România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai bolierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţi „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Sfântul Mare Mucenic Mina şi ostăşia românească

Sfântul Mina.jpg

Sfântul Mare Mucenic Mina este un compatriot de-al nostru din vremea împăraţilor păgâni Galerius, Diocleţian şi Maximian (sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Chr.).
În vremea lor Romania se întindea din Britania şi Carpaţii Nordici până în Africa, din Lusitania (Portugalia de azi) până înspre Arabia şi în Armenia Mare (împărţită astăzi între Armenia, Turcia şi Iran).
Cei trei împăraţi amintiţi făceau parte din familii romano-traco-ilire împărţite între păgâni – adepţi ai unor amestecuri politeiste greco-romano-traco-persane – şi creştini (ortodocşi sau, mai târziu, arieni). Din păcate, existenţa acestei diversităţi familiale nu a fost pentru împăraţii păgâni o sursă de toleranţă ci, dimpotrivă, de extremism violent, cei trei ajungând la acţiuni de o inumanitate feroce.
Persecuţiile lor împotriva creştinilor – după tipar persan – au fost amplificate atât de ura lor personală cât şi de colaborarea cu Grecii păgâni, care au folosit prilejul spre a-şi revărsa xenofobia tipică, acum apărată de împăraţii romani. Această unire între chinurile de tip oriental (persan), extremismul tracic, ordinea romană şi xenofobia violentă grecească a dus la un rezultat cumplit. Nenumăraţi creştini au fost trecuţi prin torturi greu şi de descris, şi de auzit. De la biserici arse cu tot cu credincioşii aflaţi la slujbă la rupere în bucăţi, torturarea copiilor în faţa mamelor, ruperea cu cleştii a cărnii de pe corp – la femei începând cu sânii -, jupuirea de vii şi altele asemenea, creştinii au avut parte, sistematic, de tot ce a putut născoci ura păgână a amintiţilor împăraţi şi a oamenilor lor. Este vremea în care pentru Români cuvântul păgân devine, alături de „om fără dumnezeu”, cea mai cumplită insultă. Iar unul dintre elementele hotărâtoare a fost şi persecuţia sistematică împotriva creştinilor din armată.

Printr-o străveche tradiţie, Romania era locul în care orice cultură şi religie era acceptată, atâta vreme cât nu era violentă împotriva celorlalte culturii şi religii, precum şi – de înţeles – împotriva statului. Această toleranţa era şi mai mare în cadrul Armatei, unde oamenii îşi puneau viaţa în joc pentru Ţară, ceea ce le dădea drepturi mai mari decât altor locuitori sau cetăţeni.

Primele persecuţii împotriva Creştinilor s-au datorat unor calomnii: că ar fi o sectă iudaică ce complotează împotriva cezarului, că ar fi o sectă ce taie şi mănâncă copii, că ar fi incendiat Roma…
Traian cel Drept a hotărât, în faţa acestei situaţii, să limiteze „pedepsirea creştinilor” la cei dovediţi că ar fi făcut, în numele religiei lor, fapte rele – nu a existat niciun caz – iar denunţurile anonime – „nedemne pentru vremea noastră”, scria el – să nu fie luate în seamă.
Scăderea acestor persecuţii – care se manifestau doar în măsura în care un funcţionar (dregător) sau altul era stăpânit de fanatism religios ori destul de corupt spre a folosi persecutarea Creştinilor ca mijloc de a aduna avere – a fost întreruptă brusc de împăratul Maximin Tracul. Acesta este primul care a lansat o persecuţie sistematică şi oficială împotriva Creştinilor; dar el i-a vizat pe episcopii, preoţii şi învăţătorii creştini, nu populaţia creştină.

Spre deosebire de toate aceste cazuri, de la furia mamei lui Galerius pe rudele creştine care nu au vrut să mănânce din ospăţul dat de ea în cinstea zeilor munţilor se va ajunge la o măcelărire sistematică şi extinsă a Creştinilor… inclusiv în armată.
Păgânii erau pe atunci locuitori pagusurilor, adică migratorii fără aşezări stabile. Aşezările rurale, de la villa rustica la fossatum, aveau, în toată Romania, o formă sistematică, întărituri, mijloace de apărare. Puţinele locaşuri ce nu erau aşa aparţineau păstorilor – de vite, oi, capre, cai – sau unor populaţii mărginaşe, încă străine de cultura romană. În rest, doar în Barbaricum, şi chiar şi acolo doar la năvălitori găseai anticele pagusuri. Ca urmare, păgânii erau cei care veneau pentru a jefui, viola, ucide şi înrobi, cei împotriva cărora ostaşii luptau spre a apăra Ţara.
Până la împăraţii persecutori ai Creştinilor singurele măcelăriri ale trupelor aveau loc în lupta cu duşmanii, excepţional când existau cazuri de laşitate în faţa duşmanilor şi se aplica decimarea. Dar niciodată nu mai existase o persecutare a ostaşilor din pricina religiei lor sau altor aspecte care nu scădeau în niciun fel valoarea lor militară. O asemenea persecuţie încălca o tradiţie de peste o mie de ani, încălca toate drepturile ostaşilor şi cetăţenilor romani, era un atac împotriva structurilor intime ale Ţării, era o acţiune păgânească. Persecutorii încep să fie numiţi păgâni şi acest nume, spre deosebire de cel de necreştin, capătă înţelesul fanatismului violent şi orb (păstrat şi astăzi de multe grupări, după cum se vede clar din persecuţiile anti-creştine din întreaga lume).

sf_victor_sf_mina.jpgSfinţii Mucenici Ostaşi Victor (în stânga) şi Mina (în dreapta)

Acesta este contextul în care se naşte, creşte, munceşte, luptă şi mărturiseşte Credinţa Creştină şi Sfântul Mare Mucenic Mina.
Am amintit că acesta a fost compatriotul nostru, pentru că în vremea aceea Goţia, care cuprindea şi Dacia lui Decebal şi unele teritorii din Sciţia Mare, era regat clientelar roman, adică era parte a Împărăţiei Romanilor. Egiptul, fost regat clientelar roman, era acum provincie romană, adică era parte a aceleiaşi ţări. Şi tocmai Egiptul, aflat pe acelaşi merdian cu Goţia sau Dacia, este locul în care se naşte Mina.
Fie că s-a născut dintr-o familie romano-egipteană, fie dintr-una egipteană care câştigase cetăţenia, cert este că Mina a devenit ostaş sub Tribunul Firmilian, într-una dintre unităţile legiunii conduse de acesta în Egipt. Cu toate că rangul nu i se cunoaşte, mărturiile martirice arată că a fost un bun militar, cu multă învăţătură şi respectat de către ceilalţi. De asemenea se ştie că a petrecut multă vreme în armată („toată viaţa ta”, spune Prefectul Pyrus), fiind înaintat în vârstă dar încă în putere.
Atunci când Diocleţian începe să persecute soldaţii creştini, punându-i să aleagă între Credinţă şi ostăşie, Mina face parte dintre cei care, supunându-se disciplinei militare, face, cu durere şi scârbă, alegerea de a ieşi din armată (cu pierderea stipeniilor şi celorlalte beneficii cuvenite). Această ieşire se făcea oficial, pentru că Diocleţian fusese convins că ostaşii nu vor putea renunţa la viaţa militară pierzându-şi tot câştigul la care ar fi avut dreptul. Totuşi mii şi mii de ostaşi au ales ieşirea din rândul trupelor în loc lepădorii de Credinţă, ceea ce a slăbit mult trupele şi Ţara – Creştinii erau luptători de elită, neînfricaţi, disciplinaţi, oameni ai datoriei. Această pierdere a fost resimţită de Diocleţian şi Maximian ca o ofensă şi, în loc să-şi înţeleagă greşeala, au înteţit persecuţiile anti-creştine.

Retras în părţile „pustii” ale Egiptului – adică în adâncul savanei -, Mina, păstrându-şi arma şi haina ostăşească, dar fără însemne, ducea o viaţă pustnicească, de pace şi rugăciune. Îndurerat de răutatea societăţii, de ura nebunească împotriva Creştinilor şi nedreptăţile împotriva acestora, se ruga şi căuta o cale prin care să se îndrepte lucrurile, prin lucrarea lui Dumnezeu. Creşte în Credinţă atât de mult, încât începe să facă minuni, devenind cunoscut necreştinilor şi creştinilor din împrejurimi. Dar nu găseşte un răspuns la frământările sale.
Acestea sunt clipele în care Sfântul Macarie Egipteanul, unul dintre primii sihaştrii creştini ai Egiptului, îi iese în cale. Acesta îi aduce aminte că este ostaş, că deşi a pierdut titlul de ostaş al împăratului pământesc rămâne ostaşul Împăratului Ceresc şi că rostul său şi lupta sa trebuie să şi le împlinească printre oameni, după cum i se cuvine ostaşului.

Însufleţit de aceste cuvinte care îi arătau, în sfârşit, calea, Mina merge în oraşul Cotyaeum, unde se pregătea sub controlul autorităţilor un praznic păgân la care, sub ameninţare, erau nevoiţi să ia parte toţi locuitorii (indiferent de religia lor). Suindu-se pe un loc înalt, Mina strigă, atrăgând atenţia asupra lui şi arătând nedreptatea impunerii prin forţă a zeilor. De asemenea, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi Învăţătura Creştină.
Ca urmare a acestui fapt este arestat şi judecat.
Se află că a fost ostaş, dar nu se poate găsi nicio mărturie împotriva lui din vremea în care, creştin fiind, a slujit în armată. Ca în mii şi mii de alte cazuri, Creştinii se dovedesc şi prin Sfântul Mina a fi fost ostaşi excepţionali.
Ca urmare, se încearcă acuzarea lui de răzvrătire împotriva împăraţilor (tetrarhilor) ce conduceau Romania, deoarece şi el, ca şi alţi Creştini, folosea adesea termenul de „Împăratul nostru” pentru Domnul Iisus Christos – un termen foarte uitat de Românii de astăzi…
El răspunde:
Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura
În aceste cuvinte esenţiale pentru teologia creştină în privinţa împăraţilor şi a statului, sfântul şi-a aflat şi apărarea. Căci de vreme ce mărturisea un Împărat Ceresc – iar împăraţii romani erau pământeni – care le-a dat celor tereştri „cinstea şi stăpânirea”, nu putea fi acuzat de răzvrătire. Până la urmă şi împăraţii romani pretindeau că puterea le este dată de sus, doar că aşezau în acest „sus” o hoardă de zei – greco-romani, egipteni, tracici, germanici, persani, celtici etc., la grămadă – în vreme ce Creştinismul spunea că este doar Unul.
Ca urmare, prefectul este nevoit să se mulţumească doar cu aplicarea legii evident nedrepte ce persecuta pe Creştini pentru numele de creştin, iar nu pentru vreo faptă rea. În toată cercetarea făcută, Mina se dovedise a fi fost un ostaş desăvârşit (pricină pentru care, alături de alţi Sfinţi Militari, va deveni pentru mai bine de un mileniu şi jumătate model de ostăşie pentru Românii mireni şi imbold în desăvârşire pentru Românii monahi).

Torturile cumplite la care este supus apoi Mina ostaşul pentru vina de a fi încălcat porunca împăraţilor păgâni ce interzicea existenţa Creştinismului sunt răbdate de acesta cu o tărie uluitoare. Bătaia cu vine de bou, obişnuită în epocă, a fost dusă până la ruperea pielii de pe spinare şi picioare. A urmat frecarea rănilor cu gheme de păr, menite să producă usturimi insuportabile. Răbdate cu durere, toate acestea, s-au adăugat arsurile, care puneau rană peste rană. Dar nici aşa Mina ostaşul nu a putut fi clintit din credinţa sa. În sfârşit, a fost târât cu spatele peste cârlige şi cuie din fier, pentru ca agăţându-se de răni, arsuri şi petice de piele să-i dea dureri de neînchipuit şi să fie înfrânt măcar aşa. Însă Mina a răbdat şi aceste chinuri cu o tărie ce i-a înspăimântat pe persecutori. Ca urmare, i-au tăiat mâinile şi picioarele, iar la sfârşit şi capul. Apoi au aruncat toate părţile în foc, fiind îngroziţi de tăria şi credinţa lui şi temându-se că s-ar putea întoarce să-i pedepsească.

După câteva zile Creştinii din Cotyaeum şi împrejurimi au venit la locul în care fusese rugul şi au luat moaştele sfântului mucenic, spălându-le după rânduială cu apă, untdelem şi vin şi învelindu-le în pânze cu mir, după care le-au dus în alt loc (se pare la Alexandria Egiptului), ascunzându-le de păgâni.
Iar după încetarea persecuţiilor, în vremea Împăratului Constantin cel Mare, Român Vechi (Străromân, după o expresie consacrată pentru Străbunii de atunci), născut în Dacia sud-dunăreană şi înrudit cu împăraţii persecutori, a fost ridicată o biserică în cinstea Sfântului Mucenic Mina.

Vedem în această întâmplare multe învăţături ce combat unele rătăciri şi răutăţi ale vieţii de astăzi.
Ne vom opri doar la cele prin care se combat pietismul şi monahomania, la cele care contrazic rătăcirea după care Creştinii ar trebui să fie străini de ostăşie, arte marţiale şi celelalte ştiinţe sau discipline înrudite.
Ori, iată, putem să vedem şi în această pagină de istorie că, dimpotrivă, Creştinii nu au socotit nici în primele veacuri creştine – şi nici mai târziu – că ar fi străină Credinţei ostăşia sau milităria. Dimpotrivă, Creştinii primelor veacuri au slujit adesea în oaste şi nu doar că au slujit, dar s-au distins de multe ori ca cei mai buni dintre ostaşi! Sfântul Andrei Stratilat, Sfântul Dimitrie, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Tiron sunt doar câteva nume dintr-o listă de mii şi mii de ostaşi creştini care s-au distins, creştini fiind, pe câmpul de luptă. Şi care, atunci când a fost nevoie, au mărturisit Credinţa Creştină cu cea mai mare putere, în faţa oricăror prigoane. Este o pildă pe care, generaţie după generaţie, au urmat-o sute de mii şi milioane de ostaşi Români, din acele veacuri îndepărtate şi până astăzi.
De altfel, ceea ce nu înţeleg leneşii şi laşii acestor zile, puterea lecţiei dată de răbdarea prigonirilor a constat tocmai în faptul că cei care răbdau chinurile erau renumiţi ca ostaşi, în faptul că se ştia că au o putere şi pricepere de luptă foarte mare. Tocmai pentru că puteau să lupte, tocmai pentru că dăduseră dovadă în bătălii de o capacitate ostăşească deosebită, jertfa lor era clar voluntară şi cu atât mai impresionantă. În vreme ce nişte hermafrodiţi leneşi, fără pricepere în luptă, fără vreo realizare, tremurând de frică la prima înfruntare, nu au cum să impresioneze pe cineva prin faptul că merg precum oile la tăiere – admiţând, foarte improbabil, că ar fi în stare şi să facă asta, în loc să se lepede la prima ameninţare serioasă. Tocmai eroismul dovedit pe câmpul de luptă de către Sfinţii Militari a făcut, de fiecare dată, cutremurător martiriul lor.

Fiind Atotştiutor, şi cunoscând vremea în care în Biserică se vor strecura învăţături răstălmăcite care să-i povăţuiască pe Creştini să fie laşi şi leneşi sub cuvânt de „smerenie” şi „pietate” (sau „cuvioşie”), Dumnezeu a rânduit sfinţii militari ca pildă atât a morţii cât şi a vieţii creştine!
Şi, ca să nu lase loc de întors celor care caută să răstălmăcească Învăţătura Creştină, Dumnezeu a binecuvântat ca unii dintre sfinţii militari, precum Sfântul Mare Mucenic Mina, să îşi poarte armele şi să îşi ţină ostăşia, în chip văzut, chiar şi după moarte.

Îngropat în apropiere de Alexandria, lângă un izvor, Sfântul Mina a dat acelui izvor puterea de a vindeca boli, chiar foarte grele. Fiica Împăratului Constantin cel Mare, bolnavă de lepră, şi-a găsit aici leacul. Iar sfântul s-a arătat în vis împăratului, arătându-i cine este şi ce viaţă a dus, spunându-i că este Mina, ostaşul. Iar Constantin cel Mare a căutat în pământ şi a găsit oasele, după cum visase, ridicând în acel loc, după cum am mai amintit, o biserică în cinstea sfântului.

De-a lungul timpului, nu doar că de mai multe ori Sfântul Mina s-a arătat în haine de ostaş, înarmat, înspăimântându-i sau pedepsindu-i pe unii dintre hoţii şi ucigaşii vremii, dar a şi câştigat renumele de ocrotitor al ostaşilor drepţi, pedepsitor al hoţilor şi tâlharilor şi ajutător în găsirea celor pierdute.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Christoase, Împăratul Oştirilor Cereşti, ajută-ne să avem tărie şi hărnicie spre a ne face şi noi datoria, fără de clintire, după Legea Ta, până dincolo de sfârşitul vieţii!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Oţetul şi alte acrituri

Începem aceste rânduri cu un zâmbet. Sau, cel puţin, asta am dorit folosind un titlu ca „Oţetul şi alte acrituri”…

Între tainele cuvintelor româneşti, se află şi originea cuvântului oţet.
Înrudit cu latinul acetum, apropiat de slavul ocitu, cuvântul românesc are o sursă indo-europeană veche, desigur, dar care nu este încă bine identificată.
În acelaşi timp, în zona „acriturilor” avem un vocabular bogat şi surprinzător, din care dăm câteva exemple pentru cei interesaţi… ceilalţi pot sări de-a dreptul la partea privitoare la oţet.

A. Mic vocabular despre oţet şi alte acrituri…

acrit – care a devenit acru, care a fost murat, lichid sau aliment care fierbe sau fermentează, care s-a oţetit etc.; cuvântul este folosit şi pentru produsele care se strică (alterează).
acru – din latină (acrus), definind şi gustul, şi laptele fermentat, şi fructele necoapte, şi fructele sau legumele murate; cuvântul este răspândit în toată Românimea, de la Românii din sud (Moreea, Epir etc.) până la cei din nord (Maramureş, Pocuţia, Galiţia etc.).
bleaşcă – sinonim pentru leoarcă declarat a fi de origine necunoscută; ni se pare o formă derivată din fleaşcă.
bulearcă – băutură proastă, rachiu sau vin acrit; ceai slab sau acrit; oţet (din vin).
drojdie – acest cuvânt de origine slavă defineşte la Români atât (1) părţile mai groase ale unui lichid, impurităţile unui lichid (vin, bere, sicheră, cafea etc.), dar mai ales (2) culturile de microorganisme ce produc fermentaţia unor lichide sau altor substanţe; de aici rezultă şi înţelesurile peiorative ale cuvântului.
ferment – cuvânt de origine latină ce desemnează la Români fie (1) drojdia (în vorbirea populară), fie (2) enzimele produse de drojdie care declanşează fermentaţia.
fermentaţie – proces de transformare (alcoolică sau acetică) ori degradare a unei substanţe sub influenţa drojdiilor sau fermenţilor; cuvânt de origine latină; popular se mai foloseşte şi termenul de fierbere.
fierbere – cuvânt de origine latină folosit, printre altele, şi pentru procesul de fermentaţie a musului, vinului, berii, sicherei (cidrului), miedului, mursei etc.
fleaşcă – un cuvânt vechi, probabil venit din latinescul flaccus, prin care se defineşte atât (1) ceva foarte ud (leoarcă), dar şi (2) orice materie moale, groasă, vâscoasă (lişteav), inclusiv drojdiile ori (3) ceva de o asemenea consistenţă, inclusiv lapoviţa sau zloata, dar, paradoxal, şi (4) o lovitură dată cu palma, precum şi (5) femeia desfrânată (iarăşi similar cu leoarcă). 
leoarcă – poate să pară ciudată să adăugăm aici un cuvânt pe care îl ştim de obicei cu sensul de „udat foarte tare” sau „plin de apă” (folosit pentru lucruri ce nu sunt, de obicei, ude, precum felurite vietăţi de uscat sau aer, haine şi altele asemenea); totuşi cuvântul acesta băştinaş, a cărui origine se pierde în negura începuturilor, are mai multe înţelesuri: (1) foarte ud sau plin de apă, (2) vin acrit, poşircă, oţet, (3) broască râioasă, (4) femeie desfrânată. Această bogăţie semantică veche, acum aproape uitată, indică o folosire mult mai largă în vremuri îndepărtate. Legăm înţelesurile de tip (2) de folosirea apei ca mijloc de a produce oţetirea sau acrirea unor produse.
lişteav – cuvânt vechi, probabil de origine traco-iliră sau scito-sarmatică, răspândit mai ales în Românimea nordică, din Moravia şi Panonia, prin Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Moldova până la Românii din Zaporojia, Crimeea, Cuban, Caucaz; înţelesurile sale principale sunt (1) lichid tulbure, gros, mocirlos, murdar etc. sau (2) ceva „grosolan”, neprelucrat, brut. În primul sens era folosit local şi pentru vinul gros, cu multă drojdie sau boască, implicit pentru cel acru sau oţetit.
livej – cuvânt de origine ungurească, folosit pe alocuri în sudul Transilvaniei şi în nordul Munteniei pentru oţet (făcut din tescovină de prune, mai ales) sau pentru vin oţetit, poşircă etc.
moare – (1) apă cu sare sau cu oţet, folosită pentru acrirea sau murarea fructelor sau legumelor; (2) lichidul acru rezultat în urma murării (aproape exclusiv folosit astăzi pentru cel produs de murarea verzelor); acesta din urmă este folosit pentru acrirea unor feluri de mâncare sau băut ca atare (având multe săruri minerale şi vitamine), inclusiv ca leac pentru mahmureală; cuvânt de origine latină.
oţet – lichid acru sau dulce-acrişor obţinut din fierberea sau fermentarea (acetică) a vinului, sicherei, berii etc. (nu discutăm varianta sintetică); cuvânt cu origine probabil traco-latină;
oţetit – ceva care a prins gust de oţet, vin sau alt lichid ce tinde să devină oţet, aliment sau lichid aflat în fierbere sau fermentare, în curs de acrire sau alterare etc.
poaşcă – venit din latină (posca), acest cuvânt desemnează fie oţetul din vin, fie vinul de slabă calitate, acru, degradat din pricina vechimii (poşircă); forma omonimă desemnează o piesă de îmbrăcăminte (pieptar sau cojoc, în general o haină din blană) îmbătrânită, aflată în pierderea blănii, în curs de rupere etc., respectiv un om devenit neputincios din pricina bătrâneţii.
poşircă – cuvânt băştinaş, vechi, prin care se înţeleg vinul foarte acru, de calitate proastă, oţetit, sau, uneori, însuşi oţetul.
saur – un cuvânt cu origine încă neclară; acolo unde înseamnă balaur se presupune o influenţă franceză ori greacă; are însă şi sensul de acru în alte părţi, iar în altele pe acela de pietriş mărunt.
ţâşpoacă – lichid sau mâncare acră ori acrită; poşircă; vin acru; oţetlapte acru; zeamă lungă; mâncare sau băutură de calitate scăzută; tutun prost (mahorcă); un cuvânt vechi, probabil tot băştinaş.
tescovină – cuvânt ce vine probabil din traco-iliră, prin care se înţelege (1) grosul rămas după stoarcerea sau sfărâmarea fructelor (spre a se scoate mustul/sucul din ele); acelaşi nume se dă şi (2) băuturii ce se obţine din amintitul gros; tescovina (1) este folosită şi pentru obţinerea oţetului.
zer – lichid rămas din lapte după închegarea sau coagularea acestuia; de culoare alb-gălbuie, apos şi dulceag, dulce-acrişor sau chiar acru (zer acrit), folosit uneori pentru a acri sau a produce efecte de fierbere (adică fermentare) la unele produse (ca în unele reţete de mied sau mursă); cuvânt provenit dintr-o formă latină populară înrudită cu serum (latina cultă), sau dintr-o formă traco-iliră similară (având o rădăcină indo-europeană comună).

B. Oţetul şi alte acrituri…

După cum am amintit deja, oţetul este un lichid cu gust acru, obţinut prin fermentarea acetică a unor lichide alcoolice, precum vinul, sichera ori cidrul (mai ales de mere), berea etc. Facerea oţetului din cereale, deşi cunoscută la noi încă din Antichitate, a rămas mai rară, din pricina belşugului de fructe. Începuturile oţetului se pierd în negura istoriei. Cele mai vechi atestări certe sunt din Egipt, unde a fost parte a hranei ţăranilor şi sclavilor ce lucrau la ridicarea piramidelor (fiind, astfel, în listele de cheltuieli păstrate până astăzi).
Cele mai răspândite soiuri de oţet la Români sunt oţetul de vin şi oţetul de mere.

În fapt, oţetul poate să aibă forme atât de diferite, încât facerea lui este o înaltă ştiinţă – astăzi aproape uitată în gospodării.
Dacă luăm fie şi numai oţetul de vin, acesta poate să fie, în primul rând, roşu, alb sau roze – precum şi de oricare dintre nuanţele pe care le poate avea vinul. Desigur, după cum este făcut dintr-un vin mai dulce sau mai sec, şi oţetul ieşit va fi mai dulce(-acrişor) sau numai acru. Şi se făceau pe vremuri mai multe soiuri de oţet, după nevoile gospodăriei (nevoi ce cuprindeau de la tipurile de murături dorite până la salatele preferate de casnici).
După ce s-a obţinut oţetirea vinului, se pot adăuga plante aromatice (de la rozmarin la trandafir). Aceste plante îi dau, bineînţeles, o aromă anume, dar şi proprietăţi medicinale specifice.

O situaţie similară o avem cu oţetul de mere, care se face, de fapt, din sichera de mere, prin transformarea alcoolului în acid acetic.
La fel este şi cu oţetul de miere, care se poate obţine din mied, precum şi cu oţetul de mursă, astăzi aproape cu totul uitat.
Toate aceste forme de oţet pot fi folosite ca atare sau îmbogăţite, după cum am amintit mai sus, cu plante aromatice.

Folosirea oţetului în mâncare este prea binecunoscută ca să mai stăm asupra ei prea mult. De la facerea unor sosuri sau acritul unor ciorbe – ca ciorba rădăuţeană, ciorba de burtă ş.a.a. – şi până la dregerea unor salate, de la murarea castraveţilor până la aceea a ciupercilor de toate felurile, cărţile de bucate înfăţişează mii şi mii (la propriu!) de întrebuinţări ale oţetului.
Vom trece repede şi peste faptul că oţetul şi alte lichide acre erau folosite şi în alte domenii – de la cele privitoare la facerea culorilor pentru zugrăvit, vopsit pânza etc. şi până la spălat.
Ca urmare, vom aminti doar de câteva din vechile soiuri de oţet aromatic, astăzi cam uitate pe la noi, în ciuda valorii lor.

Se spune că oţetul de trandafiri este foarte eficient împotriva durerilor de cap (migrenelor), este foarte bun pentru masaj (curăţă şi catifelează pielea), are un efect febrifug şi înlătură greţurile.
Oţetul de levănţică era folosit împotriva coşurilor (acneelor), fiind pus prin tamponare (nu prin frecare) seara, lăsat să lucreze câteva minute, după care urma clătirea cu apă uşor călduţă (nu rece, nu prea caldă). Şi acesta este febrifug, iar mirosul său combate greţurile.
Oţetul de salvie (salvia este o plantă minunată, puternică şi cu multe folosinţe) are, printre altele, două întrebuinţări vechi: împotriva reumatismului, în masaje sau frecţii şi împotriva gazelor sau balonării (fie în salate, fie câteva picături într-o cană cu apă). La fel se foloseşte şi oţetul de şerlai (acesta fiind, de fapt, doar o altă specie de salvie). Se pare că este folositor şi împotriva reflexelor vomitive sau spasmelor intestinale. Trebuie luat cu prudenţă, fără exces, deoarece combătând hipotensiunea, în cantităţi mai mari poate produce hipertensiune. Desigur, nu se ia de către femeile aflate la perioadă sau însărcinate (salvia, în ciuda multelor ei calităţi, nu se foloseşte niciodată de către femeile însărcinate!).
Oţetul de mere cu miere este nu doar foarte bun pentru salate sau alte preparate de bucătărie, dar se pare că ajută mult şi împotriva poftei de mâncare prea mari şi a depunerilor de grăsime; o linguriţă sau două într-o cană cu apă, la început odată pe zi, apoi până la de trei ori pe zi, timp de 2-3 luni de zile, se spune că ajută la reducerea poftei de mâncare la nevoile reale ale organismului şi produc o treptată şi sănătoasă scădere a greutăţii (între 1 şi 2 kg pentru această perioadă, echilibrarea alimentaţiei producând efecte pozitive pe termen lung); unii recomandă un amestec de o lingură oţet de mere şi o lingură de miere într-o cană de apă uşor călduţă (ca să ajute la topierea mierii), dar nu orice stomac poate primi acest amestec (atenţie la gastrite sau ulcer!). Aceste tratamente sunt foarte bune şi împotriva anemiei.
Oţetul cu tarhon era folosit pe vremuri pentru copiii fără poftă de mâncare (crează această poftă dacă se pun câteva picături în ciorbă sau salată), dar mai ales pentru reumatism (frecţii sau masaje).
Oţetul de calomfir era socotit foarte bun pentru liniştire şi vindecarea insomniilor, fiind pus în salate mâncate seara sau într-unul din amestecurile de băut pe care le vom reaminti mai jos. De asemenea, era folosit pentru reglarea perioadei la femeile care aveau probleme cu aceasta. Aroma oţetului de calomfir era folosită cu succes împotriva tusei puternice, dar şi pentru liniştirea respiraţiei şi reglarea mucozităţilor în timpul răcelilor grele.
Oţetul de busuioc era privit pe vremuri ca cel mai bun leac împotriva răririi sau căderii părului, socotindu-se că prin curăţarea (dezinfectarea) pielii capului şi stimularea rădăcinilor firelor de păr întinereşte şi întăreşte părul. Alături de ceaiul tare de muşeţel şi tei – sau, mai bine zis, alternativ cu acesta – era folosit la limpezirea părului după spălare, fiind unul dintre „secretele” frumuseţii părului Româncelor din trecut. Împotriva căderii părului exista şi forma de oţet de busuioc şi usturoi (oricât de neaşteptat ar suna pentru omul de astăzi…).
Oţetul de usturoi era şi el folosit împotriva căderii părului, dar mai ales intern, împotriva viermilor şi altor paraziţi intestinali, mai ales la copii (fiind pus în mâncare sau anumite băuturi).
Sunt, desigur, doar câteva amintiri fugare din străvechea ştiinţă a Româncelor de altădată – şi a tămăduitorilor români de altădată – ce unea în sine domenii astăzi privite separat (botanica, fitoterapia, gastronomia, cosmetica etc.).

Astăzi oţetul este văzut – cu excepţia frecţiilor pentru febră sau reumatism – doar drept un adaos la mâncăruri (mai ales la salate) şi mijloc de murare a unor fructe, legume, zarzavaturi etc.
Însă în trecut din oţet se făceau felurite băuturi dulci-acrişoare, asemănătoare cu ceea ce astăzi am numi „limonade”.
Astfel, un amestec de apă, oţet de mere, miere şi mentă zdrobită dădea o băutură foarte răcoritoare şi întăritoare, mult apreciată vara.
Tot cu apă, oţet, miere şi must de fructe (vişine, cireşe, mere etc.) se făceau sucuri de care se bucurau toţi ai casei, de la copii la bunici. Aceste băuturi aveau de toate: apa ce asigura hidratarea, gust plăcut şi aromă, săruri minerale, glucide, enzime, vitamine etc. Folosirea lor ajuta şi la echilibrarea poftei de mâncare, înlătura nevoia de alcool ca tonificant, îndeplinind ele această funcţie, ajuta la buna funcţionare a organismului, combătea depunerile de grăsime pe vasele sangvine şi, implicit, bolile de inimă.
Altă acritură, adică moarea era şi ea folosită ca băutură răcoritoare, mai ales alături de mâncarea mai grasă ori după aceasta. La fel erau folosite şi unele amestecuri de oţet cu vin, de oţet cu ţuică etc. Aproape toate sunt uitate astăzi, cu excepţia moarei care încă este folosită şi ca leac pentru mahmureală, şi pentru combaterea lipsei de poftă de mâncare la copii, şi împotriva anemiei sau altor boli.
Vinul acru este apreciat şi acum la ţară, în multe locuri. Sunt unii care dispreţuiesc acest obicei, crezându-l musai dovada unei lipse de gust a ţăranului român (interpretare evident rasistă şi evident răspândită la Românofoni). Că nu este aşa se vede şi din faptul că aceeaşi ţărani beau şi vinuri nobile, dulci sau seci, apreciază şi alte alimente şi băuturi etc. Deci nu se poate pretinde că este cazul unui „gust deformat” sau ceva asemănător, chiar dincolo de reamintirea decentului „de gustibus et coloribus non disputandum est”. În fapt, este vorba despre o tradiţie veche şi sănătoasă – desigur, în cazul consumului moderat – în care oţetul, prezent în parte în vinul acru, îşi are locul său, pe deplin îndreptăţit din punct de vedere medical. Iar mirarea unora în faţa lipsei obezităţii la ţăranul român ce apreciează vinul acru şi iubeşte mâncarea grasă are o explicaţie ştiinţifică foarte la îndemână… dacă înlocuim prejudecăţile cu gândirea.

Cultura veche românească avea un adânc respect pentru mâncarea sănătoasă, iar folosirea unor băuturi variate, sănătoase, având rosturi diferite – cunoscute Românilor de atunci – era o parte a unei vieţi pline, apropiată de Dumnezeu şi Creaţia Sa, de armonia firească a lumii, în care şi omul îşi avea, cândva, locul său. Oţetul, vinul, sichera (cidrul), mursa şi miedul sunt doar câteva din marile categorii ale băuturilor româneşti de altădată. Dar sunt departe de a fi singurele, aici intrând şi musturile sau sucurile de fructe, borşul, băuturile din flori (socata) şi altele.
Am încercat să înfăţişăm cititorilor noştri pagini despre asemenea băuturi pentru a-i ajuta să înţeleagă puţin de trăirea Românilor de altădată, din bogăţia neaşteptată a unei vieţi şi culturi pe care mulţi, robiţi de prejudecăţi rasiste, o socotesc primitivă şi săracă. Sperăm să fi ajutat la descoperirea unei noi viziuni asupra României Străvechi şi culturii ei, inclusiv prin „banalul” – de fapt, esenţialul – oţet. Care, alături de untdelemn, de unt şi alte asemenea produse a fost esenţial pentru multe, foarte multe generaţii româneşti.
A, şi dacă vi s-a făcut foame… Poftă bună! 🙂

Mihai-Andrei Aldea

Drumurile Străbunilor, alegerea noastră

Fiecare este urmaşul celor a căror linie o duce mai departe. Cei care continuă lupta eroilor şi sfinţii români sunt urmaşii acestora; cei care continuă lucrarea corupţilor, trădătorilor, colaboraţioniştilor, laşilor şi leneşilor (aka Românofoni) sunt urmaşii acestora.
Realitatea este în această privinţă ca în bancul cu profesorul de religie care este întrerupt când vorbeşte despre Facerea lumii, Adam şi Eva de Gigel:
Dom’ profesor, tata ne-a spus că noi ne tragem din maimuţă!
Măi, Gigel, aici nu discutăm cazul familiei voastre! Vorbim la general.

Sunt unii care vor musai să se tragă din robi defetişti, laşi, capete plecate etc. Probabil chiar aşa şi sunt ei.
Amândoi bunicii mei au fost pe front şi au luptat. Unchii mei la fel. De la Ion Mada, vânător de munte în Caucaz, şi până la unchiul Virgil, supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre ultimii eliberaţi de acolo.
Străbunicii au luptat în primul război mondial. Bunicul a fost orfan, copil de trupă, căci tatăl lui a murit cu arma în mână la Turtucaia.
De la stră-străbunici aveam în casă o sabie de paşă, inscripţionată în turceşte şi în româneşte. Luată de comunişti prin 1948, că era „armă albă”… Cine ştie cum şi pe unde or fi vândut-o… A fost primită de la un paşă pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă, de străbunul numit Moş Lance (numit aşa pentru că a plecat în acest război cu o lance străveche; şi a folosit-o bine!
Avem străbuni haiduci în secolele XIX şi XVIII, avem eroii Goleşti care au luptat pentru domnitori şi ţară cu desăvârşită loialitate, refuzând tronul şi implicare în luptele pentru tron.
Avem străbuni ardeleni ce au luptat cu arma în mână împotriva ostaşilor austrieci în secolul al XVIII-lea şi unguri în secolul al XVII-lea, în Codrii Hunedoarei şi în Ţara Bârsei, atunci când aceştia au încercat să le impună Uniaţia şi Calvinismul. Etc.
Şi când spun avem vorbesc despre nume de familie ca Aldea, Dumitrescu, Popescu, Golescu etc., care avem aceşti strămoşi comuni şi care numărăm multe mii de suflete, din Sibiu şi Deva până în Constanţa şi Cobadin…
În orice neam sunt şi unii care i-au slujit cu supunere pe ciocoi, în orice neam sunt şi oameni care au cedat, au colaborat cu duşmanii/ocupanţii, au ales „calea uşoară”. Iar cel care vrea să le urmeze ori le urmează se va identifica, aproape sigur, cu aceştia.
Orice neam are şi eroi, şi trădători, şi sfinţi, şi îndrăciţi. Şi eşti urmaşul celor pe care îi alegi ca model şi a căror moştenire o duci mai departe. Dincolo de ceea ce au făcut unii sau alţii dintre înaintaşi, alegerea este a noastră. Putem să fim urmaşii Sfinţilor şi Eroilor; sau ai celorlalţi.

Mihai-Andrei Aldea

E greu astăzi să creşti copii

(Articol apărut pe 29 Octombrie 2015 pe facebook, la pagina https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1666643840273192)

Spune cineva, apropo de afirmaţiile Părintelui Arsenie Boca împotriva avorturilor:
E foarte greu in zilele noastre sa crestem un copil, asa ca nu e de mirare ca romanii nu fac copii…
Răspunsul meu către cei care gândesc aşa:

Desigur, era mult mai uşor să creşti un copil în secolele XIII-XVIII, când omul trăia între năvala Tătarilor, invazia Ungurilor, incursiunile Polonezilor, atacurile Turcilor, jafurile tâlharilor, loviturile grindinei şi furtunilor; pe atunci era şi mai uşor să găteşti ori să faci alte treburi casnice, doar nu aveai frigider, nici magazin din care să cumperi ceva, apa se aducea cu găleata, lemnele cu spatele sau căruţa, focul se făcea cu greu – nici chibrituri nu erau! – iar geamuri de sticlă nu se pomeneau. Hainele se făceau în casă, din lâna sau inul muncite de femei. Mobila era făcută de bărbat, cu multă osteneală. Şi tot aşa. Trai pe vătrai, cum s-ar zice, nu ca astăzi, când o ducem atât de greu!

Să mai amintim ce uşor era în secolul al XIX-lea? Când ţara era jefuită şi distrusă de iubiţii conducători – patrioţii ăia vestiţi, d-alde Brătianu şi toţi cei ca ei – de s-au pierdut milioane de români din 1848 până în 1876, fără să fie implicaţi nici un război? Atunci era vremea să creşti copii! Nu acum, când avem frigider şi televizor, maşină de spălat şi centrală termică, autoturism şi alte lucruri din astea, de îngreuiază viaţa până dezastru! De aia şi fac oamenii atâtea cheltuieli şi împrumuturi ca să aibă asemenea obiecte! Că o duc tare greu, mai ales faţă de înaintaşii noştri care, în mii de ani de trai pe vătrai, făceau câte 9 sau 11 sau 15 copii, ori măcar şapte, acolo. Că ce să facă şi ei, dacă treburi nu aveau, iar războaie nici atât?

Dacă nu a înţeles cineva amara bătaie de joc din cele două paragrafe de mai sus, o să o spun direct şi clar: astăzi „românii” nu mai vor copii pentru că nu mai sunt nici Români, nici creştini, nici oameni, ci nişte Românofoni, sclavi ai poftelor, mânaţi de patimi pe căile stârpiciunii sufleteşti dar şi trupeşti, robiţi de lenevie, lăudăroşenie şi laşitate.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Au fost vremuri Românii care nu aveau copii plângeau pe la porţile celor săraci şi cu mulţi copii, doar-doar s-or îndura să le dea unul în adopţie. Şi când îl aveau, îl duceau acasă ca pe cea mai scumpă comoară! Deşi nu aveau nici atâtea spitale (doar bolniţele mânăstireşti), nici clinici, nici ajutor social, nici drumuri asfaltate (fie ele şi cu gropi), nici sute şi mii de lucruri care fac astăzi viaţa mai uşoară. Dar erau oameni, erau Români, erau creştini. Aveau tărie, hărnicie, curaj, iar viaţa lor avea un rost.

P.P.S. Mai sunt şi astăzi Români adevăraţi, dar când îi vezi pe cei care pretind că nu au copii „că sunt vremurile grele”, trebuie măcar uneori să le dai un răspuns mai usturător. Doar, doar or înţelege ceva.

Uriaşii. Între culturi, istorie şi legendă

Dacă ceva mai devreme am început câte un cuvânt scurt despre neamurile străvechi, precum piticii (aici), amintind şi despre seminţii şi neamuri, aşa cum le vedeau Străbunii (aici), azi mă opresc un pic la uriaşi.

Spune Scriptura:

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6.4)

Românii au primit acest cuvânt în inima lor, mai ales că se potrivea întru totul cu ceea ce vedeau şi ei.
Fiii lui Dumnezeu sunt cei care trăiau după legea lui Dumnezeu; căci eşti urmaşul celui a cărui învăţătură şi moştenire o duci mai departe. Fiii oamenilor (aici, fiicele oamenilor) sunt cei sau cele care, despărţindu-se de Dumnezeu, trăiesc după poftele lor omeneşti, păcătoase (precum Cain şi urmaşii săi).
Fii acestor uniri au avut o moştenire amestecată. De la fiii lui Dumnezeu au primit o mare putere duhovnicească şi o mare tărie, de la fiicele oamenilor au primit în afară de aplecarea spre lume şi cele trupeşti de atunci. Iar unii dintre aceşti fii cu dublă moştenire, după cum se vede, au fost uriaşi. Unii buni, unii răi, însă cu toţii având o anume înclinaţie spre luptă, toţi fiind viteji.

În folclorul vechi românesc sunt mai multe nume pentru uriaşi, unul dintre acesta fiind acelea de jidovi.
Cuvântul nu este folosit degeaba de Românii din vechime.
Se făcea pe atunci deosebirea între Evrei – din toate timpurile -, Jidovi – adică Evreii Patriarhilor – şi Israeliţi, Iudei sau, cu o formă populară foarte răspândită, Jidani (de la seminţia lui Iuda, Juda, Judani, Jidani; o transformare firească şi care, în ciuda îndoctrinării comuniste, nu are în sine nimic peiorativ).
Deosebirea este greu de înţeles astăzi, dar pentru Românii de demult era limpede: Jidovii erau cei care făcuseră voia lui Dumnezeu şi ţinuseră calea Lui în vremurile Vechiului Testament, în vreme ce alţii rătăceau. Ca urmare, denumirea de Jidovi s-a dat acelor uriaşi care erau socotiţi buni, înţelepţi, curaţi şi viteji, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Există în folclorul românesc şi altfel de uriaşi, precum cei proşti, căpcăunii, uriaşii răi, uriaşii buni „mai noi” – care nu sunt denumiţi Jidovi – etc.
Deoarece căpcăunii nu apar totdeauna ca uriaşi, în mai multe basme şi legende având mărimea unui om obişnuit – iar în altele fiind uriaşi… – o să fie înfăţişaţi, cu voia Domnului, în alt articol.
Trebuie să vedem aici însă, pe scurt, faptul că Românii văd mai multe feluri de uriaşi, ceea ce se întâmplă şi în alte culturi. Existenţa mai multor seminţii de uriaşi nu este amintită doar în folclorul românesc; ea se regăseşte şi în Scripturi, precum şi în imagistica populară, mitologică şi livrescă a multor popoare.
Mai consemnăm, ca pildă a unor uriași buni, pe doi dintre însoțitorii cei mai vestiți ai eroilor folclorului românesc: Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne. Amândoi aceștia sunt din seminția uriașilor, sunt viteji, extrem de puternici și, desigur, eroi pozitivi.

Pentru că, trebuie amintit acest lucru, uriaşii sunt de găsit, chiar mai mult decât piticii, în toate culturile lumii, pe toate continentele. Din Japonia în America de Sud, din Europa în Australia, din Africa în America de Nord, pretutindeni cultura populară povesteşte despre uriaşi.

Şi poate că cel mai cunoscut dintre vechii uriaşi este Goliat, cel care a înfruntat oştirea lui Saul şi a batjocorit pe Dumnezeu, sfârşind până la urmă de piatra aruncată de David. Acest Goliat avea o înălţime de „şase coţi şi o palmă” (I Regi 17.4); ceea ce înseamnă o înălţime aflată între 2,7 şi 3,2 m, în funcţie de unităţile de măsură folosite. În ciuda siguranţei pe care o afişează unii, adevărul este că nu cunoaştem care era mărimea exactă a unităţilor de măsură din vremea lui David.
În istoria modernă cel mai înalt om măsurat cu siguranţă este – sau, mai bine zis, a fost – Robert Pershing Wadlow, mort la 22 de ani în urma unei infecţii la picior. El a avut doar 2,72 m, adică a ajuns în zona de înălţime estimată pentru Goliat. Am spus „doar” pentru că a murit prematur şi că oamenii cu înclinaţia genetică spre „gigantism” cresc şi după 30 de ani (ca finlandezul Väinö Myllyrinne, care se oprise din creştere la 21 de ani, dar de la 30 de ani a mai crescut 29 de cm, până la 2,51 m înălţime). Teoretic, dacă ar mai fi trăit câţiva ani ar fi putut trece de 3 metri înălţime.

Robert-Wadlow.jpgAmericanul Robert Pershing Wadlow alături de tatăl său

Fără a fi nevoie de înălţimile excepţionale pe care tocmai le-am amintit, este de înţeles că o populaţie de 2-2,5 m apare în ochii oamenilor obişnuiţi ca populaţie de uriaşi: pentru că este!
Uitaţi-vă la fotografia alăturată! Chiar dacă „scădem” înălţimea lui Robert Wadlow cu 20 de centimetri şi tot este uriaş faţă de tatăl său.
Am amintit de finlandezul Väinö Myllyrinne, care avea, la 2,51 m înălţime, cu 21 de centimetri mai puţin.

Vaino-MyllyrinneFinlandezul Väinö Myllyrinne, alături de câţiva oameni de statură obişnuită

Este, sau nu este uriaş acest finlandez, faţă de oamenii de înălţime obişnuită?
Ni se pare limpede că răspunsul este da.

Desigur, nu există niciun fel de dovezi fizice privitoare la existenţa unor uriaşi de „doi stânjeni” (adică 4,5 m), ca în unele basme româneşti, sau chiar de zeci de metri – ca în alte basme din multe părţi ale lumii. Nici nu mai vorbim despre alţi giganţi, a căror înălţime ar întrece munţii.
Singura posibilitate de a accepta realitatea unor asemenea făpturi este însă excluderea lor din rândul oamenilor, ca singur exerciţiu logic posibil. Altfel spus, dacă admitem posibilitatea ca îngeri sau demoni să se manifeste în chip de om – după cum susţin izvoare teologice din întreaga lume – apariţia şi acţiunea lor sub chipul unor giganţi dă înţeles mărturiilor folclorice şi mitice/religioase amintite mai sus.

Mărturiile despre asemenea făpturi umanoide uriaşe, care apar pentru scurtă vreme, dispărând apoi fără urmă, sunt multe.
Am avut eu însumi să ascult oameni care, foarte ancoraţi în realitate, povesteau despre întâmplări cu asemenea făpturi, petrecute nu de multă vreme în România. Alte mărturii, nenumărate, vin atât de la noi, cât şi din alte părţi, pentru timpurile istorice.
Este de înţeles, pentru cei care cred că dincolo de aparenţa materială există ceva mai mult, că asemenea manifestări sunt cu putinţă. Pentru cei care nu cred în capacităţile de structurare complexă a energiei, pentru cei care sunt absolut siguri că ceea ce nu au văzut şi pipăit ei nu există, sunt doar născociri, halucinaţii etc.

Întorcându-ne la cultura profundă românească, trebuie să spunem că pentru uriaşi, dincolo de varietatea purtărilor şi felului de viaţă al seminţiilor acestora, pentru Români ei au avut doar două tipuri de destin.
Unii, precum Jidovii, s-au stins lăsând loc urmaşilor lor, cei rânduiţi de Dumnezeu să locuiască lumea, adică oamenilor (obişnuiţi). Unii s-au stins ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind ucişi de Acesta („Cel care a pierdut pe uriaşii cei necucernici„), ori din prea multă răutate pierzându-se pe ei înşişi. Altfel spus, primul destin este acela al stingerii, fie ea binecuvântată ori blestemată.

Alţii, precum uriaşii buni mai noi, s-au amestecat încetul cu încetul cu Românii, până când au ajuns să se piardă printre ei.
Această soartă a contopirii dintre uriaşi şi oamenii „obişnuiţi” este şi un indiciu al faptului că deosebirile de înălţime nu treceau de nivelul la care căsătoriile mixte să fie imposibile. Ca urmare, creaţiile folclorice care îi înfăţişează pe uriaşi ca având un stânjen (adică cca. 2,2 m înălţime) sunt cele mai credibile.
În urmă cu câţiva ani a fost descoperit la Carei (Jud. Satu Mare), scheletul de peste 1,8 m al unui războinic din epoca genezei tracice (vremea Proto-Tracilor). Cu discurile vertebrale şi celelalte „zgârciuri” ale corpului, carne, piele etc., omul avea în jur de 2 metri înălţime. Dat fiind că înălţimea medie era pe atunci între 1,5 şi 1,6 metri, este limpede cât de mare părea acesta faţă de cei din jur. Iarăşi este sugestiv faptul că era războinic – aşa cum atestă şi basmele din multe ţări că erau uriaşii – dar şi că a fost îngropat în afara cimitirului oamenilor obişnuiţi, făcându-se astfel o deosebire mare între el şi ceilalţi.
Mărturii despre existenţa unor alte asemenea schelete de uriaşi – estimate la mult peste 2 metri – vin şi din Judeţul Buzău, unde ar fi fost găsite şi reînhumate, cu excepţia câtorva oase şi piese de ceramică, trimise la Bucureşti. Unde… ar fi dispărut.

Printre cei mai cunoscuţi uriaşi viteji buni din vremurile apropiate sunt mai sus pomeniții Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, dar şi Păsărilă/Lungilă, în vreme ce Setilă şi Fomilă se apropie mai multe de o ramură a uriaşilor înrudită cu căpcăunii şi înzestrată cu o foame excepţională chiar şi pentru uriaşi – altfel, în chip firesc foarte mâncăcioşi, dat fiind metabolismul unui trup… uriaş.
Merită amintit aici şi faptul că în folclorul românesc există o mare înţelegere pentru uriaşi, priviţi cel mai adesea pozitiv. Este un punct în care ne deosebim puternic de lumea saxonă, de pildă, în care uriaşii sunt priviţi mai mult negativ.
Implicarea uriașilor în aventurile eroilor din basmele românești este mai totdeauna pozitivă. O poziție asemănătoare o avem și în ceea ce îi privește pe pitici. Și asta cu toate că, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, există și excepțiile, cazurile în care se poartă ca dușmani.

Desigur, subiectul este… uriaș, iar ceea ce am schițat aici doar atinge câteva puncte dintr-o lume nesfârșită, în care trăiau împreună Românii și celelalte seminții (stră)vechi, în care legendele erau viitorul iar tărâmurile de basm locul vieții de fiecare zi.

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Vom încheia aici mica încercare de reamintire (sistematică) a artelor marţiale româneşti vechi. Consemnăm pe scurt părţile dinainte:
– despre artele marţiale (româneşti) în linii mari (aici);
– despre animalele ce i-au însoţit pe Români în lupte (aici);
– despre spadă, sabie şi alte arme asemănătoare (aici);
– despre ghioagă, buzdugan, bâtă (aici);
– despre cuţit (aici)
În rândurile ce urmează amintim, foarte pe scurt, despre lance, suliţă, arc, arbaletă, arme de foc, lupta cu mâinile goale, praştie, bici, laţ, îmblăciu etc.

e. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un „gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit „Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea „din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit „coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen1, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea „opritoare„, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a „venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul „să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.
Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

f. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic „de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii „mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială („Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria „turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, „tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, „tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

g. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit „trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare („proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere „în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din „harţă” sau „bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi „luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea „lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil „în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu „lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic
Iese seara pe colnic
Fără puşcă ori pistoale
Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

h. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut „jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. „Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, „roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, „coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru „prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.
Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.
Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Mihai-Andrei Aldea


1 Un stânjen însemna cam 2,2-2,3 metri.