Sticla. Istoria unei minuni. (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă

Smalţul a însoţit viaţa Egiptului până la nimicitoarea invazie a Islamului, care a distrus cea mai mare parte a civilizaţiei copte (egiptene). De la Biblioteca din Alexandria, arsă de invadatori, la miile de ateliere ai căror meşteri au fost ucişi, pierderile aduse atunci sunt parcă nesfârşite.
Descoperirile arheologice au început, la peste o mie de ani de la această catastrofă, să dezvăluie, pas cu pas, vălul de uitare aşternut peste Egiptul Antic. Astăzi muzeele din Egipt sunt pline de comorile Antichităţii, cu care urmaşii Arabilor invadatori se mândresc – asta în timp ce continuă să persecute şi să ucidă pe Copţi, adevăraţii urmaşi ai celor ce au creat comorile amintite.

Bronz, piatră, aur, pietre nestemate, papirusuri – toate acestea fac parte din ceea ce întreaga lume cunoaşte din comorile Egiptului Antic.
Dar există două feluri de materiale şi obiecte ce sunt nu doar specifice Egiptului vechi, ci şi o moştenire de care s-a bucurat şi se bucură întreaga omenire: smalţul şi sticla, respectiv obiectele smălţuite şi cele din smalţ sau din sticlă.

Primele pe care le amintim acum sunt mărgelele. Rotunde, ovoidale, trapezoidale sau în alte forme, folosite în coliere simple sau cu mai multe rânduri, în brăţări pentru gleznă sau mână şi nenumărate alte forme, ele apar în fiecare strat arheologic. Cele mai vechi au şase mii de ani şi chiar mai mult.

Deosebirea dintre smalţ şi sticlă este uşor de făcut astăzi: sticla este transparentă, smalţul nu; smalţul este folosit ca strat subţire, protector şi/sau decorativ, colorat, sticla este de sine stătătoare şi mult mai groasă.
Dar în Egiptul de acum două sau trei sau patru mii de ani hotarul este foarte greu de aşezat, dacă nu imposibil.

Primul lucru ce împiedica aşezarea unui hotar între smalţ şi sticlă era temperatura de topire.
Dacă smalţul era obţinut prin arderea vaselor sau obiectelor acoperite cu un strat subţire de pastă de nisip, sodă şi var (la care se mai adăugau şi altele, pentru culori diferite), sticla, în schimb, era obţinută în oale din lut, puse la foc în aer liber. Ceea ce nu putea să asigure o temperatură îndeajuns de înaltă pentru o topire bună a nisipului. De fapt Egiptenii erau nevoiţi să topească amestecul de mai multe ori, până când toate firele de nisip erau înghiţite de pasta groasă de sticlă.

Rodul acestei munci istovitoare – şi a arderii multor lemne, foarte scumpe în Egipt – era o sticlă verde-maronie, foarte asemănătoare smalţului obţinut la începuturi.
Pentru a avea ceva mai frumos, ca şi în smalţ Egiptenii au început să adauge cupru, mangan, fier etc., dând noi culori sticlei. Care, după cum am amintit, nu era transparentă, ci opacă, la fel ca smalţul. Dar era lucioasă şi colorată, asemenea obsidianului şi altor asemenea roci…

„Ghemotoacele” de sticlă topită erau prelucrate, încă fierbinţi, de meşterii egipteni.
AA 001 mic b.pngEi foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în prima parte a acestei mici istorii a sticlei!

Aşa au stat lucrurile multă vreme, până când în arta – şi industria – sticlei s-au implicat Romanii. Dar despre acest nou capitol vom vorbi… într-un nou capitol! 🙂

< Sticla. (II) Începuturile făuririi sticlei. Smalţul

Sticla. (IV) Romanii şi făurirea sticlei >

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sticla. Istoria unei minuni (pe scurt). (II) Începuturile făuririi sticlei. Smalţul

II. Sticla făurită de om

II.1. Începuturile făuririi sticlei

Oricât de ciudat ar putea să pară, începuturile uluitorului meşteşug al făuririi sticlei sunt legate de… plante. Mai ales de o plantă ce pare banală, crescând pe ţărmurile Mării Negre, Mării Marmara, Mării Traciei, Mării Egee, Mării Mediterane etc. Această plantă se numeşte săricică, zisă şi căruţa racilor, căruţa racului sau, ştiinţific, Salsola Soda.

Salsola Soda Saricica 01

Numele vechi româneşti ale plantei dezvăluie câte ceva despre ea.
Numele de săricică este legat de iubirea acestei plante pentru apa sărată. Creşte pe ţărmurile unor asemenea ape – mări, oceane, dar şi lacuri sărate -, ferindu-se parcă de apa dulce. Iubitoare de sare, deci… săricică!
Numele de căruţa racilor sau căruţa racului i-a fost dat de Români datorită faptului că adesea este adăpost pentru crustacee, atât la flux, atunci când apele se întâmplă să atingă tufele de săricică, dar şi atunci când, aventurându-se pe ţărmuri, crabii îşi caută ascunzători. Smulse uneori de valuri şi mişcate între stâncile ţărmurilor, tufele de săricică devin cu adevărat căruţe ale crustaceelor din preajma ţărmurilor – garizi şi crabi, mai ales. Aceştia se agaţă de rămurele, găsind aici hrană şi adăpost şi călătorind pe ape. Denumirea de căruţa racilor devine atunci mai mult decât îndreptăţită.
Ca o paranteză, un nume nou apărut al acestei plante stă mărturie a decăderii româneşti din ultimele secole. Mihai Eminescu spunea, absolut adevărat, că „limba română este floarea sufletului românesc”. Dacă vechile denumiri sunt legate de însuşirile plantei, numele nou apărut ţine de romgleza ori creolo-româna de astăzi, şi de starea de întunecare a societăţii. Este vorba despre absurda poreclă „căruţa dracului„, o deformare ilogică a denumirii „căruţa racului„; ilogică raportat la caracteristicile plantei, dar care devină logică dacă o înţelegem ca rezultat al sufletului celor care au făcut acest „joc de cuvinte”… Căci drăcuitul, ca şi înjuratul sau alte forme de a blestema – cel mai adesea absolut gratuit, ca să nu spunem dement – constituie, bineînţeles, o „floare” a anumitor suflete, care ajung să creadă că spurcăciunea este „amuzantă”. Tristă „floare”!

Dar să ne întoarcem la ale noastre!
Săricica
 ori Salsola Soda a fost binecunoscută Antichităţii.
Este o plantă ce aduce un aport mare de minerale în alimentaţie, dar ce are un conţinut caloric extrem de redus. Astăzi este folosită tot mai mult în cure de slăbire, pentru că dă senzaţia de săturare, aduce în organism vitamine, calciu şi alte minerale, este depurativă etc. Are un gust plăcut, uşor acrişor, fiind folosită mai ales în salată, adăugată la napii fierţi sau copţi etc. Este folosită şi în combaterea anemiei, în creşterea imunităţii şi în alte tratamente.
„Bine, bine! Toate bune şi frumoase, dar ce legătură are cu sticla?!”, mă vei întreba, cititor nerăbdător.
Răspund: Săricica are un bogat conţinut de potasiu.
Nu e clar?
Să lămurim lucrurile!

În trecut, din săricică – dar, cei drept, şi din alte plante înrudite, ba chiar şi din unele alge – se obţinea, prin ardere, soda. De unde şi numele ştiinţific al plantei, Salsola Soda.
Soda este o substanţă (Na2CO3) cunoscută şi sub numele de „sodă de rufe” sau „sodă de haine”. În trecut, ea era foarte mult folosită pentru curăţarea hainelor, pentru a înmuia unele fibre textile (precum lâna). Iar Egiptenii, în plus, o foloseau şi la îmbălsămare! Ei, şi acum ajungem la legătura dintre săricică şi sticlă!
Pentru că undeva în Antichitate, demult de tot, un Egiptean care se ocupa cu olăritul a amestecat în nisipul pe care lucra şi ceva sodă. Amestecul, lipit de vasele din lut, a intrat în cuptor. Ce s-a întâmplat?

Nisip + sodă + temperatură destul de mare = smalţ.

Adică prima formă de sticlă făcută de om!
Altfel spus, Egipteanul care a făcut greşeala amintită a găsit, pe vasul scos din cuptor, o parte foarte ciudată: foarte netedă, lucioasă, fără porii pe care îi avea ceramica obişnuită.
Şi, din fericire pentru noi, a fost destul de deştept încât să-şi dea seama cine era „vinovat” de frumuseţea acestui strat subţire, foarte subţire: amestecul de nisip şi sodă. Şi a început să-şi acopere vasele cu acest amestec, smălţuindu-le, pentru prima dată în istoria omenirii… Prima formă de sticlă fusese descoperită!

Ca o paranteză, amintim aici o legendă preluată de Pliniu cel Bătrân de la negustorii Fenicieni sau Cartaginezi. Aceştia au pretins că ei sunt cei care au descoperit smalţul – pe care obţineau câştiguri foarte bune. Descoperirea ar fi fost făcută în urma unei furtuni ce a silit o corabie cu sodă să tragă într-o seară la ţărm într-un golf mic şi atât de nisipos încât nu se găsea acolo nici urmă de piatră. Ca urmare, atunci când au făcut focul şi au vrut să-şi încălzeazcă mâncarea negustorii – pretindeau Fenicienii – nu au avut alt sprijin pentru vasul lor decât nişte bulgări de sodă dintre cei pe care îi duceau. Deci, s-au încălzit, au mâncat, au dormit peste noapte lângă foc… De dimineaţă, atunci când s-au trezit, scormonind prin spuză au găsit primele bucăţi de email, apărute prin amestecul de nisip şi sodă topit de foc.
Basna aceasta a fost crezută de Pliniu cel Bătrân, care a repovestit-o în scrierile sale. Doar că nu are nicio legătură cu realitatea. Temperatura unui foc obişnuit nu poate să producă nici măcar smălţuirea pe o suprafaţă – de piatră, lut sau metal -, cu atât mai puţin bucăţile de smalţ din povestea negustorilor. Experimentele făcute repetat au dovedit faptul că istoria este doar o născocire. Iar descoperirile arheologice au dovedit că toate obiectele vechi smălţuite apărute în aşezările feniciene provin din Egipt, locul în care s-au născut smalţul şi smălţuirea, dar şi – după cum o să vedem – sticla, cel puţin în primele ei forme.

Revenind la istorie, să spunem că, de la întâmplătoarea sa descoperire, pas cu pas smălţuirea a devenit o obişnuinţă în Egipt.
De la vase s-a ajuns la foarte multe obiecte smălţuite. La început din lut, apoi şi din metal, şi chiar din piatră. Scarabeii smălţuiţi – scarabeul fiind parte a religiei Copţilor pre-creştini – sunt poate cei mai cunoscuţi, dar departe de a fi singurii.
La nisip şi sodă – cea care, să ne amintim, se obţinea mai ales din săricică! – s-au adăugat cu vremea şi alte substanţe minerale. Smalţul, până atunci doar verzui, a căpătat şi alte culor – auriu, albastru, purpuriu etc.
Iar din Egipt, smalţul s-a răspândit în lumea largă, ajungând până în China şi mai departe…

MFA Boston C36625CR-d1Cupă egipteană cu smalţ albastru şi frunze de lotus (Fine Arts Museum – Boston)

Însă cu toată frumuseţea lui, smalţul era doar un strat, foarte subţire, aplicat pe vasele din lut, iar mai târziu şi pe obiecte din piatră sau metal, dar fără o viaţă a lui, „independentă”.
Până când, se pare, un olar – tot din Egipt! – care încerca straturi mai groase de smalţ, a obţinut ceea ce ar fi putut părea o greşeală: în locul pojghiţei subţiri şi lucioase, un amestec de bucăţi de smalţ străbătute de crăpături, fragmente de nisip semi-topit dar şi… „bulgăraşi de smalţ”, tot verzi, dar strălucitori şi asemănători cu pietrele preţioase. A văzut astfel că poate să obţină „pietre de smalţ”… şi a făcut trecerea de la smalţ la sticla propriu-zisă.

< Sticla (I) Începuturile

Sticla (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Sticla. Istoria unei minuni (pe scurt). (I) Sticla naturală

Sticla însoţeşte pe om pretutindeni. De la parbrizul maşinilor până la geamurile termopan, de la bibelouri la paharul de vin, sticla este, astăzi, denumirea unei game de materiale ce par să ne fi devenit „obişnuite”. Voi încerca în rândurile ce urmează să înlătur această „obişnuinţă” şi să mă minunez, asemenea curatului suflet de copil, de minunea existenţei sticlei şi de minunile ce au însoţit istoria ei. 

I. Sticla naturală

Cele mai vechi feluri de sticlă sunt cele naturale.
Pe de-o parte, sunt o serie roci vulcanice şi altele asemnea (precum obsidianul şimoldavitul) în care s-a produs ceea ce se numeşte vitrificarea. Adesea şi din afară, dar mai ales în spărtură, aceste roci au o netezime şi un luciu care au fascinat pe om de când le-a văzut.

 

Fragmente de obsidian şi moldavit (moldavitul este verde)

Cristalul sau cleştarul, pe de altă parte, fie că este cristal de stâncă, smarald, rubin, safir sau granat, sau oricare altul (diamantul a fost găsit şi a devenit cunoscut destul de târziu) a dat omului aceeaşi bucurie a netezimii, luciului, apelor interioare, străvezimii…
Chiar şi chihlimarul, răşina pietrificată, are multe dintre aceste calităţi.

Totuşi, acestea toate sunt doar materii ce aveau, natural, unele din proprietăţile pe care le preţuim şi căutăm la sticla produsă de om. Paradoxal, adevărata sticlă naturală arată destul de puţin atrăgător.
Este vorba despre nisip şi „fulgurită„; aceasta din urmă fiind  o materie pe care o produc trăznetele atunci când izbesc nisipul (în anumite condiţii). Termenul provine de la fulgur în latină, devenit fulger astăzi.
Poate să pară uimitor să crezi că nisipul este o sticlă naturală. Şi totuşi, nu doar că el constituie materia primă fundamentală pentru sticlă; dar, cercetate la microscop, grăunţele de nisip se arată adesea ca spărturi sticloase, foarte apropiate de sticla pe care o avem în jur. Doar că sunt foarte, foarte mici!

 

Fragmente de fulgurită (preluare şi prelucrare de pe en.wikipedia)

Aceste fărâmiţe de „sticlă naturală” se pot uni, tot natural, în urma unui trăznet care, în nisipul ud, desenează un fel de linii. Linii în care căldura produsă de uriaşa descărcare electrică lipeşte între ei grăunţii de nisip, producând formaţiunile numite fulgurită.
După cum se poate vedea şi în imagini, fulgurita nu este prea atrăgătoare, nici prea apropiată de sticla pe care o cunoaştem astăzi. Totuşi, nu este foarte departe de primele soiuri de sticlă făurite de om…

Sticla. Începuturile făuririi sticlei. Smalţul>

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Untdelemn şi ulei

În alte pagini am vorbit despre unele din străvechile băuturi ce au însoţit viaţa Românilor încă din timpuri foarte îndepărtate:
mursă ori mied,
vin,
sichera sau vinul de fructe, aici intrând şi cidrul,
oţetul şi alte acrituri (printre care şi moarea).

Astăzi ne oprim puţin asupra lichidelor cunoscute sub numele de untdelemn şi ulei (sau oloi).

 

mic dicţionar lămuritor
Facem întâi o mică paranteză filologică, trebuincioasă pentru a nu confunda cele două cuvinte. Deşi astăzi sunt sinonime, în Româna Veche aveau înţelesul lor, după cum vom vedea:

alun – cuvânt de origine latină denumind arbustul sau lemnul care face alunele.
alună – cuvânt de origine latină (aluina, allevana, abellana); fructul alunului; este sursa unui untdelemn foarte preţios.
– cânepă – cuvânt de origine latină (cannabis ori canapa în latina populară), denumind o plantă erbacee (Cannabis sativa) înaltă, foarte mult cultivată şi folosită de Românii din vechime, ca şi de Străbunii lor Traco-Iliri, Romani şi Celţi (dintre aceştia, ramura Dacilor s-a distins prin cultivarea unui soi de cânepă local, care dădea fire de cea mai bună calitate, rivalizând cu inul); cânepa era folosită ca plantă textilă, furajeră, alimentară şi medicinală; din seminţele de cânepă se extrăgea uleiul (oloiul) de cânepă ce, alături de acela de in, era cel mai folosit la Români.
fag – cuvânt de origine latină (fagus); lemnul sau copacul ce dă jirul (din care se scotea cel mai însemnat untdelemn pentru Românii de demult).
in – cuvânt de origine latină (linum) care denumeşte o plantă ierbacee (Linum flavum) cu flori galbene, având în cultura României Străvechi întrebuinţări textile, medicinale, alimentare şi furajere; din seminţele de in se extrăgea un ulei care, alături de uleiul de cânepă, era printre cele mai folosite de Români; uleiul de in era şi încă este foarte mult folosit în pictura românească, atât în domeniul frescelor şi icoanelor cât şi în culorile folosite în ceramică şi alte meşteşuguri vechi.
jir – cuvânt de origine traco-iliră prin care se înţelege fructul fagului; din jir se scotea de către Românii din vechime cel mai mult şi cel mai folosit untdelemn.
măslin – cuvânt presupus de origine bulgară (de la „maslo„, adică „unsoare, ulei„), care denumeşte lemnul/pomul (Olea europaea) care face măsline (a se vedea şi oliv/e).
măslină – cuvânt presupus de origine bulgară (a se vedea măslin) care denumeşte fructul măslinului sau olivului (Olea europaea), din care se scoate untdelemnul de măsline, al doilea ca răspândire la Românii Vechi după untdelemnul de jir.
migdal – cuvânt provenit din greaca veche (de unde a fost preluat şi de Slavi), denumind un arbore/arbust din familia prunului (Prunus dulcis ori Prunus amygdalis), care dă migdalele.
migdală – cuvânt de origine grecească, denumind atât fructul migdalului, cât mai ales sâmburele acestui fruct, sâmbure din care se extrage undelemnul de migdale, foarte preţuit de Românii din vechime.
– nuc – cuvânt de origine latină, ce denumeşte copacul sau lemnul ce dă nuca.
nuca – cuvânt de origine latină (nux), denumind fructul nucului; din nuci se scotea un untdelemn foarte preţuit de Românii Vechi.
– oliv – nume arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru lemnul/pomul care face olive, adică măsline (Olea europaea).
– olivă – cuvânt arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru fructul olivului/măslinului; măslină.
ridiche – cuvânt de origine latină (radicula), numele unei rădăcinoase (Raphanus sativus) ce era folosită în România Străveche drept mâncare (în salate, tocăniţe, ghiveci etc. – fie rădăcina, fie frunzele tinere), condiment (mai ales seminţele), şi sursă de ulei (seminţele de ridiche); acest ulei era folosit de tămăduitori, fiind socotit foarte bun în bolile de ficat şi în combaterea „racului” (cancerului), proprietăţi despre care nu ştiu să fi fost confirmate sau infirmate de studiile medicale sau/şi farmacologice.
ulei – cuvânt de origine latină (oleum), prin care se denumesc grăsimi vegetale puţin consistente; aici intră în primul rând strămoşeştile uleiuri de (seminţe de) in şi (seminţe de) cânepă, dar şi uleiul de (seminţe de) rapiţă, uleiul de (seminţe de) dovleac, uleiul de (seminţe de) ridichi, uleiul de (seminţe de) floarea soarelui, chiar şi uleiul de seminţe de struguri (uneori cuprins la untdelemn în vorbirea populară mai veche).
unt – cuvânt venit din latină (unctum), prin care se înţelegea grăsimea scoasă din lapte, având obişnuit formă solidă, însă uşor de topit la o temperatură doar puţin crescută; acesta, alături de untură, era foarte mult folosit în bucătăria veche românească.
untură – cuvânt venit din latină (unctura), prin care se înţeleg acele grăsimi animale obţinute prin topire sau fierbere de la porc sau mistreţ, mai rar la Români de la alte animale domestice sau sălbatice, precum viezurele, delfinul sau balena, dar şi de la peşti (untură de peşte, în ultimele secole mai ales din ficat de peşte); alături de unt era foarte mult folosită în bucătăria românească veche.
untdelemn – cuvânt compus, prin care se înţelege grăsimea obţinută din „lemn„, adică din fructele unor copaci (denumiţi în Româna Veche şi lemne); este o grăsime consistentă care se încheagă uşor, fiind mai groasă – în starea sa firească, brută – decât uleiul; principalele feluri de untdelemn cunoscute de Românii Vechi au fost untdelemnul de jir (mai numit şi „untdelemn de fag„), untdelemnul de nucă (∼ de nuci), untdelemnul de alune, untdelemnul de migdale şi untdelemnul de măsline.

 

untdelemn şi ulei

După cum se poate vedea şi în micuţul dicţionar pe care l-am înfăţişat, prin untdelemn se înţelegea la Vechii Români grăsimea scoasă din seminţe sau fructe de arbust sau copac (precum olivul sau măslinul, fagul, migdalul, alunul, nucul). Tot la aceştia prin ulei se înţelegea grăsimea scoasă din seminţele unor plante ierbacee, a unor cereale etc. De obicei – deşi nu totdeauna – untdelemnul era mai gros, mai consistent, mai vâscos, iar uleiul (oloiul) mai subţire, mai puţin vâscos.

Am amintit faptul că principalele grăsimi folosite în bucătăria românească veche erau cele animale, primele locuri fiind ocupate de unt şi untură.
Dar atât în posturile uşoare, cât şi în anumite feluri de mâncare, îşi aveau locul lor şi untdelemnurile şi uleiurile. De asemenea, atât untdelemnurile cât şi uleiurile aveau locul lor şi în arta tămăduirii, dar şi în arta îngrijirii părului şi pielii (adică în ceea ce astăzi numim cosmetică).

Punându-se anume plante în untdelemn sau ulei, la rece, cu o anume încălzire ori chiar cu fierbere, se treceau felurite principii active din acestea în untdelemn sau ulei. Capacitatea de preluare a unor asemenea principii active era foarte mare şi se completa cu proprietăţile native ale grăsimii vegetale. Se obţineau astfel untdelemn şi ulei aromatice, folosite în bucătărie sau în îngrijirea părului şi a pielii, dar şi în felurite tratamente medicale.
„Frecţiile” – masajele – cu untdelemn, „trasul” cu ulei, se făceau fie cu acestea în forma lor „brută”, firească, fie cu cele „de plante” (gălbenele, muşeţel, roiniţă, mentă, calomfir, usturoi, busuioc etc., etc.).

Untdelemnul era înlocuitorul untului şi unturii atât în posturile uşoare, după cum am amintit, cât şi în anumite reţete, mai ales în cele pentru cei care sufereau de îngrăşare sau anumite boli ale ficatului. De asemenea era folosit în salate, acolo unde nu se potriveau nici untul, nici untura. Pe scurt, orice reţetă în care se foloseau amintitele grăsimi animale putea fi realizată cu untdelemn. Aici intrând şi felurite dulciuri de post – de la turtă dulce la prăjituri şi plăcintegogoşi etc.
De asemenea, untdelemnul era foarte preţuit pentru îngrijirea părului, simplu sau după ce preluase principii active din teimuşeţel şi alte plante. Erau anumite zile în care părul se ungea cu grijă, de la rădăcină la capătul firelor, fiind apoi înfăşurat într-o maramă din lin (pânză de in bine bătută, aproape impermeabilă) sau alt material, şi lăsat aşa până dimineaţa, când se făcea limpezirea (printr-o spălare cu săpun cu ierburi şi ceai de tei sau/şi de muşeţel).
Sunt, desigur, doar câteva pilde ale folosirii untdelemnului în gospodărie, acesta având şi numeroase întrebuinţări tehnice.
Merită să mai amintim şi faptul că untdelemnul putea fi obţinut din aceleaşi seminţe crude sau respectiv prăjite, proprietăţile sale fiind foarte deosebite în funcţie de procedeul de producţie. Multe dintre aceste procedee au fost pierdute în epoca modernă şi (parţial) redescoperite în zilele noastre.

Uleiul, în afară de folosirea sa în facerea vopselelor sau a anumitor leacuri şi cosmeticale, se întrebuinţa şi pentru salate uşoare, dar mai ales pentru unele amestecuri numite prăjeliprăjituri sau rântaşuri.
Prin prăjeliprăjituri sau rântaşuri de ulei se înţelegea un amestec de verdeţuri, ceapă (verde sau uscată), praf/bucăţi de ciuperci şi făină ce se rumeneau, fierbeau sau prăjeau la foc domol.
Dintr-un astfel de amestec de prăjitură sau rântaş – cu sau fără ceapă, după gust – cu puţină moare sau oţet, usturoi zdrobit, sare şi, eventual, ceva apă, se obţinea un mujdei gros, foarte apreciat în timpul posturilor (şi foarte consistent).
Un amestec de prăjitură sau prăjeală cu vinete tocate (mai apoi şi cu / sau cu roşii zdrobite) şi usturoi, dădea un fel de sos gros ce se folosea la napii fierţi ori părjiţi sau cartofii fierţi ori prăjiţi. Acelaşi sos gros se turna peste un amestec de ciuperciardei şi ridichii – toate proaspete şi tăiate bucăţi -, însoţite de lipie. Iarna sosurile din ulei însoţeau adesea ciupercile murate şi alte „conserve”, cum li se spune astăzi, dar şi peştele afumat sau sărat.

 

câteva pilde

Untdelemnul de alune, aproape uitat astăzi, era mult preţuit în vechime de Români. Atunci când copiii creşteau prea repede, atunci când oamenii făceau munci grele, atunci când bătrânii se plângeau de dureri în capul pieptului (fie de origine gastrică, fie de origine cardiacă), untdelemnul de alune era socotit ca primul recomandat. (Pentru inimă se mai adăugau şi păstrăvul, lostriţa şi alţi peşti… dar nu numai.) Nefiind medic – şi cu atât mai puţin unul de profil – nu pot spune în ce măsură această tradiţie populară are baze reale. Ca folclorist, mai pot aminti însă şi faptul că, asemenea uleiului de dovleac, era folosit şi împotriva „viermilor” (paraziţilor intestinali). Se credea că alunele sau, respectiv, untdelemnul de alune constituie un ajutor foarte eficient în întărirea copiilor bolnăvicioşi, în recăpătarea puterilor pentru cei aflaţi în convalescenţă, dar şi ca ajutor în tratarea bolilor febrile („friguri”, „răceli”).
Fetele foloseau untdelemnul de alune, simplu sau „cu muşeţel”, „cu gălbenele” etc, în îngrijirea pielii – mai ales în combaterea „coşurilor”.
De asemnea se folosea la dulciuri, adăugând aroma sa specifică, la salate, brânzeturi etc.

Untdelemnul de jir este aproape uitat. Se extrăgea, de preferat, din jir prăjit, mijloc prin care se scădeau taninurile aflate din belşug în seminţele de fag. În ciuda acestor taninuri, pentru unii mai greu de primit, untdelemnul de jir este foarte bogat în vitamine şi enzime, rivalizând calitativ cu untdelemnul de măsline. Turtele de jir rămase după presare erau – sunt – o hrană excepţională pentru vite şi păsări. Untdelemnul de jir se folosea în mai toate domeniile, de la unsul balamalelor sau osiilor până la prăjeli, salate, facerea pâinii etc. Întinderea pădurilor de fagi asigura din belşug pe Români cu jirul trebuincios.

Untdelemnul de migdale era folosit în trecut şi pentru anumite cosmetice („laptele de migdale” era o formă intermediară între „pasta de migdale” şi „untdelemnul de migdale„), dar şi pentru dulciuri, mai ales coapte la cuptor (turtă dulce, cozonac, prăjituri etc.). O serie de creme aromate se realizau tot pe baza untdelemnului de migdale.

Untdelemnul de măsline este atât de binecunoscut încât nu credem că mai are nevoie de prezentare. De la întrebuinţările cosmetice la salate şi unele mâncăruri era şi este mult întrebuinţat.

Untdelemnul de nuci are o aromă specifică, foarte frumoasă, având şi o culoare pe măsură. În trecut se folosea mai ales undelemnul obţinut după o uşoară „pârlire” a nucilor – care îndepărta o parte din coajă, prin vânturarea lor după pârlire. Românii se fereau de prăjirea propriu-zisă a nucilor, pe care o practicau doar pentru anumite forme de untdelemn de nuci, folosit pentru anumite prăjituri şi cozonacuri (cu aromă puternică de nucă). Untdelemnul de nucă era socotit un adevărat leac sau medicament, dătător de sănătate şi vigoare. Dulciurile de post cu acest untdelemn marcau sărbătorile care cădeau în aceste perioade mai sobre. Amestecul de brânză, caş, ciuperci, untdelemn de nuci, usturoi, busuioc şi alte condimente era socotit ca „înlocuitor de carne” pentru cei care se abţineau de la consumul acesteia. Salatele şi alte mâncăruri cu untdelemn de nuci – aproape totdeauna crud – erau foarte preţuite pentru aroma lor, dar şi pentru energia pe care o dădeau.

Uleiul de cânepă era folosit mult pentru amintitele prăjelipărjituri sau rântaşuri – mai ales înainte de răspândirea uleiului de floarea soarelui. De asemenea se folosea în salate, în mâncăruri – în loc de untdelemn etc. Multe gospodine preferau ca sosurile cu ulei de cânepă să fie numai „fierte” sau „rumenite”, pentru că acest ulei se arde uşor; altele, dimpotrivă, iubeau gustul prăjelii produsă prin arderea uleiului de cânepă împreună cu celelalte ingrediente.
După ce se puneau în el flori de tei pentru câteva zile, uleiul de cânepă era folosit în hrana copiilor agitaţi, a adulţilor supărăcioşi (iritabili) sau suferind de întristare (depresie).

Uleiul de in era foarte mult folosit în creşterea copiilor în general şi a fetelor în special. Atât ca aliment, cât şi ca mijloc de îngrijire a sănătăţii şi frumuseţii, uleiul de in avea nenumărate întrebuinţări. Cercetările moderne au dovedit adevărate aceste „credinţe populare” – cum erau, cu dispreţ, numite până nu demult. De la echilibrare hormonală până la combaterea cancerului, uleiul de in are un şir de beneficii care pare greu de crezut, mai ales pentru o plantă socotită de astăzi, de cei mai mulţi, în primul rând textilă. Merită amintit aici că adăugarea seminţelor de in în mâncare, ca şi folosirea măcar de 2-3 ori pe săptămână a uleiului de in, s-au dovedit a fi mijloace eficiente de prevenire şi combatere a osteoporozei. Fără a se înţelege de aici că untdelemnul sau seminţele de in ar fi un panaceu, un mijloc de vindecare miraculoasă, rolul lor în prevenirea şi ameliorarea osteoporozei sunt atestate astăzi de medicina modernă.
Alături de untdelemnul de migdale sau cel de măsline, uleiul de in era esenţial în îngrijirea părului. De asemenea era folosit, în lipsa untdelemnului de alune, la combaterea „coşurilor” (acneelor).
Dar, ca orice aliment sau leac puternic, şi uleiul de in are opreliştile sale ori, dacă vreţi, contraindicaţiile sale: consumul de ulei de in (sau seminţe de in!) este cu desăvârşire oprit pentru femeile însărcinate, lăuze, ori care alăptează! Pe de altă parte, este mai mult decât recomandat femeilor aflate la menopauză!

Am trecut aici peste rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului). Este un fapt ce se poate reproşa, cu dreptate, într-un asemenea context, istorico-etnologic. Dar am socotit că rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului) sunt prea multe şi complexe, astfel încât o încercare de prezentare fie ar fi încărcat prea mult articolul, fie ar fi fost ceva ciunt – şi implicit falsificator. O să amintim pe scurt de MirungeremiruitSfântul MasluUngerea Domnitorilorsfinţirea caselor (şi altor construcţii sau locuri), precum şi de ungerile şi tragerile făcute la anumite descântece, ca simplă punctare a unei lumi de rosturi sfinţitoare a materiilor cunoscute ca untdelemn sau ulei.

 

Desigur, aceste scurte rânduri nu ţin loc de lucrări de specialitate sau prezentări amănunţite! Prin ele am vrut doar să amintesc de o parte din beneficiile – şi limitele – unor produse cândva mult folosite de Străbuni (şi astăzi, adesea, aproape uitate). Cei care au căpătat dorinţa de a cunoaşte mai multe despre ele vor avea de căutat; şi un sfat foarte bun este acela de a întreba specialiştii (medici, dieteticieni, farmacişti etc.) înainte de orice folosire a untdelemnurilor sau uleiurilor.
Ştiu că îndemnul pare ciudat, mai ales că toţi îşi închipuie că se pricep la gătit, ba chiar şi la medicină. Dar împotriva acestei idei stau atât bogăţia noilor informaţii din scurta mea prezentare, cât – mai trist – starea de sănătate a oamenilor de astăzi. Este mai mult decât necesar ca oamenii să studieze în mod sistematic ce şi cum mănâncă, să înveţe să consulte specialiştii pentru orice „amănunt esenţial” al vieţii lor. Nimeni nu se naşte învăţat, dar „în multa sfătuire stă mântuirea”. Atât cea din neştiinţă, cât şi toate celelalte. 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Regulile unui dialog demn şi util (Oxford, 1890)

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sînt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sînt convingătoare sau nu.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…