Dincolo de Extrema-Stângă şi propaganda „Transgender”. Beyond Far-Left and „Transgender” propaganda

Extrema-Stângă introduce o cenzură de tip stalinist din ce în ce mai dură. Şi, evident, din ce în ce mai nedreaptă şi mai insultătoare. Datele ştiinţifice prezentate de un doctor în sprijinul celor care suferă de tulburare identităţii de gen sunt cenzurate de youtube şi google. Şi declarate „discurs al urii” şi „incitare la ură”. Dacă a-l ajuta pe un bolnav şi apropiaţii acestuia, folosind exclusiv informaţii medicale, ştiinţifice, clare, verificabile, este „discurs al urii” şi „incitare la ură” pentru Google şi Youtube înseamnă că aceste două companii sunt forme contemporane de NKVD, KGB sau Inchiziţie.

Aveţi mai jos un link şi un videoclip, să vă ajute să treceţi dincolo de zidul cenzurii neo-comuniste.

The Far-Left is promoting a stalinist censure, that become harder every day. And, obviously, more and more unfair and insulting. The scientific data presented by a doctor for the help of the ones that suffer from gender confusion desorder are blocked by Youtube and Google. And declared „hate speech” and „incitation at hate”. If helping the suffering people and the dear ones, using medical science and clear scientific and verifiable data is for Youtube and Google „hate speech” and „incitation at hate” that mean that Goolge and Youtube are the new NKVD, KGB or Inquisition.

Here are one link and one video to help you go beyond neo-communist censure.

https://www.dailysignal.com/UncensoredDoctorVideo

Cum luptau Românii?

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)

Armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic. Sine qua non

Dacorum falces 01.jpg

Lucrez de mult la un vechi proiect numit Cum luptau Românii?, o încercare de reconstituire a vastului tablou al spiritualităţii (şi practicii) marţiale a Românilor din trecut – mai ales dinainte de 1715.
Pentru un asemenea proiect rădăcinile spiritualităţii şi practicii marţiale româneşti sunt ceva ce nu poate să lipsească. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bogatul material privitor la Romani, am avut nevoie de un material cât mai serios privitor la Scito-Sarmaţi (la noi Vitalie Bârcă având o admirabilă operă pe această temă), privitor la Celţi (îl amintesc doar pe regretatul şi strălucitul profesor Alexandru Barnea) şi, desigur, la Traco-Iliri, preferabil cu o aplecare deosebită asupra Dacilor.

Din acest punct de vedere, al rădăcinilor tradiţiilor şi practicilor marţiale româneşti, al tradiţiilor şi practicilor marţiale tracice, dar mai ales dacice, lucrarea lui Cătălin BorangicDacorum falces : armele încovoiate ale dacilor [1], este una fără de care, de acum, nu se mai poate!
Desigur, afirmaţia poate să pară (să pară!) exagerată.
Oricine ştie că de la Xenopol şi Pârvan la Aurel Rustoiu şi Valeriu Sîrbu sunt foarte multe nume ale istoricilor şi arheologilor, filologilor, numismaţilor şi chiar etnologilor care s-au aplecat asupra Traco-Ilirilor, sau numai asupra Dacilor. Cu tot respectul faţă de munca şi realizările tuturor acestora, trebuie să subliniem că în fiecare generaţie se ivesc oameni care aduc eforturile înaintaşilor la un nou nivel. Ceea ce se întâmplă, din fericire, şi în acest caz.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este unul din tipurile de literatură ştiinţifică de cea mai mare însemnătate – literatura de sinteză şi prezetare enciclopedică.

De obicei acest domeniu este sub-apreciat în România modernă şi contemporană.
Nici măcar rolul strălucit al unei asemenea lucrări (Proverbele românilor…, de Iuliu Zanne) în tratativele de pace de după Primul război mondial nu a vindecat intelectualitatea românească de boala dispreţuirii acestui domeniu.
Ca urmare, s-a ajuns la nenumărate „dicţionare” traduse direct, fără niciun discernământ, din limbi străine, preluându-se o mulţime de greşeli, prejudecăţi, rasisme, goluri de prezentare etc. Unele fiind atacuri directe chiar la adevăruri istorice fundamentale pentru existenţa Românilor şi a României.

Este adevărat, lucrările de tip enciclopedic cer foarte multă muncă. Şi, totodată, nu au strălucirea originalităţii accentuate a altor tipuri de lucrare. Însă au, adesea, o valoare mai mare decât a acestora, deoarece devin baza pe care se construieşte mai departe.
De la Dicţionarul lui Scriban, părut uitat, dar tot mai valorificat în ultimele decenii, până la imperfectele dar atât de căutatele DEX-uri, de la Atlasul zoologic şi până la felurite programe de tip enciclopedic, nenumărate sunt dovezile acestei realităţi.
Lucrările de tip enciclopedic au o valoare continuă, care adeseori poate să fie perenă.

Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor este o lucrare enciclopedic de primă mână.
Aşteptăm – autorul însuşi doreşte – completări fireşti în ediţiile viitoare. Dar chiar şi ediţia „de buzunar” din 2015 este extrem de valoroasă în lipsa celei din 2016. Pentru că informaţiile conţinute sunt cea mai accesibilă şi complexă prezentare a armelor încovoiate ale Dacilor. Fără a se uita, extrem de lăudabil, menţionarea armelor drepte ale Dacilor – şi chiar prezentarea câtorva.

Merită spus că lucrarea este parte a proiectului mult mai mare Enciclopedia Dacica, un proiect de asemenea excepţional şi care merită lăudat şi promovat. Dacă nu aţi văzut, vă atrag atenţia că numele (Enciclopedia Dacica) conţine un link activ către acest proiect. Vizitaţi-l! Timpul pe care îl veţi petrece străbătându-l va fi unul câştigat, unul investit în cunoaşterea acelor Străbuni ai noştri pe care îi cunoaştem ca Daci, Daco-Geţi sau Geţi. Şi nu doar a lor, ci şi a altora dintre înaintaşii noştri.
Seriozitatea proiectului Enciclopedia Dacica este ceea ce îndrăznesc să numesc adevărata iubire faţă de Străbuni.
Nu falsificările hiperbolice – fie în laudă, fie în critică – sunt cele care arată iubirea noastră faţă de cineva. Încercarea sinceră de a-l cunoaşte, de a-l înţelege, de a păstra şi fructifica ceea ce are (a avut) bun, aceasta este adevărata iubire.
Or şi Enciclopedia Dacica, şi Falces dacorum… sunt încercări sincere de a-i cunoaşte, de a-i înţelege pe Traco-Iliri în general, pe Daci în special; şi de a păstra şi fructifica ceea ce au avut bun. 

Cea mai mare parte din materialul înfăţişat de Cătălin Borangic în Falces dacorum : armele încovoiate ale dacilor îmi era cunoscut; asta pentru că „străbătusem”, cu mari eforturi, sute şi sute de articole de arheologie şi istorie, sute de cărţi pe temă. Un efort foarte mare, delicat spus. Cel care obţine cartea lui Cătălin Borangic este eliberat de această caznă – autorul a îndurat-o pentru el.

Există, desigur, meritul mai mult decât evident al sistematizării, al adunării şi orânduirii datelor ştiinţifice despre armele încovoiate ale Dacilor.
Cătălin Borangic a folosit sursele scrise, imaginile de pe marile monumente, vasta ofertă a numismaticii şi, desigur, feluritele interpretări de specialitate.
La care, ca o mare plus-valoare, se adaugă datele preţioase ale încercărilor de reconstituire, fie că sunt ale autorului sau ale unor prieteni, apropiaţi, cunoscuţi etc. Încă foarte puţin practicată la noi faţă de necesarul ştiinţific, reconstituirea – atât ca tehnici de obţinere a obiectelor antici cât şi de folosire a lor, simplificată sau în context istoric – este o disciplină (sau un buchet de discipline) de cea mai mare importanţă.
Mai mult, Cătălin Borangic a încercat – şi, ca principiu, a reuşit – punctarea cadrului social, economic, spiritual etc. de folosire a armelor încovoiate ale Dacilor.

Ca notă personală, trebuie să mulţumesc autorului şi lucrării şi pentru confirmarea unei ipoteze de lucru din cadrul amintitului proiect Cum luptau Românii?. Mă refer la armele rotilate, cum erau numite în trecut, cu un termen astăzi aproape complet uitat.
În ciuda panopliei bogate de arme drepte sau uşor încovoiate (spadă, sabie, pală, paloş, cuţit, pumnar, jungher etc.), folclorul vechi românesc menţionează o „tradiţie locală” ce apare insular în Carpaţi, Hem (Balcani), Dalmaţia etc.: purtarea de către vitejiarmelor rotilate. Respectiv spadă rotilatăsabie rotilatăpaloş rotilatcuţit rotilat etc.
Faptul că Vitejii au fost la Românii Vechi o categorie dedicată artelor marţiale (în înţelesul corect al noţiunii – a se vedea şi Ortodoxia şi artele marţiale) este deja bine atestat. Chiar dacă, de obicei, se vorbeşte despre pregătirea lor de luptă, despre pasiunea lor pentru aceasta sau despre iscusinţa lor în luptă, despre curajul şi priceperea lor de luptători ocolindu-se noţiuni fundamentale, precum şcoala de armearte marţiale, mistica marţială etc.
Dar preferinţa – manifestată relativ insular în tot spaţiul Românimii – pentru arme rotilate este mai puţin luată în seamă. Ipoteza „mea” a fost aceea a unei folosiri a acestor arme şi ca însemn, ca parte a statutului marţial şi social de vitejiArmele rotilate, adică armele puternic încovoiate, mi se păreau a fi un fel de simbol al apartenenţei la categorie.
O ipoteză impusă de realitatea istoric-etnologică, dar departe de imaginea istoriografică obişnuită a Românilor ca luptători. O imagine în care asemenea tradiţii, puternic articulate, sunt în cel mai bun caz marginale, dacă nu lipsesc total. Ca urmare, am şovăit să o includ în lucrarea ce se pregăteşte pentru publicare. Dar…
Dar Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor demonstrează strălucit – printr-o ştiinţifică integrare a contextului arheologic şi surselor scrise – că şi la Traci, ca şi la Dacii secolelor I-II d.Chr., armele încovoiate erau un semn al statutului, al apartenenţei la o castă (sau la caste) de războinici; sau, cum ar mai fi zis Românii Vechi, de viteji.
Ceea ce face ipoteza impusă de sursele etnologice şi istorice nu doar o ipoteză confirmată, ci şi o mărturie a unei continuităţi spirituale milenare: pentru Românii Evului Mediu armele încovoiate (puternic) erau încă simbolul apartenenţei la o elită războinică.

Evident, interesul meu faţă de această demonstraţie adusă de Cătălin Borangic este subiectivă, este dată de interesul meu de cercetător pe un anumit subiect. Alt cititor va fi mult mai interesat de felul în care marile arme încovoiate s-au răspândit, de felul în care se foloseau în luptă, de întâlnirea dintre armele încovoiate ale Dacilor şi armele şi armurile Romanilor etc., etc.
Cartea Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor oferă cititorilor toate acestea şi încă şi mai multe.
Mi se pare strălucită calitatea imaginilor; atât la nivel tipografic, dar mai ales la nivel ştiinţific. Dacă o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, sutele de imagini de arme, luptători, monezi, hărţi etc. sunt singure de ajuns pentru o lucrare enciclopedică de mare valoare.
Din fericire, avem şi imaginile, şi prezentarea, într-un întreg ce nu poate să lipsească din biblioteca oricărui Român interesat de istoria Dacilor, de începuturile istoriei Românilor, de tradiţiile marţiale (militare) al Românilor şi/sau Dacilor etc., etc.
După cum am spus de la început, lucrarea lui Cătălin Borangic este un sine qua non, este una fără de care, de acum înainte, nu se poate ca o bibliotecă istorică sau o bibliografie pe această temă să poată fi întreagă.

Ca să închei, după obiceiul meu, într-o notă personală, îi mulţumesc autorului în numele cititorilor prezenţi şi viitori! Munca, seriozitatea ştiinţifică şi dragostea faţă de înaintaşi ne-au dăruit tuturor o lucrare enciclopedică de mare valoare! Mulţumim! Şi mult succes şi spor mai departe!

Mihai-Andrei Aldea


[1] Cartea despre care vorbim este Dacorum falces : armele încovoiate ale dacilor, de Cătălin Borangic, apărută în 2016 la Editura Altip, Alba Iulia (România).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sticla. Istoria unei minuni. (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă

Smalţul a însoţit viaţa Egiptului până la nimicitoarea invazie a Islamului, care a distrus cea mai mare parte a civilizaţiei copte (egiptene). De la Biblioteca din Alexandria, arsă de invadatori, la miile de ateliere ai căror meşteri au fost ucişi, pierderile aduse atunci sunt parcă nesfârşite.
Descoperirile arheologice au început, la peste o mie de ani de la această catastrofă, să dezvăluie, pas cu pas, vălul de uitare aşternut peste Egiptul Antic. Astăzi muzeele din Egipt sunt pline de comorile Antichităţii, cu care urmaşii Arabilor invadatori se mândresc – asta în timp ce continuă să persecute şi să ucidă pe Copţi, adevăraţii urmaşi ai celor ce au creat comorile amintite.

Bronz, piatră, aur, pietre nestemate, papirusuri – toate acestea fac parte din ceea ce întreaga lume cunoaşte din comorile Egiptului Antic.
Dar există două feluri de materiale şi obiecte ce sunt nu doar specifice Egiptului vechi, ci şi o moştenire de care s-a bucurat şi se bucură întreaga omenire: smalţul şi sticla, respectiv obiectele smălţuite şi cele din smalţ sau din sticlă.

Primele pe care le amintim acum sunt mărgelele. Rotunde, ovoidale, trapezoidale sau în alte forme, folosite în coliere simple sau cu mai multe rânduri, în brăţări pentru gleznă sau mână şi nenumărate alte forme, ele apar în fiecare strat arheologic. Cele mai vechi au şase mii de ani şi chiar mai mult.

Deosebirea dintre smalţ şi sticlă este uşor de făcut astăzi: sticla este transparentă, smalţul nu; smalţul este folosit ca strat subţire, protector şi/sau decorativ, colorat, sticla este de sine stătătoare şi mult mai groasă.
Dar în Egiptul de acum două sau trei sau patru mii de ani hotarul este foarte greu de aşezat, dacă nu imposibil.

Primul lucru ce împiedica aşezarea unui hotar între smalţ şi sticlă era temperatura de topire.
Dacă smalţul era obţinut prin arderea vaselor sau obiectelor acoperite cu un strat subţire de pastă de nisip, sodă şi var (la care se mai adăugau şi altele, pentru culori diferite), sticla, în schimb, era obţinută în oale din lut, puse la foc în aer liber. Ceea ce nu putea să asigure o temperatură îndeajuns de înaltă pentru o topire bună a nisipului. De fapt Egiptenii erau nevoiţi să topească amestecul de mai multe ori, până când toate firele de nisip erau înghiţite de pasta groasă de sticlă.

Rodul acestei munci istovitoare – şi a arderii multor lemne, foarte scumpe în Egipt – era o sticlă verde-maronie, foarte asemănătoare smalţului obţinut la începuturi.
Pentru a avea ceva mai frumos, ca şi în smalţ Egiptenii au început să adauge cupru, mangan, fier etc., dând noi culori sticlei. Care, după cum am amintit, nu era transparentă, ci opacă, la fel ca smalţul. Dar era lucioasă şi colorată, asemenea obsidianului şi altor asemenea roci…

„Ghemotoacele” de sticlă topită erau prelucrate, încă fierbinţi, de meşterii egipteni.
AA 001 mic b.pngEi foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în prima parte a acestei mici istorii a sticlei!

Aşa au stat lucrurile multă vreme, până când în arta – şi industria – sticlei s-au implicat Romanii. Dar despre acest nou capitol vom vorbi… într-un nou capitol! 🙂

< Sticla. (II) Începuturile făuririi sticlei. Smalţul

Sticla. (IV) Romanii şi făurirea sticlei >

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sticla. Istoria unei minuni (pe scurt). (II) Începuturile făuririi sticlei. Smalţul

II. Sticla făurită de om

II.1. Începuturile făuririi sticlei

Oricât de ciudat ar putea să pară, începuturile uluitorului meşteşug al făuririi sticlei sunt legate de… plante. Mai ales de o plantă ce pare banală, crescând pe ţărmurile Mării Negre, Mării Marmara, Mării Traciei, Mării Egee, Mării Mediterane etc. Această plantă se numeşte săricică, zisă şi căruţa racilor, căruţa racului sau, ştiinţific, Salsola Soda.

Salsola Soda Saricica 01

Numele vechi româneşti ale plantei dezvăluie câte ceva despre ea.
Numele de săricică este legat de iubirea acestei plante pentru apa sărată. Creşte pe ţărmurile unor asemenea ape – mări, oceane, dar şi lacuri sărate -, ferindu-se parcă de apa dulce. Iubitoare de sare, deci… săricică!
Numele de căruţa racilor sau căruţa racului i-a fost dat de Români datorită faptului că adesea este adăpost pentru crustacee, atât la flux, atunci când apele se întâmplă să atingă tufele de săricică, dar şi atunci când, aventurându-se pe ţărmuri, crabii îşi caută ascunzători. Smulse uneori de valuri şi mişcate între stâncile ţărmurilor, tufele de săricică devin cu adevărat căruţe ale crustaceelor din preajma ţărmurilor – garizi şi crabi, mai ales. Aceştia se agaţă de rămurele, găsind aici hrană şi adăpost şi călătorind pe ape. Denumirea de căruţa racilor devine atunci mai mult decât îndreptăţită.
Ca o paranteză, un nume nou apărut al acestei plante stă mărturie a decăderii româneşti din ultimele secole. Mihai Eminescu spunea, absolut adevărat, că „limba română este floarea sufletului românesc”. Dacă vechile denumiri sunt legate de însuşirile plantei, numele nou apărut ţine de romgleza ori creolo-româna de astăzi, şi de starea de întunecare a societăţii. Este vorba despre absurda poreclă „căruţa dracului„, o deformare ilogică a denumirii „căruţa racului„; ilogică raportat la caracteristicile plantei, dar care devină logică dacă o înţelegem ca rezultat al sufletului celor care au făcut acest „joc de cuvinte”… Căci drăcuitul, ca şi înjuratul sau alte forme de a blestema – cel mai adesea absolut gratuit, ca să nu spunem dement – constituie, bineînţeles, o „floare” a anumitor suflete, care ajung să creadă că spurcăciunea este „amuzantă”. Tristă „floare”!

Dar să ne întoarcem la ale noastre!
Săricica
 ori Salsola Soda a fost binecunoscută Antichităţii.
Este o plantă ce aduce un aport mare de minerale în alimentaţie, dar ce are un conţinut caloric extrem de redus. Astăzi este folosită tot mai mult în cure de slăbire, pentru că dă senzaţia de săturare, aduce în organism vitamine, calciu şi alte minerale, este depurativă etc. Are un gust plăcut, uşor acrişor, fiind folosită mai ales în salată, adăugată la napii fierţi sau copţi etc. Este folosită şi în combaterea anemiei, în creşterea imunităţii şi în alte tratamente.
„Bine, bine! Toate bune şi frumoase, dar ce legătură are cu sticla?!”, mă vei întreba, cititor nerăbdător.
Răspund: Săricica are un bogat conţinut de potasiu.
Nu e clar?
Să lămurim lucrurile!

În trecut, din săricică – dar, cei drept, şi din alte plante înrudite, ba chiar şi din unele alge – se obţinea, prin ardere, soda. De unde şi numele ştiinţific al plantei, Salsola Soda.
Soda este o substanţă (Na2CO3) cunoscută şi sub numele de „sodă de rufe” sau „sodă de haine”. În trecut, ea era foarte mult folosită pentru curăţarea hainelor, pentru a înmuia unele fibre textile (precum lâna). Iar Egiptenii, în plus, o foloseau şi la îmbălsămare! Ei, şi acum ajungem la legătura dintre săricică şi sticlă!
Pentru că undeva în Antichitate, demult de tot, un Egiptean care se ocupa cu olăritul a amestecat în nisipul pe care lucra şi ceva sodă. Amestecul, lipit de vasele din lut, a intrat în cuptor. Ce s-a întâmplat?

Nisip + sodă + temperatură destul de mare = smalţ.

Adică prima formă de sticlă făcută de om!
Altfel spus, Egipteanul care a făcut greşeala amintită a găsit, pe vasul scos din cuptor, o parte foarte ciudată: foarte netedă, lucioasă, fără porii pe care îi avea ceramica obişnuită.
Şi, din fericire pentru noi, a fost destul de deştept încât să-şi dea seama cine era „vinovat” de frumuseţea acestui strat subţire, foarte subţire: amestecul de nisip şi sodă. Şi a început să-şi acopere vasele cu acest amestec, smălţuindu-le, pentru prima dată în istoria omenirii… Prima formă de sticlă fusese descoperită!

Ca o paranteză, amintim aici o legendă preluată de Pliniu cel Bătrân de la negustorii Fenicieni sau Cartaginezi. Aceştia au pretins că ei sunt cei care au descoperit smalţul – pe care obţineau câştiguri foarte bune. Descoperirea ar fi fost făcută în urma unei furtuni ce a silit o corabie cu sodă să tragă într-o seară la ţărm într-un golf mic şi atât de nisipos încât nu se găsea acolo nici urmă de piatră. Ca urmare, atunci când au făcut focul şi au vrut să-şi încălzeazcă mâncarea negustorii – pretindeau Fenicienii – nu au avut alt sprijin pentru vasul lor decât nişte bulgări de sodă dintre cei pe care îi duceau. Deci, s-au încălzit, au mâncat, au dormit peste noapte lângă foc… De dimineaţă, atunci când s-au trezit, scormonind prin spuză au găsit primele bucăţi de email, apărute prin amestecul de nisip şi sodă topit de foc.
Basna aceasta a fost crezută de Pliniu cel Bătrân, care a repovestit-o în scrierile sale. Doar că nu are nicio legătură cu realitatea. Temperatura unui foc obişnuit nu poate să producă nici măcar smălţuirea pe o suprafaţă – de piatră, lut sau metal -, cu atât mai puţin bucăţile de smalţ din povestea negustorilor. Experimentele făcute repetat au dovedit faptul că istoria este doar o născocire. Iar descoperirile arheologice au dovedit că toate obiectele vechi smălţuite apărute în aşezările feniciene provin din Egipt, locul în care s-au născut smalţul şi smălţuirea, dar şi – după cum o să vedem – sticla, cel puţin în primele ei forme.

Revenind la istorie, să spunem că, de la întâmplătoarea sa descoperire, pas cu pas smălţuirea a devenit o obişnuinţă în Egipt.
De la vase s-a ajuns la foarte multe obiecte smălţuite. La început din lut, apoi şi din metal, şi chiar din piatră. Scarabeii smălţuiţi – scarabeul fiind parte a religiei Copţilor pre-creştini – sunt poate cei mai cunoscuţi, dar departe de a fi singurii.
La nisip şi sodă – cea care, să ne amintim, se obţinea mai ales din săricică! – s-au adăugat cu vremea şi alte substanţe minerale. Smalţul, până atunci doar verzui, a căpătat şi alte culor – auriu, albastru, purpuriu etc.
Iar din Egipt, smalţul s-a răspândit în lumea largă, ajungând până în China şi mai departe…

MFA Boston C36625CR-d1Cupă egipteană cu smalţ albastru şi frunze de lotus (Fine Arts Museum – Boston)

Însă cu toată frumuseţea lui, smalţul era doar un strat, foarte subţire, aplicat pe vasele din lut, iar mai târziu şi pe obiecte din piatră sau metal, dar fără o viaţă a lui, „independentă”.
Până când, se pare, un olar – tot din Egipt! – care încerca straturi mai groase de smalţ, a obţinut ceea ce ar fi putut părea o greşeală: în locul pojghiţei subţiri şi lucioase, un amestec de bucăţi de smalţ străbătute de crăpături, fragmente de nisip semi-topit dar şi… „bulgăraşi de smalţ”, tot verzi, dar strălucitori şi asemănători cu pietrele preţioase. A văzut astfel că poate să obţină „pietre de smalţ”… şi a făcut trecerea de la smalţ la sticla propriu-zisă.

< Sticla (I) Începuturile

Sticla (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă