântecului de tipul „Bambis Moris” (eu l-am despărțit în două cuvinte, dar părea că ei îl consideră unul singur, Bambismorris).
Versurile erau ceva de felul

Bambis Morris e o gașcă din Chicago,
De golani și șmecherași de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Lasă ochii și rămân cu ei lăsați.

Una dintre expresiile cele mai hazlii, ca să nu zic ridicole, din punctul meu de vedere de adolescent, a fost „negrișorii, cei cu buzele pătate”.
De unde și până unde pătate?! – se indigna mintea mea de adolescent.

Faptul că multe versuri erau foarte apropiate de cele originale îmi sugera că cineva cunoscuse varianta originală.
Și, atunci, de ce în loc de buzele umflate (o caracteristică de care mulți negri erau și sunt mândri) buzele pătate? Formă pentru care, să fim cinstiți, este greu de găsit o explicație logică.

Pe aceeași linie era și o variantă a versului mintea lumii noastre i-a călăuzit, pe care nu mai știu unde am auzit-o (s-ar putea să fi fost la niște băieți din Pantelimon, în Parcul IOR, undeva la începutul anilor ’80 ai secolului XX): mintea lumii proaste i-a călăuzit.

O altă variantă a cântecului Bombyx Mori, auzită tot în drumeții prin Carpați, a fost publicată de Prof. univ. ing. dr. Luca Dan Șerbănați, politehnist în București.
Ca o ciudățenie des întâlnită în zona folclorului, deși bucureștean, a preluat cântecul… din căminele din Reșița (municipiul Județului Caraș-Severin).
Versurile sunt și în acest caz cu multe diferențe față de original.

Astfel, printre altele, găsim

  • în loc de Bombyx Mori se folosea forma Benbismorris
  • în loc de bandiți și cartofori sau golani și cartofori era forma șmecheri și golani
  • în loc de (pentru fete) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân cu ei așa1
  • în loc de repetarea ultimelor trei versuri ale fiecărei strofe (în refren) două versuri sunt înlocuite prin șiruri de ole, singurul care este repetat fiind ultimul
  • în loc de și-au plecat… în Africa Centrală este și-au ajuns… în/prin Africa Centrală2
  • în loc de negrișorii cei cu buzele umflate (imaginea desenelor animate din anii ’50 ai secolelor trecut, plus stereotipia grafică a mass-mediei vremii) este negrii cei cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei este tam-tamuri plini de groază
  • în loc de mintea lumii noastre este mintea luminoasă (!!!)

Ispita folcloristului sau etnologului este de a-și da cu părerea despre materialul etnologic adunat.
În acest caz, mă limitez la consemnarea câtorva forme (variante) ale cântecului Bombyx Mori și la puțin din reacțiile unui adolescent care cunoștea varianta originală și pe unii dintre creatorii ei.

O variantă a cântecului de undeva din Moldova (nu mai știu dacă băieții erau din Iași ori Suceava… ori Suceveni din Iași) am auzit-o cândva pe Valea Prahovei.
Printre caracteristicile de care îmi aduc aminte sunt următoarele:

  • avea numele alterat (dacă îmi aduc aminte bine, ceva de felul Bendis Morris…, care m-a dus automat cu gândul la zeița Bendis)
  • în loc de bandiți și cartofori era bandiți și pocheriști
  • în loc de tigri, lei și leoparzi era o variantă armonizată cu specificul biotopului local elefanți și leoparzi (dând o interesantă contradicție cu vânarea concretă, adică de lei)
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele bălțate
  • în loc de cu un pistol la mii de negri era cu-n revolver

Dar există variante și mai îndepărtate de original.

În Județul Constanța am auzi, în vara lui 1985, o formă ce avea titlul Gingis Morris și niște versuri foarte ciudate, dar pe care, din păcate, nu le-am reținut (fiind, ca să zic așa, unică audiție).

Fără să cunosc legătura, am putut auzi în munți, la o cabană, o altă variantă cu același titlu. Băieții erau din Rahova și Ferentari, din câte spuneau ei.
Față de original îmi amintesc de următoarele deosebiri:

  • în loc de Bombyx Mori era Gingis Morris
  • în loc de din Chicago era de la Texas
  • în loc de (fetele) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân așa cu ei
  • în loc de au plecat era au ajuns
  • în loc de să vâneze tigri, lei și leoparzi era printre bambuși, cocotieri și palmieri
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei era cu tam-tamuri plini de groază
  • în loc de s-adunară era au ieșit ca să vază
  • în loc de mintea lumii noastre era mintea luminoasă
  • în loc de dar e foarte sănătoasă era dar și foarte sănătoasă
  • în loc de a fugit era s-a ușchit

Am obligația de a pune un semn de îndoială asupra variantelor consemnate, dat fiind că au trecut cel puțin trei decenii de când le-am auzit. Dar și de a recunoaște faptul că le-am reconstituit cu ajutorul unor prieteni, fiecare consemnând ceea ce își aduce aminte și confruntând consemnările. Astfel încât am lăsat deoparte tot ceea ce nu apărea în consemnările fiecăruia.

ÎnCheieRe

Este ușor de înțeles că între Lupta cu Zmeiele și cântecul Bombyx Mori primul apare ca un fenomen superior.

Toți cei din Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) au recunoscut faptul că rădăcinile acestei tradiții erau multiple: în obiceiuri bucureștene, dar și în datinile unor sate sau regiuni din care proveneau locuitorii cartierului.
Pe de altă parte, Lupta cu Zmeiele din Grivița – și, poate, nu am cercetat, și din alte locuri – reprezintă un fenomen esențial, deși ignorat, pentru istoria zborului la Români.
China plasează zmeiele ca parte a începutului istoriei zborului la Chinezi. La fel o fac multe alte țări. Ca urmare, încadrarea oferită mai sus este o practică științifică obiectivă3.

Prin contrast, alcătuirea lui Bombyx Mori de către băieții de cartier din Grivița este un fenomen comun, pentru care nu se pot consemna elemente de excepție.
Realizarea de cântece copilărești, adolescentine sau mature este o practică universală a comunităților omenești, oriunde pe Pământ.
Calitatea intelectuală a versurilor, rod al unui nivel de cultură al oamenilor din Grivița – de la muncitor la profesor universitar – este și ea o particularitate ce se poate regăsi în unele manifestări similare din întreaga lume.

Ceea ce leagă, totuși, cele două fenomene, dincolo de locul manifestării lor, este apartenența lor comunitară.

În lipsa comunității – indiferent de ce a fost provocată lipsa –, Lupta cu Zmeiele dispare, iar Bombyx Mori devine altceva, suferind modificări puternice sau chiar radicale4.

Dacă cititorul a ajuns până aici, cu siguranță a simțit cel puțin o duioșie, dacă nu un interes puternic, pentru fenomenul copilăresc, dar matur, al Luptei cu Zmeiele, pentru interesul avansat al copiilor și adolescenților din Grivița pentru muzică.
Însă nevoia de comuniune și comunitate este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau cele două fenomene.
În unire stă puterea, zice tradiția străveche românească.
În unire stă puterea de a crea, de a zidi, de a trăi frumos.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Având norocul sau ghinionul, oricum crucea, unei închipuiri puternice, unei imaginații vii, când am auzit prima dată această variantă am izbucnit într-un râs puternic, pentru că mi-am închipuit fetele în cauză încercând să se uite la numele străzilor sau firme rămase cu ochii așa, adică în jos. ↩︎
  2. Variantă care mi s-a părut reușită, pentru că mi-am imaginat banda plimbându-se prin Chicago și, din întâmplare, ajungând în Africa Centrală. ↩︎
  3. Este evident că din istoria zborului la oricare popor, inclusiv din istoria aviației, fac parte fenomene astăzi prea mult neglijate, de la șoimărit sau învățarea prădătoarelor zburătoare (cu acvile, bufnițe, corbi etc.) și până la zmeie sau zburători de basm (precum vitejii care călăresc pajura). Indiferent că sunt fenomene concrete sau imaginare, ele fac parte din mentalul colectiv al dorului de înălțare, al dorinței de avântare tot mai sus. ↩︎
  4. Am ignorat și voi ignora variantele pornografie create în câteva medii, variante cel puțin dezonorante pentru realizatori și preluatori. ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (III)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

(prima parte)
(partea a doua)

Între multele pasiuni ale copiilor – și adulților – din Cartierul Grivița a fost, alături de citit (da, la modă în cartier și printre golani!) muzica.

Poate merită amintit și faptul că mulți dintre maturii din cartier cântau în corurile bisericilor din jur.. sau de mai departe1.
Sau că între vizitatorii casei străbunicilor din Strada Trotușului se aflau și cântăreți de operă.
Ori că locuitorii, iubitori de sport, erau și iubitori de artă, fie ea tradițională sau cultă.

Pe scurt, muzica era la ea acasă în Cartierul Grivița, și în interbelic dar și după aceea.
Mai mult sau mai puțin discret.

Printre altele, băieții de cartier aflați la nordul căilor ferate ce plecau din Grant către zările albastre aveau corurile lor și marii lor cântăreți.
Dar… și compozitori.

Cu părere de rău trebuie să mărturisesc faptul că dintre toate cântecele născocite – mai ales de băieții de pe Trotușului și Caraiman, dacă îmi aduc aminte bine – unul singur mi-a rămas în memorie.
Asta și pentru că este mai mult decât hazliu.
Și pentru că include felurite jocuri de care își poate da seama doar un om ce are unele cunoștințe generale.

Cântecul Bombyx Mori

Numele cântecului: Bombyx Mori
Autori: băieți din Cartierul Grivița, undeva în jur de 1950

Bombyx Mori
Bombyx Mori este-o bandă din Chicago
De bandiți și cartofori de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Pleacă ochii și privesc numai în jos.

Fetele nu le rezistă la privirea ce insistă
Pleacă ochii și privesc numai în jos.

Și-au plecat cu toți în Africa Centrală
Să vâneze tigri, lei și leoparzi.
Tabără-și făcură-n grabă
Și se puseră pe treabă
Și vânară la iuțeală câțiva lei.

Tabără-și făcură-n grabă și se puseră pe treabă
Și vânară la iuțeală câțiva lei.

Negrișorii, cei cu buzele umflate,
Auzind împușcături s-au speriat.
Și-n tam-tamurile groazei
Se-adunară ca să vază
Cine liniștea pădurii-a tulburat.

Și-n tam-tamurile groazei
Se-adunară ca să vază
Cine liniștea pădurii-a tulburat.

Ce să faci cu un pistol la mii de negri?
Mintea lumii noastre i-a călăuzit:
„Fuga este rușinoasă
dar e foarte sănătoasă!”
Bombyx Mori și-a luat gașca și-a fugit.

„Fuga este rușinoasă
dar e foarte sănătoasă!”
Bombyx Mori și-a luat gașca și-a fugit.

/

Cântecul Bombyx Mori, alcătuit în Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) în jurul anului 1950; interpretat în 2026 de C.J. (Dumnezeu să primească și mii de mulțumiri!).

Câteva lămuriri

Pentru a înțelege cântecul e nevoie să consemnăm câteva lucruri.

Întâi, că în Africa nu există tigri.
Acest lucru îl știau toți, de aceea au fost introduși tigri în vers: cântecul este o ironie la adresa multor slăbiciuni și patimi.

Apoi, că numele de Bombyx Mori a fost ales după mari dezbateri.
Mai mulți dintre copii erau pasionați de fluturi – și vizitaseră de multe ori expoziția de fluturi de la Muzeul Antim (și nu doar pe aceea!).
O primă propunere a fost Acherontia atropos, adică Fluturele Cap-de-Mort; un simbol potrivit pentru niște gangsteri.
Dar unde mai era hazul?

Așa că a fost ales numele Bombyx Mori, Fluturele de Mătasă (Mătase) cum era cunoscut la noi (în fapt o specie de molie).
Asta pentru că Bombyx Mori, deși are un nume „bombastic”, este de o mare blândețe.
Fapt binecunoscut pe atunci, când mătăsăritul – creșterea fluturilor de mătase și prelucrarea primară a textilului obținut – era foarte răspândit.

Versul al doilea a stârnit și el dispute, pentru că unii voiau „bandiți și pungași”, alții „golani și pungași” etc.
S-a preferat bandiți pentru ironia pleonastică
Cineva din familie stăruie că era golani și cartofori, nu bandiți și cartofori; este foarte probabil că în această privință creatorii nu au ajuns la un consens.

Expresia tam-tamurile groazei a fost ovaționată, deoarece toți au înțeles dublul sens: groaza negrilor față de împușcături, groaza bandiților față de tam-tamuri.

Foarte interesantă este imaginea finală, cu mintea lumii noastre i-a călăuzit.
La prima vedere era o ironie la adresa ”șmecherilor” din Chicago, puși pe fugă de negri (prezentați în România ocupată de Sovietici ca puternic persecutați de Americani – așa cum și erau în unele părți din SUA, ”amănunt” uitat de propaganda moscovită).
Această ironie corespunde cu propaganda antiimperialistă a vremii.
Totuși, era departe de a fi doar atât.
Expresia cheie, mintea lumii noastre, permite și o altă interpretare, puternic anti-sistem, de care creatorii erau foarte conștienți.

Două idei au stat la baza cântecului: orice naș își are nașul, respectiv în unire stă puterea.
Și, desigur, simțul umorului: să faci haz de necaz.

În negrișorii cei cu buzele umflate care puneau pe fugă invadatorii unii se recunoșteau pe ei înșiși – în epocă Românii fiind disprețuiți fățiș de Sovietici și ironizați pentru căciuli, pentru înălțime sau pentru orice alt caracter particular.

Melodia a fost inspirată, spunea tata, de desenele animate din cinematografe2.

Cântat în cartier, Bombyx Mori a fost dus mai departe prin drumeții, tabere, excursii și chiar prin cântare în pauzele de la școală.
Creatorii, unii în gimnaziu, alții în liceu, și-au răspândit opera.
Și aceasta a ajuns în toată țara.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Bunicii Gheorghe și Elena, profesori de liceu în interbelic și după Al Doilea Război Mondial, au făcut parte, alături de mulți alții, din Corul Bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil de pe Bulevardul Mărășești. Biserică la care și părinții Elenei, dar și ei, erau ctitori. Ridicată între 1935-1938, a fost una dintre iubirile Cartierului Grivița, alături de alte precum Sfântul Gheorghe Grivița și Sfânta Maria (Paroh. Patriarhul Miron) ↩︎
  2. Din păcate, nu am putut găsi o melodie similară în desene animate sau filme din epocă… ori de mai târziu. ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (II)

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

(prima parte)

Una dintre tradițiile de luptă ale Cartierului Grivița a fost Lupta cu Zmeiele.
Tradiția începe de la primele case și se aprinde cu putere după Al Doilea Război Mondial.

Desigur, zmeiele erau foarte răspândite pe atunci.
Din bețe, sfoară sau ață, lipici ori clei, bucăți de hârtie, carton sau pânză, copiii – și nu de puține ori, adulții – întocmeau cu drag felurite alcătuiri, mai mult sau mai puțin colorate.
Totul era bine gândit, de la cozile simple ori sofisticate, până la unele elemente de echilibru (incluzând uneori chiar o piatră ”de praștie” legată bine fie de un capăt al zmeului, fie atârnată de o sfoară scurtă).

Se înțelege, copiii mici învățau să întocmească zmeiele fie de la frații mai mari, fie de la alți băieți care aveau pricepere în asemenea meșteșug.
Unele zmeie… erau pentru fete.
Și erau făcute să nu se înalțe peste măsură, dacă băiatul era cuminte.
Dacă nu era cuminte, îl făcea puțin prea puternic, astfel încât fata să aibă nevoie de ajutorul său prima dată, și să îl potrivească din nou, ca să fie după puterile ei.

Cei mai pricepuți în înălțarea zmeielor, însă, aveau trei feluri de întreceri: două, pașnice, una, războinică.

Prima pe care o amintim este Câte de mult plutesc zmeiele1.
Este ușor de înțeles: câțiva băieți – uneori, mulți băieți – se adunau pe câmp, adică pe lângă Groapa lui Cuțarida ori dincolo de case, pe unde era vreun loc gol; și, punându-se la o depărtare anume între ei, ridicau zmeiele; cel care ținea cel mai mult în aer zmeul, câștiga.
Uneori, însă, nu putea să fie un câștigător: fie că se lăsa noaptea, și trebuia să meargă toți acasă, fie erau goniți de băieții mari sau de cine știe cine altcineva.
Se porneau, atunci, laude, schimburi de vorbe și chiar certuri, fiecare fiind încredințat că el ar fi câștigat.
Ceea ce, uneori, ducea și la mici bătăi, dar, mai des, la întreceri care să lămurească pretențiile.

A doua Întrecere cu Zmeiele era de obicei mai scurtă: cine putea să ridice zmeul cât mai sus într-un timp ales2.
De pildă, până șuiera trenul de ora X înspre localitatea Z – căci fiind aproape de linia ferată cunoșteau trenurile foarte bine și măsurau timpul după ele (ce-i drept, încă nu avusese loc schimbarea adusă de victoria comunistă, iar întârzierile trenurilor erau semnificative doar în vremuri cu zăpadă ori arșiță cumplită – când oricum nu se ridicau zmeie).

Întrecerea războinică era, evident, Lupta cu Zmeiele.
Aceasta era, de fapt, împărțită în întrecere și război.
Iarăși, fiecare dintre aceste părți putea să fie unu la unu sau pe cete.

De obicei Lupta cu Zmeiele avea ca țel prinderea ”zmeului dușman”, în așa fel încât să nu mai poată fi controlat de oponent.
Altfel spus, coarda zmeului propriu trebuia să se înfășoare peste coada și corpul zmeului advers, astfel încât să atârne ca o greutate de zmeul propriu și să poată fi adus la pământ.

Ca întrecere, Lupta cu Zmeiele să dădea în locuri alese prin bună înțelegere.
Putea să fie o stradă, de obicei într-o intersecție anume, putea să fie pe câmp.
Locații ca cea din urmă erau mai totdeauna alese dacă lupta era pe cete, chiar și dacă luptătorii erau doi la doi.
La încheiere, zmeul învinsului se întorcea la acesta. Dar, dacă existase o asemenea înțelegere, era dator să îl ajute pe învingător cu o treabă, ori să îi cumpere ”ceva bun” (și, desigur, foarte ieftin) etc. De multe ori, însă, înapoierea se făcea fără nicio condiție.

Aici trebuie amintit faptul că în afară de zmeiele pentru fete sau pentru copii, zmeiele luptătorilor aveau anumite însemne (precum culorile cozii sau cozilor) ce arătau atât apartenența de stradă, cât și chiar pe cea personală (nominală).
Acest lucru este esențial pentru a înțelege Lupta cu Zmeie ca război.

Războiul cu Zmeiele, cum i se mai zicea, începea printr-o provocare.
Putea să fie o provocare deschisă, adică o declarație de război, sau o provocare pe ascuns, numită și invazie ori atac.

O declarație de război se făcea, de o obicei, între cetele de băieți – numite mai târziu și găști – sau între străzi, ori, mai rar, între grupuri de străzi (de obicei câte două dacă erau mai lungi, și trei sau patru dacă erau mai scurte).
Dacă una dintre părți simțea că are prea puțini luptători, putea să facă o invitație de/la război prin care să ceară ajutorul altora, astfel încât să fie șanse egale pentru cele două tabere.
Urma fie întâlnirea pe un teritoriu ales, fie invazia unora pe teritoriul celorlalți, după cum se hotărâse în comun.

Pe de altă parte, provocarea pe ascuns – de multe ori unu la unu – se făcea prin surprindere: ”dușmanul” sau atacatorul intra în teritoriul celui cu care voia să lupte și își înălța zmeul (aici trebuie cititorul să își amintească de culorile și însemnele care arătau teritoriul de care aparținea zmeul!).

Ridicarea zmeului străin era o declarație de război, la care trebuia să răspundă cel mai bun luptător cu zmeul din apropiere… sau următorul care era disponibil.

Existau și provocări pe ascuns în care atacatorii ridicau mai multe zmeie. Acțiune la care, desigur, se răspundea pe măsură.
În asemenea situații, însă, atacatorii erau supuși unui risc, pentru că apărătorii aveau dreptul să sară la luptă chiar dacă erau mai mulți.

În toate formele de Război cu Zmeiele ceea ce era capturat rămânea capturat.

Exista însă și posibilitatea răscumpărării, care adesea se negocia îndelung.

Cei mai urâți în toate aceste jocuri erau distrugătorii (distrugătorii de zmeie).
Aceștia erau băieți care foloseau lame de ras ori prețioasele și rare cioburi de sticlă (de obicei folosite de copii pentru confecționarea de bile de sticlă sau lupe). Acestea erau puse într-un anume loc de margine al zmeului – sau în mai multe, pentru cine își permitea un asemenea lux –, mai rar chiar pe sfoara zmeului, într-un anume loc, fiind folosite pentru a distruge zmeul inamic (zmeiele dușmane), ori pentru a le face pierdute (sau să se prăbușească) prin tăierea corzii (sforii).
Replicile la asemenea acțiuni erau uneori violente, dar de multe ori se aliau mai mulți luptători cu zmeiele care prindeau „zmeul criminal”, aducându-l la pământ.
Unde, după caz, era arătat părinților împricinatului – ceea ce ducea la dureroase și îndelungate pedepse –, ori (sau, după prezentare!) era ars ceremonial pe cine știe unde.

O a patra întrecere, mult mai rară și mai primejdioasă, era În Vânt sau Întrecerea în Vânt, când cei mai buni zmeiari (după o denumire probabil foarte locală), încercau să țină un zmeu ridicat în vânt puternic și mai ales capricios.
Primejdia de a-și răni mâinile era aici mai mare decât la Zmeu sus, iar admiratorii foarte puțini. În schimb zmeiele erau mai mereu distruse de asemenea întreceri, iar învingătorul primea doar mulțumirea că a câștigat (și palmele și degetele zdrelite).

Foarte multe dintre victorii erau sărbătorite la un focușor, încins pe ascuns pe câmp sau în groapă, ori prin alte adunări în care, dincolo de lăudarea celor mai buni, se cântau felurite cântece.
O bună parte dintre ele alcătuite chiar de talentele locale ale Cartierului Grivița.
Așa cum era Bombyx mori, asupra căruia ne oprim mai departe.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Numită, această întrecere, și Ținere, Întrecere de Ținere, Concurs de Ținere, Plutire, Întrecere de Plutire etc. ↩︎
  2. Avea mai multe nume, precum Cât mai sus, Zmeu sus, Întrecere de Înălțare, mai târziu și Concurs de Înălțare etc. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. III. Karl Marx despre ”Problema evreiască”

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(prima parte)
(a doua parte)

Rămăsesem la faptul că avem în Karl Marx o poziție excepțională pentru a înțelege dacă sistemele de Stânga sunt pro sau anti iudaice, sunt pro sau anti semite.
Căci Karl Marx este de origine evreiască – prin amândoi părinții! – și, totodată, unul dintre cei doi părinți fondatori ai Comunismului (alături de Friedrich Engels).

Tot excepțional pentru clarificarea lucrurilor este existența unui material realizat de Karl Marx intitulat Zur Judenfrage, adică Despre problema evreiască.
Materialul a fost publicat în Februarie 1844 în ceea ce se dorea a fi o revistă (un anuar), denumită Deutsch–Französische Jahrbücher (Analele Germano-Franceze), dar care a apărut o singură dată, atunci în Februarie 1844, la Paris, printr-o colaborare între Karl Marx și Arnold Ruge.

Textul se vrea un răspuns la textul lui Bruno Bauer, Die Judenfrage (Problema evreiască), apărut în Braunscheweig un an mai devreme (adică în 1844).

Ca toate textele lui Marx (și Engels, și alții) Zur Judenfrage prezintă un sistematic rasism cultural: ”creștinismul” este văzut strict prin elemente ale istoriei și spiritualității vest-europene, Ortodocșii, Bisericile Orientale și alte forme fiind ori ignorate, ori tratate cu un dispreț funciar1.
De asemenea, materialul cuprinde o serie de prezumții de Stânga ce nu rezistă unei analize logice2, o serie de contradicții organice și altele asemenea.
Dar ceea ce este clar pentru un cititor obiectiv – incluzând prezența dogmelor de Stânga în paralel cu combaterea ”religiilor” – este doar doctrină absolută pentru Marxiști.

Și, mai mult, nu ne interesează aici o analiză a textului, ci doar punctarea poziției lui Karl Marx față de Evrei.

În Despre problema evreiască (Zur Judenfrage) Karl Marx identifică Iudaismul, in corpore, cu economia de piață – sau, după terminologia folosită de el, cu capitalismul.
Și Karl Marx afirmă că pentru victoria ideologiei sale (numită de el, mai târziu, Comunism) este nevoie de dispariția Evreilor.

Acest îndemn la genocid cuprinde două elemente:

  • genocidul religios și cultural; Karl Marx cere desființarea Iudaismului și ca religie, dar și ca sistem cultural, declarând Iudaismul ca fundamental opus valorilor de Stânga
  • genocidul fizic; apelul repetat la revoluția violentă, care să șteargă orice opoziție, este legat în text direct de ceea ce Karl Marx vede ca nevoia dispariției Evreilor pentru victoria Comunismului (numit în text Emancipare Socială)

Altfel spus, Karl Marx este primul ideolog și prima celebritate din istorie care cere exterminarea Evreilor.3

Și, pentru cititorul care se îndoiește de această realitate, vom oferi câteva citate din Karl Marx, politicianul și ideologul comunist atât de lăudat de Uniunea Europeană și nu numai.
Astfel încât cititorul să poată vedea în ce măsură aceste citate sunt sau nu anti-iudaice sau antisemite.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. De pildă, Karl Marx amintește în treacăt de situația din America de Nord, însă tratează subiectul cu un dispreț explicit: „pentru noi, statele nord-americane sunt numai un exemplu momentan. […] în America de Nord, dominația practică a iudaismului asupra lumii creștine a ajuns să se exprime la modul normal și clar […] Infinita fragmentație a religiei în America de Nord, de exemplu, îi acordă chiar din exterior, forma unei afaceri strict individuale.” etc. ↩︎
  2. De pildă, Karl Marx declară că statul este perfect (dar, în același timp, că trebuie să lupte împotriva cetățenilor de alte păreri decât ale statului, până la eliminarea lor sau la supunerea față de doctrinele de stat), că religia este intrinsec negativă (deși înseși pozițiile sale, deși pretins ancorate în realitate, includ nenumărate distorsionări ale realității spre a masca faptul că sunt convingeri religioase), că etnicitatea este intrinsec negativă (deși în multe locuri laudă specificul național al unora sau altora) etc.
    Una dintre absurditățile marxiste cele mai teribile, prezentă și la Bruno Bauer, dar și la majoritatea autorilor de Stânga, este convingerea că „Atunci când nu există religie privilegiată, nu mai există nici o religie. Negând puterea exclusivă a religiei, ea nu va mai exista.” (Bauer, op.cit.:66), încuviințat repetat de afirmațiile lui Karl Marx și în op.cit., dar și în altele. În realitate, Credința Creștină (Biserica, religia creștină etc.) a apărut fără să aibă vreun privilegiu, ba chiar prigonită de la început. Realitate prezentă nu doar în Romania (Imperiul Roman), ci și în Persia, Armenia, Georgia, India etc. Fapte, fapte concrete, care anulează orice valoare de adevăr a dogmei stângiste pe care am citat-o.
    Ridicol este faptul că oameni profund religioși, comunități profund religioase, existau în vremea respectivă (mijlocul secolului al XIX-lea) inclusiv în țările cucerite de doctrina de Stânga, precum Țările de Jos, Franța ori Spania.
    Inclusiv în America amintită de Karl Marx. Și aici, unde este nevoit să constate contradicția, Marx apelează la pretenția că „fragmentația religiei” din America este echivalentă cu lipsa religiei, un sofism izbitor. ↩︎
  3. Un cunoscător al istoriei mainstream va protesta, amintind de Aman din Agag (Haman Agagitul) (sec. V î.Chr.), de Petru Eremitul și Contele Emicho (1096 d.Chr.), de Regele Eduard I al Angliei ori de Bogdan Hmelnițki (1648-1657). Însă Aman (Haman) a vrut exterminarea Evreilor din Persia dintr-o ranchiună personală; deși intenția sa este genocidară, ea s-a bazat nu pe o doctrină antisemită, ci pe ura față de Mardoheu. Petru Eremitul și Contele Emichio au avut ca intenție expulzarea Evreilor din Europa; acțiunea a dus, într-adevăr, la Masacrele din Renania, dar, fără a nega vreo clipă răutatea lor, acțiunile au fost locale (și riguros personale); mai mult, ele nu au avut la origine personalități de prestigiu, cu atât mai puțin ideologi de talie mondială, și nu au vizat, din fericire, Evreii ca întreg. Regele Eduard I al Angliei (1290) a emis Decretul de Expulzare (a Evreilor) în urma acuzațiilor de cămătărie (care era ilegală) aduse de nobilime, cu mulți martori. Gestul, prin urmare, nu a fost unul ideologic, ci o sentință de așteptat pentru un proces trucat. În sfârșit, cumplitele masacre organizate de Bogdan Hmelnițki au ținut, paradoxal, nu atât de o ideologie particulară, ci de faptul că Evreii sprijineau structurile polone ce oprimau pe Ortodocși în general și pe Cazaci în special. Oricât de absurd pare, masacrele organizate de Hmelnițki au ținut de ceea ce acesta și însoțitorii lui, sub influența Rusiei, considerau a fi o „mișcare de eliberare”. Pe scurt, oricât de abominabile sunt intențiile sau acțiunile de acest fel, ele nu întrunesc cele trei elemente care definesc gândirea și acțiunile lui Karl Marx: ideologie care proclamă necesitatea dispariției Evreilor, vizarea Evreilor in integrum, autor celebru la nivel internațional sau mondial. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. II. Paradigma Karl Marx

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(partea întâi)

În prima parte am ajuns la problema clarificării unei întrebări:

În ce măsură sistemele politice de Stânga sunt fundamental anti-iudaice sau antisemite ori nu?

Am amintit pe scurt de Stalin1, care încă în 1913 publica o lucrare (Marxismul și problema națională2) în care prezintă Evreii drept o „națiune pe hârtie”, îi desparte în felurite „grupuri etnice” după locul în care se află, îi consideră parte a aceea ce trebuie să dispară.
Și că această doctrină a avut consecințe practice puternice – asupra cărora voi reveni mai jos, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dar, ne întrebăm, de unde această poziție a lui Stalin?

Și, dacă mișcările de Stânga erau ale Evreilor, cum de nu a fost eliminat Stalin după exprimarea unei asemenea doctrine?

Pentru a înțelege atât poziția lui Stalin, cât și a Comuniștilor care, în masă, au aprobat afirmațiile sale, trebuie să revenim o clipă la primul cuvânt din titlu: Marxismul.
Denumire pentru doctrina profesată de Karl Marx.

Acesta fiind un excelent punct de plecare în lămurirea adevărului:

  • părinții lui Karl Marx erau Evrei care se creștinaseră
  • părinții lui Karl Marx erau Evrei ce păstrau legături frumoase cu conaționalii care țineau de o ramură sau alta a Mozaismului
  • părinții lui Karl Marx i-au asigurat acestuia resursele financiare ce i-au permis lui Karl Marx să nu muncească niciodată pentru a trăi și să se ocupe de filosofie, politică și altele asemenea
  • Karl Marx este, alături de Friedrich Engels, unul dintre cei doi părinți ai Comunismului clasic (Comunismul Marxist ori, pe scurt, Marxismul)

Altfel spus, Karl Marx este și de origine evreiască, și unul dintre cei doi părinți fondatori ai Comunismului.

La prima federe, după aspect, ar părea că acest fapt susține ideea că sistemele de Stânga și mai ales Comunismul au fost create de Evrei pentru Evrei.

Dar, păstrându-ne obiectivitatea, să trecem de aparențe!

Și să vedem care a fost poziția lui Karl Marx (1818-1883) față de Evrei!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, partea următoare)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Numele original al acestuia este Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, porecla fiind Koba (a se vedea și nota următoare). Își va schimba numele întâi în Iosif Vissarionovici Djugașvili, pentru ca în 1913 să își ia numele de Stalin (Oțel). Sub acest nume a făcut parte din conducerea URSS în timpul lui Lenin, sub acest nume a condus Uniunea Sovietică, sub acest nume și-a publicat majoritatea lucrărilor (și și-a republicat lucrările mai vechi), sub acest nume este global cunoscut astăzi, deci pe acesta îl folosim. ↩︎
  2. În original Марксизм и национальный вопрос (Marcsizm i naționalinâi vapros), în revista Просвещение (Proseveșcenie), Nr. 3-5, Petrograd, 1913. Semnătura din acel an a fost К. Сталин (K. Stalin), marcând atât trecerea la numele Stalin, cât și păstrarea pentru o vreme a poreclei (supranumelui) Koba. Se spune că lucrarea a fost scrisă între sfârșitul lui 1912 și Ianuarie 1913 (la Viena).
    Prima traducere în limba română a fost Marxismul și chestiunea națională (1913), de I. V. Stalin, Издательство Литературы на Иностранных Языках (Editura în Limbi Străine), Moscova, 1945, ca parte a procesului de impunere a doctrinei comuniste în România ocupată. Comuniștii din România o vor reedita în același an și în următorii, schimbând titlul în Marxismul și problema națională (sub care apar celelalte ediții). Ultima ediție de sine stătătoare în limba română este Marxismul și problema națională, de Iosif Vissarionovici Stalin, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952. ↩︎