Regulile unui dialog demn şi util (Oxford, 1890)

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sînt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sînt convingătoare sau nu.

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noiplantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemnUntdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăzecoarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

magazin online DSV

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Pagini de cultură şi istorie românească. Calomfirul sau caranfilul. Busuiocul-Sfintelor

Tata: Fetelor, care sunt plantele de leac,
sau medicinale, pe care le vedeţi aici,
în poiană şi în pădure?

Fetele: Sunt foarte multe plante.
Ştim că unele sunt de leac, dar
nu ştim care nu sunt…
Tata: Toate sunt de leac. Doar că
nu ştim să le folosim pe toate.
Noi. Tămăduitorii ştiu.

Numit popular şi Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru sau cu alte nume, calomfirul sau caranfilul este o străveche aromată românească.
Să fim înţeleşi: nu spunem – ar fi o nebunie – că nu există şi nu se foloseşte la alte popoare, nici că ar fi originară din România sau altceva asemănător!
Ceea ce spunem – şi ar fi uşor de înţeles dacă oamenii de azi ar avea înţelegere în loc de prejudecăţi – este faptul că în România Străveche, în cultura profundă românească de altădată, această plantă a avut un loc foarte deosebit.

Calomfirul este o floare perenă cu numele ştiinţific (învechit) de Chrysanthemum Balsamita. Alt nume ştiinţific, mai larg folosit astăzi, este Tanacetum Balsamita, înrudit cu al unor plante asemănătoare, dar mai puţin aromate şi care au frunze cumva asemănătoare cu ale unor ferigi (în vreme ce calomfirul are frunze alungite, ne-lobate, oarecum asemănătoare celor de leurdă, însă cu o margine neregulată, uşor zimţată).

Originară din Asia, această plantă a fost legată de balsamul amintit în Biblie:

au văzut venind dinspre Galaad o caravană de Ismaeliţi, ale căror cămile erau încărcate cu tămâie, cu balsam şi cu smirnă, pe care le duceau în Egipt” (Facerea 37.25)

luaţi în sacii voştri din roadele pământului acestuia şi duceţi ca dar omului aceluia: puţin balsam şi puţină miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic” (Facerea 43.11)

Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este acolo doctor? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8.22) etc.

Observăm în Scripturibalsamul ori calomfirul era unul din produsele de preţ ale vremii, atât pentru mirosul său puternic şi frumos, cât şi pentru calităţile sale medicale şi rolul său cultic (în facerea mirurilor şi a „amestecurilor de aromate” – cunoscute astăzi drept tămâie – ce se ardeau ritual).
Răspândirea sa în Europa a avut loc datorită răspândirii Evangheliei şi cultului creştin.
Calomfirul era folosit de toate grupurile de Creştini ca aromată pentru tămâie şi mir, dar şi ca iarbă de leac, fie verde sau uscată, fie în infuzie, fiertură, vin, oţet ş.a.
Frunzele şi florile uscate se ţineau în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi sfinte, dar şi în lăzile şi pe rafturile cu haine curate. Mirosul frumos al plantei înlătura şi paraziţii, dezinfecta şi, alături de lavandă, ţinea departe moliile.
Atât de strânsă a fost legătura dintre această plantă şi Creştinism încât în engleză este denumită comun ca Bible leaf (deoarece orice Biblie avea, în trecut, câteva frunze balsamice între pagini), Balsam herb (în conformitate cu referinţele biblice despre care am amintit pe scurt) sau Costmary („Margareta Maicii Domnului„). Asemenea denumiri există şi în celelalte limbi europene, fiind foarte bine atestată documentar legătura dintre răspândirea Creştinismului şi cea a calomfirului.

*

Este foarte interesantă pentru noi probabila prezenţă a calomfirului în Lista lui Dioscoride. Aceasta este o înşiruire de plante de leac tipice pentru „Dacia” – de fapt mai ales pentru Sciţia Mică şi zonele învecinate cu aceasta din Sciţia Mare. Ea vine ca o parte a lucrării vaste a lui Dioscoride De Materia Medica prin care, la cererea medicului Areius, a încercat să îndrepte atât ideile greşite cât şi golurile de cunoaştere în privinţa plantelor de leac (medicinale) din Romania (Imperiul Roman) secolului I d.Chr.
Gaius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Bătrân, are chiar o poziţie secundă faţă de Dioscorides din punctul de vedere al acurateţii ştiinţifice a prezentării plantelor, cu toate că a înşirat cca. 1.000 de plante, faţă de cele cca. 600 ale lui Dioscoride.
Printre plantele menţionate aici se află şi una denumită de Dioscoride „apsintion, apsintium sau absintium (Aψίνθιον)”, despre care spune că Romanii ar numi-o „terrae malum”, iar Dacii, „absinthium rusticum”.
Denumirea dacică – în fapt latină sau greco-latină – pare surprinzătoare, mai ales că Dioscoride cunoştea bine cele două limbi, deci îşi dădea seama că nu este o denumire străină. Este un prim element, la care vom reveni.
Descrierea făcută de Dioscoride plantei este, conform ENDA,
Absintul lung, numit clematitis, cu ramuri zvelte şi frunze oarecum lungi, similar sempervivumului, are florile de culoare galben aprins, terminate cu o inflorescenţă. Rădăcinile sunt lungi, zvelte, cu coajă groasă şi miros aromat. Producătorii de alifii, o folosesc pentru a îngroşa alifiile. O linguriţă de alifie este utilă împotriva otrăvurilor, inclusiv în cazul veninului. Băută în amestec cu piper şi smirnă, detoxifică, ajută la reglarea ciclului menstrual şi poate provoca avortul. Băută în amestec cu apă, ajută la calmarea astmului, rahitismului, herniei, convulsiilor şi parţial împotriva durerii. Aplicată pe răni, extrage ţepuşele şi aşchiile de os. În amestec cu miere, elimină marginile ulceraţiilor, le curăţă şi le vindecă. De asemenea curăţă dinţii şi gingiile. În amestec cu grăsime de porc, vindecă frigurile. Fumul acestei plante reduce febra. Este cel mai puţin eficient din familia sa. Creşte în zonele montane, stâncoase şi cu climă mai blândă.

Trebuie observat că proprietăţile medicale ale acestui „absint lung” sunt similare câtorva plante, cele mai importante fiind calomfirul şi pelinul. Identitatea apare şi la nivelul gustului amar, dar şi la acela al mirosului aromat.

Interpretarea comună în Evul Mediu a fost că Dioscoride se referă aici fie la pelin, fie la plante oarecum apropiate, precum pelinul-alb, pelinul-negru, pelinariţa, mărul lupului etc. Ca urmare, şi încercările de identificare au mers în jurul unor specii precum Artemisia absinthium, Aristolochia clematitis, Aristolochia rotunda sau Aristolochia longa etc.
Există însă şi părerea după care planta descrisă aici este calomfirul, argumentele în favoarea acestei idei fiind foarte puternice:
1) Denumirea citată de Dioscoride este una nouă, diferită de cea a pelinului obişnuit şi la nivelul latinei, dar şi la nivelul limbii dacice; pentru pelin şi variantele înrudite avem o serie de nume atribuite Tracilor sau Dacilor, precum „absentium, apsenthion, bitumen, bricumum, nitumen, titumen, zired, zonusta, zouoste, zououste, zououster, zuste, zuuster, zyred„; pentru planta amintită Dioscoride atribuie Dacilor o denumire nouă, „absinthum rusticum„, de origine străină, logică pentru o plantă nou introdusă, care încă nu a primit pe scară largă o denumire locală.
2) Descrierea frunzelor nu se potriveşte cu pelinul şi formele înrudite; descrierea inflorescenţelor nu se potriveşte cu speciile de gen Aristolochia, care nu au inflorescenţe şi la care doar Aristolochia clematitis are flori galbene, dar nu de un galben-aprins, ci de un galben-pal, şi nu inflorescenţe, ci flori singulare.
3) Singura plantă a cărei descriere corespunde atât la frunze cât şi la inflorescenţe este calomfirul.
Ceea ce face foarte probabilă atestarea de către Dioscoride, prin lucrarea De Materia Medica, a prezenţei calomfirului în Sciţia şi Dacia secolului I d.Chr., aceste zone constituind, alături de Tracia, Macedonia şi Tesalia, zonele prin care calomfirul începe să se răspândească în Europa (în Germania se va extinde peste multe secole, iarăşi odată cu răspândirea mai puternică a Creştinismului aici). Am avea o situaţie asemănătoare cu cea a răspândirii bivolului în Europa, răspândire în care zona Daciei a reprezentat un punct cu totul special.

Inflorescenţe de calomfirInflorescenţe de calomfir.

Frunze de calomfirFrunze de calomfir.

*

Folosirea de către Românii din vechime a acestei plante poate fi înţeleasă după numeroasele denumiri pe care le are. În afară de caranfil, calonfir, calafir, calapăr etc., calomfirul, după cum am amintit, mai poartă şi nume ca Busuiocul-Sfintelor ori Busuiocul-Fetelor, dar şi Izma(Menta)-Maicii-PrecesteCălugărIarba-Sfântului-Petru.
Denumirea de Busuiocul-Sfintelor este într-o clară legătură cu folosirea sa de către Creştinele din primele veacuri. Termenul de Sfinţi şi Sfinte apare în legătură cu ucenicii lui Iisus Christos încă din Noul Testament (Romani 1.7; 8.27; 15.31; I Corinteni 1.26.1; 7.14; 16.1; I Pentru 3.5 etc., etc.). Introducerea noii aromate a fost văzută mai ales prin folosirea ei de către femeile creştine din primele comunităţi apărute în mijlocul populaţiei traco-romane. Busuiocul era o plantă folosită de multă vreme de către femei, astfel încât absinthum rusticum sau calomfirul era firesc să fie legat de acesta şi să rezulte o denumire compusă de tipul Busuiocul-Sfintelor (cu înţelesul de „Busuiocul Creştinelor”).
Busuiocul-Fetelor apare mai târziu, pe măsură ce se răspândeşte Creştinismul şi tot mai multe fete întrebuinţează calomfirul împotriva tulburărilor menstruale (a întârzierilor de perioadă tipice vârstelor tinere). Era în acelaşi timp folosit şi ca plantă aromatică şi cultică, astfel că asocierea cu busuiocul se menţine.
Pe aceeaşi line vechi-creştină se află şi numele Izma(Menta)-Maicii-Preceste, Călugăr, Iarba-Sfântului-Petru, toate trei fiind legate de un stil de viaţă creştin arhaic. Echivalente – ca mod de viaţă şi denumiri rezultate din acesta – sunt bine atestate şi în Creştinătatea Apuseană, în Italia, Franţa, Germania şi Britania. Apare chiar şi denumirea de „izmă” sau „mentă” (sub forma mint geranium la Englezi).

*

Alături de salvie şi busuioc, de siminoc şi altele asemenea, era una dintre plantele foarte iubite de către Românce.
Curăţenia a fost, până la prăbuşirea din secolul al XVIII-lea, esenţială pentru Români. În vremea lui Constantin Brâncoveanu doar Muntenia avea o producţie de săpun egală cu a Franţei – la o populaţie de zece ori mai mică. Doar că în vreme ce săpunul francez era destinat industriei textile şi exportului, şi nu era folosit pentru igiena corporală, la Români ultima întrebuinţare era cea esenţială.
Aromarea săpunului cu pelin, izmă, levănţică, rozmarin, gălbenele şi alte asemenea plante era însoţită de folosirea fierturilor de tei, muşeţel, busuioc etc. pentru limpezirea părului şi de purtarea unor plante verzi sau uscate în păr, în săculeţi mici de pânză la gât etc. Calomfirul era, în această lume cosmetico-medicală, una dintre plantele preferate, având o mare putere de dezinfectare şi o aromă foarte apreciată. Merită amintit că în toate comunităţile conservatoare româneşti – precum cele aromâne, dar nu numai – existenţa în locuinţă a insectelor supărătoare (eufemism pentru păduchi, ploşniţe, purici etc.) era socotită chiar şi după secolul al XVIII-lea încoace o mare ruşine. Unul din mijloacele extrem de eficiente în îndepărtarea acestora şi apărarea de ele era folosirea plantelor aromatice, verzi sau uscate, de la cele străvechi, ca busuiocul, trecând prin cele devenite tradiţionale, precum calomfirul şi până la cele noi – dar adesea foarte împământenite -, precum tutunul. Asemenea plante aromatice erau folosite şi prin frecţii, dar mai ales prin plasarea de bucheţele în casă şi la intrare, între haine etc., fiind schimbate des, ca să nu-şi piardă puterea.

În acelaşi timp, calomfirul era folosit în salatele uşoare, răcoritoare, alături de ouă şi brânzeturi, în amestecuri de brânză, iaurt şi smântână (cu sau fără ou).
Alături de rozmarin, busuioc, salvie, cimbru şi altele asemenea, era folosit şi pentru pregătirea cărnii de pasăre şi a vânatului, dar şi la peşte, raci fierţi, scoici (de lac şi de râu, dar şi la midii şi stridii).
În alimentaţie se folosea calomfir tânăr, cules înainte de înflorire. După ce se îngroşau mugurii florilor, planta nu se mai folosea decât cosmetic sau medicinal.

Vinul de calomfir era socotit bun calmant împotriva tusei şi spasmelor digestive, dându-se – cu linguriţa – chiar şi copiilor. În caz de răceală cei mari luau chiar şi două pahare pe zi, dar niciodată mai mult. Femeile însărcinate nu foloseau calomfirul decât pentru aromatizarea şi ocrotirea hainelor sau ca „parfum” personal; deci niciodată femeile însărcinare nu beau vin de calomfir sau altele asemenea.
Opăritura” – infuzia, cum i se spune astăzi – se folosea împotriva durerilor de ficat (bilă) şi greţurilor venite de la acesta sau de la bilă, luându-se două sau trei linguri dimineaţa.
Apa de calomfir, la nevoie vinul de calomfir sau chiar „tăria” – tinctura – se foloseau împotriva paraziţilor intestinali. Dar folosirea obişnuită în salate şi supe, la marinarea cărnii etc. asigura, oricum, o bună protecţie în această privinţă.
Tinctura de calomfir, ca şi frecţiile cu zeamă sau planta verde, se foloseau şi împotriva râiei (scabiei), atât la animale cât şi la om.
Spălarea cu apă de calomfir era socotită bună pentru curăţarea şi catifelarea pielii.
Untdelemnul de calomfir era baza pentru unele miruri, dar şi pentru unele iruri folosite de tămăduitori(oare) în anumite boli.

În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918), atunci când tifosul exantematic a secerat sute de mii de vieţi de Români, au existat două mijloace principale de apărare populară împotriva contaminării: săculeţii şi frecţiile cu camfor şi respectiv săculeţii şi frecţiile cu calomfir. Amândouă dovedindu-se foarte eficace, în primul rând prin izgonirea insectelor purtătoare ale bolii şi dezinfecţia produsă de uleiurile volatile.
Din păcate, măcelul cultural fanarioto-masonic şi respectiv catolico-austro-ungar din Ţările Române a făcut să fie uitate foarte multe din vechile tradiţii româneşti. Calomfirul a trecut şi el în uitare, fiind rareori pomenit, deşi mulţi sunt cei care i-au purtat şi încă îi poartă numele, într-o formă sau alta. Este şi unul din motivele pentru care mulţi nu au beneficiat de ajutorul acestuia în clipe în care ar fi fost salvator…
Desigur, nu este nici pe departe singura plantă aromatică sau de leac prezentă în istoria României Străvechi; dimpotrivă, este o parte dintr-o bogăţie culturală, ştiinţifică, de viaţă, pe care ne străduim să o zugrăvim, pe cât putem, spre refacerea legăturii cu Străbunii a Românilor de astăzi.
Ca şi băuturile pe care le-am prezentat şi alte plante pe care, nădăjduim, le vom înfăţişa mai departe, şi calomfirul poate fi uşor la îndemâna oricui – poate fi crescut în ghivece sau jardiniere în casă, în grădini etc. Dar amintim iar şi iar că abuzul este întotdeauna deăunător. Iar ceea ce am amintit ca folosiri medicale nu ţine loc de sfatul medicului, nu este un reţetar avizat. Folosirea busuiocului-sfintelor ca „parfum natural” în casă, alături de sau în loc de levănţică, busuioc, rozmarin etc. este bună; dar întrebuinţarea lui ca plantă de leac trebuie făcută doar sub îndrumarea unor specialişti.

Mihai-Andrei Aldea

Oţetul şi alte acrituri

Începem aceste rânduri cu un zâmbet. Sau, cel puţin, asta am dorit folosind un titlu ca „Oţetul şi alte acrituri”…

Între tainele cuvintelor româneşti, se află şi originea cuvântului oţet.
Înrudit cu latinul acetum, apropiat de slavul ocitu, cuvântul românesc are o sursă indo-europeană veche, desigur, dar care nu este încă bine identificată.
În acelaşi timp, în zona „acriturilor” avem un vocabular bogat şi surprinzător, din care dăm câteva exemple pentru cei interesaţi… ceilalţi pot sări de-a dreptul la partea privitoare la oţet.

A. Mic vocabular despre oţet şi alte acrituri…

acrit – care a devenit acru, care a fost murat, lichid sau aliment care fierbe sau fermentează, care s-a oţetit etc.; cuvântul este folosit şi pentru produsele care se strică (alterează).
acru – din latină (acrus), definind şi gustul, şi laptele fermentat, şi fructele necoapte, şi fructele sau legumele murate; cuvântul este răspândit în toată Românimea, de la Românii din sud (Moreea, Epir etc.) până la cei din nord (Maramureş, Pocuţia, Galiţia etc.).
bleaşcă – sinonim pentru leoarcă declarat a fi de origine necunoscută; ni se pare o formă derivată din fleaşcă.
bulearcă – băutură proastă, rachiu sau vin acrit; ceai slab sau acrit; oţet (din vin).
drojdie – acest cuvânt de origine slavă defineşte la Români atât (1) părţile mai groase ale unui lichid, impurităţile unui lichid (vin, bere, sicheră, cafea etc.), dar mai ales (2) culturile de microorganisme ce produc fermentaţia unor lichide sau altor substanţe; de aici rezultă şi înţelesurile peiorative ale cuvântului.
ferment – cuvânt de origine latină ce desemnează la Români fie (1) drojdia (în vorbirea populară), fie (2) enzimele produse de drojdie care declanşează fermentaţia.
fermentaţie – proces de transformare (alcoolică sau acetică) ori degradare a unei substanţe sub influenţa drojdiilor sau fermenţilor; cuvânt de origine latină; popular se mai foloseşte şi termenul de fierbere.
fierbere – cuvânt de origine latină folosit, printre altele, şi pentru procesul de fermentaţie a musului, vinului, berii, sicherei (cidrului), miedului, mursei etc.
fleaşcă – un cuvânt vechi, probabil venit din latinescul flaccus, prin care se defineşte atât (1) ceva foarte ud (leoarcă), dar şi (2) orice materie moale, groasă, vâscoasă (lişteav), inclusiv drojdiile ori (3) ceva de o asemenea consistenţă, inclusiv lapoviţa sau zloata, dar, paradoxal, şi (4) o lovitură dată cu palma, precum şi (5) femeia desfrânată (iarăşi similar cu leoarcă). 
leoarcă – poate să pară ciudată să adăugăm aici un cuvânt pe care îl ştim de obicei cu sensul de „udat foarte tare” sau „plin de apă” (folosit pentru lucruri ce nu sunt, de obicei, ude, precum felurite vietăţi de uscat sau aer, haine şi altele asemenea); totuşi cuvântul acesta băştinaş, a cărui origine se pierde în negura începuturilor, are mai multe înţelesuri: (1) foarte ud sau plin de apă, (2) vin acrit, poşircă, oţet, (3) broască râioasă, (4) femeie desfrânată. Această bogăţie semantică veche, acum aproape uitată, indică o folosire mult mai largă în vremuri îndepărtate. Legăm înţelesurile de tip (2) de folosirea apei ca mijloc de a produce oţetirea sau acrirea unor produse.
lişteav – cuvânt vechi, probabil de origine traco-iliră sau scito-sarmatică, răspândit mai ales în Românimea nordică, din Moravia şi Panonia, prin Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Moldova până la Românii din Zaporojia, Crimeea, Cuban, Caucaz; înţelesurile sale principale sunt (1) lichid tulbure, gros, mocirlos, murdar etc. sau (2) ceva „grosolan”, neprelucrat, brut. În primul sens era folosit local şi pentru vinul gros, cu multă drojdie sau boască, implicit pentru cel acru sau oţetit.
livej – cuvânt de origine ungurească, folosit pe alocuri în sudul Transilvaniei şi în nordul Munteniei pentru oţet (făcut din tescovină de prune, mai ales) sau pentru vin oţetit, poşircă etc.
moare – (1) apă cu sare sau cu oţet, folosită pentru acrirea sau murarea fructelor sau legumelor; (2) lichidul acru rezultat în urma murării (aproape exclusiv folosit astăzi pentru cel produs de murarea verzelor); acesta din urmă este folosit pentru acrirea unor feluri de mâncare sau băut ca atare (având multe săruri minerale şi vitamine), inclusiv ca leac pentru mahmureală; cuvânt de origine latină.
oţet – lichid acru sau dulce-acrişor obţinut din fierberea sau fermentarea (acetică) a vinului, sicherei, berii etc. (nu discutăm varianta sintetică); cuvânt cu origine probabil traco-latină;
oţetit – ceva care a prins gust de oţet, vin sau alt lichid ce tinde să devină oţet, aliment sau lichid aflat în fierbere sau fermentare, în curs de acrire sau alterare etc.
poaşcă – venit din latină (posca), acest cuvânt desemnează fie oţetul din vin, fie vinul de slabă calitate, acru, degradat din pricina vechimii (poşircă); forma omonimă desemnează o piesă de îmbrăcăminte (pieptar sau cojoc, în general o haină din blană) îmbătrânită, aflată în pierderea blănii, în curs de rupere etc., respectiv un om devenit neputincios din pricina bătrâneţii.
poşircă – cuvânt băştinaş, vechi, prin care se înţeleg vinul foarte acru, de calitate proastă, oţetit, sau, uneori, însuşi oţetul.
saur – un cuvânt cu origine încă neclară; acolo unde înseamnă balaur se presupune o influenţă franceză ori greacă; are însă şi sensul de acru în alte părţi, iar în altele pe acela de pietriş mărunt.
ţâşpoacă – lichid sau mâncare acră ori acrită; poşircă; vin acru; oţetlapte acru; zeamă lungă; mâncare sau băutură de calitate scăzută; tutun prost (mahorcă); un cuvânt vechi, probabil tot băştinaş.
tescovină – cuvânt ce vine probabil din traco-iliră, prin care se înţelege (1) grosul rămas după stoarcerea sau sfărâmarea fructelor (spre a se scoate mustul/sucul din ele); acelaşi nume se dă şi (2) băuturii ce se obţine din amintitul gros; tescovina (1) este folosită şi pentru obţinerea oţetului.
zer – lichid rămas din lapte după închegarea sau coagularea acestuia; de culoare alb-gălbuie, apos şi dulceag, dulce-acrişor sau chiar acru (zer acrit), folosit uneori pentru a acri sau a produce efecte de fierbere (adică fermentare) la unele produse (ca în unele reţete de mied sau mursă); cuvânt provenit dintr-o formă latină populară înrudită cu serum (latina cultă), sau dintr-o formă traco-iliră similară (având o rădăcină indo-europeană comună).

B. Oţetul şi alte acrituri…

După cum am amintit deja, oţetul este un lichid cu gust acru, obţinut prin fermentarea acetică a unor lichide alcoolice, precum vinul, sichera ori cidrul (mai ales de mere), berea etc. Facerea oţetului din cereale, deşi cunoscută la noi încă din Antichitate, a rămas mai rară, din pricina belşugului de fructe. Începuturile oţetului se pierd în negura istoriei. Cele mai vechi atestări certe sunt din Egipt, unde a fost parte a hranei ţăranilor şi sclavilor ce lucrau la ridicarea piramidelor (fiind, astfel, în listele de cheltuieli păstrate până astăzi).
Cele mai răspândite soiuri de oţet la Români sunt oţetul de vin şi oţetul de mere.

În fapt, oţetul poate să aibă forme atât de diferite, încât facerea lui este o înaltă ştiinţă – astăzi aproape uitată în gospodării.
Dacă luăm fie şi numai oţetul de vin, acesta poate să fie, în primul rând, roşu, alb sau roze – precum şi de oricare dintre nuanţele pe care le poate avea vinul. Desigur, după cum este făcut dintr-un vin mai dulce sau mai sec, şi oţetul ieşit va fi mai dulce(-acrişor) sau numai acru. Şi se făceau pe vremuri mai multe soiuri de oţet, după nevoile gospodăriei (nevoi ce cuprindeau de la tipurile de murături dorite până la salatele preferate de casnici).
După ce s-a obţinut oţetirea vinului, se pot adăuga plante aromatice (de la rozmarin la trandafir). Aceste plante îi dau, bineînţeles, o aromă anume, dar şi proprietăţi medicinale specifice.

O situaţie similară o avem cu oţetul de mere, care se face, de fapt, din sichera de mere, prin transformarea alcoolului în acid acetic.
La fel este şi cu oţetul de miere, care se poate obţine din mied, precum şi cu oţetul de mursă, astăzi aproape cu totul uitat.
Toate aceste forme de oţet pot fi folosite ca atare sau îmbogăţite, după cum am amintit mai sus, cu plante aromatice.

Folosirea oţetului în mâncare este prea binecunoscută ca să mai stăm asupra ei prea mult. De la facerea unor sosuri sau acritul unor ciorbe – ca ciorba rădăuţeană, ciorba de burtă ş.a.a. – şi până la dregerea unor salate, de la murarea castraveţilor până la aceea a ciupercilor de toate felurile, cărţile de bucate înfăţişează mii şi mii (la propriu!) de întrebuinţări ale oţetului.
Vom trece repede şi peste faptul că oţetul şi alte lichide acre erau folosite şi în alte domenii – de la cele privitoare la facerea culorilor pentru zugrăvit, vopsit pânza etc. şi până la spălat.
Ca urmare, vom aminti doar de câteva din vechile soiuri de oţet aromatic, astăzi cam uitate pe la noi, în ciuda valorii lor.

Se spune că oţetul de trandafiri este foarte eficient împotriva durerilor de cap (migrenelor), este foarte bun pentru masaj (curăţă şi catifelează pielea), are un efect febrifug şi înlătură greţurile.
Oţetul de levănţică era folosit împotriva coşurilor (acneelor), fiind pus prin tamponare (nu prin frecare) seara, lăsat să lucreze câteva minute, după care urma clătirea cu apă uşor călduţă (nu rece, nu prea caldă). Şi acesta este febrifug, iar mirosul său combate greţurile.
Oţetul de salvie (salvia este o plantă minunată, puternică şi cu multe folosinţe) are, printre altele, două întrebuinţări vechi: împotriva reumatismului, în masaje sau frecţii şi împotriva gazelor sau balonării (fie în salate, fie câteva picături într-o cană cu apă). La fel se foloseşte şi oţetul de şerlai (acesta fiind, de fapt, doar o altă specie de salvie). Se pare că este folositor şi împotriva reflexelor vomitive sau spasmelor intestinale. Trebuie luat cu prudenţă, fără exces, deoarece combătând hipotensiunea, în cantităţi mai mari poate produce hipertensiune. Desigur, nu se ia de către femeile aflate la perioadă sau însărcinate (salvia, în ciuda multelor ei calităţi, nu se foloseşte niciodată de către femeile însărcinate!).
Oţetul de mere cu miere este nu doar foarte bun pentru salate sau alte preparate de bucătărie, dar se pare că ajută mult şi împotriva poftei de mâncare prea mari şi a depunerilor de grăsime; o linguriţă sau două într-o cană cu apă, la început odată pe zi, apoi până la de trei ori pe zi, timp de 2-3 luni de zile, se spune că ajută la reducerea poftei de mâncare la nevoile reale ale organismului şi produc o treptată şi sănătoasă scădere a greutăţii (între 1 şi 2 kg pentru această perioadă, echilibrarea alimentaţiei producând efecte pozitive pe termen lung); unii recomandă un amestec de o lingură oţet de mere şi o lingură de miere într-o cană de apă uşor călduţă (ca să ajute la topierea mierii), dar nu orice stomac poate primi acest amestec (atenţie la gastrite sau ulcer!). Aceste tratamente sunt foarte bune şi împotriva anemiei.
Oţetul cu tarhon era folosit pe vremuri pentru copiii fără poftă de mâncare (crează această poftă dacă se pun câteva picături în ciorbă sau salată), dar mai ales pentru reumatism (frecţii sau masaje).
Oţetul de calomfir era socotit foarte bun pentru liniştire şi vindecarea insomniilor, fiind pus în salate mâncate seara sau într-unul din amestecurile de băut pe care le vom reaminti mai jos. De asemenea, era folosit pentru reglarea perioadei la femeile care aveau probleme cu aceasta. Aroma oţetului de calomfir era folosită cu succes împotriva tusei puternice, dar şi pentru liniştirea respiraţiei şi reglarea mucozităţilor în timpul răcelilor grele.
Oţetul de busuioc era privit pe vremuri ca cel mai bun leac împotriva răririi sau căderii părului, socotindu-se că prin curăţarea (dezinfectarea) pielii capului şi stimularea rădăcinilor firelor de păr întinereşte şi întăreşte părul. Alături de ceaiul tare de muşeţel şi tei – sau, mai bine zis, alternativ cu acesta – era folosit la limpezirea părului după spălare, fiind unul dintre „secretele” frumuseţii părului Româncelor din trecut. Împotriva căderii părului exista şi forma de oţet de busuioc şi usturoi (oricât de neaşteptat ar suna pentru omul de astăzi…).
Oţetul de usturoi era şi el folosit împotriva căderii părului, dar mai ales intern, împotriva viermilor şi altor paraziţi intestinali, mai ales la copii (fiind pus în mâncare sau anumite băuturi).
Sunt, desigur, doar câteva amintiri fugare din străvechea ştiinţă a Româncelor de altădată – şi a tămăduitorilor români de altădată – ce unea în sine domenii astăzi privite separat (botanica, fitoterapia, gastronomia, cosmetica etc.).

Astăzi oţetul este văzut – cu excepţia frecţiilor pentru febră sau reumatism – doar drept un adaos la mâncăruri (mai ales la salate) şi mijloc de murare a unor fructe, legume, zarzavaturi etc.
Însă în trecut din oţet se făceau felurite băuturi dulci-acrişoare, asemănătoare cu ceea ce astăzi am numi „limonade”.
Astfel, un amestec de apă, oţet de mere, miere şi mentă zdrobită dădea o băutură foarte răcoritoare şi întăritoare, mult apreciată vara.
Tot cu apă, oţet, miere şi must de fructe (vişine, cireşe, mere etc.) se făceau sucuri de care se bucurau toţi ai casei, de la copii la bunici. Aceste băuturi aveau de toate: apa ce asigura hidratarea, gust plăcut şi aromă, săruri minerale, glucide, enzime, vitamine etc. Folosirea lor ajuta şi la echilibrarea poftei de mâncare, înlătura nevoia de alcool ca tonificant, îndeplinind ele această funcţie, ajuta la buna funcţionare a organismului, combătea depunerile de grăsime pe vasele sangvine şi, implicit, bolile de inimă.
Altă acritură, adică moarea era şi ea folosită ca băutură răcoritoare, mai ales alături de mâncarea mai grasă ori după aceasta. La fel erau folosite şi unele amestecuri de oţet cu vin, de oţet cu ţuică etc. Aproape toate sunt uitate astăzi, cu excepţia moarei care încă este folosită şi ca leac pentru mahmureală, şi pentru combaterea lipsei de poftă de mâncare la copii, şi împotriva anemiei sau altor boli.
Vinul acru este apreciat şi acum la ţară, în multe locuri. Sunt unii care dispreţuiesc acest obicei, crezându-l musai dovada unei lipse de gust a ţăranului român (interpretare evident rasistă şi evident răspândită la Românofoni). Că nu este aşa se vede şi din faptul că aceeaşi ţărani beau şi vinuri nobile, dulci sau seci, apreciază şi alte alimente şi băuturi etc. Deci nu se poate pretinde că este cazul unui „gust deformat” sau ceva asemănător, chiar dincolo de reamintirea decentului „de gustibus et coloribus non disputandum est”. În fapt, este vorba despre o tradiţie veche şi sănătoasă – desigur, în cazul consumului moderat – în care oţetul, prezent în parte în vinul acru, îşi are locul său, pe deplin îndreptăţit din punct de vedere medical. Iar mirarea unora în faţa lipsei obezităţii la ţăranul român ce apreciează vinul acru şi iubeşte mâncarea grasă are o explicaţie ştiinţifică foarte la îndemână… dacă înlocuim prejudecăţile cu gândirea.

Cultura veche românească avea un adânc respect pentru mâncarea sănătoasă, iar folosirea unor băuturi variate, sănătoase, având rosturi diferite – cunoscute Românilor de atunci – era o parte a unei vieţi pline, apropiată de Dumnezeu şi Creaţia Sa, de armonia firească a lumii, în care şi omul îşi avea, cândva, locul său. Oţetul, vinul, sichera (cidrul), mursa şi miedul sunt doar câteva din marile categorii ale băuturilor româneşti de altădată. Dar sunt departe de a fi singurele, aici intrând şi musturile sau sucurile de fructe, borşul, băuturile din flori (socata) şi altele.
Am încercat să înfăţişăm cititorilor noştri pagini despre asemenea băuturi pentru a-i ajuta să înţeleagă puţin de trăirea Românilor de altădată, din bogăţia neaşteptată a unei vieţi şi culturi pe care mulţi, robiţi de prejudecăţi rasiste, o socotesc primitivă şi săracă. Sperăm să fi ajutat la descoperirea unei noi viziuni asupra României Străvechi şi culturii ei, inclusiv prin „banalul” – de fapt, esenţialul – oţet. Care, alături de untdelemn, de unt şi alte asemenea produse a fost esenţial pentru multe, foarte multe generaţii româneşti.
A, şi dacă vi s-a făcut foame… Poftă bună! 🙂

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Puţin despre mursă ori mied, vinul din miere

Pentru că am amintit puţin despre istoria veche a vinului şi mai ales despre cea a vinului în Dacia, la care am adăugat unele rânduri despre sicheră sau cidru, adică vinul de fructe, este firesc să amintim şi de o altă băutură străveche. Mursa, cunoscută şi sub numele de mied (sau franţuzescul hidromel), este ceea ce se mai numea şi vin de miere (ori vin din miere). Uneori se confundă şi cu străvechiul mulsum, care era de fapt vin în care se punea multă miere, simplă ori împreună cu felurite aromate.

Deşi cuvintele par sinonime perfecte, în fapt nu sunt chiar aşa.
În trecut, prin mursă (latin) se înţelegeau, fie, regional, felurite musturi, sucuri ori chiar seve (dulci, precum cea de arţar sau viţă de vie), fie, mai general, băuturile slab alcoolice făcute cu miere, dar şi cu lapte ori suc de fructe (acel amestec dintre cidru şi mied pe care l-am amintit când am vorbit despre sicheră sau cidru).
Spre deosebire, la Români prin mied se înţelegea o băutură făcută exclusiv din miere, chiar dacă după facere se adăugau unele plante sau fructe (ori chiar sucuri de fructe) pentru aromatizare sau cu rosturi medicale.
Cu timpul înţelesurile s-au amestecat, ceea ce a dus la retragerea din vorbire a cuvântului mursă, rămas mai mult ca regionalism acolo unde avea înţelesurile secundare (de must/suc ori sevă).
Deşi se presupune pentru cuvântul mied o origine („poate”) vechi-slavă, socotim că este nesjustificată o asemenea ipoteză, câtă vreme rădăcina indo-europeană med(i)u corespunde perfect cu forma veche românească miedu şi venirea ei pe filieră traco-iliră – confirmată indirect şi de balticul midus (mied) – este mult mai logică.

mied 02

Mursa ori miedul este o băutură foarte importantă pentru cultura veche românească, pe mai multe planuri.
Pe de-o parte, a fost o băutură făcută şi băută încă din îndepărtata Antichitate. Dacă în China mursa este atestată în izvoare arheologice vechi de peste 9.000 de ani (din jurul anului 7.000 î.Chr.), în Europa cele mai vechi atestări arheologice ale miedului sunt de „numai” cca. 4.500-5.000 de ani (mai vechi, totuşi, cu cel puţin 3.000 de ani decât menţiunile indiene din Rig-Veda). Este limpede, prin urmare, că aducerea acestei băuturi în Europa s-a făcut pe un traseu nordic ce corespunde migraţiilor indo-europene înspre Apus. Ipoteza contactelor între populaţiile care au dat naştere valurilor Kurgan şi China este susţinută de mai multe surse. Dar, pe de altă parte, nu ar fi uimitoare nici descoperirea în timp a unor dovezi care să ateste – ca şi în cazul vinului – o origine inţială în Caucaz ori în zona Mării Caspice.
Fie într-un fel, fie într-altul, miedul există în Europa în vremea în care se formează, din amestecul ultimului val Kurgan cu populaţiile anterioare, nucleele proto-celtice, proto-germanice, proto-tracice etc. Ca urmare, toţi Europenii mileniilor II-I î.Chr. vor cunoaşte această băutură, ea fiind comună într-un spaţiu extrem de larg, de la Romani, Greci sau Cartaginezi în sud până la populaţiile nordice.

fagure de miere 02.jpg

Pe de altă parte, miedul sau mursa este o băutură foarte importantă pentru două feluri de Români, unul prea puţin cunoscut şi preţuit astăzi, iar celălalt aproape cu totul uitat: stuparii sau albinarii şi, respectiv, tămăduitorii.

Pentru aceştia din urmă, băutura numită mied sau mursa era atât un leac în sine, cât şi punctul de plecare în făurirea altor leacuri, dar şi un mijloc de a da leacuri neplăcute într-un mod plăcut. Dacă pentru copii laptele cu miere era „acoperirea” sau „răsplata” pentru leacurile amare, adulţii erau mai uşor de convins cu ajutorul vinului din miere, dulce şi întăritor. Totodată, formele de mied şi amestecurile între acesta şi anumite feluri de miere – de la cea de mană la cea de tei -, de polen etc. aveau rostul lor în lucrarea de tămăduire.

Un loc deosebit îl avea miedul pentru stupari, numiţi adesea şi albinari; denumire îndreptăţită de asemenea, pentru că întotdeauna aceşti oameni s-au concentrat fundamental pe creşterea albinelor, stupii de bondari cu mierea lor dulce-amăruie şi ceara lor specifică (socotite cândva excepţionale pentru bolile ficatului) fiind rari şi îngrijiţi doar de cei mai iscusiţi stupari.
Dacă oamenii obişnuiţi făceau „în casă” mursa, folosind un amestec de miere, apă şi suc de fructe (must) ori lapte, stuparii erau făuritorii celui mai curat mied, făcut numai din miere, ceară, propolis şi polen („crud”). Dacă adăugau sau nu la acesta unele plante de leac sau fructe (cu acelaşi rost, terapeutic), era altceva.
Stuparii, despre care am mai amintit într-una din amintirile despre Românii Călători, au fost oameni nu doar apropiaţi de tămăduitori, ci adesea ei înşişi tămăduitori, având o cunoaştere foarte adâncă a răşinilor, ierburilor, sevelor, florilor, poamelor, pământurilor etc., o linişte şi răbdare ce îi făcea foarte puternici în rugăciune şi foarte potriviţi pentru îngrijirea celor bolnavi etc. Este şi  mai de înţeles acest lucru dacă adăugăm faptul că însăşi creşterea albinelor – şi cu atât mai mult şi a bondarilor – cerea foarte multă curăţenie şi curăţie, aceste făpturi având un miros foarte sensibil. De asemenea, aveau bolile lor, pe care albinarii erau nevoiţi să ştie să le îngrijească. Animalele crescute de stupari erau puţine şi alese dintre cele mai curate, ascultătoare şi răbdătoare. Buna rânduială a tuturor lucrurilor era de mare însemnătate pentru ei, mai ales că aveau adesea de călătorit cu familiile de albine (şi bondari, unii), care aveau nevoie de o mare grijă.
Ca urmare a tuturor acestor fapte – şi a altora pe care le lăsăm deoparte – stuparii erau meşteri neîntrecuţi în făurirea miedului propriu-zis.

Spre desebire de mursă şi miedul de casă, miedul făcut de stupari avea întotdeauna o tărie de 10-12°, unele forme putând să aibă însă, la nevoie, şi 20° sau chiar mai mult. Mursa şi miedul „de casă” variau de la o familie la alta, unii preferând forme foarte dulci, cu o cifră alcoolică scăzută, de 3-4°, alţii unele de tăria berii (5-7°), alţii unele mai tari, alţii chiar forme de mursă cu gust demi-sec (în facerea acestora musturile aveau un rol însemnat).
Desigur, în vreme ce stuparii ţineau seama şi de calităţile tămăduitoare ale mierii, pentru cei mai mulţi gospodari obişnuiţi aroma dorită era cea urmărită; mai ales că, orice alte calităţi ar fi avut, miedul, ca şi sichera (cidrul), era o băutură foarte sănătoasă, un amestec de enzime, vitamine, săruri minerale, glucide sănătoase etc. ce ajuta enorm de mult la rezistenţă în faţa bolilor, creştere armonioasă, dezvoltarea unui organism puternic etc.

Facerea miedului poate să pară simplă, dar are o serie de subtilităţi pe care le pot stăpâni doar cei care lucrează multă vreme în acest domeniu.
Un amestec de apă şi căpăceală, sau de apă şi miere cu ceară este punctul de plecare, la care se adaugă miere şi polen crud (pentru fermentare). În anumite faze ale procesului, bine alese, pot fi adăugate flori (de tei, de soc, de salcâm etc.), ori alte plante (busuioc, cimbrişor, mentă etc.), adăugând proprietăţi medicinale şi aromă (sau întărindu-le pe cele ale mierii de tei, de soc, de salcâm etc.). În trecut se mai foloseau uneori şi răşini (sau tămâie), ori sevă, dar astăzi foarte puţini mai sunt cei care le întrebuinţează.
Astăzi se pot folosi şi drojdii cumpărate („drojdie de vin„), spre a stimula şi controla fermentaţia amestecului de miere şi apă.
Obţinerea unui mied cu o concentraţie alcoolică între 3-4° şi 12-14° este relativ uşoară. Peste 14° numai specialiştii sau marii pasionaţi pot merge, pentru că fermenţii sau drojdiile care transformă zaharurile în alcool nu supravieţuiesc peste această concentraţie decât în condiţii speciale.
Facere mursei este puţin mai complexă, pentru că include sichera sau, după preferinţă, felurite seve şi sucuri de fructe.
Cea mai folosită sevă este astăzi seva de arţar, care este amestecată cu mierea şi apa.
Cele mai răspândite fomre de mursă au fost la noi cele în care mierea era amestecată întâi cu must, fie de struguri, fie de cireşte, vişine, mere sau pere, zmeură, mure, fragi etc., doar după aceea adăugându-se (ceva) apă ca să subţieze amestecul – dacă mai era nevoie – până la grosimea dorită. Este uşor de văzut că mursa este o băutură aflată undeva la mijloc între mied şi sicheră (cidru).
Nu vom stărui aici asupra nenumăratelor reţete şi variante de reţete de mied sau mursă, nici asupra mursei de lapte, o băutură străveche, moştenită aproape sigur de la Străbunii Scito-Sarmaţi (poate vom reveni asupra ei cândva).

Vom aminti doar că miedul şi mursa – la multe popoare unite sub un singur nume – au fost folosite şi preţuite şi de Celţi, şi de Traco-Iliri (inclusiv de către Daci), şi de Scito-Sarmaţi, Romani, Germanici, Vikingi/Varegi şi mulţi alţii. Chiar şi la Mayaşi este atestat miedul, ceea ce face probabilă descoperirea lui independentă de către oamenii din mai multe locuri. În unele mitologii miedul are parte de o cinste foarte mare, fiind socotit „băutură a zeilor şi eroilor”. Uneori era băut doar în vase din argint sau aur, atât pentru a fi respectat, cât şi pentru că se credea că aceste metale nobile sporesc puterile întăritoare şi vindecătoare ale băuturii.
Alături de beneficiile aduse de mied şi mursă amintite mai sus, trebuie spus că un consum moderat regulat (aproximativ o ceaşcă la două-trei zile) constituie un anti-depresiv extrem de eficient. Nu, nu este vorba despre alcoolul din aceste băuturi – poate să fie şi 3%, efectul anti-depresiv tot se păstrează – ci despre enzimele, glucidele, vitaminele şi mineralele ce energizează organismul şi dau un tonus puternic, născând optimismul şi înlăturând deprimarea. Tot din această pricină combate foarte bine anemia şi avitaminoza.
Există însă – dincolo de obişnuita primejdie a abuzului de băuturi alcoolice – şi o primejdie mai deosebită: în cantităţi mai mari (gen o cană pe zi) devine, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un afrodisiac relativ discret dar eficient. Era folosit în trecut mai ales de către familiile ce nu aveau copii, deoarece combătea şi infertilitatea cauzată de anumite avitaminoze ori de lipsa unor enzime.

Dintre miile de reţete – de la cele simple, doar cu miere (cu sau fără drojdii) şi până la cele cu struguri sau alte fructe – există numeroase alegeri atât pentru producere cât şi pentru consum.
Revenim cu obişnuitul avertisment împotriva abuzului care poate duce la alcoolism şi alte probleme, subliniind faptul că cei care suferă de alcoolism trebuie să se ferească de orice băutură alcoolică.
Pentru cei care au fericirea de a nu suferi de această boală, miedul şi mursa pot constitui o sursă de sănătate şi un mijloc de înfrumuseţare a vieţii.

 

Mihai-Andrei Aldea