"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi!
Dragostea (sau iubirea) este un cuvânt care, în unul sau altul dintre numele purtate, a fost de nenumărate ori folosit de poeți, scriitor, cântăreți, compozitori, filosofi etc. Din păcate, într-o covârșitoare majoritate, ceea ce au lăudat, slăvit, criticat sau urât drept dragoste (sau iubire) a fost o patimă sau alta. Pentru cei mai mulți iubirea (sau dragostea) a rămas cel mult o noțiune înțeleasă doar în parte, dacă nu cu totul stricată.
Și totul pleacă de la confuzia între ceea ce bucură sau place și ceea ce iubim/îndrăgim.
Da, cei mai mulți oameni cred că „iubesc” sau „sunt îndrăgostiți de” lucrurile sau persoanele care îi bucură sau le plac. Prin urmare, se pretinde că X „iubește dulciurile”, Y „iubește florile”, Q „îl/o iubește pe Z” (puteți înlocui „iubește” cu „e îndrăgostit de”; sau, după creolo-româna de mahala snoabă, „adoră”). Însă, de fapt, X e lacom la dulciuri, Y se bucură văzând flori, Q are plăceri/bucurii la Z. Adică niciuna dintre aceste sentimente nu este dragoste/iubire.
Dacă X ar iubi sau îndrăgi cu adevărat dulciurile, ce ar face? Ar căuta să facă cele mai sănătoase și gustoase dulciuri, atât pentru el cât mai ales pentru alții.
Dacă Y într-adevăr ar iubi/îndrăgi florile, ce ar face? Ar crește cu grijă flori, le-ar înmulți și răspândi, le-ar dărui și altora, ar încerca să creeze soiuri noi etc.
Dacă Q îl/o iubește/îndrăgește pe Z cu adevărat, ce face? Face ceea ce îi face bine lui Z.
Pentru că dragostea sau iubirea înseamnă a dori cu adevărat – adică în fapte! – să dorești din suflet binele lui/eișisă lucrezi pentru acest bine.
Desigur, aici există hotarul priceperii noastre. Aici pricepere însemnând și înțelegere, și făptuire. (Minunata limbă română veche!) Iar acest hotar este legat și de cât cunoaștem și înțelegem din cele ale lumii, dar mai ales cât cunoaștem și înțelegem cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Binele, Adevărul, Iubirea. Și doar prin el putem scăpa de păcatele și patimile care otrăvesc iubirea/dragostea și o prefac și pe aceasta în patimă.
Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe
În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:
coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
poamă– la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
scoarță(de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
scoarță dulce
terci de fructe uscat
uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
uscată dulce – la fel
uscățeisau uscățel(de poame); o denumire veche, aproape uitată
uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată
Dar ce este acest produs? În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:
este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame
Fructele folosite pentru uscata sau scoarțade poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele. De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.
Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele. Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.
Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune. Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.
Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor. De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.
1)Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).
a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.
b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.
c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse). Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros. Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.
2)Scoarța/Uscata/Cocaîndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos). După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.
3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă. Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!
3.1.Scoarța/Uscata/Coca coaptă.
3.1.a.Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac. Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare. Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură). Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).
3.1.b.Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus. Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare. Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.
Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească. La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire. Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.
3.2.Scoarța/Uscata/Coca fiartă. Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă. Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac. De aici începea o deosebire mare.
3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme. Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local. După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.
3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor. Urmau aceeași pași ca mai sus.
Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d. Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.
Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.
Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc. Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea. Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.
Rețeta:
Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja. Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat. În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini). Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă). Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.
Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă. Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc). Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca. Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.
Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript. De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra). Unii puneau bucăți de brânză de rădăcinipripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri. Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.
Plăcintă cu brânză de rădăcini
Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat). Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat. Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică). Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d. Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.
M-au întrebat mulți de unde știu cum trăiau și gândeau Românii de demult. M-au întrebat chiar și citind cărți ale mele cu o bibliografie stufoasă. Dar, desigur, m-au întrebat și ce înseamnă Românii de demult?
Când spun Românii de demult sau Românii vechi, cuvântul este despre aceia care trăiau sau trăiesc după Legea Românească – amintită de nenumărate surse străine, precum cele croate, venețiene, genoveze, ungurești, poloneze, lituaniene, turcești etc.
Așa au trăit cei mai mulți dintre Români vreme de cel puțin un mileniu și jumătate, iar cei care s-au lăsat de Legea Românească s-au stins ca Români, s-au schimbat, pierzându-se între străini. Ca urmare, Cultura Română Veche este adevărata cultură românească, este cultura paradigmatică pentru Români, pentru a fi Român.
Dar știm noi cum trăiau Românii vechi?
Da, căci avem mărturii și ale unor străini despre Români, dar și cele ale folclorului românesc – adică acele studii, culegeri și consemnări etnologice și folcloristice realizate mai ales în secolele XIX-XX.
Este adevărat, aceste mărturii, studii, culegeri și consemnări au totdeauna parte de un fel de sită a subiectivismului. Chiar un patriot mare, ca Vasile Alecsandri, ce a pledat pentru consemnarea folclorului așa cum este el în popor, fără schimbare, și-a încălcat radical propriile principii: a schimbatMiorița și nu doar că a schimbat-o, însă a refuzat până la moarte să predea forma inițială și locul culegerii acelei Miorițe din care s-a inspirat. Astfel că până astăzi Miorița este răspândită peste tot nu în forma ei românească veche, ci în forma livrescă a lui Alecsandri. Amintim aici doar două alterări aduse de Vasile Alecsandri, prima subliniată și de Mihail Sadoveanu, dar amândouă aproape ignorate în analize: a) Miorița niciodată nu se înfățișa singură, ci se cânta totdeauna înainte de cântecele de luptă, de vitejie sau haiducie ale Românilor vechi, ori la legende și povești de acest fel; b) Miorița nu folosea denumiri regionale pentru cei trei oieri până la Alecsandri. Prima alterare face ca mulți să nu înțeleagă deloc rostul Mioriței (am mai scris despre asta și aici). A doua alterare a lui Alecsandri, făcută exclusiv din rațiuni de ritm și rimă, ilogică în sine (căci la Români totdeauna Vrâncean a însemnat Moldovean, așa cum Argeșean a însemnat Muntean) este astăzi folosită de fanaticii Moldovanismului sau Moldavanismului, adică de Rusofoni și Rusofili, drept „argument” pentru această ideologie țarist-sovietică. Deși, bineînțeles, ei „opun” doar pe ciobanul muntean celui moldovean, ca și cum cel vrâncean a dispărut din baladă. Totuși cele trei denumiri regionale nu sunt creație populară, ci sunt o interpolare a lui Alecsandri – după cum am spus, făcută doar pentru ritm și rimă, căci Alecsandri a fost un mare unionist, unul dintre făurarii și eroii Unirii din 1859.
Iată, deci, că sita subiectivismului preschimbă adeseori creațiile populare și afectează chiar puternic obiectivitatea mărturiilor, studiilor, culegerilor, consemnărilor etnologice și folcloristice. Dar există posibilitatea unor comparații sistematice și astfel a observării adaosurilor și altor alterări. De pildă, în cele peste o mie de forme ale Mioriței culese din popor nu există etnonime sau împărțiri ale oierilor după regiunea de origine; ele apar doar în versiunea livrescă a lui Alecsandri (livrescă sau popular-livrescă, după cum vrem să o socotim). Totodată, pretutindeni la Români Miorița este un fel de introducere la cântece sau istorii de luptă. Astfel încadrarea în context și comparația sistematică ne ajută să găsim adevărul dincolo de subiectivismul culegătorilor și interpretatorilor.
Există însă și o precizare: acest lucru se poate face doar pentru Cultura Română Veche.
Pe măsură ce înaintăm în secolul XX, dar mai ales după 1960, cultura populară aproape că nu mai există. Ziarele, almanahurile, broșurile, cărțile, posturile radio și cinematografele, feluritele „acțiuni culturale” de stat ori ale unor structuri paralele, iar apoi și televiziunea și internetul au ajuns să nimicească trăirea populară.
Am spus că aproape că nu mai există deoarece mai sunt cătune, mânăstiri și familii care o păstrează. Care duc mai departe focul sfânt al unei culturi străvechi pe care răutatea veacului vrea să îl stingă. Și sunt încredințat că porunca duhovnicilor mei și a altor sfinți de a scrie despre Românii de demult, așa cum au fost ei, poate ajuta acești eroi ai vremurilor noastre să își împlinească sfânta lor chemare.
De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române. Mihai-Andrei Aldea
Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.
Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.
Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase. Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc. În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…
Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?
În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum: „Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau „Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau „Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.
Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…
Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.
De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici. Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar! Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant! De ce?
Pentru că ei sunt Țăranii.
În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.
Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale: – în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii maridupă dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia. – treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc. Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.
Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus. Închidem paranteza.
Să lăsăm puțin Istoria deoparte!
Satul îl are pe sătean. Orașul îl are pe orășean. Cetatea îl are pe cetățean. Județul îl are pe (con)județean. Oltenia îl are pe oltean. Muntenia îl are pe muntean. Banatul pe bănășean. Ardealul pe ardelean. Maramureșul pe maramureșean. Oașul pe oșan. Moldova pe moldovean. Basarabia pe basarabean. Dicia pe dician. Timocul pe timocean. Macedonia pe macedonean. Etc., etc., etc.
Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.
Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă. Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație. Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.
La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate. Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori. Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare. Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)
Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?
Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:
Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică
Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică
Sfatul/Divanul și Țăranii Români
(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică
Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)
Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.
În vremea Împăraților ea a devenit
Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie, Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română
Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României
Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că
Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.
Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.
În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,
Țăranul este sufletul Țării.
El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el. El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării. El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.
Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc. Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:
Obârșia românească
Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)
Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc. Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică. Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă. Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).
România Străveche - Ancient Romania 