Etichetă: islam

De ce nu am primit Islamul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pentru cei care nu cunosc acest lucru, amintesc faptul că în copilărie și adolescență am fost ateu.
Interesat de biologie, istorie, precum și anumite zone de frontieră ale științelor.
Pregătindu-mă pentru o carieră în biologie și medicină.
Fiind foarte interesat de genetică.

Dar tocmai acest interes pentru știință m-a adus la recunoașterea unui adevăr greu de primit pentru mândria unui ateu: știința dovedește existența lui Dumnezeu.
Principiile 1 și 2 ale termodinamicii, matematica probabilităților aplicată la structurile biologice, problema entropiei și nenumărate alte aspecte mi-au arătat că, dincolo de sofismele atee, Universul nu se poate explica prin el însuși; are nevoie de o cauză; și pentru ca acea cauză să nu fie intermediară, este obligatoriu să fie absolută, deci conștientă și rațională – pentru că știința empirică arată superioritatea absolută a ceea ce este conștient și rațional față de orice altă formă de existență cunoscută.

Dar risc să divaghez!
Ideea fundamentală este că am început să caut care ar fi acea religie adevărată, prin care Dumnezeu (cum s-o numi El, mi-am zis) ar fi comunicat cu oamenii care caută sincer adevărul.
Și am trecut prin marile religii ale lumii, alături de multe altele mai puțin răspândite.
Având două criterii fundamentale: logica internă a învățăturii fundamentale a religiei în cauză și coerența cu fenomenele naturale.
Căci un dumnezeu care să dea niște legi naturale și apoi să ceară omului să le încalce nu are cum să existe – poate doar să existe cineva care să pretindă asemenea absurditate, dar asta este altă discuție.

De ce fac această recapitulare?
Pentru că m-a întrebat cineva de curând, întâi, dacă am cercetat Mahomedanismul (= Islamul) în căutările mele, apoi după ce a aflat că da, de ce nu am primit Islamul/Mahomedanismul.

Voi preciza faptul că și în cazul Mahomedanismului, ca și în cazul altor religii, am urmărit învățătura fundamentală, apoi ce spun clericii religiei în cauză despre ea.

Ca urmare, am citit Coranul în patru sau cinci traduceri în limba română, două în franceză și trei în limba engleză.
Am putut constata cu acest prilej o primă minciună islamică: pretenția că pentru a înțelege Coranul este musai să înveți araba.
Este o idee peste care am trecut inițial, deși mi s-a părut ciudată – un dumnezeu care nu se poate exprima bine decât într-o singură limbă din miile de limbi omenești este departe de atotputernicie, după mintea mea; dar am zis că poate îmi scapă mie ceva și am trecut peste, după cum am spus.
Doar că, ce să vezi, Coranul exprima aceleași idei și în română, și în franceză, și în engleză.
Ceea ce, dintr-o dată, a ridicat un mare semn de întrebare asupra argumentațiilor islamice.

Dar, am trecut și peste asta.
Am încercat să trec și peste prezentarea foarte discutabilă a lui Mahomed în hadith, o prezentare care, obiectiv vorbind, îl arată ca fiind obsedat sexual și pedofil.
Am trecut peste aceste lucruri deoarece până la urmă Coranul este cartea fundamentală a Islamului. Și, oricât ar crede unui sau alții în hadith, acestea nu sunt Coranul.

Am mers la unii învățați ai Cultului Musulman din București, spre a discuta cu ei nedumeririle stârnite de încercarea mea de a cunoaște Islamul.
Unul dintre el a încercat să mă convingă de faptul că voi înțelege Islamul dacă spun de câteva ori o ”rugăciune” care, zicea el, mă va lumina doar prin rostire;
doar că acea ”rugăciune”, știam deja în clipa când a rostit-o, era șahada (shahada), o mărturisire de credință islamică; dacă aș fi făcut neghiobia să o rostesc, după cum voia el, ar fi însemnat să mă declar Musulman.
Doar că, prin educația de cercetător primită de la tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, am aflat ce este șahada încă din clasele primare, când citeam colecția pornografică zisă de povești O mie și una de nopți. Unde am găsit metoda foarte rapidă prin care cineva devenea – extrem de diferit de Ortodoxie! – Musulman, chiar fără să știe mai nimic despre religia în cauză. Metodă despre care mi-am întrebat tatăl și asupra căreia el m-a lămurit, prevenindu-mă și asupra cursei pe care unii Musulmani o întind necunoscătorilor.
Așa că, în loc să-i repet lălăiala1, i-am râs în față învățatului în cauză. Și am plecat, dezgustat de purtarea sa – pe care atunci, pe loc, am văzut-o drept medievală, asemănând-o cu purtările fanatice ale unor Turci din Evul Mediu. Individul a fost mult mai dezamăgit de faptul că nu i-am picat în cursă decât de disprețul meu față de asemenea metodă.
Mai târziu am aflat că este o practică răspândită și care are mult succes în rândul necunoscătorilor, care se trezesc forțați – atât prin presiuni psihologice, dar nu rareori și fizice – să accepte că repetând o frază pe care nu o înțeleg ”s-au legat” să fie Musulmani2.

Am trecut și peste asta, pentru că am studiat istoria și știu că în toate religiile, culturile, procedeele tehnice etc. oamenii strică.
Strică, adică încalcă principiile, le răstălmăcesc, le ignoră etc.

Ca urmare, am mers la alți învățați ai Cultului Musulman din București.
Unul dintre ei devenind mai târziu o persoană esențială a numitului cult din România.

Și i-am întrebat câteva din lucrurile care mă frământau:

1. Dacă în Coran scrie că Iisus este de la Dumnezeu și a spus adevărul, de Musulmanii nu se botează și nu devin Creștini?
2. Dacă în Coran scrie că învățătura primită de Evrei și Creștini este de la Dumnezeu (Sura 5:47; 5:68; 10:94), de ce Coranul învață lucruri ce sunt în contradicție cu învățătura din Vechiul și Noul Testament?
3. Dacă este de la Dumnezeu (”Allah”) cartea numită Coran, iar Acesta își păzește cartea Sa, de ce în timpul lui Uthman erau circa 700 de variante de Coran, iar astăzi sunt încă peste 40?
4. De ce am crede în versiunea de Coran aleasă de Uthman, când acesta nu a folosit absolut niciun criteriu științific sau teologic în alegerea sa, ci doar un criteriu politic?
5. De ce se pretinde că religia predicată de Mahomed înseamnă supunere față de Dumnezeu sau de Allah, când în fapt Coranul cere supunere absolută față de Mahomed?

La niciuna dintre cele cinci întrebări nu mi s-a dat un răspuns coerent.

De exemplu, cel care atunci conducea moscheea de la Piața Eroilor Revoluției din București a încercat să mă păcălească pretinzând că Biblia nu ar fi conformă cu ceea ce au spus Profeții și, respectiv, Iisus Christos.
Doar că dacă ar fi așa, ar însemna că Allah minte în Coran, atunci când spune că nu se schimbă cuvintele sale, totodată declarând Vechiul Testament și Noul Testament ca fiind… cuvintele sale.
Deci, dacă Biblia este schimbată, înseamnă că Islamul este mincinos, pentru că în Coran, cartea s-a fundamentală, se garantează că Biblia este de la Dumnezeu și că este neschimbabilă.
Iar dacă Biblia este neschimbată – cum arată, de fapt, zecile de mii de manuscrise ale acesteia – înseamnă iarăși că Islamul este mincinos, pentru că stă împotriva acesteia deși o declară totodată ca de la Dumnezeu.3

Un șoc interesant al interlocutorilor mei a fost provocat de o observație a mea privind afirmația din Coran după care Iisus nu ar fi fost răstignit și ucis pe cruce, pentru că Allah ar fi păcălit pe Iudei să li se pară că au făcut asta (Sura 4:157-158).
I-am întrebat:
– Cum se împacă această minciună a lui Allah cu ura lui Allah pentru minciună și blestemul lui Allah pentru cei care mint? (Sura 2:10; 3:61; 4:107; 16:105; 39:3; 40:28 etc.)
Mai mulți au fost șocați și nu au știut ce să răspundă.
Unul dintre ei (cel de la moscheea de la Eroii Revoluției) a pretins că „Allah trebuia să îl scape pe Iisus de ucidere”, de aceea a folosit o „stratagemă”.
Și l-am întrebat:
– De ce ar fi folosit o minciună, când putea să Îl facă dispărut pur și simplu?
A început să îmi explice că nu putem înțelege noi logica lui Allah.
Și i-am răspuns:
– Atunci Allah nu avea de ce să ne spună că a folosit această stratagemă. Și nici nu avea de ce să reproșeze celor pe care i-a păcălit că au crezut în ceea ce chiar el le-a arătat.
Aici s-a blocat și învățatul în cauză.
Pentru că dacă Allah a vrut ca oamenii să creadă în minciuna (”stratagema”) sa, este total absurd să le reproșeze apoi faptul că o cred.
Evident, omul nu a vrut să cedeze, așa că a început să îmi critice Creștinii, ca și cum asta ar fi acoperit răutățile pe care le constatasem4.

Felurite bâiguieli neserioase – inclusiv negarea unor surse istorice musulmane foarte clare – au fost pe post de răspuns și la întrebările privind arderea de către Uthman a nenumărate exemplare din Coran.

Dar unul dintre lucrurile care m-a lovit în cursul discuției cu învățatul XYZ – aducându-mă la un milimetru să îl bat5 – a fost afirmația după care „femeia este doar pe jumătate om”.
Poate mă-ta! – a fost reflexul mintal al educației de cartier.
Dar am izbutit să mă stăpânesc și să întreb:
– Cum adică?
Și a început să îmi ”explice” cum Coranul arată că un bărbat valorează cât două femei, dar patru femei nu valorează cât doi bărbați (Sura 2:282). De aceea, mi-a zis el, a lăsat Allah ca un bărbat să aibă moștenire cât două femei (Sura 4:11). Chiar și dacă o femeie este ucisă – a mai adăugat el – despăgubirea este la jumătate față de bărbat (conform legii Sharia).
L-am provocat:
– Unii Musulmani mi-au spus că femeia este pe jumătate animal.
– Da, mi-a confirmat el. Hadith o pun pe femeie alături de măgar și câine.6 De aceea și bărbatul poate corecta femeia cu bătaia, pentru că uneori nu înțelege altfel (Sura 4:34).

Față de aceste insulte la adresa mamei mele, ale bunicilor mele, ale surorilor mele etc., am înțeles că cel mai decent lucru pe care îl pot face este să mă delimitez de Islam cât mai deplin.
Fiind, aceste absurdități, alte exemple de contradicții interne și de contrazicere cu legile naturale.
Cum i-am spus unui Musulman:
– Dacă mama ta este pe jumătate animal nici tu nu poți să fi om întreg.

În sfârșit, ce au răspuns față de pretenția Coranului că „cel care ascultă de trimis [Mahomed, cf. Islamului n.n.] ascultă de Allah, sau că nu are credință cel care nu face ascultare totală de Mahomed (Sura 4:65)?
Una dintre scuze a fost că ”Mahomed nu vorbea după pofta lui, ci după voia lui Dumnezeu”, pretextul fiind că „un profet este imun la confuzie, corupție ori subiectivism, dând soluții perfecte”.
M-am minunat de această idee, aducându-i aminte imamului (sau aducând aminte altor interlocutori), nedreptatea lui Mahomed față de orbul din Mecca (Sura 80:1-10). Sau felul în care a făcut judecată nedreaptă în propria familie (Sura 66:1); situație în care a ajuns să își calce jurământul nedrept.
De asemenea, i-am adus (le-am adus) aminte cum în Coran se arată repetat faptul că Mahomed era păcătos (Sura 9:43, 47:19 sau 48:2, pe lângă cele deja arătate). Ceea ce contrazice ”justificarea” pentru ascultarea totală de Mahomed pe care mi-o oferiseră.
Desigur, erau șocați de faptul că știam Coranul, astfel încât le era foarte greu să practice „înșelăciunea de convertire” numită, după nuanță, taqiyya, muruna, hiyal sau kitman7. Despre care știam, fapt asupra căruia i-am prevenit – zadarnic – de la început.

O altă ”explicație” pentru autoritatea dumnezeiască dată lui Mahomed de Coran – autoritate de la care a venit și numele de Mahomedanism, cel mai corect nume pentru Islam – a fost că
„Orice comunitate are nevoie de o autoritate supremă și absolută; fără o asemenea autoritate nu poate funcționa.”
Tragi-comic, ei recunoșteau faptul că Hindușii, de pildă, nu au o asemenea autoritate absolută în comunitățile lor.
Deși Hindușii au comunități și au comunității de mii de ani.
La fel, Musulmanii care cunoșteau Românii și Ortodoxia recunoșteau faptul că în afară de Dumnezeu nimeni nu deține autoritate absolută în comunitățile române ortodoxe.
Care comunități române ortodoxe există și există de mii de ani.
Ceea ce anulează, factual, pretextul invocat de ei.
Pretext care, de altfel, nu explică logica coranică după care Mahomed ar avea autoritate absolută și infailibilitate deși este om păcătos și cu greșeli evidente.

Sunt, toate acestea, doar o parte dintre motivele pentru care am înțeles că Islamul este neadevărat.
Și cred că, pentru orice om rațional, sunt de ajuns.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Termeni precum a (se) lălăi, lălăială etc. provin de fapt din șahada și alte texte islamice în care se tot repetă la și lă. ↩︎
  2. Propaganda islamică pretinde publicului neștiutor cum că această mărturisire de credință musulmană ar trebui să fie făcute conștient. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost islamizați prin forță. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost siliți să repete șahada fără să înțeleagă ce înseamnă, iar dacă după aceea au negat că s-au islamizat au fost torturați și uciși. ↩︎
  3. Minciuna după care Biblia ar fi fost modificată este foarte mult folosită de predicatorii Islamului. Ei ignoră intenționat faptul că toate diferențele dintre Coran și Biblie sunt de negăsit în orice manuscris (pretins) biblic, lipsind până și din cele mai necanonice (eretice) manuscrise dinainte de Mahomed. Altfel spus, nu există absolut niciun manuscris al Bibliei care să corespundă afirmațiilor despre Iisus, Profeți, Fecioara Maria etc. din Coran în tot ce se contrazice acesta cu ”Biblia oficială”. Pentru curioși, vom sublinia faptul că Biblia a existat din primele secole creștine atât în Romania (Imperiul Roman) cât și în afara acestuia, în țări precum Etiopia, Arabia, Mesopotamia, Armenia, Georgia, Persia (Iran), India etc. Ca urmare, dacă era vreo urmă de adevăr în variantele coranice la viața lui Iisus Christos, a Profeților etc., era imposibil să nu se găsească, între zecile de mii de manuscrise biblice, unele care să le confirme. Dimpotrivă, însă, pentru tot ceea ce spune Coranul diferit de Biblie nu există absolut nicio confirmare documentară.
    Dincolo de aceste aspecte concrete, absolut clare și din punct de vedere științific indiscutabile, predicatorii Islamului ignoră și faptul esențial că dacă Biblia ar fi greșită asta ar face mincinos însuși Coranul. Care este de asemenea dovedit ca mincinos și dacă Biblia este corectă, pentru că are nenumărate puncte în care se contrazice cu ea. ↩︎
  4. Este o practică des întâlnită în afara Bisericii lui Dumnezeu. Ca ateu, sau ca, să zicem, teist, m-am izbit în toate religiile pe care le-am cercetat în România de practica de acoperire a golurilor teologice proprii prin acuzații față de Biserica Ortodoxă și clericii ortodocși. A fost motivul principal pentru care, după câțiva ani de căutări, am zis să ”acord o șansă” și Ortodoxiei, pe care o disprețuiam aprioric. Ortodoxie care este Credința dăruită omului de Dumnezeu. ↩︎
  5. Să ne amintim că încă nu eram creștin. ↩︎
  6. Cf. Bukhari 304 și 511 și Muslim 511. ↩︎
  7. Taqiyya este „minciuna de frică”; este considerată un drept pentru Mahomedani. Muruna sau „flexibilitatea” este simularea acceptării unor principii sau idei ori tradiții ne-musulmane până Musulmanii au puterea să impună Sharia. Hiyal (viclenia juridică) este întrebuințarea de limbaj viclean, promisiuni mincinoase ori corupție (prin bani, femei, funcții etc.) pentru convertire. Kitman (tăinuirea) este ascunderea părților din Mahomedanism care ar împiedica atragerea interlocutorilor la convertire; deși teoretic respinsă de unii teologi, mai ales Suniți, în practică este folosită masiv de aceiași pentru islamizare. În critica acestor proceduri se invocă, în conformitate cu hiyal și kitman (sic!), Sura 2:159, ce condamnă pe aceia care „ascund ceea ce Allah a revelat”. Doar că această critică este tot un mijloc de convertire (din nou, după hiyal și kitman sau taqiyya), deoarece nu se consideră „ascundere” dacă după un timp de la convertire neofitul află și celelalte informații – printre care și faptul că dacă renunță la Mahomedanism este „apostat” și, conform Sharia, trebuie ucis. ↩︎

China vs. Islam. Sau un exemplu de diplomație

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

diplomația, un cuvânt pierdut pentru Români

Si vis pacem, para bellum.
(Străbunii)

În România puțini – și tot mai puțini – înțeleg ce înseamnă diplomație.
Iar acest lucru face România tot mai vulnerabilă în fața acțiunilor diplomatice.

Dar ce este diplomația?

O ediție DEX pretinde că diplomația ar fi ”Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat”.

În realitate, diplomația este

Activitatea de promovare a intereselor naționale în cadrul altor state prin orice mijloace în afara confruntării militare directe.

Din acest punct de vedere Clausewitz avea absolută dreptate să pună semnul egal între război și diplomație cu excepția mijloacelor folosite de cele două activități umane.

Diplomația este războiul dat în interesul națiunii (sau, în cazul statelor dictatoriale, în interesul statului) fără confruntări militare directe.
Războiul este continuarea activității diplomatice prin mijloacele confruntării (confruntărilor) militare directe.

contradicția politicilor Chinei față de Islam

Atunci când se observă politicile Chinei față de Islam se constată existența a două linii diametral opuse (ceea ce este de negândit pentru Români, pentru că ei habar nu au ce este aia diplomație):

a) politica internă a Chinei privește Musulmanii și Islamul ca pe dușmani ai Chinei;
b) politica externă a Chinei privește Islamul și statele islamice ca pe aliații sau chiar ”frații” Chinei.

Pentru litera a), să amintim faptul că promovarea politicienilor musulmani este mai imposibilă în China decât promovarea femeilor chineze în politică. Sau de faptul că au existat plângeri din partea populațiilor Chanhui1 și Hanhui privind tratamente discriminatorii și, se pretinde, chiar genocidare, din partea statului chinez.

Pentru litera b), să amintim despre Autostrada Frăției sau Autostrada Prieteniei, după două nume folosite de China și Pakistan. Autostrada în cauză are 1,300 km (810 mile) și leagă Provincia Xinjiang din China de Pakistan prin Trecătoarea Khunjerab (4600 m altitudine).
De altfel, Pakistanul și China au sărbătorit de curând (pe 21 Mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena) 75 de ani de relații diplomatice, unul dintre supranumele pentru această legătură fiind ”Frații de Fier”.

Fără a intra într-o descriere istorică, vom menționa – spre a lumina puțin rosturile diplomației – că relația a fost legată de dorința Marii Britanii de a sfărâma India. Respectiv, de nevoia ”Indiei Musulmane” de a avea un aliat, o contra-pondere față de India propriu-zisă. Mai ales că două părți mari din noul stat erau separate de partea principală: Bhutanul și Bangladeshul, primul aflat, asemenea Nepalului, între India și China.

O situație asemănătoare există în zona relațiilor dintre China și Afganistan, ori dintre China și Iran.

Foarte interesantă este relația Chinei cu Indonezia!

Chinezii constituie o populație persecutată aici, mai ales din pricina ”naționalismului islamic” (= din pricina Islamului, totdeauna intolerant când are puterea).
Chinezii Indonezieni sunt declarați oficial a fi în jur de 3 milioane în 2024.
Ministrul de externe indonezian Adam Malik recunoștea în 1973 o populație de 5 milioane de Chinezi Indonezieni. Ceea ce ar duce astăzi la o populație de 10-15 milioane Chinezi Indonezieni.
Persecutate în Indonezia sunt și religiile principale ale Chinezilor: Budism, Confucianism, Creștinism.

Față de această situație, gândirea nediplomatică și păguboasă a Românilor ar vedea ca normală o relație de ostilitate între China și Indonezia, dacă nu mai rău.
În realitate, Republica Populară Chineză este cel mai important partener economic extern al Indoneziei.

Relații foarte bune a avut sau are China și cu Irakul, cu Arabia Saudită, sau cu alte state și puteri musulmane – până și cu Mișcarea Houthi.

Față de această realitate, sunt două întrebări ce merită puse și merită un răspuns:

1. De ce China are o politică internă cel puțin rezervată, dacă nu agresivă, în privința Islamului?
2. De ce statele islamice au relații bune și chiar excelente cu China, în ciuda politicii sale interne anti-islamice?

de ce China nu vrea Musulmani în cuprinsul său

Islamul a ajuns în China atipic, adică mai ales pe cale pașnică: prin negustori și grupuri de Musulmani care s-au stabilit în teritoriile administrate de China într-o epocă sau alta.
Și nu a avut vreun mare succes, pentru că populația chineză avea deja o cultură străveche, în care liniile principale de gândire și spiritualitate – precum Taoismul, Confucianismul și Budismul – erau la sute de kilometri deasupra Islamului din toate punctele de vedere.
Ca urmare, nu doar că au existat foarte puține convertiri la Islam, dar mulți dintre Musulmani s-au asimilat atât lingvistic, dar și, nu de puține ori, chiar religios.
Islamul supraviețuind în China, multă vreme, în primul rând prin enclavizare și prin import de populație musulmană din afară.

Trecem aici peste năvălirile unor migratori de religie musulmană, așa cum și Musulmanii și-ar dori să facem. Dar nu din cauza asta facem trecerea, ci pentru că năvălirile în cauză sunt irelevante în context: China și Chinezii au fost obișnuiți cu felurite năvăliri străine și au efectuat la rândul lor numeroase năvăliri atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Altfel spus, în lipsa unui Jihad propriu-zis, năvălirile islamice nu s-au distins față de alte năvăliri.

Ca urmare, sute de ani Islamul a fost acceptat în China.
Alături de numeroase alte ”religii minore”.
Și chiar s-a ajuns ca o practică.. stranie (ca să nu zicem patologică) a Islamului să fie preluată: folosirea eunucilor pe post de oameni de încredere ai împăraților.
Ceea ce părea să deschidă Islamului noi porți în cadrul societății chineze.
Desigur, câtă vreme Islamul putea să tolereze pluralitatea religioasă și conceptuală chineză.

Adică până în secolul al XIV-lea.

Este un secol în care influența musulmană în conducerea Chinei atinge vârful.
Eunucii și/sau mamelucii – cum au fost numiți în Egipt și Franța –, adică sclavii musulmani ajung să fie oamenii de încredere ai împăraților.
Era vremea dominației mongole, în care Dinastia Yuan (înființată în 1271) controla și China. În aceasta din urmă se stabilise Dinastia Ming, în bună parte printr-o strânsă colaborare cu facțiunea islamistă din cadrul Dinastiei Yuan.

Pe acest fundal, reprezentantul facțiunii islamiste al Dinastiei Yuan, Ma He2, va ajunge la Curtea Imperială a Chinei. Deși statutul său era, declarativ, de ”sclav”, în realitate a fost de la început un conducător militar – ce beneficiase de o masivă și foarte scumpă educație în domeniu3. El va sprijini pe Împăratul Yong Le (Zhu Di; n. 1360, d. 1424), atât pentru a urca pe tron (în 1402), cât și pentru a-l păstra.
Totul, după cum se va vedea mai târziu, pentru un proiect islamist masiv, care începe cu renumirea sa drept Zheng He și așezarea sa ca amiral al flotei sudice a Chinei (în 1405); sau, după o denumire consemnată istoric, „Amiral al Mărilor Vestice”.

Aici ne izbim, în încercarea de a găsi adevărul, de contrastul dintre fapte și propagandă.

Propaganda islamistă îl prezintă pe Zheng He (fostul Ma He) drept un sfânt al Islamului, care „a răspândit Islamul pe cale pașnică”.
Propaganda islamistă pretinde că flota militară chineză condusă de Zheng He „nu avea nici tunuri, nici lanțuri, ci doar porțelan, mătase, calendare”. Și mai pretinde propaganda islamistă că Zheng He s-ar fi condus după și ar fi îndeplinit principiul chinez „Extindeți stăpânirea virtuții și pacificați pământurile îndepărtate prin bunăvoință”4.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He și flota lui, oriunde au fost, nu au înființat nicio colonie, nu au făcut nicio convertire forțată, nu au jefuit nicio localitate.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a fost deosebit de tolerant cu toate religiile.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a slujit cu credință și pricepere China.

Faptele arată că orice flotă oficială a Chinei era înarmată.
Faptele arată că flota lui Zheng He era puternic înarmată!5
Orice navă avea între 10 și 30 de arbaletieri; ei foloseau mai ales arbalete grele pentru a trimite săgeți incendiare pe navele dușmane – sau în obiectivele terestre care puteau lua foc – și arbalete cu repetiție împotriva trupelor inamice6.
Orice navă avea între 10% și 20% din echipaj înarmat cu arme de foc: mai ales chong, adică tunuri/puști/bombarde portabile din bronz (”hand cannons”) și lansatoare de săgeți incendiare (huo jian) sau lansatoare de rachete incendiare (huo long chu shui).
Orice navă avea 50% din echipaj înzestrat și pregătit de luptă cu sulițe sau halebarde, cu spade ori săbii, cu felurite scuturi (grele pentru apărare de proiectile puternice, ușoare pentru lupta între trupe).
Multe nave – mai ales medii sau mari – aveau catapulte pentru bombe, sisteme mecanice care aruncau vase ori alte ”pachete” umplute cu praf de pușcă, otrăvuri sau amestecuri incendiare.
Navele mari și unele din navele mijlocii aveau wan kou pao (tunurile cu gura bol), piese masive de artilerie, din fier (fontă, oțel) sau bronz, cu țeavă scurtă și o gură foarte largă, folosind ca muniție fie ghiulele din piatră ori fier, fie mitralii din pietriș sau/și schije metalice (cu care se producea ”măturarea” punților sau țărmurilor dușmane)7.
Concluzie: pretenția că Zheng He a fost un fel de apostol creștin al Islamului, care a navigat ”fără arme” și ”fără trupe”, ba chiar ”fără lupte” este o minciună absolută.

Faptele arată că Zheng He și-a folosit poziția de amiral pentru a impune război împotriva Vietnamului – care, ”întâmplător”, se împotrivea răspândirii Islamului. Război soldat cu zeci de mii de victime și, până la urmă, aducând înfrângerea Chinei ce fusese târâtă de eunucii musulmani în această inumană aventură.
Faptele arată că Zheng He a folosit pretextul ”politicii imperiale” pentru a lichida orice putere non-musulmană din teritoriile invadate de el, și în primul rând din Indonezia de astăzi și Sri Lanka. Statele hinduse ori budiste au fost defavorizate comercial, flotele lor au fost distruse de Zheng He și în mod repetat au fost organizate incursiuni împotriva acestora – cu implicarea forțelor islamiste locale, dar sub conducerea lui Zheng He.
Faptele arată că Zheng He cu flota lui și cu trupele transportate de aceasta a masacrat peste zece mii de oameni în Indonezia, incluzând aici Chinezii Taoiști sau Confucianiști, precum și reprezentanții statelor non-musulmane.
Faptele arată că în urma ”războaielor drepte” ale lui Zheng He (cum le declară Musulmanii atunci când sunt forțați să recunoască existența violențelor lui Zheng He) în mod ”miraculos” a rezultat islamizarea zonelor vizate de aceste conflicte.
Pe scurt, faptele arată că Zheng He a islamizat Indonezia prin înfometare, jaf, masacru, violuri și celelalte mijloace tipice Jihadului.

Faptele arată că Zheng He deși a venit în Sri Lanka de astăzi declarându-și ”deschiderea” față de toate religiile acceptate în China: Budism, Hinduism, Islam (Stela din Galle8), în realitate pretutindeni a sprijinit Islamul prin toate mijloacele avute la îndemână.
Faptele arată că Zheng He a înființat numeroase colonii musulmane în teritoriile vizate, impunând căsătoria femeilor locale cu musulmanii din flota sa – cu totul întâmplător majoritar islamică.
Faptele arată că Zheng He a „mediat conflictele locale” astfel încât Islamul să aibă câștig de cauză, indiferent de dreptate, fie imediat, fie pe termen mediu sau lung.
Faptele arată că Zheng He se declara Budist în China, dar se arăta Musulman în călătoriile sale. Această practică duplicitară este poruncită de Islam pentru Musulmani dacă ajută la răspândirea Islamului. Se numește adesea taqiyya (ta’chiia – ca pronunție) și este promovată atât de Coran cât și de Hadith și ulema9.
Faptele arată că activitatea de amiral a lui Zheng He, deși teoretic dedicată bunăstării Chinei și promovării culturii chineze, a adus pierderi financiare și militare uriașe Chinei, a promovat în realitate Islamul și a oprimat cultura chineză non-musulmană.
În concluzie, Zheng He a fost un Musulman fanatic, un prigonitor al religiilor și culturilor non-islamice, un genocidar ce a impus Islamul prin forță în Indonezia și în alte părți.

Pretextele propagandei islamiste pentru lăudarea lui Ma He (Zheng He) sunt foarte ușor înlăturate de confruntarea cu faptele.
În realitate, bestialitățile săvârșite de Ma He (Zhong He) întru promovarea Islamului au fost atât de mari, încât au dus la consecințe puternice pentru gândirea politică a Chinei, păstrate până astăzi.

În 1433, când Ma He (Zheng He) a murit, funcționarii confucianiști și taoiști (daoiști) au putut în sfârșit să îl scoată pe Împăratul Yong Le de sub vraja acestuia.
I-au prezentat raportul între cheltuielile făcute de imperiu cu flota și politica lui Zheng He (peste șase milioane de taeli de argint, circa 30% din venitul anual al Chinei), pe de-o parte, și câștigurile practic nule aduse de Zheng He, pe de altă parte.
Deși teoretic Zheng He ”înregistrase” drept ”state tributare Chinei” peste 30 de așa-zise regate, câștigurile aduse de acestea erau în realitate zero.
Asta și pentru că Zheng He deviase veniturile acestor state către propagarea Islamului prin toate mijloacele, incluzând constituirea de trupe musulmane organizate după model chinezesc.

Mai rău, funcționarii au putut prezenta Împăratului Yong Le, inclusiv pe baza jurnalelor lui Zheng He, încălcarea sistematică a principiilor diplomatice și culturale ale Chinei!
Aici intrând provocarea războiului cu Vietnamul, colonizarea Musulmanilor în Indonezia și Sri Lanka, măcelărirea non-musulmanilor din Indonezia și multe alte asemenea acte.
Toate aflate în directă opoziție cu principiul ”extinderii stăpânirii Chinei prin virtute și bunăvoință”, cu principiul chinez al toleranței religioase și culturale, cu interesele directe ale Chinei.
Scrisorile oficiale trimise de Zheng He în China pretindeau realizarea ”armonizării mărilor”, în timp ce jurnalele sale dezvăluiau acțiuni logistice sistematice de promovare a Islamului (cu instalarea ca guvernatori chinezi exclusiv a Musulmanilor, cu favorizarea comercianților musulmani și boicotarea celor de alte religii sau chiar exterminarea lor etc.), ajungând nu rareori la acțiuni de maximă violență – Jihad.
Prin distrugerea sistematică a centrelor de putere hinduso-budiste (precum Mahapahit sau Palembang), cu impunerea centrelor de putere musulmane, Zheng He a subminat deliberat și sistematic politica externă a Chinei.
S-a putut dovedi astfel folosirea resurselor chineze pentru promovarea Islamului cu directul și foarte aplicatul dispreț față de interesele Chinei și valorile acesteia.

În fapt, jurnalele lui Zheng He au fost atât de îngrozitoare, încât Împăratul Yong Le a poruncit arderea lor, astfel încât nici el, nici China, să nu poată fi legate de faptele lui Zhong He și ale flotei sale.

Din 1433 și până astăzi China a ținut minte concluziile fundamentale ale aventurii Ma He (Zhong He):

a) Între valorile Chinei și valorile Islamului există contradicții radicale și insurmontabile.
b) Musulmanii vor trăda totdeauna interesele țării în care se află dacă li se pare că acestea contravin intereselor Islamului.

Aici se află originea poziției Chinei față de prezența Islamului și Musulmanilor în cuprinsul său.

de ce statele musulmane au relații bune și chiar excelente cu China în ciuda politicii sale interne anti-musulmane?

În primul rând, pentru că așa lucrează diplomația: acolo unde nu ai putere să intervii, zâmbești și pretinzi că totul este bine… până când poți să intervii.
Eventual folosind mijloace ocolite pentru a ataca politica în cauză.

Dar dincolo de acest principiu fundamental al diplomației – pe care Românii, îndoctrinați comunist, greu îl pot înțelege – mai există două motive esențiale pentru relațiile foarte bune ale statelor musulmane cu China anti-musulmană intern.

Unul dintre ele este existența intereselor comune.
Aici se aplică un principiu chinezesc fundamental, la care ar fi bine ca Românii să cugete îndelung:

Nu există prietenie sau dușmănie eternă, etern este doar interesul/profitul.

Este un principiu de asemenea fundamental al diplomației oricărui stat care nu este condus de demenți.

Iar diplomația chineză – în opoziție cu pseudo-diplomația zis românească – știe să urmărească profitul Chinei astfel încât și partenerii Chinei să simtă că au de câștigat (mult!)10.

Al doilea motiv specific pentru care statele musulmane au relații bune cu China, în ciuda politicii sale interne anti-musulmane este politica statornică a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări.
Politică ce convine extrem de mult statelor musulmane, cel puțin până când vor ajunge – speră ele – la dominația mondială prin care vor putea impune Islamul inclusiv Chinei.

Ca o paranteză esențială, un rezultat al politicii externe a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări este salvarea României de la distrugere, de două ori, de către diplomația chineză: în 1968 și în 1989-1990.
Acțiuni pe care orice Român ar trebui să le știe și să le păstreze în inima sa.
Acțiuni ce arată și printr-un exemplu practic felul în care China a știut să își apropie diplomatic țări sau state de culturi sau religii diferite ori chiar opuse celor proprii.

concluzii

În ”analizele” politice din România – de obicei de un ridicol tragic – există mereu, de la nivelul omului de rând sau al Fierăriei lui Iocan, până la cel al ”experților” un purism ideologic și analitic absolut distrugător.

Succesele diplomatice extraordinare ale Chinei arată faptul că în realitate diplomația se desfășoară pe alte coordonate.

Cum spunea cineva, diplomatul trebuie să fie gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național.

Și, diplomatul care nu este gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național este un trădător, așa cum diplomatul care nu susține interesul național este un trădător.

Pentru a înțelege acest lucru amintim de sintagma pe care am folosit-o repetat: propaganda islamică.
Aceasta este propaganda care, am arătat, îl prezintă pe Zhang He drept un personaj pozitiv – de-a dreptul un Creștin al Islamului.
Propagandă aflată, am mai arătat, în directă contradicție cu faptele.
Ei bine, spre șocul cititorilor puriști, voi menționa și faptul că diplomația chineză de astăzi îl prezintă pe trădătorul Zhang He drept personaj pozitiv în toate relațiile sale cu statele islamice.

Deci, factual, avem așa:
– Zhang He a organizat și condus cea mai mare trădare a Chinei, totul pentru promovarea Islamului
– ca urmare a lecției Zhang He politica internă a Chinei privește din 1433 și până astăzi Islamul și Musulmanii ca incompatibili cu armonia Chinei
– pentru interesele Chinei diplomația chineză a organizat și obținut relații bune sau excelente cu statele musulmane
– pentru interesele Chinei diplomația chineză îl prezintă în afară pe Zhang He ca personaj pozitiv, trecând sub tăcere, sistematic, toate faptele negative ale acestuia.

Așa lucrează o diplomație de calitate.
Așa a lucrat diplomația și în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Așa a lucrat diplomația și în timpul oricărui sfânt împărat din istoria noastră.
Pentru că așa lucrează diplomația de calitate,
iar dacă nu se lucrează așa se ajunge la război, sclavie, distrugere, genocid.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Canhui este denumirea locală pentru Musulmanii Turcici și Mongoli din China, Hanhui fiind numele local pentru Musulmanii de alte origini (precum chineză, arabă ori persană). Pentru Canhui o subdiviziune este denumită Huihui, indicând Musulmanii din China ce sunt originari din Asia Centrală (mai ales Uzbeci sau alți turcici). ↩︎
  2. Tatăl și bunicul său, aflați între conducătorii facțiunii islamiste din Dinastia Yuan, fuseseră inclusiv în pelerinaj la Mecca și Medina. Aceste pelerinaje dovedesc atât islamismul foarte puternic al acestora, dar și resursele uriașe de care dispuneau. Pelerinajul în cauză va fi efectuat și de Ma He (Zhang He), după 1405.
    Numele Ma He este o transliterare tipică la Hanhui pentru Mahomed. Propaganda islamistă în China pretinde că Ma He ori Zheng He (cum va fi numit după 1404) ar fi fost Hanhui, deci Chinez Musulman. În realitate nici Ma/Zheng He, nici părinții săi, nu erau Chinezi, nici nu țineau de etniile persană ori arabă, ci erau Canhui – sau Huihui, după termenul specific folosit pentru membrii Canhui din Asia Centrală. Poate părea un detaliu neînsemnat, dar este paradigmatic pentru nivelul de înșelăciune practicat de propaganda islamistă. ↩︎
  3. Educația fiind primită în parte în familie, iar după 1382, când familia sa cade în apărarea stăpânirii mongole în China (sic!), va fi inclus între eunucii musulmani din Palatul Imperial și va fi educat mai departe în aceeași cultură islamistă și militaristă cu ajutorul acestora. ↩︎
  4. Sau: Extindeți stăpânirea chineză prin virtute și cu bunăvoință pacificați îndepărtatele ținuturi. ↩︎
  5. Flota condusă de Zheng He a variat între 250 și peste 300 de nave. Să îți închipui că aceste nave transportau mătase, porțelanuri, argint și aur fără trupe și arme de pază înseamnă să fantazezi patologic. ↩︎
  6. Aceeași arbaletieri erau instruiți în lupta cu spada, cu sabia sau cu alte arme scurte, pentru momentul în care se ajungea la lupta corp la corp. ↩︎
  7. Wan kou pao erau folosite, de asemenea, pentru comunicarea în vremuri sau locuri cu vizibilitate redusă – ceață, ploi dese, ape cu insule și insulițe stâncoase (înalte) etc. Pentru acest scop nu se foloseau, de obicei, proiectile, ci doar detonări ale unor grupuri de tunuri prin care se păstra legătura între navele flotei. ↩︎
  8. Stela în cauză a fost făcută în China și plasată în Sri Lanka în anul 1409, perioadă în care Zheng He încă pretindea că urmează interesele Chinei. ↩︎
  9. Coranul este o scriere pe care Califul Uthman a realizat-o și a proclamat-o în 853 drept canonică pentru adepții lui Mahomed. El a folosit circa 20 de versiuni diferite ale Coranului, unele având capitole în plus ori în minus în raport cu celelalte. Cele mai cunoscute sunt: Ibn Mas’ud, Ubayy ibn Ka’b, Abu Musa al-Ash’ari, Ali ibn Abi Talib, Aisha bint Abi Bakr, Hafsa bint Umar, Umm Salamah, Ibn Abbas, Zayd ibn Thabit, Ibn al-Zubayr, Salim (fostul sclav al lui Abu Hudhayfah), Mu’adh ibn Jabal, Anas ibn Malik, Abu Zayd și Ubayd ibn Umay, alături de versiunea Abu Bakr pe care Uthman a declarat-o singura valabilă, poruncind distrugerea celorlalte. Singurul argument pentru alegerea sa a fost faptul că așa a vrut el. După circa 200 de ani de la moartea lui Uthman s-a inventat un așa-zis ”lanț de custodie” care să valideze alegerea sa, doar că nici el nu a invocat un asemenea lanț, nici vreo dovadă istorică nu există pentru el.
    Hadith sunt scrieri considerate normative în Islam, un fel de completări ale Coranului, care deși obligatorii sunt declarate a nu fi de același nivel cu acesta.
    Ulema sunt analiștii islamici priviți ca normativi. Ad-litteram „învățații”. ↩︎
  10. În ce măsură câștigurile sunt reale, ori sunt avantajoase pe termen lung, în ce măsură ascund alte lucruri etc., iată aspecte pe care doar o diplomație reală poate să le cântărească. ↩︎

Eliberarea sau Cucerirea Afganistanului?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Eliberarea sau Cucerirea Afganistanului?

Unele voci mi-au reproşat că în materialele despre ceea ce se întâmplă în Afganistan aş fi fost nedrept faţă de Talibani. Că aceştia nu ar fi atât de fanatici islamişti cât patrioţi. Că nu sunt mercenari, cum am spus eu, ai Chinei şi şeicilor arabi, ci luptători pentru Patria Afgană. Deci ei chiar au eliberat Afganistanul, nu l-au ocupat, cum zic eu.

Cât de false sunt aceste idei se poate vedea din următoarele fapte:

1. Talibanii care au pus mâna pe putere au proclamat Sharia şi revenirea Afganistanului la cea mai radicală structură islamică.

2. Talibanii care au pus mâna de putere au torturat şi torturează tot ce pare să fie opoziţie. Sunt femei ucise pentru că s-au rugat să nu le fie luată fiica sau sora mai mică spre a deveni „soţie” a cărui Taliban o vrea.

3. Talibanii sunt implicaţi masiv în Al-Qaeda, o mişcare atât de paşnică încât are nenumărate victime; ea este cea care a organizat şi aşa-numitul Stat Islamic, dacă vă mai amintiţi. În acei ani Talibanii luptau în Egipt, Siria, Irak etc. spre a impunte Statul Islamic şi califatul mondial.

4. Afganii normali – aşa-zişii moderaţi –, Paştunii care mai ţin Pashtunwali în înţelesul pre-islamic, nu în cel actual, fug de Talibani, se ascund de Talibani sau luptă împotriva Talibanilor.

5. Talibanii au primit armament şi muniţie în valoare de miliarde de dolari din afară, sursele indicând China Comunistă şi finanţatorii extremismului islamic. Cine crede că nu îşi vor plăti datoria nu înţelege nici gândirea afgană, nici gândirea chinezească sau extremistă islamică. Deci, da, ei sunt reprezentanţii unor puteri străine în Afganistan.

6. Printre Talibani există mulţi străini, veniţi din alte zone islamizate – inclusiv din celebrele non-zone din Vestul şi Nordul Europe. În schimb patrioţii sunt în mare primejdie.

7. Deoarece respectau vechiile principii Pashtunwali – deformate de Talibani până la patologic – au fost ucişi o mulţime de vechi Talibani, eroi în luptele cu Uniunea Sovietică. Cel mai cunoscut caz este al vestitului luptător Ahmad Şah Massoud, unul dintre conducătorii rezistenţei anti-sovietice. El a fost ucis de Talibani chiar în Valea Panjşir, loc esenţial în lupta împotriva Sovieticilor. Menţionăm că titlul de Şah (Shah) este un titlu de onoare şi putere prin care un Afgan devine unul dintre conducătorii tuturor Afganilor. Şi a fost asasinat de „camarazii” săi Talibani, atât la cererea Al-Qaeda cât şi al altor puteri care nu voiau un patriot la putere. Fiul său, Ahmad Massoud, conduce Rezistenţa Afgană Anti-Talibană, chiar în aceste clipe. În Valea Panjşir! Alături de el este celebrul om politic paştun Amrullah Saleh. Acesta este primul fruntaş afgan care îşi propune real un sistem politic bazat pe cultura afgană – şi secundar pe cea islamică – de cel puţin 150 de ani.

Ahmad Massoud şi Amrullah Saleh, liderii Rezistenţei Afgane împotriva ocupaţiei islamist-comuniste
A nu se înţelege că ei nu sunt musulmani; dar au altă orientare decât cei care au cucerit Afganistanul

Aceşti luptători nu au, cel puţin deocamdată, niciun sprijin extern.

Ca urmare, ce sunt Talibanii care au pus stăpânire pe Kabul cu ajutorul puterilor străine şi joacă după cei care i-au finanţat?

*

„Eliberarea” Afganistanului de către Talibani mi se pare sinonimă cu „eliberarea” Rusiei de către Bolşevici. Sau, cum spune Românul, să sari din lac în puţ.

Rusia Ţaristă era, desigur, paradoxală şi chiar halucinantă.

Descrierile făcute de Dostoevski – incomparabil mai corecte decât cele ale unora ca Tolstoi – arată oameni rafinaţi intelectuali şi prostie abjectă, cinste şi corupţie, patriotism şi egocentrism feroce, ateism arogant (poate fi altfel??) şi credinţă adevărată etc., etc. Descrierile Românilor sau Lituanienilor arată o persecuţie sistematică – şi nu de puţine ori cruntă – a minorităţilor; mai ales a minorităţilor „nesuferite”, precum Românii, Lituanienii, Letonii, Estonii, Finlandezii, Georgienii etc. Era rău în Rusia Ţaristă, nu?

„Eliberarea” Rusiei de către Bolşevici a însemnat însă un şir de măceluri cumplite, de torturi inimaginabile, de violuri, de distrugeri de opere de artă, de jafuri… într-un cuvânt, a fost o revărsare de bestialitate. Aceasta nu s-a oprit, însă, la victoria Revoluţiei Bolşevice. A mers mai departe, zdrobind pe oameni sub piciorul murdar al unei ideologii demente. A fost mult mai rău în Rusia Bolşevică decât în Rusia Ţaristă.

Am fost împotriva intrării străinilor în Afganistan. Am fost împotriva implicării Românilor în Afganistan. Dar, dacă îţi asumi o mişcare politică şi militară îţi asumi şi consecinţele ei.

Retragerea total absurdă a lui Joke Biden şi Kamela Horroris din Afganistan a distrus tot binele pe care voluntarii îl făcuseră în SUA. Şi care compensase mult răul făcut de unele corporaţii şi mai ales de Democraţii Americani.
Evident, planul Preşedintelui Donald Trump de a aduce la masă forţele diverse din Afganistan şi a realiza un echilibru politic şi în timpul, şi după retragerea trupelor străine… a fost călcat în picioare de Partidul Democrat şi cuplul Biden-Harris.

A urmat dezastrul.
Şi acum tot binele a fost aruncat la gunoi (de acelaşi Regim Biden-Harris).

Iar patrioţii afgani sunt într-o situaţie extrem de grea.

Pentru că Afganistanul este cucerit de alianţa islamo-comunistă. Cea pe care, de altfel, s-a bazat şi Ceauşescu, într-o vreme în care SUA nu era condusă doar de obsedaţi sexuali.

Mihai-Andrei Aldea

Joke Biden, Kamela Horroris şi Talibanii. Esenţe istorice (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Prima parte din Talibanii şi eliberarea Afganistanului

Despre istoria mai veche şi despre cultura Paştunilor (Afganilor)

majoritatea Afganilor – şi cei care dau linia vieţii afgane – sunt Paştunii

Afganistanul are rădăcini străvechi.

Inzii, Sciţii, Tracii, Armenii, Parţii, Perşii, Cuşanii, Grecii; Mezii, Sasanizii şi alţi membri ai unor neamuri celebre sau nu au avut aici prezenţă şi influenţă. Despre aceste vremuri se poate scrie mult. Esenţial însă pentru istoria Afganistanului este cucerirea de către musulmani. Cucerirea s-a făcut pas cu pas, din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea (cu excepţia Caşmirului). Şi a avut ca rost, bineînţeles, islamizarea Afganilor.

Trebuie observat aici faptul că Afganii au fost islamizaţi forţat. Islamul nu reprezintă de fapt cultura afgană adevărată, ci o cultură impusă prin violenţă. Este consemnat că de câte ori forţele musulmane se retrăgeau – fie învinse, fie pentru că aveau alte ţinte – Afganii reveneau la credinţele străbune. Dar nu toţi. Pas cu pas, ocupaţie cu ocupaţie, Afganii au cedat. Şi, în cea mai mare parte, au trecut la Islam.

Merită amintit că din cea mai veche antichitate cunoscută locuitorii Afganistanului au fost războinici. Paştunii, în primul rând, au avut această înclinaţie nesfârşită către lupte. Au fost războinici în felul Tracilor: dacă nu aveau duşmani în afară se băteau pe viaţă şi pe moarte între ei. Ca urmare, tentativele de extindere a stăpânirii unei dinastii sau alteia în Vest ori Est au fost multe. Şi uneori încununate de succes.

De pildă, Dinastria Guridă a pus stăpânire pe jumătate din Iranul de astăzi, pe cam jumătate din Uzbekistanul şi Tadjikistanul de astăzi, pe Kârgâstanul, Afganistanul, Pakistanul, Buthanul, Nepalul şi Bangladeshul de astăzi şi pe nordul Indiei actuale. Peste două milioane de kilometri pătraţi, de zece ori suprafaţa României de astăzi (unele surse dau o suprafaţă cu până la 50% mai mare). Teritorii în care Paştunii erau fie foarte puţini, fie lipseau.

Sistematic, Afganistanul a fost împărţit în felurite provincii, iar acestea între triburi – deşi unele triburi se regăseau în mai multe provincii. Spre exemplu, în anul 1600 părţi din Afganistan erau în Hanatul de Buhara, altele sub stăpânirea Safadiţilor (din Iran), altele sub Mughalii din India. În acea vreme Provincia Kandahar era socotită zonă tampon între ultimele două puteri.

Afganii luptau de partea acestor puteri, luptau împotriva lor, luptau unii cu alţii.

Uniuni de triburi se făceau şi se desfăceau, hani erau aleşi, urmaţi, trădaţi, ucişi.

Alt exemplu:

Primul conducător afgan propriu-zis poate fi socotit Hanul Mirwais Hotak din tribul Ghjili (Paştun). Organizând o revoltă împotriva guvernatorului persan el transformă în 1709 Kandaharul Mare (până atunci provincie persană) într-un stat independent. A refuzat titlul de rege, devenind „Prinţ de Kandahar şi General al trupelor naţionale”. În 1715 moare, se zice din cauze naturale, fiind înlocuit de fratele său Abdul Aziz Hotak (nimic suspect aici). După doar doi ani fiul lui Mirwais, pe numele său… Mahmud, pretinde că unchiul său vrea să predea Kandaharul către Persia. Şi îl ucide, bineînţeles. Apoi organizează o armată şi, în 1722, invadează Persia… al căre Şah devine! Practicând, bineînţeles, masacrarea civililor care prezentau importanţă pentru Persia.

Bineînţeles, în ciuda succesului temporar al Imperiului Hotak, Perşii se eliberează şi apoi se răzbună pe ceea ce socoteau a fi o provincie răzvrătită. Să nu uităm că Persia avea o foarte lungă istorie în această zonă!

Nadir Şah, cuceritorul Imperiului Hotak, va fi… da, asasinat. Imperiul Afşarid, condus de el, se… sparge în bucăţi. Iar. Lupte civile, din nou.

În Octombrie 1747 are loc adunarea Afganilor războinici1 în Kandahar. Ahmad Durrani din tribul Abdali (Paştun) este ales han. Dar la încoronare se proclamă Şah şi apoi „Rege, Perla Erei”. Tribul Abdali este rebotezat, după numele său, tribul Durrani. Le promite Paştunilor – şi altor Afgani – un mare imperiu. Şi, cel puţin pentru o vreme, îl realizează: ajunge să stăpânească nu doar Afganistanul de astăzi, ci şi Pakistanul de astăzi, alte părţi din India (inclusiv Amriţar şi Dheli), Khorasanul şi Kohistanul. Pierde cele mai multe dintre cuceriri şi moare de moarte naturală în 1772. Din varii motive, el este declarat primul conducător al Afganistanului, nu Mirwis Hotak. Aducerea la putere a tribului Abdali/Durrani are şi ea rolul său în această privinţă.

Fiul lui Ahmad Durrani, Timur, va prelua puterea şi va muta capitala de la Kandahar la Kabul. Timur este urmat de fiul său Zaman şi fraţii săi. Făcând exces de expulzări, arderi de ochi şi execuţii, determină ieşirea unor provincii (precum Kaşmirul) din Imperiul Durrani (zis şi Imperiul Afgan). Au loc lupte interne şi externe, atât în vremea lui Zaman cât şi după aceea.

Merită amintite repetatele invazii asupra Indiei, primii loviţi, cu multă răutate, fiind Sikhşii. Se ajunge până la distrugerea celui mai preţuit templu Sikh, cel din Amriţar. Mai mult, se toarnă peste el sânge de vacă, spre a fi spurcat. Baba Deep Singh, cel mai preţuit conducător religios al Sikhşilor este decapitat. Până la urmă, exasperaţi, Sikhşii organizează sub Ranjit Singh o contra-ofensivă încheiată cu preluarea – sau eliberarea – unei mari părţi răsăritene din Imperiul Durrani.

În aceeaşi perioadă are loc extinderea britanică în India şi cea rusească în Asia centrală. Iar această extinderea are loc diplomatic şi politic la sute şi mii de kilometri de hotarele administrative.

Trebuie spus înainte de toate că Paştunii, deşi cu origini comune celorlalţi indo-europeni, nu au avut până după 1950 relaţii semnificative cu Românii, Bulgarii, Albanezii, Sârbii, Italienii, Elveţienii, Polonezii, Slovacii, Spaniolii, Cehii, Belgienii etc. Relaţiile au fost în primul rând cu Rusia – urmată de Uniunea Sovietică – şi Marea Britanie. De la sfârşitul anilor ’70 (secolul XX) şi cu SUA. (Voi reveni în următorul material din serie)

În schimb Afganii au avut relaţii vechi şi chiar antice cu India şi Persia (în care unii i-au inclus), cu China şi Asia Centrală, cu Imperiul Otoman chiar. Şi, de la introducerea Islamului (prin forţă) cu Arabia.

Odată ce din Cultura Afgană Veche au mai rămas doar nevoia luptelor şi fărâme înghiţite de Islam, Islamul a devenit miezul spiritualităţii paştune.

Pashtunwali este sinteza acestei spiritualităţi.

După unii cele mai importante principii ale ei sunt trei: ospitalitate, adăpost, dreptate şi răzbunare. După alţii, cele mai importante principii ale Pashtunwali sunt: curaj, răzbunare, ospitalitate şi milă faţă de cel învins.

Mai sunt şi: Curaj (dacă nu este inclus în principiile cele mai importante este cel mai important dintre următoarele); Loialitate; Prietenie; Judecată (adică supunerea faţă de jirga, adunările bărbaţilor); Credinţă (absolută în Alah); Respect şi mândrie; Onorarea femeii (interzicerea, în teorie, a uciderii sau necinstirii femeii); Onoarea ocrotirii celor slabi; Bărbăţie; Patriotism.

Toate aceste principii sună frumos, atâta vreme cât sunt citite în cheie creştină sau „traduse” de corecţii politici. Totuşi înţelesul real, afgan, nu este acela din culturile de influenţă creştină ale Europei, Americii şi altor asemenea zone.

Curaj înseamnă, de fapt, sete de luptă, dorinţa de violenţă. Cel care nu o are nu este socotit curajos.

Răzbunarea este mai importantă decât toate celelalte. Pentru ea, Paştunul are voie să renunţe la cinste, la curaj, la ospitalitate, la mila faţă de cel învins etc.

Ospitalitatea este mult lăudată de Paştuni, însă popoarele conlocuitoare – din Afgan sau din afară – nu o consideră de încredere. Aceasta deoarece în multe triburi – sau ramuri ale triburilor – ospitalitatea este condiţionată masiv. Oaspetele are o serie de îndatoriri pe care dacă nu este localnic nu le ştie; iar încălcarea lor, oricât de nevinovată, se poate pedepsi chiar cu moartea. Mai mult, ospitalitatea poate fi condiţionată de şeful tribului, sau de hanul aflat deasupra acestuia. Astfel încât, deşi există unele cazuri de exemplară ospitalitate paştună, ele sunt pure excepţii.

Mila faţă de cel învins este mai mult un mit. Există aşa ceva… doar între prietenii sau camarazii care se antrenează ori se întrec. Ceea ce înseamnă, de fapt, că nu este vorba despre un duşman învins în luptă, ci despre un amic învins într-o întrecere paşnică.

Onorarea femeii este în fapt interzicerea uciderii, chinuirii sau violării femeii „pe nedrept”. Adică atunci când bărbatului sau bărbaţilor li se pare drept, pot aplica oricare dintre aceste metode în cultura Paştună. Ca exemplu, în Pakistan (18-20% Paştuni), concentraţia maximă de Afgani este provincia Khyber Pakhtunkhwa. Aici limba paştună este limbă provincială. Şi tot în această provincie paştună a Pakistanului violurile sunt des întâlnite. Ca să luăm numai anul 2016, onorarea femeii de către Paştunii din Khyber Pakhtunkhwa s-a manifestat prin 72 de violuri recunoscute legal. Dat fiind greutatea extremă a recunoaşterii violului în Pakistan cifra reală a acestor tragedii este incomparabil mai mare. Şi asemenea bestialităţi se repetă în provincia amintită an de an (în decembrie 2020 s-a înregistrat un viol în grup, însoţit de torturi groaznice. Cetăţeni indignaţi au ajutat Poliţia Pakistaneză la prinderea unora dintre vinovaţi… în vreme ce alţi cetăţeni îi ajutau să se ascundă.

În Afganistanul propriu-zis violurile nu erau pedepsite până la venirea invadatorilor Americani. Se aplica Sharia, care cere cel puţin patru martori credincioşi pentru a accepta că o femeie a fost violată. Dacă femeia violată nu se sinucidea în cel mai bun caz îşi petrecea viaţa în ruşine. De multe ori era omorâtă de propria familie „pentru spălarea onoarei” (aşa numitele „crime de onoare”, iertate de Sharia). După venirea Americanilor lucrurile au început să se îmbunătăţească, încet, dar constant, pentru femeile afgane. De exemplu, Preşedintele Hamid Karzai a graţiat o femeie de nouăsprezece ani care fusese aruncată în puşcărie pentru adulter: fusese violată de o rudă. Da, se ştia că a fost violată, dar a fost aruncată în închisoare. Aici, în puşcărie, a născut copilul rezultat din viol. Şi, da, a fost graţiată, dar şi silită să se căsătorească cu violatorul. Cu care trebuie să facă sex, conform Sharia, cel puţin o dată la patru zile (exceptând cazul când este bolnavă).

Tot sub presiunea Americanilor a început recunoaşterea de către autorităţi a crimelor de onoare şi a violurilor. Cu greu. În 2012, de exemplu, se recunoşteau în Afganistan 240 de crime „de onoare” şi 160 de violuri. Ceea ce înseamnă cel puţin 400 de violuri şi cel puţin tot atâtea crime „de onoare”, de fapt. Cam asta este onorarea femeii, după Pashtunwali, la Paştunii de azi.

Ar mai fi de adăugat o imagine actuală: în clipa de faţă, onorarea femeii se manifestă în Afganistan prin violuri, bătăi şi crime. Martorii spun că „eroicii eliberatori Afgani” [ca să citez propaganda comunistă] răpesc fete tinere – de la vârsta de 12 ani în sus – spre a deveni „soţiile” Talibanilor. Şi, de asemenea, omoară cu pietre pe femeile care nu le arată „destul respect”, adică supunere totală. Imaginile care urmează, un colaj făcut după Los Angeles Time, prezintă onoarea Talibanilor, Ocrotirea celor slabi şi alte principii Pashtunwali, aşa cum au fost ele aplicate celor care mergeau la aeroport. Cărora, de altfel, Talibanii le-au promis liberă trecere (cam atât despre cinstea şi dreptatea lor). Să înţelegem bestialitatea talibană dintr-un act cutremurător: mamele afgane îşi aruncă pruncii peste sârma ghimpată a aeroportului – măcar ei să scape de „onoarea” Talibanilor.

Colaj modest, realizat de mine – scuze pentru neîndemânare, nu sunt grafician. Imaginile sunt reale şi spun totul: Afganii normali, buni dacă vreţi, sunt zdrobiţi de Talibani sau scapă cu fuga.

Aceasta este imaginea reală a Pashtunwali, atât de lăudată de propagandiştii care sunt în spatele situaţiei din Afganistan. Şi de naivii care îi cred. Aceasta este Noua Cultură Paştună.

Cum se poate ajunge la aşa ceva?

Răspsunsul este simplu: Islam.

Să dau un exemplu ce mi se pare esenţial: Qais Abdur Rashid.

Cine este Qais Abdur Rashid? Nu este! E doar un personaj imaginar. Dar în care Afganii cred cu multă tărie, deoarece de secole Islamul le spune că ei se trag din Qais Abdur Rashid.

Este dovedit absolut clar că nu a existat. Este dovedit absolut clar că pretinsul strănepot al Regelui Saul – din care cică s-ar trage imaginarul Qais – nu a existat. Este dovedit absolut clar că genetic Paştunii şi Evreii sunt grupe diferite, că nu există o moştenire iudaică genetică a Afganilor (nu că nu ar fi fost Evrei în zonă, dar Afganii nu s-au amestecat cu ei). Paştunii ţin de grupul genetic Valea Indusului, nu de cel semitic din care fac parte Evreii. Este dovedit că limba paştună nu se înrudeşte cu ebraica. Paştuna este o limbă indo-europeană iraniană, ebraica este o limbă semitică din grupa limbilor afro-asiatice. Etc., etc.

Deci, cu toate că acest personaj nici nu avea cum să existe, iar ştiinţific formarea Afganilor din Evrei este o absurditate perfectă… Paştunii cred în ea! Pentru că le-o spun liderii musulmani! De aceea şi curajul a devenit dorinţa de a tortura şi ucide, onorarea femeii înseamnă doar declaraţii bune faţă de femeile care se supun absolut etc.

Voi aminti faptul că există Paştuni care nu merg pe această linie. Care încă ştiu că răutatea nu este curaj, că ospitalitatea are puţine condiţii (respectul reciproc) şi nu poate cere mii de forme sterpe, care ştiu că fetele lor merită cinstite real, nu tratate mizerabil. Sunt minoritari şi sunt priviţi de adepţii Talibanismului drept trădători.

Concluzii la aceste esenţe istorice

Am prezentat aceste pagini de istorie deoarece ne ajută să tragem concluzii foarte importante.

Afganistanul de astăzi a fost încă din anul 1000 î.Chr. un teritoriu de migraţii şi războaie permanente. Cei care s-au alcătuit aici ca băştinaşi au avut o cultură puternic războinică, practicând atât dese războaie interne cât şi invazii externe la orice prilej. Paştunii nu au fost niciodată o populaţie paşnică (asta este o insultă pentru ei). Paştunii au încercat să cucerească oricât de mult şi pe oricine. Imaginea Paştunilor patrioţi care îşi apără colţul lor de pământ este o minciună propagandistică. Paştunii au fost totdeauna un element important în răspândirea Islamului cu forţa.

Da, aşa cum am spus, Islamul a fost impus prin forţă Afganilor, după un război religios de cam şase sute de ani. Nu este adoptat voit de Afgani. Dar acum îl ţin cu fanatism. Asta şi pentru că Islamul local a accentuat înclinaţiile violente locale: la început prin războiul neîncetat între adepţii Islamului şi Afganii tradiţionalişti, apoi prin războiul între Afganii islamişti şi Sikhşi, Hinduşi, Musulmani de alte orientări. Luptele pentru putere au fost continue, folosindu-se atât forţele străine cât şi locale. Convingerea veche a Afganilor – poate scitică sau tracică – a nemuririi celor care cad în luptă a fost păstrată şi în Islam. Ca urmare, lupta a devenit o necesitate pentru cei mai mulţi dintre Paştuni. Pretexte se găseau. Gândirea formată este atât de desprinsă de realitate în zona spirituală încât o serie de cuvinte esenţiale – precum ospitalitate, milă, cinste etc. – şi-au pierdut sensul, devenind profund deviate.

Această dorinţă de război a Paştunilor, această convingere că trebuie să moară în luptă, a fost confundată de mulţi cu felurite idealuri nobile. Acestea din urmă pot fi folosite ca pretext de către Afgani; sunt doar pretexte. Afganii care nu le au sunt la fel de hotărâţi să lupte, să ucidă şi să moară în luptă ca şi cei care pretind a se conduce după idealuri nobile. Mai mult, idealurile nobile sunt călcate în picioare cum nu mai sunt convenabile. Patriotismul, de exemplu, nu a împiedicat niciodată pe Paştuni să intre în slujba unor puteri străine şi/sau să le folosească împotriva compatrioţilor. Răzbunarea – adeseori şi ea doar un pretext pentru violenţă – este mult mai importantă decât orice altceva.

Winston Churchill conchidea – şi Paştunii l-au aprobat – că

Triburile Paştune sunt totdeauna angajate în războaie personale sau publice. Fiecare bărbat este un războinic, un politician şi un teolog [islamist n.n.]… Fiecare familie îşi cultivă propria vendetă; fiecare trib, ranchiuna sa… Nimic nu este uitat vreodată şi foarte puţine datorii rămân neplătite.

Aceast este adevărata Pashtunwali. Aceasta este Nouă Cultură Afgană (Islamică) a Afganilor, cea cu care interacţionează cu lumea.

Iar cei sătui de luptele fratricide nesfârşite, de înrobirea femeilor (surori, fiice, mame), de închistarea paştunualiului sunt victimele celor care ţin o tradiţie care, de fapt, nici nu este afgană: se regăseşte, cu mici nuanţe, la toate popoarele musulmane.

Va urma…

Mihai-Andrei Aldea

Conducători Talibani ajunşi la conducerea Afganistanului
Au declarat că vor acorda femeilor toate drepturile şi educaţia… prevăzute de Şaria (Sharia)
Pentru cei care nu ştiu, drepturile femeii în Şaria sunt să fie căsătorită de tatăl său, să se supună bărbatului, să îi facă mulţi copii, să îi crească în credinţa islamică şi, dacă tatăl sau bărbatul său vor, să fie educată în Islam. A, da, bărbatul musulman este dator să îi asigure casă, masă şi haine; calitatea este la latitudinea lui.
Au declarat şi că vor asigura culoar de trecere către aeroport pentru cei care vor să plece din Afganistan. Pretinzând că sunt foarte puţini care vor asta.
Ca urmare, îi bat, îi biciuiesc şi îi oamoară cu pietre pe cei care vor să plece, ca să dovedească faptul că vor să rămână în Afganistan.
Declarat deja Emiratele Islamice ale Afganistanului
„Eliberatorii” Afganistanului l-au transformat într-o provincie a Imperiului Islamic
De acum bogăţiile sale nu vor mai fi exploatate de invadatorii din SUA, ci de şeicii arabi, de China şi alte puteri străine care au finanţat pe Talibani

1Loya jirga : Adunare obştească, adunare a tuturor căpeteniilor războinice, a eroilor şi veteranilor şi, sub ei, a celorlalţi războinici Afgani pentru a hotărî o nouă căpetenie, schimbarea unor legi, deschiderea sau închiderea unui război.

Sfântul Andrei, un atac terorist şi Războiul vieţii

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Astăzi este 30 Noiembrie 2019, ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Apostol al Românilor. Zi care, alături de 1 Decembrie, marchează o sărbătoare esenţială a Naţiunii Române. Şi, bineînţeles, a României.

Aş fi vrut ca această zi să fie pecetluită doar de bucurie şi înţelegere.
Însă în urmă cu mai puţin de un secol (de pildă în 1939, în 1940, în 1941, în 1942 etc., etc.) această zi era trăită în mijlocul unor încercări teribile. Război, ocupaţie, politicianism corupt, nesiguranţă (în multe feluri).
Şi totuşi bunicii şi străbunicii noştri au ştiut să facă faţă acelor încercări!
Au ştiut să se bucure de zilele de sărbătoare în ciuda răutăţii vremii.
Şi, în acelaşi timp, erau gata de luptă. (Cei mai mulţi dintre ei, nu vorbesc despre trădători.)
Mai ştim să facem la fel?

Suntem în mijlocului unui altfel de război.
Ieri, 29 Noiembrie 2019, a avut loc un nou atac terorist la Londra.
Un Mahomedan a atacat oamenii întâlniţi pe Podul Londrei.
Cinci oameni au fost înjunghiaţi, doi murind în urma rănilor.
Alţi oameni aflaţi acolo au sărit în luptă. Deşi dezarmaţi, au izbutit să-l facă pe teroristul mahomedan să se retragă.
Atunci când poliţia a sosit, a izbutit să-l împuşte pe terorist înainte ca acesta să declanşeze vesta cu explozibil pe care o purta.

Podul Londrei 01.pngPodul Londrei prezentat de Google cu semnul violenţelor de ieri

Suntem în mijlocul unui război.
Un război în care mulţi, foarte mulţi, dintre cei care pretind că religia lor este „religia păcii” sprijină terorismul.
Dacă un catolic sau un protestant săvârşesc asemenea gesturi, congregaţiile sau bisericile de care aparţin se grăbesc să mustre gestul, să se lepede de el, să sublinieze răutatea lui, străinătatea faţă de religia lor.
Dacă un mahomedan (musulman) săvârşeşte asemenea gesturi, reacţiile muftiilor, imamilor şi celorlalţi reprezentanţi ai cultului sunt aprobatoare; uneori public, alteori în inima comunităţii. Condamnarea propriu-zisă este extrem de rară, dacă nu lipseşte cu desăvârşire.
După care – conform legilor războiului de propagandă – vin să spună „nu ne judecaţi pe toţi după excepţii”.
Deşi acele „excepţii” se bucură de sprijinul majorităţii musulmanilor.
Deşi acele „excepţii” sunt sprijinite de marile state mahomedane (de la Algeria la Pakistan sau Indonezia).

Atacul de la Podul Londrei arată iarăşi cât de falimentară este politica imigraţionistă vest-europeană. Dar nimeni nu are curajul să spună lucrurilor pe nume!
Hărţile violului în Europa coincid cu hărţile deschiderii faţă de imigranţi musulmani. Cu cât sunt mai mulţi musulmani într-o ţară, cu atât creşte rata violurilor.
Până când ţara devine mahomedană. În acea clipă, rata violurilor raportate scade spre zero. Pentru că orice femeie care nu a fost violată de faţă cu cel puţin doi martori (preferabil trei) este din start văzută ca adulertină şi riscă pedeapsa cu moartea. Nu se practică analizele necesare spre a se constata violul, nu se caută administrarea altor probe. Religia musulmană prevede că femeia care spune că a fost violată trebuie să aducă martori. Şi nimeni în lumea islamică nu dă mărturie în favoarea unei femei violate. În cel mai bun caz o ajută pe ascuns, riscând foarte multe.
Creşterea fantastică a violenţelor şi violurilor proprţional cu imigraţia musulmană este trecută sistematic sub tăcere.
Faptul că ţări precum Franţa, Suedia şi Germania, fruntaşe la imigraţie, au un nivel fruntaş de violenţă – şi mai ales violenţă la adresa femeilor – este ascuns.
Tipic pentru un război de propagandă.

În atacul de la Podul Londrei esenţială a fost capacitatea de luptă şi autoapărare a oamenilor de pe stradă. Aceasta a făcut diferenţa între viaţă şi moarte!
Atunci când am arătat că învăţarea autoapărării, practicarea artelor marţiale (inclusiv tir, airsoft etc.) este esenţială am avut parte de nenumărate atacuri. Adesea abjecte şi violente… „în numele păcii” (exact după ideologiile sovietică şi musulmană!).
Una din cele mai aberante afirmaţii a fost că
„pregătirea de luptă şi practicarea artelor marţiale se justifică doar în caz de război„.
Că dacă începe războiul îţi mai dă duşmanul timp să te pregăteşti abia atunci!

„Ştiţi, domnilor duşmani, eu nu m-am pregătit de luptă, că sunt paşnic. Adică, de fapt, mi-a fost lene. Şi mi-a fost frică. Şi am preferat să toc banii la mall, la filme, jocuri şi fumuri, decât să mă chinuiesc într-un poligon de tir, într-o sală de antrenamente… Lăsaţi-mă şi pe mine, dacă tot atacaţi, măcar un an, doi, să mă pregătesc de luptă! Bine?„

Nebunia unei asemenea poziţii ar trebui să fie limpede pentru orice om normal.
Şi totuşi nu este aşa!
Nu avem atâţia Români în poligoane, săli de antrenament, cursuri de autoapărare, cât să zicem că măcar 10% din populaţie este pe calea cea bună!
Dimpotrivă, sunt locuri în care imigranţii (cu totul întâmplător majoritar musulmani) sunt mult mai mulţi la asemenea activităţi decât Românii.

„Ne apără Poliţia, Poliţia Locală, Jandarmeria!„

Visaţi frumos! Dar trăim în realitate, nu în vise!
Uitaţi-vă la Caracal, la şirul de fete răpite, violate, ucise. Ce instituţii publice le-au apărat? Chiar şi când o eroină ca Alexandra a reuşit să ia legătura cu autorităţile acestea au luat-o la mişto şi au condamnat-o astfel la torturi şi moarte. (Dacă nu cumva au comunicat cu răpitorul, ajutându-l direct, nu doar prin neglijenţă şi incompetenţă – care, iată, se dovedesc a fi, în asemenea funcţii, sinonime cu trădarea.)

Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume înseamnă Bărbat sau Bărbătos (deci şi ca adjectiv, nu doar ca substantiv), a fost un adevărat erou.
El a îndrăznit cel dintâi să vestească Evanghelia la Sciţii extremişti, care nu o dată au ucis pe cei care încercau să le aducă altă religie.
Din Crimeea în Sciţia Mare, apoi în Sciţia Mică, el a vestit Evanghelia Sciţilor şi Geţilor de care, în aceeaşi epocă, se înspăimânta Ovidiu (exilat la Tomis, Constanţa de astăzi).
Ucis în chinuri în Patras, el a dovedit până în ultima clipă un curaj desăvârşit.

Cât de vrednici suntem de un asemenea Părinte?
Cât de vrednici suntem de eroii luptători ai lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul?
Cât de vrednici suntem de eroii de la Plevna, Griviţa, Vidin, sau Valea Jiului, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Turtucaia, Muntele Cocoşilă etc.?
Cât de vrednici suntem de eroii eliberatori ai Basarabiei, de cei de la Odesa, din Munţii Crimeii, din Kuban şi Caucaz, de la Cotul Donului?
Cât de vrednici suntem de Rezistenţa Anticomunistă, declanşată de eroii din Bucovina, de Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea, Gogu Puiu, Grupul Carpatin Făgărăşan, Generalul Aldea, Gavrilă Mihali Ştrifundă şi cei asemenea lor?
Vorbesc despre oameni care au luptat chiar şi când nu aveau nicio şansă, când ştiau că pierd, chiar şi după cei pierduseră…

Urmaşii Sfântului Andrei sunt cei care merg pe calea acestuia şi a ucenicilor lui.
Cei care ştiu să ducă Războiul Vieţii aşa cum se cuvine: cu tărie, cu bucurie, cu dăruire, cu trezvie, cu dragoste.
Pentru că acest război se poartă – de către cei buni – tocmai pentru a apăra cele bune: libertatea, dreptatea, frumuseţea, iubirea, adevărul.

Spunea Alexandru Dumas că primul reflex al omului care devine liber este să caute o armă cu care să-şi apere libertatea.
În Imperiul Roman însemnul primit de un fost sclav la ceremonia de eliberare era o spadă (scurtă), pentru că fiind liber avea dreptul la armă şi la a-şi apăra libertatea; şi familia; şi Ţara.
Cel care lasă în seama altora această misiune deja este sclav.
Să înţelegem: libertatea există doar la cei care sunt gata să trăiască şi să moară pentru ea.
Cei care nu vor să lupte neîncetat pentru libertate deja au pierdut-o.

Desigur, această luptă se poate da în multe feluri.
Nu e nevoie să fim toţi în trupele permanente – deşi nu ar strica să fim rezervişti.
Dar toţi putem învăţa cât ne îngăduie mintea şi fizicul despre autoapărare, despre supravieţuire, despre calamităţi, despre război.
Toţi putem încerca să învăţăm Istoria adevărată ca să ne ferim de propaganda distructivă.
Toţi putem încerca să luptăm să avem discernământ (în loc să ne credem automat infailibili); să învăţăm lucrarea creştină prin care ne ridicăm spiritual, căpătând o voinţă mai puternică, o conştiinţă mai trează, un discernământ mai mare, o înţelepciune mai profundă. Toate, arme fundamentale în Războiul Vieţii.

Să ne ajute Sfântul Apostol Andrei să înţelegem… şi mai ales să facem ceea ce trebuie!
La mulţi ani cu folos întru Înveşnicire!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

sf-andrei-1-800

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă