Categorie: Etnologie – Ethnology

Despre tradiţiile şi viaţa României Străvechi. About Ancient Romania’s traditions and ways of life.

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, Nepriceput, Prost (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Prostul care tace nu e prost.
(zicere populară)

În limba română veche, prin mijloace lexicale diferite, s-a obținut o detaliere deosebit de interesantă a capacităților intelectuale (sau lipsei acestora).
Astăzi se practică o simplificare excesivă ce este înlocuită prea des doar de o revărsare de insulte, înjurături, blesteme și alte prostii.

O zicere des folosită până acum câteva decenii era

Prostul dacă nu-i fudul,
încă nu e prost destul1.

Se vede aici o legătură între prostie și fudulie (= trufie, aroganță) care este deosebit de importantă.
În Vest a fost teoretizată relativ recent și parțial sub numele de Efectul Dunning-Kruger2.

Acest ultim termen descrie fenomenul prostiei fudule: cu cât un om cunoaște mai puțin despre subiect, cu atât crede că îl cunoaște mai bine.
Există excepții, desigur, iar Efectul Dunning-Kruger descrie o tendință, nu o regulă absolută.
Doar că oamenii care își înțeleg și recunosc neștiința sunt din păcate mult mai puțini decât ar fi sănătos pentru omenire.
O problemă care, de altfel, domină și distruge România – dar acesta este alt subiect.

Întorcându-ne la România Străveche, merită să cercetăm puțin un trio lexical: neștiutor, nepriceput, prost3.

Pentru cocolirea sufletelor delicate (= a celor afectați de Efectul Dunning-Kruger), am fi putut vorbi despre neștiință, nepricepere, prostie.
Dar pentru o înțelegere cât mai bună a cercetării, pentru a ne deschide către adevăr – dacă avem cu ce – este nevoie de concret, de realitate, de ceea ce atinge direct. Ca urmare, vom pleca de la neștiutor, nepriceput, prost.

Neștiutor este cel care e lipsit de cunoașterea pe care ar trebui să o aibă; secundar, cel lipsit de cunoașterea de care are nevoie.

Se poate vedea o mare deosebire între cele două definiții.

A doua descrie o stare în care suntem toți de multe ori în viață.
În primul rând în ceea ce privește teologia, adică legătura vie cu Dumnezeu, dar și în foarte multe alte domenii.
Ea poate să fie cu totul nevinovată, ori să fie legată de o oarecare vinovăție (prostie): lipsa de prevedere, uitarea unor pași necesari ș.a.a.

Prima descriere pentru neștiutor include o formă evidentă de prostie: omul este lipsit de o cunoaștere pe care ar trebui să o aibă.
Acest lucru se poate întâmpla a) din neputință ori b) din păcate.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Cu forme diferite, precum: prostul care nu-i fudul, parcă nu e prost destul; prostul care nu-i fudul, încă nu e prost destul; prostul dacă nu-i fudul, nu e încă prost destul; prostul care nu-i fudul, nu e încă prost destul etc. Sau fără mândrie (fudulie) prostia nu doare; fudulia e sora geamănă a prostiei; prostul bate toba ca să se audă; prostul care tace nu e prost; cel mai fudul este prostul etc. ↩︎
  2. În mai multe materiale pe subiect, de întindere semnificativă (un exemplu aici), se ocolește ori se redă prin eufemisme realitatea din spatele Efectului Dunning-Kruger, adică trufia. ↩︎
  3. Uneori cuvintele întrebuințate astăzi nu corespund înțelesurilor vechi. De pildă, prost însemna în trecut foarte simplu, foarte sărac ori, pentru obiecte, de calitate inferioară – de unde s-a dezvoltat și sensul de astăzi al cuvântului. Cuvântul corect pentru Româna Veche este nătărău (cu nuanțe ca netot și nătăfleț). Doar că (a) sună mult mai urât astăzi decât prost și (b) dacă în loc de prostie grăim despre nătărie o să încurcăm cititorul. Ca urmare, voi întrebuința cuvintele actuale de prost și prostie pentru a descrie ceea ce în trecut se numeau nătărău și nătărie sau netot și netoție. Dacă rânduiește Domnul, poate vom reveni și la ele. ↩︎

Continuitatea daco-romană, adevăr absolut

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

introducere sau permanența Marxismului în imaginarul colectiv al structurilor societății și statului Republicii România

Oricine a urmărit cu obiectivitate activitatea celui pus în funcția de Președinte al Republicii România știe că este o persoană cu grave lipsuri de omenie și omenitate1.
Deși la el aceste lipsuri sunt mai evidente (el având lipsa capacității de a le simula), lipsurile în cauză s-au manifestat la toți conducătorii republicani, ba chiar și la cei dinaintea acestora, până la Carol al II-lea inclusiv2.

Cum este cu putință ca Românii, care au folosit termeni precum omenire, omenie, omenitate etc. mult înainte de cei similari francezi, să voteze ori să sprijine, sistematic, neoameni3?

Prin dezbinare, prin fudulie (care îi face să urască pe acei Români care ar fi conducători buni), prin împătimire, prin snobism (slugărnicie față de străini), dar mai ales prin lepădarea de istorie.

Această lepădare de istorie este o formă adâncă și foarte rea de trădare, de vânzare de neam. Cu atât mai gravă cu cât în uriașa majoritate a cazurilor este făcută nu din dorința de a face rău națiunii sau celorlalți Români: este făcută din mândrie, din complexele personale și aroganțele proprii care împiedică omul să accepte istoria națională așa cum este ea după surse.
Desigur, covârșitoarea majoritate a celor care se leapădă de Istoria Românilor posedă convingerea, pe cât de falsă, pe atât de fanatică, a deținerii adevărului.
Convingere mult gâdilitoare de orgoliu, cu atât mai mult cu cât ”adevărul” în cauză este mai străin de realitate.
Ei se văd ca „adevărați patrioți” ori „adevărați naționaliști”, fără să poată concepe conștient că sunt distrugători ai propriei identități și cel puțin complici la distrugerea Națiunii Române.

Un exemplu pe cât de paradigmatic, pe atât de dureros, a fost adus de unele exprimări îndoielnice ale unui act, numit și Raport, intitulat Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului.
Realizat mai ales de persoane de Extremă-Stânga și formulat în expresiile adesea marxiste ale istoriografiei europene contemporane, actul face parte din nenumăratele texte de acest fel emise din 1990 încoace, în toate structurile semnificative ale societății din Republica România.

Documente similare, inspirate masiv din indicațiile Partidului Comunist, a emis repetat și conducerea BOR, așa fiind Hotărârea Sinodală nr. 1676/6.03.2008 sau Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral din 29.02.2024.
Și aceste acte au formulări și ideologie marxistă, ignorând realități esențiale ale istoriei, activității și învățăturilor Bisericii, batjocorind activitatea politică a unor sfinți precum Andrei Șaguna, Ioan Gură de Aur, Daniil Sihastrul, Mitropolitul Teoctist al Moldovei, Antim Ivireanul etc., ca și cum ar fi împotriva lui Dumnezeu.

Dacă până și Biserica lui Dumnezeu din România emite asemenea documente, se poate înțelege că prezența lor în activitatea autorităților locale sau centrale este o permanență.

supărări pripite și lepădări de Istoria Românilor ale apărătorilor acesteia

a) un raport banal al Stângii

Ca urmare, putem vedea că în ”Raport” nu este nimic de speriat peste măsură: este aceeași activitate snoabă și antinațională desfășurată de Președinție cel puțin de la Ion Iliescu până astăzi.

Ceea ce este însă de speriat este lipsa de cunoaștere a Istoriei Românilor, ba chiar lepădarea de Istoria Românilor, din partea unor conservatori4, patrioți5 sau naționaliști6.
Fenomene care se văd în raportarea la o frază din ”Raport”:

Narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.

Fraza nu are înțelesurile presupuse de unii, având însă lipsuri pe care nu le-am văzut semnalate de conservatorii, patrioții ori naționaliștii care au sărit să o condamne.

Sintagme precum imaginar colectiv, respectiv imaginar național țin de limbajul etnologiei. Putem discuta oportunitatea folosirii lor în documentul în cauză, putem discuta coerența lor logică, până la urmă. Dar ceea ce ne interesează aici este înțelesul oficial al sintagmei:

Imaginarul național reprezintă totalitatea ideilor, miturilor, simbolurilor, credințelor și valorilor împărtășite de o națiune sau de majoritatea acesteia.

Ca urmare, sintagma nu descrie ceva ireal, așa cum greșit au înțeles o mulțime de comentatori.
Fapt pe care l-ar fi putut înțelege la o simplă căutare a expresiilor „imaginar colectiv” sau „imaginar național”.

Problema fundamentală a frazei – ca și a ”Raportului” în general – este aceeași ca a răspunsurilor acuzatoare: ignorarea unor realități istorice și etnologice elementare.

Deși unul dintre autori, Ovidiu Pecican, este istoric profesionist, având toate competențele necesare, știind foarte bine nevoia absolută a apelului la surse pentru orice afirmație istorică solidă.

Fraza amintită spune că narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.
Termenul post quem (după care7) folosit aici, adică anul 18018, reprezintă un fals istoric grosolan, dar comun și de așteptat9.

Pe de-o parte, este arhicunoscut – și descris îndelung și repetat de Nicolae Iorga – faptul că Românii au avut o permanentă și foarte puternică legătură cu Constantinopolul; de la fundarea acestuia și până după nimicirea sa10.
Deci, câtă vreme în Constantinopol narațiunea continuității daco-romane era pilonul imaginarului colectiv privind Românii de la nordul Dunării, este cel puțin absurd să pretinzi că este așa ceva, pentru Români, doar din secolul al XIX-lea.

Putem cita aici Descriptio Moldaviae sau Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, care arată faptul că narațiunea continuității daco-romane era un pilon fundamental al imaginarului colectiv al Moldovenilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea.
Letopisețul Cantacuzinesc (cca. 1688), confirmă atât prezența aceleiași narațiuni a continuității daco-romane în Muntenia, cât și vechimea ei.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de un secol depărtare de termenul post quem propus de ”Raport”.

Totuși, am putea să mergem la Katakalon Kekaumenos, care spre sfârșitul secolului al XI-lea redă aceeași narațiune, fără a stârni cea mai mică reacție critică din partea învățaților vremii: toată lumea știa în Romania secolului al XI-lea că Românii nord-dunăreni se trag din Daci și Romani.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de șapte secole de termenul post quem propus de ”Raport”.

Ca urmare, problema reală a frazei este aceeași cu a istoriei mitologice marxiste de tip Lucian Boia: ștergerea surselor istorice pentru a atribui unor epoci târzii și unor factori exogeni identitatea națională română.

Evident, și aici are loc manifestarea disprețului față de Ortodoxie, ignorarea izvoarelor istorice privind rolul fundamental al acesteia pentru identitatea românească, alături de alte șabloane ale istoriografiei mitice lucianboiste.

b) reacții mai toxice decât ”Raportul”

Am amintit mai sus despre reacțiile – citite de mine – care s-au dorit conservatoare, patriotice sau naționaliste, dar au plecat cu o masivă greșeală de interpretare.

Una dintre caracteristicile Conservatorismului adevărat este eleganța demnă sau demnitatea elegantă în toate aspectele vieții, dar mai ales în toate aspectele vieții sociale.
Ca urmare, era o datorie absolută pentru critici să studieze ce înseamnă imaginar național/colectiv înainte de a-l interpreta colocvial, la nivelul Fierăriei lui Iocan.

Dar, ca și cum o asemenea greșeală nu ar fi fost de ajuns de gravă, criticii amintiți și-au dat mâna cu autorii raportului în denigrarea Istoriei Românilor.
Sau, după expresia consacrată, în lepădarea de istorie.

Unii, urmând propaganda Rusiei Imperiale și a Austro-Ungariei, semnalată încă de Mihai Eminescu, dar impusă de ocupația sovietică și de Regimul Ceaușescu, au înlăturat sau sugerat înlăturarea Romanilor și latinității din continuitate. Pe care au limitat-o la Daci.

Alții au avut îndrăzneala trufașă de a pretinde că „teoria continuității daco-romane este șubredă”.
Ca și alți distrugători de istorie, având de lipsă orice argument rațional, științific, pe surse, pentru așa gogomănie.

Pe scurt, prea mulți dintre conservatori, patrioți și naționaliști au fost (și sunt, din păcate!) purtați de o mare neliniște interioară – dacă nu mai rău.
Pacea lui Christos care covârșește toată mintea pare prea des de lipsă (iar!) din sufletele lor. Suflete ce tresar pamfletar sau mai rău la orice părut atac la identitatea națională, ceea ce duce la propriile lor atacuri la identitatea națională.

Drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, pentru că binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Și, totuși, de ce sunt asemenea reacții mai rele decât ”Raportul”, cum am scris în subtitlu?

Deoarece poartă amprenta celor care ar trebui să apere Istoria Românilor, în loc să se lepede de ea.

continuitatea daco-romană, un adevăr absolut

Există adevăruri absolute?
Absolut!
Lucrul acesta s-a demonstrat și se poate demonstra, începând cu faptul că existăm (a se vedea dubito ergo cogito, cogito ergo sum, a lui Descartes).

Există adevăruri istorice absolute?
Absolut!

Printre ele, faptul că Indienii sau Chinezii au o istorie străveche, pe când Francezii una mai nou.
Este absolut adevărat că au existat Celții din Antichitate.
Este absolut adevărat că au existat Dacii și Romanii.
Este absolut adevărată continuitatea daco-romană la nordul Dunării.

Acesta este un subiect asupra căruia m-am aplecat repetat11.
De la observarea faptul că Retragerea Aureliană este mai mult un mit decât un fapt, până la Ducatele Romane nord-dunărene, sunt nenumărate laturi ale continuității daco-romane despre care am scris (și cuvântat).
Sunt atâtea materiale pe temă pe site-ul de față – România Străveche –, încât orice căutare pe temă va aduce măcar câteva.

Desigur, am consemnat faptul că limitarea originii Românilor la continuitatea daco-romană este un construct politic.
Am consemnat faptul că alături de Tracii Nordici (Daci, Geți, Tyrageți etc.) au fost în Dacia și Traci Sudici – așa cum și în sudul Dunării au ajuns Traci Nordici.
Am consemnat faptul că Celții au făcut parte din sinteza latină de la Dunăre.
Sau faptul că alături de Daci trăiau Scito-Sarmații, începând cu Agatârșii sau Roxolanii.

Toate acestea ne arată însă faptul că numita continuitate daco-romană este doar o parte din continuitatea etnogenetică a Românilor.
Ele nu o neagă, ci o întăresc.

Pentru că toate izvoarele istorice din Antichitate și până în secolul al XVII-lea atestă continuitatea daco-romană.
Primele ei negări apar, strict politic, doar către sfârșitul secolului următor.

Prin urmare, continuitatea daco-romană la nordul Dunării este, pentru orice cercetător obiectiv și pentru orice om obiectiv, o realitate absolută.
Că poate fi nuanțată într-un fel sau altul, că i se pot alătura alte continuități, sunt, în context, fapte secundare și care doar întăresc afirmația principală: continuitatea daco-romană la nordul Dunării este o realitate istorică absolută.

Și tocmai în acest punct eșuează mulți dintre cei afectați de lepădarea de istorie, oricât de mult și-ar dori să fie patrioți, naționaliști sau/și conservatori.
Este o eșuare dorită și programată de către cei care au săvârșit epurarea etnică din România postdecembristă.
Și este o eșuare din care se poate ieși ușor: citiți Romanitatea Românilor, de Adolf Armbruster, Istoria românilor de Nicolae Iorga și Fontes Historiae Daco-Romanae (click pentru accesare).

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Omenitate = 1. Natura omului (natura umană). 2. Însușirea de a avea natură de om (natură umană), însușirea de a avea caracteristicile definitorii pentru categoria denumită om. ↩︎
  2. Aici nu intră Regele Mihai, ce nu a avut niciodată o poziție reală de conducere în stat, ci sistematic una figurativă. ↩︎
  3. În înțelesul termenului din Cultura Română Veche: persoană care este lipsită de plinătatea omenității, persoană lipsită de caracteristici esențiale ale naturii umane. ↩︎
  4. Termenul politic de conservator este în România de astăzi – și în mai toată lumea – înstrăinat de înțelesul său adevărat. În linii mari el definește, real, pe cineva care se împotrivește politicilor de Extremă-Stânga, chiar dacă el însuși este de Centru-Stânga ori de Centru. Faptul că un conservator ar trebui, definitoriu, să fie de Dreapta nu mai apare decât excepțional în folosirea comună a termenului – sau, cel mult, ca pretext pentru discursurile dezumanizante ale Stângii împotriva oponenților. ↩︎
  5. Patriot = Cel care își iubește și slujește Patria. ↩︎
  6. Naționalist = Cel care își iubește și slujește Națiunea.
    Naționalismul face parte din fundamentul legislativ al României, în conformitate cu Constituția României articolele 1.1, 2.1, 6.1-2, 8.2, 12.1-3, 27.c etc. (prima cifră reprezintă articolul, a doua punctul; în ultimul caz este vorba despre litera c a Art. 27 din Constituția României). Menționările sunt făcute după Constituția României prezentată în documentul Constituția-2003 de către Curtea Constituțională a României. ↩︎
  7. Post quem înseamnă după care și este, în istoriografie, un reper temporar după care au loc anumite evenimente (sau, mai rar, de la care au loc). Dată fiind întrebuințarea expresiei „încă din secolul al XIX-lea” rezultă că ”Raportul” proclamă un termen post quem care este fie 1801 (primul an al secolului în cauză), fie 1800 (ultimul an al secolului anterior), dacă nu cumva unul și mai târziu (din însemnând din timpul, ceea ce ne duce de fapt după 1801). ↩︎
  8. A se vedea nota anterioară. ↩︎
  9. A se vedea, de pildă, primele paragrafe la care răspund în Cum (nu) se scrie istoria... ↩︎
  10. A se vedea, printre altele, Byzance apres Byzance, de Nicolae Iorga, Bucarest, 1935 (online aici). Sunt însă multe alte texte ale marelui istoric ce redau, după izvoare, această realitate. ↩︎
  11. Chiar dacă de obicei nu folosesc termenul (limitativ) de continuitate daco-romană (pentru că această continuitate este doar o parte a continuității din care ne-am născut). ↩︎

De la Grivița în toată țara. Lupta cu Zmeiele și Bombyx Mori (IV)

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

partea I
partea a II-a
partea a IIIa

Am făcut întâi o foarte mică introducere Cartierului Grivița, urmată de prezentarea a două fenomene locale: Lupta cu Zmeiele și crearea și lansarea cântecului Bombyx Mori.
Dincolo de pitorescul celor două, cititorul este îndreptățit să se întrebe și de ce ar fi puse în paralel tocmai aceste două fenomene?

Pentru că din punct de vedere folcloristic și etnologic o asemenea comparație este foarte interesantă și folositoare.

Zmeiele și cântecele sunt fenomene universale, ori aproape universale.
Zmeiele se întâlnesc din China în Americi sau Australia, muzica se întâlnește oriunde există oameni.
La fel se întâlnesc întrecerile de zmeie sau, respectiv, compunerea de cântece.

Totuși, aceste fenomene universale ori aproape universale capătă, adesea, caractere locale.
Simpla lor existență este o mărturie a universalității, caracterul local dovedește o legătură specifică, uneori chiar unică.

Asemenea caractere locale ori specificități folclorice apar și dispar.
Uneori difuzează, ajungând până departe.
Alteori nu.
Uneori devin universale… cel puțin pentru o vreme.
Cum s-a întâmplat și cu Bombyx mori, spre deosebire de Lupta cu zmeiele.

Pentru că Bombyx mori a plecat din Cartierul Grivița și s-a răspândit în toată țara.

Câteva dintre variantele cântecului Bombyx Mori

Am auzit cântecul, în copilărie, la tata și la unii dintre vechii săi prieteni și cunoscuți din fostul Cartier Steaua CFR (între laudele pentru Clubul Sportiv Grivița, deplângerea pierderii interesului pentru oină, lăudarea demnității practicanților de rugby sau nesfârșite discuții rapidiste).

Și între acești prieteni exista o mică variație a versurilor: unii preferau și degustau, ca tata, ironia pleonastică „bandă de bandiți”; alții preferau forma „de golani și cartofori”, tocmai pentru a evita pleonasmul.
Totuși nimic nu s-a putut apropia nici măcar pe departe de variantele existente în zone mai îndepărtate.

De pildă, în Județul Alba am avut prilejul să ascult, în adolescență, o formă a cântecului de tipul „Bambis Moris” (eu l-am despărțit în două cuvinte, dar părea că ei îl consideră unul singur, Bambismorris).
Versurile erau ceva de felul

Bambis Morris e o gașcă din Chicago,
De golani și șmecherași de mâna-ntâi
Fetele nu le rezistă
La privirea ce insistă
Lasă ochii și rămân cu ei lăsați.

Una dintre expresiile cele mai hazlii, ca să nu zic ridicole, din punctul meu de vedere de adolescent, a fost „negrișorii, cei cu buzele pătate”.
De unde și până unde pătate?! – se indigna mintea mea de adolescent.

Faptul că multe versuri erau foarte apropiate de cele originale îmi sugera că cineva cunoscuse varianta originală.
Și, atunci, de ce în loc de buzele umflate (o caracteristică de care mulți negri erau și sunt mândri) buzele pătate? Formă pentru care, să fim cinstiți, este greu de găsit o explicație logică.

Pe aceeași linie era și o variantă a versului mintea lumii noastre i-a călăuzit, pe care nu mai știu unde am auzit-o (s-ar putea să fi fost la niște băieți din Pantelimon, în Parcul IOR, undeva la începutul anilor ’80 ai secolului XX): mintea lumii proaste i-a călăuzit.

O altă variantă a cântecului Bombyx Mori, auzită tot în drumeții prin Carpați, a fost publicată de Prof. univ. ing. dr. Luca Dan Șerbănați, politehnist în București.
Ca o ciudățenie des întâlnită în zona folclorului, deși bucureștean, a preluat cântecul… din căminele din Reșița (municipiul Județului Caraș-Severin).
Versurile sunt și în acest caz cu multe diferențe față de original.

Astfel, printre altele, găsim

  • în loc de Bombyx Mori se folosea forma Benbismorris
  • în loc de bandiți și cartofori sau golani și cartofori era forma șmecheri și golani
  • în loc de (pentru fete) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân cu ei așa1
  • în loc de repetarea ultimelor trei versuri ale fiecărei strofe (în refren) două versuri sunt înlocuite prin șiruri de ole, singurul care este repetat fiind ultimul
  • în loc de și-au plecat… în Africa Centrală este și-au ajuns… în/prin Africa Centrală2
  • în loc de negrișorii cei cu buzele umflate (imaginea desenelor animate din anii ’50 ai secolelor trecut, plus stereotipia grafică a mass-mediei vremii) este negrii cei cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei este tam-tamuri plini de groază
  • în loc de mintea lumii noastre este mintea luminoasă (!!!)

Ispita folcloristului sau etnologului este de a-și da cu părerea despre materialul etnologic adunat.
În acest caz, mă limitez la consemnarea câtorva forme (variante) ale cântecului Bombyx Mori și la puțin din reacțiile unui adolescent care cunoștea varianta originală și pe unii dintre creatorii ei.

O variantă a cântecului de undeva din Moldova (nu mai știu dacă băieții erau din Iași ori Suceava… ori Suceveni din Iași) am auzit-o cândva pe Valea Prahovei.
Printre caracteristicile de care îmi aduc aminte sunt următoarele:

  • avea numele alterat (dacă îmi aduc aminte bine, ceva de felul Bendis Morris…, care m-a dus automat cu gândul la zeița Bendis)
  • în loc de bandiți și cartofori era bandiți și pocheriști
  • în loc de tigri, lei și leoparzi era o variantă armonizată cu specificul biotopului local elefanți și leoparzi (dând o interesantă contradicție cu vânarea concretă, adică de lei)
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele bălțate
  • în loc de cu un pistol la mii de negri era cu-n revolver

Dar există variante și mai îndepărtate de original.

În Județul Constanța am auzi, în vara lui 1985, o formă ce avea titlul Gingis Morris și niște versuri foarte ciudate, dar pe care, din păcate, nu le-am reținut (fiind, ca să zic așa, unică audiție).

Fără să cunosc legătura, am putut auzi în munți, la o cabană, o altă variantă cu același titlu. Băieții erau din Rahova și Ferentari, din câte spuneau ei.
Față de original îmi amintesc de următoarele deosebiri:

  • în loc de Bombyx Mori era Gingis Morris
  • în loc de din Chicago era de la Texas
  • în loc de (fetele) pleacă ochii și privesc numai în jos era pleacă ochii și rămân așa cu ei
  • în loc de au plecat era au ajuns
  • în loc de să vâneze tigri, lei și leoparzi era printre bambuși, cocotieri și palmieri
  • în loc de cu buzele umflate era cu buzele lățite
  • în loc de tam-tamurile groazei era cu tam-tamuri plini de groază
  • în loc de s-adunară era au ieșit ca să vază
  • în loc de mintea lumii noastre era mintea luminoasă
  • în loc de dar e foarte sănătoasă era dar și foarte sănătoasă
  • în loc de a fugit era s-a ușchit

Am obligația de a pune un semn de îndoială asupra variantelor consemnate, dat fiind că au trecut cel puțin trei decenii de când le-am auzit. Dar și de a recunoaște faptul că le-am reconstituit cu ajutorul unor prieteni, fiecare consemnând ceea ce își aduce aminte și confruntând consemnările. Astfel încât am lăsat deoparte tot ceea ce nu apărea în consemnările fiecăruia.

ÎnCheieRe

Este ușor de înțeles că între Lupta cu Zmeiele și cântecul Bombyx Mori primul apare ca un fenomen superior.

Toți cei din Cartierul Grivița (fost Steaua CFR) au recunoscut faptul că rădăcinile acestei tradiții erau multiple: în obiceiuri bucureștene, dar și în datinile unor sate sau regiuni din care proveneau locuitorii cartierului.
Pe de altă parte, Lupta cu Zmeiele din Grivița – și, poate, nu am cercetat, și din alte locuri – reprezintă un fenomen esențial, deși ignorat, pentru istoria zborului la Români.
China plasează zmeiele ca parte a începutului istoriei zborului la Chinezi. La fel o fac multe alte țări. Ca urmare, încadrarea oferită mai sus este o practică științifică obiectivă3.

Prin contrast, alcătuirea lui Bombyx Mori de către băieții de cartier din Grivița este un fenomen comun, pentru care nu se pot consemna elemente de excepție.
Realizarea de cântece copilărești, adolescentine sau mature este o practică universală a comunităților omenești, oriunde pe Pământ.
Calitatea intelectuală a versurilor, rod al unui nivel de cultură al oamenilor din Grivița – de la muncitor la profesor universitar – este și ea o particularitate ce se poate regăsi în unele manifestări similare din întreaga lume.

Ceea ce leagă, totuși, cele două fenomene, dincolo de locul manifestării lor, este apartenența lor comunitară.

În lipsa comunității – indiferent de ce a fost provocată lipsa –, Lupta cu Zmeiele dispare, iar Bombyx Mori devine altceva, suferind modificări puternice sau chiar radicale4.

Dacă cititorul a ajuns până aici, cu siguranță a simțit cel puțin o duioșie, dacă nu un interes puternic, pentru fenomenul copilăresc, dar matur, al Luptei cu Zmeiele, pentru interesul avansat al copiilor și adolescenților din Grivița pentru muzică.
Însă nevoia de comuniune și comunitate este cea mai importantă lecție pe care ne-o dau cele două fenomene.
În unire stă puterea, zice tradiția străveche românească.
În unire stă puterea de a crea, de a zidi, de a trăi frumos.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Având norocul sau ghinionul, oricum crucea, unei închipuiri puternice, unei imaginații vii, când am auzit prima dată această variantă am izbucnit într-un râs puternic, pentru că mi-am închipuit fetele în cauză încercând să se uite la numele străzilor sau firme rămase cu ochii așa, adică în jos. ↩︎
  2. Variantă care mi s-a părut reușită, pentru că mi-am imaginat banda plimbându-se prin Chicago și, din întâmplare, ajungând în Africa Centrală. ↩︎
  3. Este evident că din istoria zborului la oricare popor, inclusiv din istoria aviației, fac parte fenomene astăzi prea mult neglijate, de la șoimărit sau învățarea prădătoarelor zburătoare (cu acvile, bufnițe, corbi etc.) și până la zmeie sau zburători de basm (precum vitejii care călăresc pajura). Indiferent că sunt fenomene concrete sau imaginare, ele fac parte din mentalul colectiv al dorului de înălțare, al dorinței de avântare tot mai sus. ↩︎
  4. Am ignorat și voi ignora variantele pornografie create în câteva medii, variante cel puțin dezonorante pentru realizatori și preluatori. ↩︎

Din cartea Ortodoxia și artele marțiale

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Sute de mii, ba chiar milioane, au fost ostașii creștini care, în fiecare generație, i-au urmat pe sfinții împărați ai Romaniei, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu. I-au urmat în viaţă, dar și în moarte, în drumul pe care acești împărați au urcat – cu atâția pe umerii lor! – către ceruri.
Amintirea domnitorilor aceștia a fost totdeauna sfântă în sufletele Românilor. Și sfântă a fost și amintirea străbunilor ce au ținut armele în mâini pentru acești împărați – fie că erau în această lume sau se mutaseră demult. Această amintire sfântă a însuflețit generație după generație și a ținut aprins focul libertății în inimile Românilor chiar și în vremea celor mai mari și mai rele înfrângeri. [..]

Se cuvine, credem noi, să înțelegem aceasta. Și, desigur, să ne întoarcem la ostășia care ne caracterizează etnic, la ostășia care este nu doar o datorie constituțională ci, mai mult decât atât, o datorie sfântă a fiecărui Român față de Neamul Românesc, din vremea Sfinților Apostoli, ba chiar și mai dinainte1.
Se cuvine ca toți Românii ortodocși să înțeleagă aceasta și să înceteze a-i disprețui sau huli pe aceia care își fac datoria care este obștească. Și, mai mult, să-i prețuiască, să-i sprijine, să-i urmeze. Căci mai sunt și azi urmași ai vechilor ostași. Care, acolo unde sunt, luptă să ducă mai departe moștenirea părintească, să apere măcar un colț sau altul de invazia care ne apasă.

Ortodoxia și artele marțiale,
de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Ed. Scara, București, 2023

Cartea se poate găsi la Librăriile Sophia (ca aici), la Libris (online aici), la Egumenița (online aici) etc.

Note

  1. Căci legați prin Cristos de Avraam (Romani 9.7-8) suntem urmașii acestuia, și ai părintelui nostru David, ai patriarhilor și proorocilor. Și precum aceștia zideau Ierusalimul cu mâna pe arme, așa am zidit și noi România. Și altfel nici nu o vom putea ține mai departe. ↩︎

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download