Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Seniorii războiului în lumea dacică – sau Despre Istoria Românilor cu dor de adevăr

Am vorbit deja despre lucrarea Dacorum Falces a lui Cătălin Borangic. O lucrare de excepţie, de ajuns pentru a plasa pe cineva în istoria istoriografiei europene şi româneşti.

Astăzi mă opresc la Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean, scrisă de acelaşi specialist, Cătălin Borangic. Apărută la Editura ISTROS a Muzeului Brăilei „Carol I”, în 2017, cartea este tipărită profesionist, pe hârtie bună, cu imagini clare. Hărţile, fotografiile, desenele sunt toate foarte clare, dând un uriaş plus de valoare acestei opere. Amatorismul tipografic ce scade valoarea multor lucrări ştiinţifice bune lipseşte aici; avem în schimb, după cum am spus, o execuţie tipografică de foarte bună calitate. O situaţie fericită din toate punctele de vedere.
Pentru că şi din punct de vedere istoric şi literar Seniorii războiului… este o realizare de foarte bună calitate. Prefaţatorul, reputatul specialist Valeriu Sîrbu, consemnează, esenţial:

Parcurgerea volumului ţine mereu trează atenţia şi curiozitatea cititorului, provoacă la un efort de gândire şi memorie, prezintă „secvenţe vii” din viaţa, preocupările şi temerile războinicului.” [Borangic, 2017:8]

Afirmaţii perfect adevărate. De unde şi nevoia de stăruinţă în citirea acestei lucrări, ba chiar de întoarcere, de recitire.

Intru aici într-un subiect cumva personal, subiectiv.
Este foarte greu pentru un autor atunci când aşteaptă o părere despre lucrarea sa şi aceasta întârzie. Ca urmare, trebuie să îmi cer scuze pentru ceasul înaintat al unei recenzii mult întârziată. Desigur, ca să nu îmi asum toată vina, voi spune că o parte însemnată aparţine autorului. Cartea Seniorii războiului în lumea dacică nu este, categoric, o lucrare simplă. Nu este o lucrare asupra căreia să te pronunţi grăbit – decât, eventual, dacă ai exact aceleaşi păreri cu autorul sau, dimpotrivă, dacă părerile personale îţi sunt atât de dragi încât nu accepţi nicio nuanţă sau părere diferită. Dar atunci când eşti într-adevăr interesat să auzi ce spune celălalt, atunci când citeşti o carte de istorie spre a vedea cum vede celălalt, lucrurile se schimbă. Şi cu cât este mai complexă şi mai completă lucrarea, cu atât este mai captivantă. Şi, într-adevăr, Seniorii războiului în lumea dacică este o carte captivantă.

Literar, este scrisă într-un limbaj de specialitate accesibil. Citind-o şi recitind-o, m-a făcut să mă bucur de o seriozitate a abordării însoţită de o claritate deosebită a exprimării. Sunt, amândouă, destul de rare, dar împreună înseamnă mult mai mult decât o cumulare de calităţi.

Ştiinţific, lucrarea uneşte obiectivitatea şi subiectivitatea corectă [terminologia mea n.a.]. Obiectivitatea, pentru că în limitele a sub 600 de pagini (puţin pentru tema lucrării) se izbuteşte atât prezentarea tuturor faptelor – izvoare arheologice şi istorice, hărţi, analize celebre etc. – cât şi a teoriilor ştiinţifice. Expresia subiectivitate corectă poate să işte nedumeriri. Poate subiectivismul să fie corect? Da, poate, atunci când reprezintă adoptarea uneia dintre ipotezele real posibile în contextul unei informaţii limitate. Or, în domeniul lumii dacice, mai ales din secolele I î.Chr. – I d.Chr. (dar chiar şi înainte şi după această epocă), foarte multe informaţii sunt exact atât de puţine cât să atragă atenţia asupra existenţei unor nuanţe, fapte, împrejurări etc. fără a oferi o imagine sau explicaţie clară. Ignorarea acestori informaţii, nuanţe, fapte, împrejurări etc. este o soluţie practicată de unele lucrări – mai ales dacă vor să dea lumii tabloul a ceea ce se ştie sigur. Lansarea în ipoteze fantastice – tipică dacismului protocronist, de pildă – este altă alegere. Cătălin Borangic optează pentru o variantă mai grea, aceea a subiectivităţii corecte. Mai exact, folosind ceea ce se ştie despre Dacia, Geţi, Daci, Moesi, Traci etc. alege, pentru zonele neclare, dintre ipotezele posibile pe cele care i se par a construi cel mai coerent tablou.

Seniorii razboiului 01.jpg

Prefaţatorul cărţii, reputatul Valeriu Sîrbu, declară la un moment dat:

Apreciem că mai multe puncte de vedere exprimate în acest capitol nu au o susţinere documentară suficientă, deci sunt dificil de acceptat” [Borangic, 2017:7].

Este adevărat. Multe din punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică sunt construite în locuri în care documentaţia este fragilă. Dar, ca om pasionat de analiza critică a oricărei expuneri ce îmi atrage interesul, vreau să subliniez următoarele:
Dacă punctele de vedere exprimate de Cătălin Borangic sunt dificil de acceptat, sunt şi foarte greu de respins argumentat!
Pentru că, pe baza materialului existent, autorul construieşte un probatoriu extrem de credibil! Feluritele ipoteze şi teorii adoptate de istoricul şi arheologul transilvănean pot să pară fragile luate în parte, dar nu ca întreg! Aici este punctul în care Seniorii războiului în lumea dacică devine o lucrare extraordinar de captivantă! Nu doar datorită exprimării clare, însetată de adevăr, care captează cititorul, ci şi datorită viziunii integratoare, datorită efortului titanic, profesionist realizat, de aşezare a tuturor elementelor într-un tablou coerent.
Acest efort îl duce pe autor, nu rareori, la intuirea – sau, mai corect, deducerea logică a – adevărului în specialităţi care nu îi aparţin. Ca singur exemplu, pentru mine revelator, voi da o notă (nota 593, p. 109 a lucrării). Notă privitoare la grinzile din lemn care, cu capetele în coadă de rândunică, legau cei doi parapeţi din piatră într-un murus dacicus. Nota apare în mijlocul frazei

În mod natural, după un timp, grinzile de lemn putrezeau, dar cu cât acest timp era mai lung [nota n.n.], cu atât tasarea naturală a zidăriei compensa împingerile laterale şi zidul rămânea stabil…” [Borangic, 2017:109].

În locul pe care noi l-am marcat prin „[nota n.n.]” apare indicaţia „593” care duce la textul din subsol ce spune:

Nu există un studiu în acest sens, dar este greu de crezut că nu se aplicau proceduri de întârziere a descompunerii lemnului, fie prin tehnici de recoltare care ţineau cont de perioada de vegetaţie a arborilor, timpi de uscare specifici, călire termincă, pelicularizare cu răşini, bitum etc.

Ca etnolog, am simţit o satisfacţie deosebită faţă de această notă.
În toate culturile lemnului există reguli foarte puternice privitoare la recoltarea lemnului, astfel încât acesta „să nu sufere”, „să nu fie verde” etc. Exprimarea „să nu sufere”, privitoare la recoltarea lemnului, a fost privită cu dispreţ – „superstiţie populară” – vreme de secole; chiar şi astăzi unii o tratează cu dispreţ. Însă între timp s-a dovedit ştiinţific existenţa unor reacţii biologice puternice ale plantelor la factorii de agresiune. Reacţii care, printre altele, scad calitatea lemnului recoltat şi duc la probleme de creştere în copacii rămaşi. Din acest punct de vedere culturile lemnului au dovedit o capacitate de observaţie ştiinţifică ce a depăşit aşteptările epocilor modernă şi contemporană şi a îndreptăţit rigurozitatea recoltării lemnului. La noi, la Români, în afară de lemnul de foc, aflat în afara subiectului, lemnul de lucru se recolta totdeauna iarna, mai ales în luna Ianuarie (de obicei între 8 şi 29 Ianuarie). Din punct de vedere biologic intervalul corespunde epocii de maximă reducere a umidităţii din lemn şi a activităţii biologice a ţesuturilor. Cu membrana îngroşată într-o stare apropiată cumva de aceea de spor (cea mai rezistentă formă a celulei), celulele vegetale au, în perioada amintită, o rezistenţă şi elasticitate net superioare celei din alte perioade ale anului. Seva este puţină şi foarte densă, o densitate şi mai mare existând în citoplasma celulelor. Ca urmare, este cel mai potrivit moment pentru recoltare. Asemănător Românilor, Lituanienii sau Finlandezii (Suomi), precum şi alte popoare apropiate de pădure, practică recoltări tradiţionale ce ţin seama de ciclul biologic al copacilor datorită unei experienţe populare străvechi.
Până chiar în secolul XX Românii au practicat pe o scară foarte largă tratarea lemnului prin procedee tradiţionale. De la folosirea unor gudroane de lemn – extrase mai ales la producerea cărbunelui din lemn, esenţial până acum cca. 100 de ani – şi până la aceea a „udului vitelor” (descrisă şi de regretatul Ioan Alexandru), meşterii populari aveau tot felul de mijloace specifice de îmbunătăţire a calităţii lemnului.
Rezistenţa de sute de ani a construcţiilor româneşti tradiţionale din lemn este o mărturie a calităţii acestor metode. Nici insectele, nici ciupercile, nici umiditatea nu atacă uşor acest material. Este nevoie de 80-120 de ani pentru a începe să fie serios afectat lemnul mai puţin tratat, pentru cel bine tratat fiind nevoie de 3-4 secole, uneori mai mult. Este o rezistenţă pe care chiar şi materialele moderne o pot invidia.
Faptul că tehnici similare existau la Celţi, Romani şi Traco-Iliri este destul de clar. Avem şi unele mărturii istorice, dar mai ales faptul, din punct de vedere etnologic esenţial, că orice cultură a lemnului cu vechime are tehnici bine stabilite de recoltare şi tratare a lemnului. Ceea ce face obligatorie existenţa lor şi la Daci, a căror legătură cu pădurile, cu munţii şi cu lemnul a fost bine documentată de-a lungul timpului.
Din acest punct de vedere, chiar şi în lipsa unei abordări etnologice, Cătălin Borangic intuieşte – sau, mai corect, deduce – contextual un adevăr ce constituie o parte importantă a tabloului culturii dacice.
Fenomen care, după cum am arătat, se repetă de-a lungul lucrării.

Nu presupunem infailibilitatea lucrării sau a teoriilor şi ipotezelor adoptate de Cătălin Borangic în Seniorii războiului în lumea dacică.
Mi se pare evident că textul ar avea de câştigat prin împărţirea unor fraze prea lungi în câteva mai scurte. Este dovedit că cititorul modern rareori poate urmări fraze mai lungi de 17, maximum 20 de cuvinte. Undeva începe să piardă sensul. Împărţirea în fraze mai scurte constituie pentru el un ajutor valoros. Reflexul cărturăresc al frazelor lungi este, din perspectiva recepţiei populare, păgubos.
În secţiunea dedicată zeilor şi practicilor religioase lipsesc Orfeu şi orfismul. Existenţa celor două ramuri orfice – războinică şi pasivistă –, legătura dintre Orfeu şi lebădă, respectiv dintre Apollo şi muzică, iată doar câteva puncte pe care le-aş fi dorit măcar atinse în această prezentare. Mai ales că este vorba despre o dimensiune mistică extrem de complexă; o legătură cu care păstrează corespondenţe şi mistica marţială a Românilor. Menţiunea se impunea, mi se pare, în paginile despre clerul dacic [Borangic, 2017:433-434 ş.u.].
Diferenţierea juntei militare din Imperiul Roman al secolului al III-lea „pe fond etnic (tracic, iliric, dacic)” [ibidem:475] mi se pare în directă contradicţie cu faptele istorice. Acestea atestă o unitate etnică (adesea şi religioasă) între militarii (scito-)traco-iliri, diferenţieri etnice nefiind înregistrate între aceştia. Constantin cel Mare, născut în Dacia Aureliană, tatăl acestuia, Constantin cel Verde, născut în Iliria, Galeriu, născut în Dacia Aureliană, sau Marcus Aureolus, născut în Dacia Traiană, fac parte, în mod clar, din aceeaşi juntă militară; juntă care punea şi schimba împăraţii în epocă. Luptele dintre ei nu apar pe fond etnic, adesea nici măcar religios, ci în urma unor motive personale, a unor conjuncturi de interese etc. Chiar şi istoricii care le sunt ostili sau favorabili îi includ, etnic, în acelaşi grup, despărţindu-i doar moral sau religios, după caz.
Sunt, iată, doar câteva note despre posibile îmbunătăţiri ale lucrării – desigur, din perspectiva mea, posibil subiectivă.
Dar asemenea observaţii sunt marginale comparativ cu tabloul uriaş realizat de Cătălin Borangic. Corecte sau nu (să păstrăm un maximum de obiectivitate!), ele constituie cel mult retuşuri, dovedind astfel valoarea operei monumentale realizată de cercetătorul din Alba-Iulia. Care izbuteşte să propună soluţii credibile, în multe cazuri provocând setea de noi cercetări documentare şi arheologice – şi cât de bine ar fi să fie resimţită această sete la nivel naţional, inclusiv în conducerea Statului!

Nu pot să nu subliniez deschiderea de gândire şi prezentare a autorului. Dacă amintim că motto-urile variază de la Euripide la Orson Scott Card se poate crede că acestea sunt o simplă formalitate. Însă cel care citeşte lucrarea se va convinge că, într-adevăr, este o carte de istorie şi arheologie gândită în spiritul străbun al lui homo universalis. Dacii, în general, şi clasele războinice ale acestora, în particular, sunt vii în această lucrare.
Pentru cei care au citit geniala carte Seniorii războiului, de Gerard Klein, cartea Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, reprezintă un transfer în realitate cu atât mai fascinant cu cât este realitatea Străbunilor noştri. O realitate pe care în lucrarea lui Cătălin Borangic „aproape o atingi”.

A fost o vreme în care Românii priveau spre alte culturi cu deschidere şi discernământ. Deschiderea, dependentă de discernământ, iar acesta de mulţi factori. Dar existau: deschiderea, discernământul şi interdependenţa dintre cele două. Ultimele secole au distrus Cultura Română Veche1 şi au transformat Românii în Românofoni. Adică în nişte oameni vorbitori ai unui grai cam românesc, deşi împestriţat cu vorbe şi forme snoabe – de la franţuzisme sau rusisme la americanisme, după modă. Oameni care sunt, după acte, „cetăţeni Români” (deja o formă lingvistică străină), dar care au în cel mai bun caz goluri uriaşe în cunoaşterea Istoriei Românilor, a limbii române, a culturii profunde etc. Şi care, firesc, sunt măcinaţi de golul ruperii de Străbuni, aşa cum un om care nu şi-a cunoscut părinţii poartă durerea golului ruperii de aceştia.
Ca urmare, s-au ivit de-a lungul vremii tot felul de constructe istorice. Menite să-i convingă pe Românofoni să se desprindă cu totul de moştenirea lor. Şi, pentru a-i atrage, oferta a fost totdeauna „glorioasă”. Latinismul catolic, în forma stranie (şi străină adevărului) promovată de (Greco-)Catolicism a fost primul construct modern. A urmat elenismul valah, în sud. Apoi dacismul iniţiat de Rusia şi Austria2. După 1944 apare slavo-dacismul ocupaţiei sovietice, urmat de traco-dacismul ceauşist. „Oferta” explodează după 1989, mai ales prin anumiţi securişti din ţară şi străinătate, care duc mai departe deznaţionalizarea ceauşistă, însă pe liniile noilor lor stăpâni – mai orientali, mai apuseni, mai sudici, mai nordici; după caz.
În tot acest haos au existat şi există cercetători, istorici, etnologi, arheologi care au muncit şi muncesc pentru cunoaşterea Istoriei Românilor – şi Culturii Române Vechi – aşa cum a fost. Printre cele mai cunoscute nume se află Virgil Cândea, Alexandru Barnea, Sabina Ispas, Mihail Diaconescu, Ioan-Aurel Pop etc., etc. În afară de munca sârguincioasă, sistematică, cei care fac parte din această linie nobilă sunt caracterizaţi şi de aceeaşi combinaţie de discernământ şi deschidere pe care o aveau şi Străbunii. O combinaţie care deşi nu poate garanta infailibilitatea – un vis imposibil pentru om – cel puţin garantează o solidă ancorare în adevăr.

Seniorii războiului în lumea dacică, de Cătălin Borangic, este o lucrare ce captează cititorul şi provoacă pe cercetător şi gânditor. Prezentarea de faţă este extrem de sumară şi nu acoperă nici pe departe bogăţia operei. Este o lucrare ştiinţifică, dar şi patriotică, având un cert potenţial literar. O carte ce aşează respectul faţă de Străbuni în lumina adevărului ştiinţific. Notele negative – precum jertfele umane – sunt prezentate corect, demn, în contextul epocii; fără eschivări făţarnice, fără isterizări pietiste. Tocmai acest dor de obiectivitate, de adevăr, împletit cu respectul faţă de Străbuni, este cel care dă adevărata Istorie. Pentru că Istoria este ceea ce merită să fie ţinut minte. Aceasta este definiţia ei iniţială şi rostul ei real. Şi, pentru mine, Seniorii războiului în lumea dacică s-a aşezat în biblioteca personală alături de marile cărţi de istorie ce punctează ultimele veacuri româneşti. Este nu doar o carte „despre istorie”. Este Istorie.

Dr. Mihai-Andrei Aldea


1 Aspect observat de nenumăraţi gânditori, istorici, etnologi, sociologi etc., de la Mihai Eminescu sau Artur Gorovei la Mircea Vulcănescu ori Ernest Bernea.

2 A se vedea mărturia lui Mihai Eminescu în această privinţă, cel care a publicat scrisoarea rusească pentru Viena prin care s-a iniţiat propaganda dacistă.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (II)

În prima parte a acestui articol am văzut că administraţia romană apare în Dacia, la Nord de Dunăre, adică, la începutul secolului I d.Chr. Prima oară între Prut şi Nistru, unde se construieşte un val de apărare pentru Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi). Apoi prin Regatul Iazigilor Metanaşti, devenit stat clientelar roman în primele decenii ale aceluiaşi secol. Apoi prin Regatul Daciei, care se aliază cu Roma cel târziu în anul 50 î.Chr.
Deci, dacă din punct de vedere cultural şi comercial Romanii apar în Dacia undeva în secolul II î.Chr. (cel mai târziu), din punct de vedere administrativ apar aici în prima jumătate a secolului I d.Chr.
Dar
Când s-au retras Romanii din Dacia?

Aici se invocă mereu, cu multă convingere, aşa-numita Retragere Aureliană, care ar fi avut loc în anii 271/273 d.Chr. Dar ce a fost, de fapt, Retragerea Aureliană?

În articolul „Retragerea Aureliană între minciună şi adevăr” am arătat o serie de fapte care sunt fie necunoscute publicului, fie ascunse ori ignorate de majoritatea lucrărilor. Pe scurt,

  • în anul 269 Împăratul Marcus Aurelius Claudius (268-270) obţine la Naissus (Nişul de astăzi) o victorie strălucitoare împotriva celei mai mari alianţe gotice care atacase Imperiul Roman; capătă supranumele de Claudiu al II-lea Goticul
  • în anul 270 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţii care se aliaseră cu Iazigii Metanaşti pentru o nouă campanie de jaf în Romania
  • în anul 271 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi în Dacia nord-dunăreană, ucigându-l în luptă pe Canabaudes, Regele Goţilor
  • înţelegerea de pace dintre Împăratul Aurelian şi Goţii înfrânţi prevede ca Goţia să devină regat clientelar roman, preluând apărarea Dunării în numele Romei
  • trupele romane sunt retrase din ceea ce acum este organizat, sub îndrumare romană, ca Goţia
  • regiunile sudice ale Daciei Traiane, din Estul Banatului (Vestul ţinea de Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman) până la Nistru, sunt mai departe parte a provinciilor romane (Dacia Aureliană sau Moesia, mai târziu şi Sciţia Mică).

Departe de a fi o „ieşire” a Daciei nord-dunărene din sistemul roman, departe de a fi o „plecare a Romanilor din Dacia”, Retragerea Aureliană din 271-273 este în fapt o transformare a unor teritorii provinciale romane în parte a unui nou regat clientelar roman.
Teritorial, Romania nu pierde nicio palmă de pământ în urma Retragerii Aureliene. Câştigă teritoriile gotice adăugate Daciei Traiane, mută trupele din Carpaţi la Dunăre şi câştigă noi aliaţi.

Aurelian nu doar că nu pierde teritorii romane, ci, dimpotrivă, restabileşte conducerea romană atât în aşa-zisul „Imperiu Celtic” (o structură autonomă romano-celtică din Galia şi Britania), cât şi în Imperiul Palmirei (Palmyrei) – pe care îl va recuceri la un an după supunerea Goţilor. Aurelian este denumit Restitutor Orbis (Restauratorul Lumii)!

Vreme de patruzeci şi patru de ani, din 271 până în 315, Goţii încetează orice incursiune de jaf în Sudul Dunării!
Îşi respectă, adică, statutul de foederaţi romani mult mai bine decât o făcuse Regatul Daciei în secolul I d.Chr.

Romania sub Aurelian 270 275

După 315-316, când pentru prima dată după peste patru decenii Goţii se alătură Carpilor în campaniile de jaf sud-dunărene, Sfântul Împărat Constantin cel Mare începe pedepsirea Goţilor şi Carpilor.
Într-o serie de campanii, el întăreşte stăpânirea romană în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, supune Regatul Iazigilor (Sarmatia) şi include în Romania Sud-Vestul Transilvaniei. Goţia este reconfirmată drept regat clientelar roman.

Dacia sub Constantin cel MareAdministraţia romană în spaţiul carpatic în vremea Sfântului Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (305-337) nu doar că realizează aceste reorganizări administrative şi militare, nu doar că reface Podul lui Traian, dar construieşte un nou pod peste Dunăre!
Acest pod era necesar pentru că exista, de asemenea Valul lui Constantin cel Mare, numit şi Brazda lui Novac, un val de apărare întins din părţile Drobetei până la Nord de Cetatea Albă (atunci Tiras). Aceste valuri de apărare erau un sistem socio-militar şi economic-administrativ complex. Construite de cetăţeni romani aflaţi sub arme, aşa-numitele miliţii populare, erau apărate de aceeaşi cetăţeni romani aflaţi sub arme. Satele (fossatum) din regiunea valurilor de apărare erau nu doar fortificaţii ele însele, ci şi surse de trupe – miliţii – pentru zona valurilor de pământ şi/sau piatră. Sistemul, cu bune corespondenţe în sistemele defensive tracice (inclusiv dacice), era, după cum am arătat, nu doar unul militar, ci şi unul socio-cultural şi economic-administrativ. Dacă mai amintim că, în fapt, nu era vorba despre „un val”, ci de mai multe (precum AlutanusTransalutanus etc.), care sunt fie construite, fie refăcute în vremea lui Constantin cel Mare, avem un tablou mai larg al bogăţiei vieţii romanice în Dacia acelor vremuri.

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Constantin cel Mare (fără sudul Orientului Apropiat, Egipt şi alte părţi africane)

Avem, prin urmare, în primele decenii ale secolului IV d.Chr., o viaţă romană puternică, bine închegată, la Nordul Dunării.
Războiul din 331-332 confirmă statutul de foederaţi romani al Goţilor. Aceştia ajung chiar să se amestece în luptele pentru succesiune la tronul Constantinopolului, susţinându-l în anii 60 ai secolului IV pe Procopius, rivalul lui Valens (364-378). Acesta din urmă va fi nevoit să vină în Goţia pentru a-şi înfrânge rivalul şi susţinătorii.

Ajungem astfel în anul 376 d.Chr., când are loc Marea Invazie Hună.
Strecuraţi în grupuri mici de câteva decenii în zona Daciei/Goţiei, Hunii devin dintr-o dată nu ameninţători, ci distrugători. Înfrânţi cumplit, Goţii vor primi, ca foederaţi romani, refugiu în Sudul Dunării.
Vreme de multe decenii au loc lupte între Romanii din Dacia nord-dunăreană şi Huni.
În timpul Împăratului Teodosie al II-lea (408-450) Romania va pierde cele mai multe teritorii nordice, păstrând numai cetăţile de pe Dunăre. Valul lui Constantin cel Mare şi populaţia stră-română ce locuia în zonă intră sub stăpânire hună. Dar numai pentru cca. 10 ani!

Romanii vor folosi, ca mijloc de luptă împotriva Hunilor, o nouă alianţă: cu Gepizii.
Aceştia vor fi sprijiniţi pentru a se răscula împotriva Hunilor şi în 454 alianţa câştigă: Imperiul Hun este sfărâmat.
Romania, slăbită, lasă Gepizilor administrarea – şi, implicit, paza – celei mai mari părţi a Daciei ptolemaice. Păstrează, mai departe, zona riverană de la Dunăre, prin cetăţile şi castrele de pe malul nordic.
Însă Împăratul Iustinian (527-565), Străromân din Macedonia (să ne amintim că Slavii încă nu ajunseseră acolo), vine pe urmele Sfântului Constantin cel Mare şi reia sub stăpânirea Constantinopolului ţinuturile pe care le stăpânise şi acesta. Se refac cetăţile şi castrele, podurile şi Valul lui Constantin cel Mare.

Şi atunci, când se retrag Romanii din Dacia?

Nicolae Iorga vorbeşte repetat despre „veşnica revenire” a Împărăţiei la Nordul Dunării.
Într-adevăr, această idee nu dispare niciodată din gândirea constantinopolitană, nici măcar atunci când Romania devine de limbă greacă. Nici din gândire, nici din practică. Prezenţa Ducilor nord-dunăreni în sistemul confederat al Imperiului Roman în secolele IX-XI este o dovadă absolut clară în această privinţă.

Am putea spune că avem o retragere începând cu 602 d.Chr., când are loc Marea Invazie Slavă, care aduce populaţiile slave până în Sudul Greciei de astăzi.
Dar în această invazie StrăRomânii sunt aliaţi cu Slavii împotriva Grecilor care preluaseră controlul Constantinopolului. Mai mult, au deja propriile structuri, care se vor evidenţia mai târziu sub forma Ducatelor Româneşti, din care se nasc şi Principatele Romane (Române) Dunărene.
Şi din punct de vedere lingvistic limba română, în ceea ce are esenţial, era atunci deja formată (altfel am fi vorbit astăzi o limbă slavă, nu limba română).
Însă cum o limbă nu poate să existe fără purtătorii ei, nici limba română nu exista fără Români.
„Retragerea Romanilor din Dacia” nu există ca fenomen istoric.
Există schimbări administrative, militare, economice, solidare schimbărilor ce au loc în întreaga Romanie şi cu particularităţile locale fireşti.
Dacă se consideră simbioza româno-slavă din secolele VII-VIII drept „retragere romană”, înseamnă să ignorăm romanitatea şi românitatea Românilor.
Merită să observăm, în încheiere, că „mileniul de tăcere” atât de vehiculat este, în fapt, un mit. În cel mai rău caz, dacă alegem să ignorăm prezenţa românească în Balcani şi Carpaţi alături de Slavii veacurilor VII-VIII (bine atestată arheologic şi clar atestată documentar), am avea cel mult două secole de aşa-zisă „tăcere”.

Când s-au retras Romanii din Dacia?
Niciodată! Alături de Traco-Iliri, Celţi şi Scito-Sarmaţi au format, din Munţii Alpi în Caucaz şi de la Nord de Carpaţi la Marea Mediterană Neamul Românesc. Au devenit Românii. Cu ţări româneşti, urmaşe directe ale Romaniei şi multă vreme parte a acesteia, ba chiar continuatoarele ei după căderea Constantinopolului. Cu Legea Românească, dezvoltare – şi uneori scădere – a celebrului Codex Iustinianus, lucrarea fundamentală de Drept Roman creată de Împăratul Iustinian, StrăRomân din Macedonia. Cu tot ceea ce îi defineşte fundamental pe Români, cu tot ceea ce defineşte fundamental România.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Întrebările pot să pară ciudate.
„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa „Retragere Aureliană„).
Minciuni, amândouă afirmaţiile.
Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).
Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!
Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o vorbire clară.
„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două exprimări argotice, foarte neclare.
Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.
Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?
Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit, mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului Roman?”
La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.
În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti, care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii romani dacici” sunt chiar romani!
Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai târziu.
Dar, şi aici, nu avem o dată clară.
Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î.Chr., dar o dată anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii istorice puţin mai exacte.
Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul administraţiei romane la Nordul Dunării.
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între două puteri: Romanii şi Dacii.
I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva mai puţin directă decât prima.
Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii ale secolului I d.Chr.

Dacia Decebal 01

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:
Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie, colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);
Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice – nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)
–  Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică, între Costoboci şi Bastarni)
– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.
Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)
Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei, Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca. 100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi) primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile lor.

Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?
Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Aromânii Moscopleni şi comerţul veneţian, Valeriu Papahagi, document

În 1935, adică în urmă cu cca. 84 de ani, se publica la Bucureşti, de către Editura Societăţii de Cultură Macedo-Română, cartea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de Dr. Valeriu Papahagi, cu o prefaţă de Nicolae Iorga.
Din 240 de pagini, aproape 100 sunt documente. În italiană, greacă, franceză, engleză, germană…
Cartea, un tablou al Cetăţii Moscopole, o cetate românească din Epir, în sudul Albaniei de astăzi, este nepreţuită. Ea redă o lume românească acoperită de vălul necunoaşterii. Aşa cum Românii din Transilvania apar adeseori drept „Unguri” în actele unor străini, în cel mai bun caz drept „Transilvăneni”, la fel şi Românii din Epir, în acest caz din Moscopole, sunt deseori numiţi „Greci” sau, într-un caz mai bun „Epiroţi”. Valeriu Papahagi, unul dintre ei, vine alături de o pleiadă de cercetători şi localnici, mărturisind adevărul: Românii din Epir, urmaşii Traco-Ilirilor ce au îmbrăţişat, cu peste două mii de ani în urmă, latinitatea, sunt cei care au ridicat Moscopolea şi au scris aici secole de istorie.
O istorie bogată. Şi la figurat, şi la propriu.
O istorie în care au dat marinarilor din bazinul Mediteranei „capele” sau pelerinele (mantalele) din lână ce îi apărau de ploi şi frig. În care de la ţesături şi ceară la piei şi arme, Românii produceau, sau cumpărau din diferite părţi şi vindeau Veneţiei uriaşe cantităţi de mărfuri. În care Românii din Moscopole şi împrejurimi ctitoresc biserici, mânăstiri, şcoli, tipografii… Etc., etc. O istorie în care luptele economice, politice, culturale, se întretaie într-o ţesătură adeseori haotică, mai totdeauna tragică, mereu dramatică.

Politicienii, fie slugi ale unor puteri alogene, fie trădători, fie tremurători în faţa străinilor, pun sub obroc, de multă vreme, Istoria Românilor. Pe care o forţează, în fel şi chip, să se oprească la hotarele pe care nevrednicia, neputinţa sau răutatea lor încă nu le-a doborât.
Nici astăzi copiii nu învaţă despre masacrarea Românilor din U.R.S.S. în anii Revoluţiei Bolşevice, precum şi în cei care au urmat, despre păstorii noştri care îşi duceau turmele până în Caucaz, la Volga şi la Marea Caspică, având străzi şi chiar cartiere în Odesa şi Kiev, Astrahan, Sevastopol, Moscova…
Nici despre masacrarea Românilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, spre a fi trecuţi cu forţa la Greco-Catolicism, despre cele cca. 300 de mânăstiri şi schituri incendiate sau doborâte cu tunurile, despre preoţii şi credincioşii torturaţi şi ucişi pentru vina – atât de actuală! – de a fi fost Români Ortodocşi („Vlahi Schismatici”, „Ciobani Proşti” etc. în concepţia criminalilor rasişti de atunci, „Români Înapoiaţi”/”Mitici”/”Bizantini” etc., în concepţia urmaşilor lor de astăzi).
Nici despre genocidul dezlănţuit împotriva Românilor din Imperiul Otoman al secolului al XVIII-lea, de către Musulmani, la instigările unui fanatism etnofiletist grecesc în care Patriarhia de Fanar şi-a avut partea sa de instigare – dacă nu mai mult decât doar de instigare.
Scanată în cadrul proiectului „dacoromanica”, lucrarea Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian… este o comoară naţională, ce redă cititorilor măcar o parte din cutremurătoarea şi glorioasa istorie a unei vrednice ramuri româneşti.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Valeriu Papahagi Aromânii moscopleni şi comerţul veneţian…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă