Categorie: Etnologie – Ethnology

Despre tradiţiile şi viaţa României Străvechi. About Ancient Romania’s traditions and ways of life.

Statul comunist versus statul natural

Mihai-Andrei Aldea16 comentarii

De fapt titlul ar fi trebuit să fie „Statul stângist” ori „Statul de Stânga”, pentru că este vorba despre concepția Stângii (politice) despre stat. Doar că în clipa de față ”Stânga = (Neo)Comunism” este o realitate foarte clară. Și, prin urmare, mult mai ușor de înțeles. Pentru că, în fapt, dincolo de filosofări sterpe, Stânga se reduce, real, la Comunism (acesta este fie ținta, fie chipul de după mască al formelor de Stânga ce pretind a nu fi comuniste).

Rândurile mi-au fost inspirate din încercarea unui ziarist de a vorbi despre „statul minimal”. Persoana în cauză a început cu afirmația extrem de gravă (și tipică gândirii comuniste)
„Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri”.
Înainte de a replica la această afirmație, să redăm întregul paragraf din care face parte:

„Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri. El oferă tuturor cetățenilor săi două tipuri distincte de bunuri: protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva comunității tuturor cetățenilor săi și, pe de altă parte, protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva fiecărui cetățean luat ca individ distinct de toți ceilalți. Cu alte cuvinte, statul minimal își derivă legitimitatea din chiar dubla sa funcție de protecție: clasa tuturor indivizilor este protejată de agresiune cu ajutorul unei armate, iar indivizii, fiecare în parte, sunt protejați prin sistemul de legi și de tribunale, ca și prin serviciile de poliție.”

Acest text, inclusiv prima afirmație, constituie viziunea Stângii asupra statului și asupra raporturilor dintre Stat și cetățeni: contractul social.
Doar că totdeauna conceputul este prezentat ca un fel de realitate (evidentă), ca un „adevăr absolut”, și nu, așa cum este, ca viziune politică stângistă/comunistă (excepțiile de prezentare, extrem de rare, confirmă regula).

Repet aici realitatea și previn împotriva propagandei de Stânga:
Statul nu este „un furnizor de bunuri”, statul nu „oferă cetățenilor săi” nimic, statul nu deține armata, statul nu deține puterea legislativă, statul nu deține justiția, statul nu deține serviciile de poliție ș.a.m.d. decât în gândirea și practica politicianistă a Stângii, a Comunismului.

În realitate,

Statul este forma de (re)prezentare a comunității umane dintr-un anume loc, atât față de membrii săi, cât și față de oamenii și comunitățile din afară.

Prin membrii comunității se înțeleg atât oamenii, cât și comunitățile mai mici, care împreună alcătuiesc acea comunitate.

De pildă, județele și plaiurile românești vechi, ducatele sau voievodatele românești vechi, cnezatele sau jupanatele etc. sunt toate „țări” în limba română veche.
Atât în înțelesul de locuri (cu o anume încărcătură culturală, emoțională etc.), dar și în înțelesul de state.

Concepția Culturii Române Vechi, după care

O țară este alcătuită din multe țări, cea mai mică fiind familia.

este și singura concepție adevărată, naturală și coerentă asupra statului.

Ca o paranteză, merită observat că întemeietorii SUA (Părinții Fondatori) au căutat cea mai firească, adică cea mai naturală formă de stat. Menită să asigure maximul de demnitate personală și comunitară în paralel cu unitatea națională.
Ca rezultat, au creat o federație de state egale (indiferent de populație sau dimensiuni), în care au o mare libertate (de tip statal!) „orașele” (de multe ori cătune sau sate) și „comitatele” (county = comitat, adică teritoriul condus de un comite, după româna veche, sau conte astăzi). Repetăm faptul că „orașele” și „comitatele” americane au, conform Constituției SUA, o mare libertate de tip statal: au dreptul la propriile legi, fapt de multe ori privit strict anecdotic sau exotic, dar prea puțin înțeles ca semnificație profundă.

Ca și în cazurile americane și românești vechi (tradițional românești!), statul natural este însuși poporul. Este totalitatea obștilor, mici și mari, este numele dat exprimării publice a poporului. De pildă,

Armata și poliția sunt cetățenii în orice stat natural, în orice țară liberă.

Acolo unde forțele armate sunt ale unor structuri autonome față de voința populară avem o dictatură, o tiranie, un despotism. Acestea pot fi într-o fază de început, de uzurpare, adică de preluare vicleană, ascunsă, treptată, a puterii de la popor către mafia numită „stat”. Sau pot fi într-o fază avansată, în care mafia tâlharilor numiți „funcționari de stat și politicieni” a preluat deja puterea de la cei pe care ar trebui, teoretic, să îi reprezinte.

În orice țară liberă, în orice stat liber, cetățenii sunt înarmați (și liberi să se înarmeze).

Prin contrast,

În orice dictatură cetățenii sunt dezarmați iar puterea armată aparține strict dictatorilor.

O altă deosebire clară, evidentă, absolută, între statul natural și statul comunist este impozitul/taxa pe proprietate.

O proprietate nu poate fi impozitată sau taxată, pentru că atunci nu mai este proprietate, ci un bun închiriat (arendat).

Altfel spus,

Într-un stat liber nu există impozit sau taxă pe proprietate; proprietarul este stăpânul proprietății sale.

Prin contrast,

Într-un stat comunist, dictatorial, sclavagist, există taxe și/sau impozite pe așa-zisele proprietăți, care sunt astfel însușite de „stat” (= mafie), „proprietarii” devenind chiriași sau arendași ai acelor proprietăți.

Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor taxe; taxele se plătesc pentru servicii primite, iar pentru simpla existență nimic și nimeni nu poate fi considerat ca primind un serviciu. Cu excepția situației în care cineva (= statul tâlhăresc) se substituie lui Dumnezeu, Dătătorul de viață!
Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor impozite: existența impozitului pe proprietate anulează dreptul de proprietate (și îl transformă într-un drept de chirie/arendă).

Toate aceste principii și realități pot fi constatate factual: într-o privire asupra formelor vechi de stat sau țară. La Români, dar și la celelalte popoare.
Sau printr-o cercetare deschisă, obiectivă, științifică, asupra principiilor fondatoare ale Statelor Unite ale Americii. Părinții Fondatori ai SUA au revenit la principiile naturale, la statul natural, pe cât le-a fost cu putință.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dacă am vorbi de stat în afara cetățenilor (ceea ce deja înseamnă că nu mai este stat natural!), am putea, cel mult, să vedem statul ca prestator de servicii pentru cetățeni. În niciun caz statul nu este și nu a fost vreodată „furnizor de bunuri”, așa cum nu a fost niciodată „producător de bunuri”. A pretinde că statul este furnizor de bunuri este la fel de (i)logic cu a pretinde că vânzătorul de la magazin este furnizor de bunuri. Totuși apare această pretenție, că statul ar fi furnizor și chiar producător de bunuri, pentru că pretenția justifică tâlhărirea cetățenilor.
Funcționează aici extrem de bine o strategie bipolară ori schizoidă a Comunismului: ceea ce și când convine mafiei este al poporului, ceea ce și când convine mafiei este al statului.
De exemplu, hotărârile („deciziile”) sunt luate de tâlhari (= funcționarii de stat și politicienii statului comunist), dar vina pentru rezultate este atribuită poporului. Un exemplu simplu și recent este cumpărarea produselor „medicale” de extrem de proastă calitate zise „vaccinuri Pfizer”; o „decizie” a unor funcționari și politicieni ai statului tâlhăresc, pe care trebuie să o plătească cetățenii.
Se poate vedea astfel că statul nu „furnizează bunuri”, că nici nu are de unde: tot ce deține statul este furat de la cetățeni.
Iar apoi statul „vinde cetățenilor” ceea ce a obținut de la ei!
Această schemă tâlhărească este esența statului comunist.

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarta de fructe

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe

În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:

  • coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
  • cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
  • pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
  • păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
  • pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
  • poamă – la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
  • pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
  • scoarță (de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
  • scoarță dulce
  • terci de fructe uscat
  • uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
  • uscată dulce – la fel
  • uscăței sau uscățel (de poame); o denumire veche, aproape uitată
  • uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată

Dar ce este acest produs?
În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:

este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame

Fructele folosite pentru uscata sau scoarța de poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele.
De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.

Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele.
Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.

Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune.
Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.

Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor.
De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.

1) Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).

a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.

b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.

c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse).
Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros.
Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.

2) Scoarța/Uscata/Coca îndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos).
După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.

3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă.
Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!

3.1. Scoarța/Uscata/Coca coaptă.

3.1.a. Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac.
Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare.
Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură).
Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).

3.1.b. Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus.
Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare.
Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.

Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească.
La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire.
Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.

3.2. Scoarța/Uscata/Coca fiartă.
Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă.
Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac.
De aici începea o deosebire mare.

3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme.
Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local.
După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.

3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor.
Urmau aceeași pași ca mai sus.

Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d.
Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Din vechea bucătărie română. Brânză de rădăcini

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Brânza de rădăcini este un fel de mâncare foarte vechi, ce să făcea în multe chipuri. Și, cu toate acestea, nu am mai găsit să se facă astăzi pe undeva – afară de vreo două mânăstioare din Moldova.

Brânza de rădăcini se poate face din napi sau țelină, din baraboi (baraboaie) sau barabule (v. mai jos), din cartofi etc.
Cuvintele baraboi, baraboaie și barabule sunt, toate, cuvinte românești foarte vechi, preluate de migratorii din jur, de la primii Slavi și Unguri la Ruteni. Ele denumesc la origine plante cu tuberculi (precum Chaerophyllum bulbosum) ce erau des folosite de Românii Vechi alături de napi, de țelină, de gușniță și de altele asemenea.
Răspândirea cartofului a înlocuit aceste rădăcini din vechime – de la napi la barabule. Iar unele nume au fost chiar trecute asupra noii rădăcini. Astfel că în multe locuri prin baraboi, baraboaie sau barabule azi se înțeleg tot cartofii.

Rețeta:

Se curăță rădăcina de coajă, dacă este coajă care nu se desprinde la fiert; apoi se fierb. Sau se fierbe rădăcina cu coajă (la cartofii galbeni, de pildă), apoi se curăță coaja.
Rădăcinile fierte bine se mărunțesc până se fac un păsat moale ca un aluat.
În acest păsat se adaugă o parte de groscior (groșcior) sau smântână la cinci părți de aluat, precum și sare după gust. De asemenea se poate și cu două părți de groscior sau smântână la două părți de aluat (sau în alte proporții, după posibilități și gust; unii au încercat și cu mai multă smântână ori groșcior decât aluat de rădăcini).
Unii mai puneau cu smântâna și semințe de chimen sau de negrilică opărite scurt (se pun semințele în sită și se țin în apă clocotită de un Slavă Tatălui… și acum… Doamne miluiește x3, se scurg bine și se adaugă).
Alții puneau la fiert șofran, să iasă mai galbenă, spanac, să iasă verde, sfeclă roșie, să iasă, desigur, roșie etc. Tot pentru culoare și gust se puteau pune (de la fiert) și boia de ardei sau boia de ardei iute, sau busuioc, sau cimbru, sau piper, sau alte asemenea amestecuri, după gust, poftă și posibilități.

Amestecul se lasă la rece (frigider) cam 2-3 zile și apoi se frământă iar. După care se pune în tifon sau strecurători emailate ori din plastic să se scurgă bine de apă.
Se lasă la uscat pe funduri de lemn pentru câteva ore. După care se așează cu grijă în vase care se închid bine, avându-se grijă să fie cât mai puțin aer (cel mai bine, deloc).
Maturarea se face după rădăcină. Mai pe scurt la țelină, măcar 15 zile la cartof sau nap. Apoi se poate mânca.
Maturarea însă poate să dureze și ani de zile. Dacă brânza de rădăcini este bine uscată și ținută în loc uscat și răcoros poate să țină și cinci sau șase ani. De obicei însă nu ține, că este mâncată înainte, fiind foarte gustoasă și sănătoasă.

Brânza de cartofi (sau de napi; brânza de rădăcini în general) se putea mânca de-a dreptul, cu sau fără pește (afumat sau fiert), alături de ciuperci fripte cu usturoi, de borșuri sau de pui fript.
De asemenea, se putea prăji chiar ea, mâncându-se ca atare sau cu ciuperci ori alte legume (cu sau fără smântână ori iaurt deasupra).
Unii puneau bucăți de brânză de rădăcini pripită (adică prăjită nu prea mult) în tocăniță sau alte mâncăruri.
Și tot așa, după obiceiurile fiecărei case (familii), sau după ce idei mai avea omul.

Plăcintă cu brânză de rădăcini

Aceasta se făcea cu amestecul arătat mai sus. Unii adăugau în el, alături de smântână, și puțină făină (dacă li se părea că aluatul de rădăcini nu este destul de închegat).
Aluatul se lăsa la rece vreo două zile, se frământa iar și se întindea în două foi grosuțe (cam de 1-2 cm; una mai subțire decât cealaltă) ce se lăsau puțin la zvântat.
Se așeza prima foaie (mai groasă) într-o tavă, se punea deasupra umplutura, apoi se acoperea cu cealaltă foaie (mai subțirică).
Umpluturi puteau să fie de carne tocată de vită cu ciuperci și ceapă; de carne de pui tocată cu hrișcă înmuiată sau năut înmuiat sau altele asemenea; de ciuperci cu sau fără spanac; de brânză dulce cu sau fără stafide înmuiate ori cu sau fără fructe zaharisite ș.a.m.d.
Se dădea totul la cuptor la foc mic și se cocea încet.

Poftă bună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Din Româna Veche. Căderi de ape

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Adânc pe adânc cheamă
în glasul căderii apelor Tale!

Șipot (2) sau urlător sau vâjâitoare
Foto: Alexandra Aldea

a) de început

Zicea bine Mihai Eminescu: „Limba română este floarea sufletului românesc.”
Prin urmare, cunoscând vechea limbă românească ne apropiem de sufletul românesc cel mai adevărat.

Astăzi ne oprim la ceea ce Străbunii numeau

burău, cădere (de apă), căzătoare, căzător, cheie, chișător, chișătoare/chișetoare, duruitoare, huruitoare, izbuc, pișătoare, povârnitoare, prag, praguri, prăvălitor, ruptură, sărită, săritor, săritoare, săritură, șipot, urlătoare, urlător, vâjâitoare, vâjoi, vârtea(jă) etc.
Toate acestea sunt cunoscute astăzi drept cascadă, după un franțuzism intrat în limbă la sfârșitul secolului al XIX-lea. Impus prin școală, administrație etc., a înlocuit bogăția limbii române cu o formă frumoasă, dar cu fond sărac.

O definiție sintetică pentru cascadă este

”Cădere de apă, provocată de o rupere de nivel/pantă de-a lungul cursului (unei ape curgătoare)”

Dicționarele dau definiții nesigure și incomplete. Multe spun că ar fi o „cădere naturală de apă”. Dar deși o asemenea delimitare impune un alt nume pentru „căderile artificiale de apă”, acesta nu există. Lumea le zice tot cascade. La fel, unele spun că ar fi (cascada) o cădere de apă „pe cursul unui rău”, ceea ce ar da alt nume căderilor izvoarelor, pâraielor sau fluviilor. Desigur, nici acestea nu există.
Toate aceste șovăieli ale dicționarelor țin de sărăcia adusă de creolizarea limbii.
În vreme ce termenii populari sunt veniți din trăire, impunerea șovină a unor cuvinte străine de către administrația anti-românească și slugile ei nu are acoperire concretă. Aceasta din urmă se câștigă treptat, în timp, sau – și mai bine – nu se capătă niciodată (termenul impus devenind „arhaism” și ieșind din uz).
Fără a mai lungi cuvântul despre aceste răutăți, să revenim puțin la izvoare și să vedem înțelesurile vechi. Înfățișăm cuvintele în ordine alfabetică, deși merită reținut că ele au și o anume așezare geografică vrednică de cercetare. Amintim polisemia populară, adică faptul că local forma poate să acopere alt înțeles decât cel din alte locuri (sau decât cel general). De pildă, duruitoarea și tunătoarea pot avea local înțelesuri identice. Subliniem faptul că nu epuizăm aici înțelesurile cuvintelor citate, ci doar le consemnăm pe acelea legate de subiectul nostru. În sfârșit, mai amintim că aceeași cădere de apă își schimbă înfățișarea (deci și categoria) atât prin schimbarea debitului cât și prin eroziune, alunecări de teren, oprirea aluviunilor etc.

b) căderile de apă în Româna Veche

burău = Cădere de apă de-a lungul unui pârâu sau râu mai mic, de înălțime medie sau mare, însoțită de o însemnată bură de stropi.

cădere (de apă) = Nume popular pentru toate formele amintite aici (și altele, al cărui nume nu mai îl știm, ori fără nume propriu).

căzătoare = (1) Loc al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură („căzătură”) a albiei, care face apa să cadă. (2) În trecut o denumire generală pentru cascadă sau cădere (de apă) (v.).

căzător = (1) Loc (îngust) al văii unei ape (pârâu, râu, iezer etc.) unde există o ruptură îngustă a albiei, făcând să apară o cădere de apă (v.) subțire (relativ). (2) Cădere de apă subțire (și relativ constantă), sub forma unui șuvoi. Chișător (v.).

cheie = Cădere de apă aflată între doi pereți de piatră.

chișător = Cădere de apă sub forma unui șuvoi (relativ circular), de înălțime medie sau mică.

chișătoare (și în forma chișetoare) = Cădere de apă care are o buză sau margine (de cădere) mică, și o vâltoare (un loc de cădere) larg, cu debit și forme schimbătoare.

duruitoare = Cădere de apă mare și puternic sunătoare, de obicei pe râuri, sau și pe pâraie puternice, cu șuvoi mare. Tunătoare (v.) mai mică.

huruitoare = Duruitoare (v.) de înălțime mijlocie, cu sunet constant puternic, dar nu la fel de tare ca al duruitoarei sau tunătoarei.

izbuc = (1) Izvor ce iese din stâncă de-a dreptul în cădere, cu sau fără izbucniri, alcătuind o cădere de apă (mică). Izvuc. (2) Izvor ce țâșnește din când în când din stâncă sau pământ (în forma de la punctul dinainte).

pișătoare = Forma vulgară pentru chișătoare (v.) ori, la masculin, pentru chișător (v.).

povârnitoare = Cădere de apă cu buza sau marginea (de cădere) largă și rotunjită (blândă), adeseori și cu scurgere (albia de cădere) blândă (nu la 90º, ci într-un unghi obtuz cu vâltoarea – locul de cădere).

prag (I) = (1) Loc în care o apă curgătoare întâlnește o îngustă și transversală înălțare a albiei principale (mai mică decât albia secundară); are loc învolburarea apelor și, la marginea de jos (aval) a pragului, o cădere (v.). (2) Cădere de apă de înălțime mică și de lățime aproape egală cu cea a cursului de apă pe care se află.

praguri (II) = (1) Șir de două sau mai multe praguri (I) (1) sau (2) (v.). (2) Cădere de apă printre și peste stânci și bolovani mari; deși media înclinației albiei la praguri (II) (2) este relativ blândă stâncile și bolovanii o fac să fie vijelioasă și înspumată. Săritoare (2) (v.).

prăvălitor = Șuvoi de apă ce cade de la înălțime mijlocie, aflat între povârnitoare (v.) și duruitoare (v.) ca putere, zgomot etc.

ruptură = (1) Căzătoare (v.). (2) Cădere de apă nouă, apărută printr-o alunecare sau rupere a albiei. (3) Prag (I) (2) (v.) de înălțime mai mare și de cam aceeași lățime cu apa pe care se află; de obicei cu debit mare.

sărită = (1) Cădere de apă în care fie șuvoiul se desprinde de buza (marginea) de cădere, fie sub aceasta este o scobitură ce dă același simțământ de săritură privitorului; buza este relativ largă (față de vâltoare sau lărgimea la cădere). (2) Șir de două sau mai multe sărite (1) (v.).

săritor = Sărită (v.) cu șuvoi relativ îngust, care se lărgește puțin spre vâltoare (locul de cădere). Căzător (v.) care se desprinde de buza (marginea) stângii, sau care are o scobitură sub buză (margine) ce dă sentimentul de săritură.

săritoare = (1) Cădere de apă de înălțime mică sau mijlocie la care vâltoarea (locul de cădere) are mulți bolovani (multe stânci) astfel încât apa sare de pe ele în multe părți. Burău (v.) cu stropi mari. (2) Praguri (II) (2) (v.) unde apa sare (văzut) peste unii bolovani, peste unele stânci etc.

săritură = (1) Sărită (v.) în toate înțelesurile. (2) Loc în care apa este prinsă (sfărâmată) între stânci sau bolovani peste care se poate sări (de pe un mal pe celălalt); loc de trecere (foarte) primejdios peste o apă curgătoare.

șipot = (1) Izbuc (v.) în toate înțelesurile. (2) Cădere de apă cu sunet de-a lungul unui izvor sau pârâu (mic). (3) Șuvoi de apă desprins din firul principal, ce alcătuiește o cădere de apă (de sine ori ca ramură a alteia). (4) Șuvoiul cel mai puternic dintr-un prag (I) (II) (v.) – ori chiar din cursul obișnuit al unei ape.

tunătoare = Cădere de apă mare, cu sunet foarte puternic, de obicei mai zgomotoasă decât duruitoarea (v.). Urlătoare (v.).

urlătoare = Cădere de apă cu sunet (foarte) puternic. Duruitoare (v.), tunătoare (v.).

urlător = Cădere de apă în formă de șuvoi (relativ circular sau îngust) ce scoate un sunet puternic. A se vedea urlătoare, căzător etc.

vâjâitoare = (1) Cădere de apă nu foarte largă, dar cu sunet, pe o apă cu albie secundară îngustă; de obicei este însoțită de curenți de aer ce curg (relativ constant) cu apa, amestecul celor două sunete (al apei și al vântului) dând un vâjâit specific. (2) Șuvoi de apă ce curge (cade) pe o stâncă înaltă, scoțând un vuiet sau vâjâit specific.

vâjoi = Cădere (v.) în care apa are o înălțime și lățime neregulate, relativ egale, cu șuvoaie care se întretaie – adeseori formând la vâltoare (locul de cădere) unul sau mai multe vârtejuri.

vârtea sau vârteajă = (1) Loc la praguri (I) (II) (v.) unde apa se învolburează, cade, mișcă etc. „în vârtej”. (2) Cădere de apă la marginea unui vârtej sau a unei vârteje (1). (3) (rar) Cădere de apă în care apa pleacă de pe buză (margine) într-o mișcare circulară (de vârtej).

c) încheiere

Toate aceste cuvinte (27 în lista de față) sunt mărturie pentru o bogăție a limbii române vechi ce vine, evident, din legătura strânsă cu firea (natura) a Românului de altădată. Avem peste 30 de sensuri, prin care se definesc felurite forme ale fenomenelor geografice înghesuite cu de-a sila în neologismul cascadă. Forme care țin atât de teren, cât și de vreme (căci căderile de apă se schimbă cu venirea sau lipsa ploilor, topirea zăpezilor și/sau ghețurilor etc.). Știind numele dat (într-o vreme, pentru un timp) unei asemenea căderi de apă, Românul știa la ce se poate aștepta de la ea. Asta însemna că știe mult și despre ceea ce era în jurul ei (de la felul văii sau albiei până la vietățile din apropiere). Era o cunoaștere a cărei adâncime omul de zi abia de o bănuiește.

Uitarea vechilor cuvinte românești este și mărturia înstrăinării noastre de propria ființă națională; de natura pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă; de datoriile sfinte pe care le avem față de Cer și Pământ.

Regăsirea și renașterea noastră poate începe de la cuvinte ca cele de față; de la înțelegerea bogăției, uitată, a limbii române adevărate. Și se zidește prin lucrare: prin cunoașterea și îngrijirea naturii, a bisericilor și caselor, a munților și văilor, a gardurilor și grădinilor, a pădurilor și câmpurilor, a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit spre curățire și sfințire.
Ca sufletul nostru.

O duruitoare cu câteva sărite (1) și șipote (3). În partea de jos, dreapta, o povârnitoare (mică).
Film: Alexandra Aldea

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva rânduri despre Puterea Româncei în Legea Româneasca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască.
Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.

De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case.
Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.

Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți.
Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu).
De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia).
Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”).
Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”).
Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte.
Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii.
Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.

Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei.
Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:

„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.”
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)

Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate.
Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.

Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor