Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii)Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pomenirea morţilor în Săptămâna Patimilor

Pentru că a trecut Săptămâna Patimilor, şi mare parte din ispitele ei, să vedem, cu pace, care este adevărul în privinţa „pomenirii morţilor în Săptămâna Patimilor„. Pentru că s-au iscat şi se iscă tulburări şi chiar certuri, unii spunând că în Joia Mare se poate, iar alţii că nu se poate face pomenirea celor adormiţi. La fel, unii fac parastas şi în Duminica Floriilor, în vreme ce alţii spun că este păcat să facem aşa ceva. Cum stau lucrurile? Să încercăm să le limpezim întru adevăr, cu dragoste de Dumnezeu şi oameni, aşa cum se cuvine!

crucea-manafului

O să încep cu sărindarele, care sunt esenţiale în această privinţă – a pomenirii celor adormiţi în Postul Mare după obiceiurile locale.
Prin sărindar se înţelege o pomenire făcută vreme de patruzeci de zile. Aici nu este nicio tulburare. Însă când se face „dezlegarea sărindarelor„, adică ultima slujbă, şi cea mai mare, din şirul de patruzeci de zile?
Unii spun că în Sâmbăta lui Lazăr (aşa rânduieşte şi Sfântul Sinod al Bisericii noastre), alţii că în Duminica Floriilor (pe ici, pe colo, dar se mai întâmplă), alţii că în Joia Mare (în destul de multe locuri).
Lămurirea se face destul de uşor dacă numărăm zilele.
De la ziua de Luni, după Lăsata Secului (de lactate, brânză, ouă, peşte), până în Sâmbăta lui Lazăr avem patruzeci de zile. Tot ce este după, este peste acest număr, ieşind, ca urmare, din numărătoarea sărindarului.
Deci, simplu, aritmetic, sărindarele se încheie în Sâmbăta lui Lazăr. Aceasta este ziua pentru dezlegarea sărindarelor.

Este aici şi un rost teologic, pentru că Sâmbăta lui Lazăr, ce prefigurează Învierea Domnului, este o mărturie a învierii celor adormiţi oricât de risipit ar fi acum trupul lor. Ceea ce s-a proorocit prin Iezechiel Proorocul (37.1-10) se prefigurează acum prin ridicarea lui Lazăr. Deşi acesta nu ajunsese la starea de „oase risipite„, ca în proorocia amintită, deja se afla în drum către această stare, fiind cuprins de stricăciune. Domnul însă îl ridică, refăcându-i trupul şi alungând moartea şi stricăciunea. Este o lucrare ce sintetizează nădejdea învierii şi rostul pomenirii celor adormiţi. Învierea lui Lazăr întru Domnul este chip al învierii întru Dumnezeu a tuturor celor dragi ai noştri, trecuţi dincolo. Este cea mai firească încheiere a sărindarului făcut în Postul Mare.

Mai mult, Postul Mare se şi încheie cu Sâmbăta lui Lazăr!
Da, este adevărat, mulţi numără în Postul Mare şi Săptămâna Mare, dar asta ar duce Postul Mare la 47 de zile, cu toate că este binecunoscut faptul că are 40 (patruzeci) de zile. De fapt Sâmbăta lui Lazăr încheie Postul Mare, fiind urmată de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Aceasta nu ţine de Postul Mare, fiind între acesta şi Săptămâna Mare ca o oază aflată între un drum de patruzeci de zile prin pustie (Postul Mare) şi un urcuş greu de şase zile (Săptămâna Mare), către vârful plin de lumină al Învierii.
Avem astfel Postul Mare, ce se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, praznic luminat (cu dezlegare la peşte, odihnă pentru suflet şi trup) şi apoi Săptămâna Mare.

Săptămâna Mare este ceea ce numim Paştile Pătimirii, aşa cum avem Paştile Învierii în Săptămâna Luminată; de aceea se mai numeşte şi Săptămâna Patimilor. „Căci din moarte la viaţă Christos Dumnezeu ne-a trecut pe noi„, cântăm în Ziua Învierii, pentru că „ne-am îngropat împreună cu Hristos ca să înviem împreună cu El„.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt anamneza ori rememorarea întunericului şi stârpiciunii aduse de vieţuirea în păcat, sunt întărire în pocăinţă, în ura faţă de păcat şi dragostea faţă de viaţa în lumină, în adevăr, iubire şi bunătate. Urmează Intrarea Domnului în Ierusalim, prefigurarea Zilei a Opta, a Intrării Domnului în Ierusalimul Ceresc, a intrării celor mântuiţi în bucuria veşnică. Iar apoi urmează lucrarea ce deschide calea către împlinirea celor prefigurate: Jertfa şi Învierea Domnului.

DSCN0616 Troiţă Borca

Astfel că Săptămâna Mare este închinată trăirii împreună cu Domnul nostru Iisus Christos a Jertfei Sale: Întruparea Sa, propovăduirea Sa cea plină de dragoste şi adevăr, neînţelegerea chiar din partea rudelor şi ucenicilor, duşmănia celor ce ar fi trebuit să-L slujească… toată lucrarea Sa este reamintită în primele trei zile ale Săptămânii Mari. Această reamintire şi retrăire se face atât prin Ceasurile Evangheliilor – în care se citesc în întregime primele trei Evanghelii şi Evanghelia după Ioan până la începutul capitolului al XIII-lea – cât şi prin celelalte slujbe.
E drept, mulţi aud, puţini înţeleg… E trist, dar chiar şi cei care merg la biserică înţeleg rostul Deniilor şi celorlalte slujbe din zilele Săptămânii Mari doar pentru o clipă. Apoi îl uită, îl pierd.
În Joia Mare suntem de faţă la una din clipele cele mai copleşitoare ale Istoriei, o întâlnire atât de făţişă între Dumnezeu (Întrupat) şi om, încât covârşeşte gândul şi simţirea. Bunătatea lui Dumnezeu şi a Omului lui Dumnezeu, Înţelepciunea Dumnezeirii şi Adevărul descoperit stau faţă în faţă cu răutatea Iadului şi a oamenilor ce aleg să se supună Iadului, cu limitarea, obtuzitatea încăpăţânată şi trufia omenească. În şirul de trădări mici şi mari ce îl întâmpină în această zi pe Fiul lui Dumnezeu El merge înainte, revărsând fără încetare lumina adevărului iubitor peste toţi cei care îl trădează – ucenici, susţinătorii de acum patru zile, cei care ar trebui să fie preoţii şi arhiereii Legii lui Moise… Tragismul contrastului este copleşitor.
Eroismul neclintit al lui Iisus Christos îl duce în faţa judecătorilor nedrepţi; aceştia Îl trimit la alt judecător nedrept, care Îl dă la chinuri deşi îi recunoaşte public nevinovăţia. Cu mâinile pline de sângele Celui pe care L-a chinuit deşi era nevinovat are neruşinarea să spune „Nevinovat sunt de Sângele Dreptului Acesta!” Iar fiii urii au neruşinarea şi nebunia să răspundă „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Bine că nu ţine seama Dumnezeu de nebunia omenească şi că a răspuns la acest auto-blestem cu dragoste, chemându-i şi pe ei, şi pe copiii lor, la Mântuire, atât la Cincizecime cât şi în toate zilele de atunci şi până astăzi!
Însă această dragoste dumnezeiască nu-i clinteşte atunci pe oameni! Cu zel drăcesc, ei merg mai departe pe calea morţii, chinuindu-L, batjocorindu-L şi ucigându-L pe cel drept! (a se vedea Isaia, capitolul 53, pentru toate câte s-au proorocit, şi Evangheliile pentru felul în care s-au împlinit)

Murind pe Cruce, Domnul se pogoară la Iad.
Deasupra, pe pământ, după minunile Crucii – cutremur, întunecarea soarelui, apoi învierea multora dintre cei adormiţi ca mustrare spre trezire pentru cei care se blestemaseră singuri – o teribilă aşteptare.
Apostolii, ucenici ai Domnului, sunt atât de copleşiţi de întristare, atât de zdrobiţi de risipirea tuturor planurilor lor, încât uită de mai tot ceea ce le spusese Domnul. În afară de faptul că trebuie să se iubească unul pe altul, precum şi El îi iubise; şi, ca urmare, rămân împreună. E de ajuns pentru a putea renaşte în Lumină! Până atunci însă, ei suferă şi aşteaptă. Ce? Nici ei nu ştiu prea bine. Fără Christos lucrarea lor nu are niciun rost; rămaşi împreună sunt ţintă a urii celor care le-au ucis Învăţătorul. Însă rămân împreună, aşteptând…
Cărturarii, preoţii şi arhiereii Legii Vechi, cei care ar fi trebuit să fie primii ucenici ai lui Hristos, cei care au lucrat prinderea, chinuirea şi uciderea Lui, îşi amintesc înfricoşaţi de cuvintele Acestuia! Ei ştiu că Acesta a spus că va învia după trei zile! Aşa că cer pază şi îşi petrec Paştele Legii Vechi nu cu bucuria ce trebuia să-l însoţească, ci încordaţi, aşteptând să vadă ce urmează. Îngroziţi că Proorocul din Nazaret ar putea învia, că cel care a gonit cu biciul oamenii lor – negustori şi cămătari – din Templu S-ar arăta şi mai slăvit, şi mai puternic. Sperând că, poate, au avut dreptate şi nu va învia. Aşteaptă…

Icoana Învierii 02

Hristos a înviat!
Lumina străluceşte din mormânt, îngerul răstoarnă piatra, ca slujitor al Celui care este şi Dumnezeu, şi om, deschizându-i iar calea în lume, aşa cum i-o deschisese la Bunavestire, aşa cum i-o deschisese Ioan Proorocul…
Se intră în Paştile Învierii, în bucuria Veşniciei, în lumina şi slava Dumnezeirii.
Se intră în Săptămâna Luminată.
Paştile Domnului, Paştile!
Trecerea de la moarte la viaţă, de la pătimiri la fericire, de la păcat la curăţie, de la întuneric la strălucire!

În aceste douăsprezece zile, de la Lunea cea Mare până în Sâmbăta Luminată, pătimim, murim, înviem şi ne bucurăm cu Domnul. Suferim cu El, murim cu El, coborâm la Iad cu El, Îl aşteptăm cu Apostolii, Îl plângem cu Mironosiţele, apoi ne bucurăm împreună cu Ele, cu Apostolii, dar mai ales cu El Însuşi!

Unde intră aici parastasele ce se fac şi în vremea sărindarelor, şi în alte pomeniri ale celor adormiţi?
Nu intră! Şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, pomenirea morţilor se face doar prin rugăciunile aduse pentru ei la Sfânta Liturghie şi alte asemenea slujbe. Dar nu prin parastase! De ce?
Parastasul este un buchet de rugăciuni din Slujba Înmormântării, este o slujbă de întristare pentru despărţirea de cei plecaţi. Desigur, nu o întristare ca a celor care nu au nădejde, însă tot întristare şi concentrare pe legătura noastră cu ei, pe jertfa de rugăciune, împreună slujire şi milostenie pe care o aducem lui Dumnezeu pentru ei. Este o slujbă a lucrării noastre pentru cei adormiţi. Săvârşită, desigur, prin puterea de la Dumnezeu primită de către Creştini, dar având această direcţie, din lumea aceasta către Veşnicie.
Dimpotrivă, Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată sunt cele în care ne dăruim trăirii lucrării lui Dumnezeu pentru noi, în care Îl însoţim pe Domnul în lucrarea Lui, fără să economisim mirul sub cuvânt de milostenie, fără să ne uităm înapoi. Ştim că tocmai prin această lucrare a Sa este cu putinţă toată lucrarea bună a noastră, ştim că tocmai prin această lucrare a Lui se deschid porţile Raiului pentru toţi cei pe care îi iubim.
În aceste zile slujba parastasului nu îşi are locul. Căci părtăşia la Jertfa şi Moartea Fiului Omului este cea mai mare lucrare pentru toată Creaţia supusă deşertăciunii, este cea mai puternică lucrare şi pomenire pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, este cea care deschide porţile Învierii pentru toţi! Şi lăsăm acum cele mai mici pentru cele mai mari, lăsăm acum cele ale noastre pentru cele ale lui Dumnezeu.

Slujba parastasului începe a se săvârşi iarăşi din ziua de luni de după Duminica Tomei. Zi numită şi Paştele Blajinilor sau Paştele Fericiţilor, întrucât este prima zi în care putem săvârşi parastasul pentru cei adormiţi ai noştri şi putem uni durerea despărţirii noastre de ei cu bucuria Învierii fără să pierdem – şi să piardă cei adormiţi – nimic din harul nespus de bogat adus de Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Dimpotrivă, datorită acestui mic „post de parastas” – post închinat unirii noastre cu Dumnezeu şi lucrarea Sa – harul se revarsă şi mai bogat, infinit mai bogat, spre folosul tuturor.

Pe scurt, pomenirea morţilor se săvârşeşte şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, dar nu prin parastase, ci prin rugăciunile aduse la Liturghie şi la celelalte slujbe, după cuviinţă. De fapt şi pomenirea celor vii, şi pomenirea celor adormiţi se face în Săptămâna Mare în cadrul liturgic în care totul este subordonat cutremurului cu care privim şi slăvim neînchipuita Jertfă care ne-a scos din moarte. Vii şi adormiţi, aducându-ne aminte de moartea în care răutatea şi răzvrătirea noastră ne-au aşezat, încercăm să murim cu Christos ca să şi înviem cu El. Ceeea ce facem, cât mai deplin, în Săptămâna Luminată, ca să o putem face şi în Veşnicie.
(De aceea nici nunţi, nici botezuri, nici masluri, nici parastase nu se fac în aceste zile.)
Tot pe scurt, dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta lui Lazăr; iar în Joia Mare se pot face colivi, dar acestea se binecuvântează cu rugăciunea colivei, fără a se cânta „Veşnica pomenire” şi fără a se face parastas ori litie pentru cei adormiţi – slujbe care ne-ar înstrăina de trăirea adevărată a Joii Mari.
În sfârşit, dacă cineva trece la cele veşnice în Săptămâna Mare, se face parastasul de trei zile, ca parte a rânduielilor de Înmormântare, iar în Săptămâna Luminată se săvârşeşte după rânduiala specială a acestei săptămâni.

Cu nădejdea de mult folos duhovnicesc, pentru că Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, iar cele aşezate de Duhul Sfânt pentru folosul nostru sunt aşezate, să ne bucurăm de har lucrând lucrarea cea bună. Hristos a înviat!

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Gogu Puiu, Cobadin, Românitate

Bunicul meu patern, profesorul şi ofiţerul Gheorghe Aldea – veteran de război, copil de trupă, rănit la Odesa etc. – este de fel din Cobadin. Spun este pentru că Eroii şi Sfinţii sunt veşnici; ne însoţesc zi de zi, fie că simţim bărbăteasca lor grijă, fie că uităm de ei. Veşnic este şi Gogu Puiu, veşnică este şi gloria Cobadinului pentru Oamenii pe care i-a dat Neamului Românesc. Citiţi, înţelegeţi, bucuraţi-vă de o clipă de Românitate:

http://tomisnews.ro/legenda-eroului-dobrogean-gogu-puiu-evocata-la-constanta-ii-marturisim-pe-acesti-oameni-cu-atat-mai-mult-cu-cat-romania-de-astazi-traieste-momente-dramatice/

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Îndoctrinarea Comunistă 2018

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

În 1989 uram Comunismul. 
Ştiam răutăţile Capitalismului, nu bazat pe surse comuniste, ci pe propriile mărturii apusene – filme, interviuri, felurite opere (de la Kipling sau Dickens la Borges ori Charlie Chaplin). Nu mi s-a părut vreo clipă să fie o societate ideală. Însă Comunismul era monstruos. Comparativ, Capitalismul era preferabil de mii de ori. 

Am fost în stradă înainte de 21 Decembrie 1989, am fost pe 21, am fost şi după. 
Am patrulat pe stradă, noaptea, alături de instructorul de la sport şi câţiva colegi (cu care făcusem în urmă cu un an şi ceva, câteva luni de paraşutism la turnul acum scos din funcţiune). Eram neînarmaţi, căutând teroriştii înarmaţi. Aşa cum eram, prezenţa noastră liniştea bătrânii şi copiii îngroziţi de împuşcăturile ce se auzeau ba dintr-o parte, ba din alta, de zvonurile şoptite de oameni sau de televiziune… 
Acasă, părinţii mă aşteptau disperaţi. 

Am luat parte la prima demonstraţie împotriva FSN-ului, pe 25 Decembrie 1989 în Piaţa Revoluţiei (cum i se zice astăzi). 
De fapt am luat parte la sute de demonstraţii împotriva FSN-ului. 
Nu doar că am fost în Piaţa Universităţii, dar am avut nebunia să port insigna de „Golan” în transportul public, în mijlocul grupurilor de fsn-işti fanatizaţi. Şi am fost martor direct la zilele de 13 şi 14 Iunie 1990. 
Am refuzat să-mi scot „Certificat de Revoluţionar”. Am simţit că nu pot accepta din mâinile FSN-ului, mânjite de sângele revoluţionarilor, un… certificat de revoluţionar. 

Povestesc, foarte pe scurt, toate acestea, pentru că astăzi mulţi îşi închipuie că sunt pe aceeaşi linie cu noi, cei care am ieşit în stradă în Decembrie 1989; riscându-ne nu doar viaţa, ci şi viaţa celor dragi nouă (răzbunarea Partidului se revărsa mereu şi asupra familiilor). 
Doar că foarte mulţi dintre cei care ies astăzi în stradă sunt îndoctrinaţi comunist. Teribil de îndoctrinaţi. Şi un exemplu simplu este ura faţă de „popi şi Biserică”; ură adesea viscerală, identică celei avute de comisarii sovietici. Şi „argumentată” exact pe linia propagandei sovietice împotriva „Religiei” („opiumul popoarelor”, după Karl Marx, Lenin, Stalin şi adepţii lor, vechi şi noi). 

La Revoluţia din Decembrie 1989 eram unii atei – ca mine -, iar alţii credincioşi. Dar nimeni nu era împotriva Bisericii, căci ştiam că singurul duşman făţiş al Comunismului din Republica Socialistă România este Biserica. Singurii oameni care afişau public o uniformă anti-comunistă erau preoţii. Şi preoţii erau cei care, purtându-şi reverendele, riscau să fie înjuraţi, scuipaţi, arestaţi de securişti, sectorişti, miliţieni, activiştii de partid etc. în absolut orice clipă. 
Născut la Galaţi, am crescut la Bucureşti, în Sălăjean – Prevederii (astăzi Nicolae Grigorescu – Prevederii). Mulţi din băieţii de cartier erau – eram – atei. Dar atunci când trecea preotul, toţi spuneam „Săru’ mâna, părinte!”. Măcar ca să-i vedem pe comuniştii adevăraţi înverzindu-se la faţă. Şi pentru că ştiam ce riscă acel preot, în reverenda lui decolorată şi îmbătrânită ca şi el, din partea Partidului, Statului, Securităţii. 

În 21 şi 22 Decembrie 1989, până la fuga lui Ceauşescu, singurii oficiali care au trecut – real, concret – de partea noastră au fost preoţii. De la preotul de la Biserica Colţea, care a început să tragă clopotele a război, adunând oamenii şi riscându-şi viaţa lui şi a familiei lui, până la cei care au ascuns, în seara de 21 spre 22, pe aceia dintre noi care, rămaşi în centru, au scăpat în fugă pe străduţe de aparatul de represiune.
Puţini ştiu ce curaj a cerut ziua de 22 Decembrie şi ce noapte de chin a fost noaptea de 21/22 Decembrie 1989!
În timpul zilei ştiam că suntem fotografiaţi şi filmaţi şi că, dacă regimul nu o să cadă, vom plăti şi noi, şi familiile noastre. Partidul închisese sute de mii de oameni fără nicio şovăire, aşa că nu speram nici la milă, nici la vreo teamă faţă de numărul nostru.
În timpul nopţii urletele de durere ale celor torturaţi în stradă se auzeau la un kilometru depărtare. Securiştii îşi exersau mişcările de karate, jiu-jitsu sau kung-fu pe cei prinşi: strangulări, ruperi de încheieturi sau de coloană, lovituri în gât, în ficat, în testicule, în ochi… Ore întregi s-a spălat sângele după intervenţia aparatului de represiune. (Câţi au fost judecaţi şi condamnaţi pentru asta? Ce grade şi pensii au acum?)
În această situaţie poziţia de sprijin din partea preoţilor din centrul Capitalei – şi nu numai – a avut un caracter mai mult decât eroic, de-a dreptul martiric. Martori la tot ce se întâmplase, ei nu au şovăit să se implice şi mai departe. 

Una din sfidările aruncate în faţa regimului comunist în 21 Decembrie 1989 a fost rugăciunea. Da, rugăciunea, cea pe care au hulit-o adesea unii dintre cei care se pretind astăzi a fi continuatorii noştri. La Piaţa Universităţii, în 21 Decembrie 1989, atei şi credincioşi, ne-am rugat în genunchi, împreună, sfidând ura Comunismului faţă de Biserică şi Dumnezeu. A fi Creştin era aproape cea mai mare sfidare împotriva Partidului; mai sus erau doar preoţia, arhieria şi formele civile de opoziţie directă faţă de Partid şi ideologia lui. Modelele anti-comuniste cele mai importante atunci erau Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul „nebun” ce se împotrivise direct regimului ateu distrugător, şi Paul Goma, intelectualul „nebun” ce se împotrivise direct aceluiaşi regim. Câţi mai ştiu astăzi de ei, şi ce? Ce îi lasă aparatul neo-comunist să ştie… minciuni, sau nimic. 

Singura organizaţie dizidentă anti-comunistă în funcţiune în Decembrie 1989 era grupul Studenţilor Creştini Ortodocşi de la Universitatea Bucureşti, devenit în Ianuarie 1990 Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Care este, totodată, cea mai veche organizaţie studenţească în funcţiune în România de astăzi. Care este, de asemenea, singura organizaţie democratică românească înfiinţată în ilegalitate în timpul regimului Ceauşescu şi care a rezistat opresiunii. Care a sfidat comuniştii (re)veniţi la putere prin FSN prin organizarea, împreună cu Liga Studenţilor, a Pieţii Universităţii, a Marşului Crucii de la Chişinău la Bucureşti (evident, făcut pe jos), a amplasării Crucilor acolo unde căzuseră martirii din 21/22 Decembrie 1989 etc., etc.
Organizaţie pe care studenţii (neo)comunişti ar dori-o desfiinţată, sau măcar pusă sub blocadă.

La aproape trei decenii de la întâmplările din Decembrie 1989 văd mulţi – tineri, maturi, bătrâni – care se pretind a fi urmaşii noştri, a celor care am ieşit atunci în stradă. Însă care amestecă principii – şi lozinci – democratice cu principii şi lozinci total comuniste. Îndoctrinarea comunistă, practicată de foştii membri ai Partidului, Securităţii, Miliţiei etc. îşi arată roadele. Urmaşii Comuniştilor se pretind anti-comunişti, deşi duc mai departe toată ideologia comunistă. Alături de ei, paradoxal, urmaşii victimelor Comunismului, susţin aceeaşi ideologie comunistă ce le-a torturat familiile şi chiar le-a ucis rudele. Şi criteriul fundamental al îndoctrinării comuniste, al aderenţei la totalitarismul bolşevic este ura faţă de Biserică, fiinţială Comunismului. 

Până când nu vor izbuti să scape de această îndoctrinare, fiii României îi şi îşi vor fi duşmanii involuntari; şi slujitorii (oricât de fără voie, ai) Comunismului. Pentru cine caută sincer adevărul aduc, dincolo de mărturia noastră, a celor din Decembrie 1989, mărturia unui Român Absolut:

„Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”
                                                                                                                                    Mihai Eminescu

 

……………………………………………………………………

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă