Marea Traciei şi alte şase mări

Marea Traciei.png

Europa şi Asia formează, în mare parte, un corp comun – de unde şi expresia Eurasia – dar în partea sudică a graniţei celor două continente cuprinde mai multe mări.
De la miazănoapte (nord) spre miazăzi (sud) avem întâi Marea Azov, apoi Marea Neagră, apoi Marea Marmara.
Din Marea Azov se trece în Marea Neagră prin Strâmtoarea Kerci (vom reveni, sper, asupra acestei părţi de lume).
Din Marea Neagră în Marmara se trece prin Strâmtoarea Bosfor.
Toate aceste trei mări sunt destul de bine cunoscute.
Mai puţin cunoscute sunt mările aflate în sudul Mării Marmara, spre care se trece prin Strâmtoarea Dardanele.

Prima dintre ele este Marea Traciei sau Marea Tracică.
Aceasta a fost văzută, de-a lungul timpului, ca având hotarul sudic pe linia Insulelor Sporade, Insula Sfântului Eustratie şi gura Strâmtorii Dardanele (Insula Tenedos – turceşte Bozcaada). Mai târziu, a fost restrânsă de unii la linia dintre colţul de sud-vest al Peninsulei Calcidice şi respectiv gura Strâmtorii Dardanele şi, bineînţeles, ţărmul nordic şi lateral al zonei. După cum se poate vedea, restrângerea – făcută forţat în favoarea Mării Egee – nu se susţine geografic.
În sudul Mării Tracice/Traciei se află Marea Egee.
Numele acesteia este de origine tracică, aspect adesea trecut cu vederea. Numele vine fie de la o regină a legendarelor Amazoane tracice, fie de la un alt toponim tracic (omonim).
La miazăzi de Marea Egee se află, despărţite de ea prin Insulele Ciclade, Marea Mirtelor înspre Moreea (Peloponez) şi respectiv Marea Candiei (Cretei) înspre Insula Candia/Creta.

Avem cu totul, în această mică înşiruire, şapte mări, aşa cum adesea apar în basmele Românilor.
Aceste şapte mări sunt locul de întâlnire al multor popoare, culturi, ţări şi drumuri…
Unele întâlniri paşnice, altele războinice.
Românii, Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, felurite popoare din Caucaz şi Pont, Traco-Pelasgii sudici, Celţii, Romanii, Grecii, Germanicii, Catalanii, Francezii, Italienii, Turcii, Parţii, Perşii, Fenicienii şi mulţi alţii au avut aici, pe lungile ţărmuri ale celor şapte mări pagini numeroase şi adeseori spectaculoase de istorie. Unii – precum Catalanii, Parţii sau Francezii – sporadic, alţii, precum Tracii, Românii sau Grecii, de-a lungul a mii de ani.
Desigur, pentru a înţelege aceste pagini de istorie este absolut necesar să cunoaştem geografia locurilor.
Vom încerca să adăugăm scurtei înşirări a celor şapte mări şi o înfăţişare a ţărilor şi regiunilor din jurul lor. Treptat. Poate că astfel vom ajunge să înţelegem din ce în ce mai bine istoria noastră şi a celor care au trăit sau trăiesc alături de noi.

Mihai-Andrei Aldea

 

 

(Harta a fost preluată şi prelucrată de pe wikipedia spaniolă.)

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam sau „al miilea neam la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea

Căţelul pământului şi uitarea Străvechii Românii

În România Străveche a fost o viaţă care astăzi poate să pară cel mult legendară celor înghiţiţi de lumea nouă.
Cu adevărat, ce şi cum ar putea înţelege Românofonii străini de pământ, străini de ape, străini de văzduh şi cer, străini de pădure şi iarbă, străini de vietăţile Creaţiei lui Dumnezeu?
Înlănţuiţi în lumi „virtuale”, înlănţuiţi în prietenii ireale, dependenţi de betoane, asfalt şi închiderea în camere – ca să nu mai amintim de beţie şi altele asemenea – ce şi cum ar putea înţelege din libertatea pe care o trăia Românul din vechime, legat de un minunat întreg azi neştiut?
Şi totuşi, Străbunii ne cheamă! Ne cheamă şi lumea lor, ne cheamă România Străveche şi Legea Românească.
Dragostea de Dumnezeu s-a văzut la Românii vechi în primul rând în dragostea faţă de fire, în legătura lor cu natura – cum i se zice astăzi. O legătură adâncă, bogată, înţeleaptă. Dispreţuită de greco-franţuzito-germano-ruso-engleziţii ultimelor veacuri, privită – ca şi Legea Românească şi Credinţa Străbună – drept „superstiţii”, „înapoiere” şi tot aşa…
Dar care, unei priviri sincere, ce caută temeiurile adânci ale existenţei, îi apare plină de o înţelepciune cu atât mai uimitoare.

Căţelul pământului este un nume sub care, cândva, se înţelegeau, după împrejurări, două feluri de vietăţi: brebul sau castorul şi orbetele sau ţâncul pământului.
În basmele româneşti de demult se vorbeşte despre viteji care capătă drept ajutor câinii pământului, doi sau trei, de obicei unul fiind mic faţă de ceilalţi.

Castorul ori brebul (Castor fiber) este o vietate fără de care nici nu se putea gândi, cândva, pădurea românească ori balta românească.
Din sudul cald şi până în îngheţata miazănoapte, dar mai ales între părţile nordice ale Hemului (Munţii Balcani), coastele Alpilor şi bălţile dinspre Marea Baltică, brebul sau castorul cu vizuinele şi zăgazele (stăvilarele) sale era întâlnit pretutindeni.
Lipsa lui însemna lipsa apei.
De aceea castorul era întâlnit în Sciţia Mare, dintre Prut şi Emba (râu la răsărit de Volga), doar în bălţile şi pe râurile mai mari, lipsind pe întinderile (parcă) nesfârşite ale câmpiilor sau stepelor din această parte a lumii.

Aici însă devenea des întâlnit ţâncul pământului sau orbetele (Spalax leucodon sau Spalax microphtalmus, dar şi Nannospalax leucodon), tot rozător şi el, ca şi castorul, însă mult mai mic şi iubitor al unui pământ mai uscat decât cel de pe ţărmurile râurilor şi din bălţi.
În Bărăgan, în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarbia şi alte părţi ale Sciţiei Mari, în Câmpia Tisei, între Dunăre şi Alpi, trecerea de la părţile umede, cu mlaştini şi apă multă, la cele mai uscate – pe care astăzi le-am numi de stepă – se făcea simţită şi prin înlocuirea castorilor cu orbeţii. Dar, de fapt, aceştia însoţeau ţinuturile înierbate până sus, în păşunile munţilor. Astfel că până şi pe înălţimi aveai trecerea de la căţeii pământului de pe lângă ape către căţeii pământului din locurile mai seci.

După cum se vede, sub numele de căţeii pământului avem de-a face cu mai multe animale, toate mamifere, toate rozătoare, dar din specii diferite.
Orbeţii, ce-i drept, fie ei mai mici sau mai mari, seamănă destul de mult între ei, însă castorul se deosebeşte limpede. Ca urmare, se pune întrebarea ce i-a făcut pe Români să unească aceste vietăţii deosebite sub un singur nume?

Lătratul… sub pământ!

Ceea ce au în comun vietăţi acvatice precum castorul şi subpământene, precum orbeţii este faptul că latră şi fac acest lucru foarte mult, castorul, şi exclusiv, orbeţii, sub pământ.
Altfel spus, în vizuinile sale, aflate şi sub apă, dar şi, logic, sub pământ, castorul are cea mai vocală parte a vieţii sale. Atât când înoată, cât şi în lucrările sale terestre, este mai degrabă tăcut. În schimb în vizuină este, adesea, chiar gălăgie. De la puii şi tinerii ale căror scâncete seamănă cu ceva între plânsetele puilor de câine şi, respectiv, ale iezilor, până la „discuţiile” dintre adulţi, sunt emise o serie de sunete altfel ascunse oamenilor. Şi pe care, dacă asculţi cum creşte iarba, le poţi auzi – sau… le puteai auzi, cândva.
Din parte lor, orbeţii duc o viaţă aproape cu totul subpământeană, ieşind foarte rar deasupra, şi cel mai des doar cât să-şi asigure răsuflătorile. Vânaţi în vizuină de nevăstuici, hermeline sau jderi, ei sunt necunoscuţi păsărilor de pradă. Iar acolo, în reţelele de tuneluri sau galerii pe care le sapă neîncetat şi în care îşi duc viaţa, au „vorbăria” lor: latră.

Ca urmare, vechii Români, care dormeau adesea pe câmp sau la pădure, puteau asculta adesea cum latră, în adâncuri, căţeii pământului.
Prin solul mai ud sau mai uscat, lătrăturile acestor vietăţi răzbăteau ca ecouri ale unei lumi subterane, înrudită cu alte lumi subterane, tainice, despre care, totuşi, Românii Vechi ştiau mai multe decât oamenii de astăzi.

Fiind, pe de-o parte, purtători ai unor boli, dar mai ales fiind animale ce nu ieşeau deasupra niciodată, orbeţii – numiţi şi ţâncii pământului, pentru că uneori ţipetele puilor seamănă foarte mult cu ale ţâncilor – se iveau pe faţa pământului doar înainte de unele cutremure sau atunci când apele freatice urcau, invadându-le galeriile. De aceea, ieşirea orbeţilor însemna, totdeauna, un semn rău, era o prevestire de cutremur, inundaţie, alunecare de teren etc. Prevestiri ce se împlineau aproape fără greş. (Spunem „aproape”, deoarece, foarte, foarte rar, se mai întâmpla să apară la vedere un orbete disperat fugărit de nevăstuică sau jder.)
Ca urmare, se socotea că e bine dacă auzi căţeii pământului lătrând în adâncuri, dar, totodată, că e rău dacă dai ochii cu orbeţii.
Bineînţeles că „superstiţia” era de fapt un adevăr.
Dacă orbeţii se auzeau în adâncuri înseamna că pământul este bogat, apa este la o adâncime bună pentru ei, deci şi pentru ierburi şi copaci, deci pentru toată lumea, şi totul este în bună rânduială. Dacă nu se auzeau, însemna că pământul este prea uscat şi urmează secetă. Dacă ieşeau la suprafaţă însemna că urmează cutremur, inundaţie sau altă schimbare în rău, care îi izgoneşte din locuinţele lor.

Teama faţă de vederea căţeilor pământului nu se aplica, totuşi, castorilor. Dar în cazul lor se socotea rău să pescuieşti sau să bei apă de la stăvilarul lor sau de pe lângă vizuinile lor. Legea Românească era, în această privinţă, ca orice pescuit sau băut de apă să se facă din susul râului, „ca să nu îţi meargă rău„.
O altă „superstiţie ţărănească”, ar zice rasiştii, ca de obicei. Doar că brebul – castorul european – are obiceiul să-şi facă nevoile chiar în apă, lângă vizuini sau stăvilare. Ceea ce face apa din aceste locuri, delicat spus, „improprie pentru consum”. Ceea ce Românii din străvechime ştiau foarte bine.

Pe de altă parte, ştiau şi faptul că acolo unde brebii sau castorii îşi fac stăvilare, se înmulţesc şi peştele, şi plantele de apă, se fac luminişuri în pădurile dese, viaţa se îmbogăţeşte şi toată lumea are de câştigat.

În toată legătura sa cu vietăţile unite sub numele de căţeii pământului Românii României Străvechi arată un discernământ care vine dintr-o cunoaştere adâncă a tainelor firii, dintr-o înţelegere adâncă a legăturilor – bune şi rele – dintre toate vietăţile şi laturile Creaţiei.
Fără să fi spus, nici pe departe, totul despre căţeii pământului, închei totuşi această călătorie în lumea românească de altădată. Poate doar pentru o vreme…

Mihai-Andrei Aldea

 

Bivolul românesc între istoria veche şi astăzi

Pentru mulţi este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) şi Bubaline, adică între „vaci” şi „bivoli”. Desigur, origina comună este şi ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărţirea Românilor de pământ, deci şi de vietăţile pământului.

Ca să ajutăm la înţelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în părţile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităţilor pretins româneşti (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincţiei. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăţi minunate şi prea puţin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii şi blânzii bivoli, crescuţi în părţi cu multă apă din Crişana, Transilvania, Moldova şi Muntenia; mai mult în trecut, mai puţin astăzi. Cu toate că bivoliţele dau un lapte foarte gras şi sănătos şi o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliţă şi, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiţi cu bivolii sunt, de fapt, şi vestiţii zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuţi încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni şi Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi şi printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parţial, de vreme ce ignoră existenţa unor mici grupuri de zimbri crescuţi de om – precum cei crescuţi de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar şi a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevă, a existat un bivol european (de apă), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puţin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenţi de zonele umede (mlaştini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face faţă, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost şi bivolul european, care a trăit din mlaştinile şi bălţile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe ţărmurile Atlanticului. Numit ştiinţific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – şi plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (şi, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Vieţuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viaţa sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălţi şi mlaştini – aici intrând în primul rând urşii de atunci, urmaţi apoi de lei şi alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreţi, bouri, antilope (saigale) şi elani, cerbi şi alte ierbivore asigura existenţa unei faune puternice şi bogate.

Pe de altă parte, vegetaţia din bălţi şi mlaştini era îmbogăţită de păşunatul acestor animale, care împiedicau apariţia unor dominaţii masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăţie – iarăşi! – a florei, extrem de importantă. Căci, în acelaşi timp, bogăţia în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – şi, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincţia acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neaşteptat, dar şi incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel şi efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bubalus murrensisBivolul european (de apă), numit ştiinţific Bubalus murrensis, în reconstrucţia artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

 

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbeşte despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord şi nord-est a ţării, având ca centru păşunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-păruluibivolii nu pot să facă faţă frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate şi, pe cât se poate, încălzite. Această pretenţie este bazată pe faptul că uriaşa majoritate a bivolilor de apă ţine de teritoriile calde ale Asiei, Africii şi altor continente. Dar ignoră condiţiile în care sunt crescuţi bivolii (de apă) în Tibet, Nepal şi alte ţinuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaştinile montane, chiar şi la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puţin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greşită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, şi de înfiinţarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiţi în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar şi în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac faţă, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistenţa la frig a bivolilor de apă, chiar şi fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli în zăpadă CanadaBivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument şi creşterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei ţări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condiţiile asigurate de crescători (deci putem presupune existenţa unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deşi nu putem fi siguri). Există, totuşi, filme care arată bivolii de apă (chiar şi africani!), hrănindu-se liniştiţi afară în plină iarnă, fără să pară supăraţi în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii şi filme despre bivolii de apă din Ontario şi aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind hrăniţi corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: şi ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale şi înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supravieţuirea?

De aici şi legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduşi de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, şi care profitând de unele ierni mai blânde au supravieţuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susţinută şi de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Vozie, Zaporojiei sau altor ţări din aceste părţi.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiţi din nucleele germane amintite au făcut faţă unor perioade de iarnă destul de grele. Şi, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiţi de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariţia lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuşi, o realitate românească foarte, foarte importantă. Şi, desigur, foarte, foarte dispreţuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase şi a unei munci grele – în condiţii departe de a fi strălucite – un om de ştiinţă român, Constantin Velea, a dovedit şi omologat în 1987 bivolul românesc!

bivoli romanestiBivoli româneşti (negru şi alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crişana, Muntenia şi Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferenţiată genetic de ceilalţi bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că aceşti bivoli româneşti, cu un fond genetic arhaic, sunt urmaşii primelor exemplare aduse în Europa la sfârşitul Antichităţii.

O ipoteză mai îndrăzneaţă este a unei mixturi între bivolii asiatici aduşi de migratori şi bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc şi Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenţilor clasei politice, orbi la potenţialul uriaş pe care îl are – cultural, economic, turistic şi chiar propagandistic – fiecare rasă naţională, cu atât mai mult la potenţialul uriaş pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei româneşti, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli româneşti ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, şi specia românească este ameninţată cu extincţia.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase româneşti, să le vedem crescute şi eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem şi partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretenţios, cu un lapte excepţional şi un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producţie – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât şi ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Şi Bovinele (Taurinele), ca şi Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puţin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis şi bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populaţiei de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoşul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situaţii în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populaţiilor de bivoli din alte părţi (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Aşa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldoveneşti…)

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: