Din binefacerile stăpânirii ungureşti în Ardeal. 1940-1944, document

Pentru cei care vor să ştie adevărul, o carte document:

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Documente/Documente-Perioada-contemporana/Teroarea-horthysto-fascista-in-nord-vestul-Transilvaniei-1940-1944.html

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 2. RÂNDURI DE LA ÎMPĂRATUL IOSIF al II-lea

Ţara [Ardealului n.n.] este fără îndoială frumoasă şi bună, însă îi trebuie ajutor; paleativele sunt sigur neîndestulătoare, dat fiind că sunt şi suflete atât de corupte. Este aici atâta neîncredere, bănuială, spirit de intrigă, care domină cu desăvârşire; nobilimea ungurească nu se îngrijeşte de nimic mai mult pe lume decât de veniturile ei şi de ceea ce poate să-i îngusteze privilegiile. Ce-i pasă de ce este drept sau de ce este nedrept! Merge atât de departe pe cât se poate întinde şi, ca urmare, suge pe supuşii ei şi vrea să dispună de dânşii după bunul plac. De aceea ar face orice altceva decât să îşi recunoască vreo scădere – acest lucru este, mai ales pentru Unguri, un subiect îngrozitor. Iobagul este un sclav al stăpânului său: el nu posedă vreo resursă, el trebuie să slujească mult sau puţin, unde şi cum vrea placul stăpânului său. […] Aceşti săraci supuşi Români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt cei maltrataţi de fiecare, fie că este Ungur sau Sas, fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Aşa încât soarta lor, când se uită cineva bine, este vrednică de toată mila. Şi este de mirare că atât de mulţi dintre oamenii aceştia există acolo [în Ardeal n.n.] şi nu au fugit cu toţii. […] Naţiunea [română n.n.] este, de fapt, cu adevărat isteaţă, şi starea ei vine cu siguranţă numai din nenorocirea pe care o suferă.

Merită amintit că Iosif al II-lea a stăpânit Imperiul Austriac între 1765-1790. Născut la Viena, unde va şi muri, a avut parte de o educaţie occidentală, şi catolică, dar şi cu puternice influenţe ale iluminismului german. Era, prin urmare, cu totul necunoscător al spiritualităţii româneşti în particular şi al celei ortodoxe în general, prejudecăţile sale în acest domeniu fiind, iniţial, cele ale Apusului. Informaţiile sale privitoare la corupţia profundă a administraţiei şi nobilimii ungureşti şi săseşti din Ardeal vin, ca urmare, nu din vreo sursă străină: ele ţin de contactul direct al împăratului Iosif al II-lea cu acestea!
Pe de-o parte, în eforturile de conducere a Ungariei, Banatului, Ardealului etc. el are de-a face, constant, cu administraţia şi nobilimea ungurească şi săsească a acestora. Pe de altă parte, vizitează aceste ţări şi intră, sistematic şi încăpăţânat, în contact cu populaţia. Ia legătura cu ţăranii Unguri, Români, Slavi etc. şi luptă să cunoască realităţile concrete ale societăţii, ale vieţii, ale economiei etc.
Prin urmare, corupţia profundă, aroganţa patologică şi mania stăpânirii dictatoriale, sălbatice, pe care le vede la nobilii Unguri şi Saşi constituie nu o prejudecată sau un subiectivism ci, dimpotrivă, o tristă constatare personală.
Acest lucru trebuie subliniat cu atât mai mult cu cât Ungurii au avut şi au o manie extremă în a respinge cu furie absolut orice critică ce li aduce (chiar şi de ai lor). Această atitudine face ca orice fenomen de corupţie, de aroganţă faţă de subalterni şi slugărnicie faţă de superiori, de purtare dictatorială etc. să fie definit de Ungurii din România drept „bizantinism”, „balcanism”, „miticism” (de la „Mitică”, nume peiorativ dat de şovinii Unguri tuturor „Românilor de peste munţi”). Şi sunt o serie de îndoctrinaţi maghiar, de semi-maghiarizaţi sau maghiarizaţi de origine română, ce preiau asemenea texte şovine drept adevăruri. În realitate însă, după cum se poate vedea şi în această mărturie – şi în nenumăratele fapte ale liderilor maghiari de ieri şi de azi – corupţia, aroganţa, şovinismul, cruzimea etc. au caracterizat nobilimea ungurească în mod constant, de la Ştefan Voiteh până astăzi. Paradoxal pentru prejudecăţile extremismului maghiar, excepţiile sunt constituite în primul rând chiar de către Ungurii de religie ortodoxă, ori puternic influenţaţi de Ortodoxie; ceea ce combate total etichetările amintite.

Mai merită subliniat faptul că împotriva pretenţiilor rasiste ungureşti şi săseşti, pretenţii de „binefăcători” şi „civilizatori” ai „înapoiaţilor Valahi”, stă categoric şi această mărturie a lui Iosif al II-lea. Dimpotrivă, el arată în cel mai categoric mod că starea „înapoiată” a Românilor din Ardeal se datorează corupţiei şi despotismului unguresc şi săsesc, dar mai ales unguresc.

Deşi ca o paranteză, poate fi de folos să amintim că Iosif al II-lea a fost el însuşi un persecutor al Ortodoxiei. El a interzis trecerea Catolicilor la Ortodoxie, chiar şi atunci când aceasta însemna de fapt revenirea la Ortodoxie după o convertire forţată. Aceasta, adică forţarea trecerii la Catolicism sau Protestantism, fiind o practică tradiţională a Ungurilor şi Saşilor, moştenită încă de la genocidarul Ştefan Voiteh (care a masacrat nobilii Unguri ce ţineau de Ortodoxie sau de religia şamanică a vechilor Maghiari, refuzând convertirea la Catolicism). Iosif al II-lea a respins folosirea pe mai departe a convertirii forţate şi a discriminării religioase extreme, încercând să instaureze un climat ceva mai moderat – cel puţin pe hârtie, deşi practic nu s-a putut aplica decât parţial voinţa sa. Rândurile sale despre Români şi starea lor, despre corupţia profundă a societăţii ungureşti şi săseşti – care conducea Transilvania în epocă – devin astfel o mărturie cu atât mai puternică. 

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă