De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (I)

I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură 

Desigur, în înţelesul său propriu rasismul desemnează convingerea că o anume rasă este, masiv şi esenţial, superioară celorlalte; de aici rezultând o gândire, vorbire şi purtare în care, la nivel personal, dar şi de grup, cei care aparţin rasei desemnată ca superioară îşi arogă tot felul de privilegii, tratându-i pe cei din celelalte rase cu un dispreţ ce poate uşor să ajungă până la violenţă – inclusiv până la genocid.
Dar termenul de rasă este, în fapt, recent şi neclar.
Pentru secolele VIII-XIV ale Europei de Vest, de pildă, nu rasa avea vreo însemnătate, ci originea personală – nobiliară sau nu – şi religia. Un arab ori persan era interesant prin exotism, dar era respectat dacă avea origine nobilă. Totuşi un egal cu cei de frunte dintre vest-europeni era doar acel nobil care aparţinea Catolicismului. Catolicismul era „rasa superioară” a vremii şi locului.
Doar puţin mai la sud, în lumea Islamului, avem exact aceeaşi gândire, în aceeaşi epocă. Doar că „rasa superioară” este aceea a religiei islamice.
Şi mai la sud, în Africa animismului şi şamanilor, nu religia este factorul de departajare, ci puterea. Puterea militară, în primul rând, însoţită de orice adjuvanţi posibili – de la magie la surse de mâncare, aur, sclavi etc. Aici nu contează de obicei nici originea personală, nici religia, nici cultura, ci doar puterea (şi în primul rând, repetăm, puterea armată, militară). Aceasta „dă dreptul” feluriţilor conducători locali – şefi de trib sau regi – să îi înrobească, jefuiască, ucidă etc. pe cei care nu le sunt folositori, nu li se supun, îi deranjează etc. Cei care nu au putere sunt o „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
Făcând un salt până în Extremul Orient, găsim în Japonia o altă împărţire. Se menţine aici factorul social-genetic – cei născuţi în afara castelor de samurai şi daimyo (nobili) sunt categoric inferiori acestora. Dar în vreme ce opţiunile religioase au, la nivel naţional, o importanţă secundară din punct de vedere ierarhic, există o extremă împărţire la nivel etnic. În vreme ce Japonezii sunt văzuţi ca având origine divină, iar Chinezilor li se recunoaşte o poziţie asemănătoare (uneori egală, uneori superioară, uneori puţin inferioară), Ainu şi Coreenii sunt categoric trataţi ca „rase de nivel jos”. De altfel Ainu au fost expuşi legal exterminării libere până în secolul XX, legislaţia niponă acceptându-i ca oameni (deşi nu chiar ca egali!) foarte târziu.

Vedem astfel, fără a mai înşira nenumăratele exemple ce se pot aduce, că există un fenomen foarte larg de aroganţă de grup tipică istoriei umane.
Denumirea de rasism, legată de conceptul, târziu, de „rasă umană”, defineşte destul de bine acest fenomen dacă acceptăm aplicarea lui la alte categorii decât aceea de „rasă”. (În realitate ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci şi destul de neştiinţifică. Între albul cel mai alb şi negrul cel mai negru sau galbenul cel mai galben sau roşul cel mai roşul există o paletă gigantică de nuanţe şi conformaţii. Delimitările rasiale pot fi făcute la oameni din fotoliu, dar în teritoriu ele se dovedesc a fi extrem de prezumţioase. Iar legenda cu „semiţi, hamiţi şi iafetiţi”, ridicolă şi pe plan teologic, şi pe plan biologic, este doar un exemplu ale prezumţiozităţii amintite.)
În cazul de faţă voi folosi deci termenul de rasism pentru conceptul de dispreţ radical pentru cei care nu aparţin grupului propriu.

Rasismul propriu-zis a fost caracterizat de un dispreţ adesea violent faţă de „rasele” declarate ca inferioare. Se recunoştea acestora existenţa unor calităţi, limitate drastic faţă de cele ale „rasei superioare”. Dar valoarea lor era privită ca nulă dacă nu erau folosite în slujirea „rasei superioare”. Ca urmare, în situaţia în care nu exista această slujire sau, „mai rău”, exista chiar opoziţie faţă de „rasa superioară”, orice violenţă – de la cea verbală până la genocid – era îngăduită.
Amintim aici de masacrele Mongolilor asupra ne-mongolilor în vremea lui Genghis-Han, de masacrele Islamicilor asupra ne-islamicilor în vremea expansiunii arabe sau a cuceririi Indoneziei, de masacrele Catolicilor asupra Ortodocşilor din Imperiul Roman la începutul secolului al XIII-lea, de masacrele Catolicilor spanioli şi portughezi asupra Africanilor şi Amerindienilor în vremea colonizării Americii şi Africii etc., etc. Toate aceste imagini de iad ne arată demonismul comportamental la care se poate ajunge prin asemenea forme de rasism (chiar dacă, repetăm, nu este unul clasic, legat de conceptul de rasă, ci unul bazat pe altă ierarhizare a omenirii).

Evident, nu orice ierarhizare este negativă, nu orice ierarhizare duce la asemenea fenomene.
Împărţirea în învăţător sau meşter şi ucenic, de pildă, este o ierarhizare străveche şi cel mai adesea pozitivă.
Împărţirea în părinţi şi copii, ca altă pildă, este o ierarhizare ontologică şi, de asemenea, cel mai adesea pozitivă.
Exemplele pot continua şi aici, pentru că egalitatea oamenilor este o minciună totală. Oamenii sunt diferiţi şi complementari, nu egali. („Egal” înseamnă identic, or nici măcar gemenii nu sunt identici!)
În vreme ce rasismul – clasic sau nu – dispreţuieşte şi chiar neagă complementaritatea oamenilor, egalitarianismul dispreţuieşte şi chiar neagă specificul personal şi de grup, valoarea diferenţelor.
Pradoxal la prima vedere, egalitarianismul sau, ca să îi spunem pe şleau, comunismul, ajunge la o altă formă de rasism: dispreţ total şi chiar ură funciară faţă de cei care nu i se supun. În acest caz avem de-a face cu o altă ierarhizare, în care „rasa superioară” o constituie adepţii comunismului, iar „rasele inferioare” sunt cei de alte concepţii. Divizarea merge până la ura totală inclusiv în faţa formelor de comunism declarate „incorecte” (ura între stalinism şi titoism este doar un exemplu).

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă