21 de rubini. Critica criticilor (I)

În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film.
Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.

O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.

Voi pleca de la câteva lămuriri:

1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.

2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.

3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)

4. Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).

De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, încep cele câteva critici ale criticilor.

I. Critică la critica unui preot sibian

Am amintit mai sus despre această critică.
Autorul începe cu o radicală catalogare „din punct de vedere cinematografic”: „filmul este sub-mediocru”.
Pentru mine, sentințele date înainte de proces cad sub suspiciunea îndreptățită de vinovăție de subiectivism. Și, da, înțeleg faptul că se poate întâmpla ca așezat la masa de scris omul să înceapă cu concluziile. Dar este necesar pentru cinstea autorului și absolut obligatoriu pentru creștinătatea lui să lase concluziile la urmă. Și dacă a început cu ele, să le dea la o parte și să înceapă „de la zero”.
Desigur, se poate întâmpla să fie bune concluziile. Dar binele nu este bine dacă nu este bine făcut. Obișnuința cu punerea concluziilor înainte de procesul de cercetare, înainte de analiza obiectivă, garantează subiectivismul.

În acest caz, autorul continuă cu părerea lui despre „compoziție, lumini, unghiuri ori plan secund”. Părere, ați ghicit, proastă.

Pentru procesul autorului criticii de (ne)gândire și (ne)cercetare, precum și de expunere, o frază din primul paragraf propriu-zis mi se pare paradigmatică:

„Detaliile artistice sunt cvasi-absente, filmarea lacului și sugestia posibilei înecări a seminaristului, sugerată limpede doar la final, nu salvează nimic din impresia artistică, deși la începutul filmului pare a fi o enigmă ce se dorește a fi dezlegată.”

M-a zgâriat pe creier această frază, cu a ei „sugestie sugerată limpede” (sic!) și cu lipsa de legătură între început și continuare. Prezența sau lipsa detaliilor artistice este de discutat, dar această frază nu discută, ci proclamă. Folosind o părere personală despre cum i se pare că ar fi trebuit să se desfășoare filmul drept argument unic și cu putere absolută.

Am nădăjduit ca primele subiectivisme – repet, mereu expuse drept adevăruri imuabile – să nu fie caracteristice pentru restul textului. Mai ales că după șirul de „pecetluiri” negative urmează părerea că

„Aceste lucruri pot sugera că regizorul este preocupat doar de conținut, să coborâm așadar spre conținut.”

Și m-am gândit: viziunea artistică este personală; de gustibus et coloribus.., cum ziceau străbunii. Hai să vedem însă analiza conținutului!

Și iată prima frază a „analizei conținutului”:

„Filmul șochează încă de la început cu prezentarea frustă a unor idiosincrazii morale ale regizorului: corupția de la toate nivelurile societății, din toate compartimentele ei, cu accent pe presupuse acte de corupție din administrația bisericească, nimic neobișnuit până aici.”

Am citit de două ori fraza.
Pentru că filmul, după cum se poate vedea aici, începe cu un citat din Sfântul Apostol Pavel: În parte cunoaștem și în parte proorocim (I Corinteni 13.9).

Iar vizual, începe cu un mers prin pădure al cuiva ce pare legat la ochi. După care urmează o ceremonie publică, în care cei prezenți sunt purtătorii odioaselor măști din Plandemie, și la care se țin unele cuvântări „de bune intenții”; intersectată cu mersul chior prin pădure.
Acesta este începutul. Acestea sunt primele șase minute. Ceea ce, în cinematografie, înseamnă enorm.
De fapt, trec peste 12 minute din film fără să se prezinte ceea ce pretinde autorul criticii!
Timp de 12 minute și mai bine, nu se prezintă niciun act de corupție, la niciun nivel.
Ceea ce face din fraza autorului o minciună sfruntată.
Și, iată, am prezentat întâi faptele, apoi concluzia, așa cum este firesc.

Reiau: începutul filmului nu șochează prin prezentarea corupției, așa cum minte fraza pe care am citat-o. Acesta este un fapt, nu o părere subiectivă, nu o impresie, nu o chestiune de gust!

Îndată după fraza mincinoasă, autorul continuă întregul paragraf cu o serie de fraze legate de ceea ce el pretinde a fi „recunoașterea” în procuroarea din film a procuroarei Laura Codruța Kovesi. Pe post de argumente se aduc următoarele:
– „are și ea trei nume”
– „face sport”
– „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit. Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.”

Poate pentru că am și eu „trei nume”, pentru că am avut mai multe colege și colegi cu „trei nume”, văd cel puțin forțată folosirea acestui fapt ca argument. La fel și „a face sport”, care în cazul procuroarei din film înseamnă că… aleargă de dimineață, uneori. De aici și până la sportul de performanță făcut de L.C. Kovesi distanța este prea mare ca să fie trecută atât de ușor – dacă vrem să fim corecți.

Mai greu îmi este să discut cu liniște ultimul așa-zis argument.

Încă din copilărie am urât pe cei care se legau de ceea ce ei socoteau lipsuri fizice ale altora. Devenit creștin am înțeles că această practică este satanică: este o încercare diabolică de compensare a propriilor complexe prin insultarea altuia. Este o formă de violare psihologică a persoanei agresate. Și dacă nu i-am mai urât pe cei care o practică, ci i-am compătimit, scârba față de gest mi-a crescut însă.

Dacă autorul ar fi spus doar „Asemănarea fizică este trasă la indigo, iar imaginea spirituală se vrea a fi la fel.”, am fi avut de-a face cu o părere discutabilă – factual greșită, dar de înțeles. Însă textul „este la fel de lipsită de forme feminine aidoma personajului mai sus amintit” nu are nicio valoare argumentativă. Mai mult, se pot indica scene din film care dovedesc falsitatea absolută a pretenției lipsei de forme feminine. Fiind o afirmație atât neadevărată în sine, cât și lipsită de valoare de argument, înseamnă că este doar un atac abject la feminitatea actriței. Din partea unui preot! Dumnezeu să îl lumineze și să îl ierte!

Dar să trecem peste această mizerie și să revenim la „argumentele” criticului!

Zice d-sa, că „asemănarea fizică este trasă la indigo”.
Oare?
Corina Moise are în jur de un metru șaizeci, poate și mai puțin. Deși înălțimea d-sale nu este publică, se poate vedea prin comparație cu actorii cu care a jucat. Laura Codruța Kovesi are un metru optzeci. Pretenția asemănării fizice „la indigo” devine cel puțin absurdă. Dar probabil chipul cu influențe grecești al Corinei Moise și chipul cu trăsături ardelenești al Codruței Kovesi, pentru mine clar două tipuri diferite, să i se pară autorului criticii „la indigo”. Nu știu cum, dar ar fi singura explicație care să nu sugereze o adâncă desprindere de realitate.

În paragraful dedicat pasional procuroarei Laura Codruța Kovesi, pe care o vede până și fizic în personajul interpretat de Corina Moise, autorul ajunge însă mult mai departe decât am văzut mai sus.

În film procuroarea Nina Lucreția Ciofu prezintă un adevărat șir de slăbiciuni: de la cea față de iubitul franco-rus până la fumat, de la pasivitatea și chiar tentația acceptării în fața avansurilor unei lesbiene cu putere până la încercarea de a-l convinge pe un martor să renunțe la mărturie, ca să poată închide dosarul. Și poate cele mai importante sunt coșmarurile, dorința de a face dreptate judiciară pentru a se împăca pe sine – fiind marcată de tragedia familiei sale. Pentru această chemare ajunge să se scufunde într-o lume care nu era a ei, zugrăvită mai întâi de clubul în care dansează… exagerat, în care prietenele se dedau la lesbianism iar alții la consum de droguri. Procuroarea merge pe o linie foarte subțire între bine și rău, pentru că imboldul de a face bine există, dar motivația este greșită și călăuzirea de Sus lipsește.

Față de complexitatea acestui personaj cu lumini și umbre, autorul criticii amintite pretinde însă, fără niciun argument, că procuroarea din film „nu are nicio slăbiciune”. Mai pe larg și mai emoțional decât arătăm, concluziv, aici. Și total străin realității.

Dar ceea ce urmează este și mai și: autorul criticii pretinde că procuroarea

„La final este comparată chiar cu Fecioara Maria… Paralelismul sugerat este absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios, mai ales din partea unui regizor preot. […] Tot în final, tatăl seminaristului și al surorii acestuia, incoruptibila procuroare, este asemănat cu Hristos, când rostește ritos, cu mințile pierdute, într-un ospiciu, ”mi-e sete”. Sugestia este cel puțin oribilă.”

Dar care sunt argumentele părintelui C.S. pentru aceste afirmații?

Că procuroarea, după ce și-a pierdut copilul în urma arestării abuzive, „merge la biserică unde se cântă priceasna sărbătorii Întâmpinării Domnului: ”maică și fecioară”, iar ea se închină foarte evlavios în fața icoanei”.
Deci, după autorul criticii, PREOT, repetăm, o femeie care și-a pierdut sarcina și merge și se închină foarte evlavios la icoana Maicii Domnului prin asta „se compară cu Fecioara Maria” și „sugerează” un paralelism „absolut dizgrațios, scandalos, complet inadecvat, ireverențios”.
De asemenea, după autorul criticii, PREOT, oricine spune „mi-e sete” săvârșește blasfemia de a se asemăna cu Christos.

Voi trece mai repede peste faptul că suntem chemați la asemănarea cu Dumnezeu. Pentru că nu această chemare o are în vedere preotul critic. D-sa pretinde existența unei asemănări blasfemiatoare. Doar că pentru asta nu prezintă absolut niciun argument rațional.
Să pretinzi că cineva care se închină la o icoană vrea să ia locul celui din icoană trece mult de hotarele unei gândiri logice, oricât de personale. Și, exprimată această pretenție, devine un act grav, pentru că denotă o înfricoșătoare confuzie între închipuirile proprii și realitate.

Absurditatea acestor rânduri este atât de evidentă, răutatea speculației complet gratuite este atât de mare, încât mi-a fost rușine de rușinea autorului. Pentru orice om rațional, „paralelismul” văzut de critic există doar în închipuirea acestuia; și este greu să nu te întrebi de unde vine o închipuire atât de bolnavă. Dar mă străduiesc să nu îmi pun această întrebare. Și îndemn și pe cititor să nu și-o pună, ci să se roage, cum mă rog și eu, să fim păziți de asemenea închipuiri, dar mai ales de căderea de a le confunda cu realitatea.

Continuarea criticii se face pe aceeași linie: totul este rău, totul este prost, iar dacă nu se poate dovedi asta cu filmul se aduc interpretări fantasmagorice.
De pildă, autorul pretinde că filmul ar face „trimiteri personale către Î.P.S. Antonie al Ardealului”. Sub „motivul” că îi apare chipul pe peretele seminarului… „alături de Eminescu, Creangă și alte 5-6 personalități pe care nu le-am reținut”. Absurditatea argumentației este evidentă, așa cum evidentă este și lipsa de corectitudine a criticii: dacă nu ai reținut ce personalități apar, este extrem de riscant și neprincipial să tragi concluzii în privința rostului apariției personalităților. În privința lipsei de corectitudine a criticii amintim că autorul declarase că lipsesc detaliile artistice, că „planul secund nu este semnificant”, desigur „cu câteva mici excepții”. Doar că aici ar fi o excepție mare, nu mică, de vreme ce ajunge să dea nume episcopul securist și criminal. Totuși „argumentația” preotului critic suferă de o mare lipsă: pe perete apar mai multe chipuri de clerici. Este aici exact cursa pripelii sau superificialității: dacă nu îți aduci aminte de personalitățile de pe perete, nu tragi concluzii despre semnificația apariției lor. Ca urmare, cel care a trimis de la personajul de film la Mitropolitul Antonie este doar părintele C.S., iar nu filmul!

Din această lipsă de seriozitate a abordării iese și fraza

„Atacul este complet gratuit, dovedind că regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.”

Doar că atacul îi aparține exclusiv preotului critic, interpretării sale nefondate și pripelii de a da nume.

Iar partea cu „regizorul nu stăpânește deloc simțul timpului istoric în contrabalans cu cel eclesial, lucru neobișnuit pentru un preot regizor cu o oarecare cultură.” amintește izbitor de discursul din film al personajului numit Părintele Porumbacu, dat pe post de răspuns într-o emisiune tv: total pe lângă subiect, dar învăluit în vorbe late.
O altă asemănare izbitoare între critica aceasta și film apare ceva mai devreme în critică, atunci când părintele C.S. pretinde că „se țin lanț atacurile la ierarhia bisericească”. În film, Părintele Alexie, fost deținut politic, a fost înlăturat de la biserica pe care a ridicat-o de Părintele Desagă. Căruia nu-i dă voie nici să mai vină să slujească în biserica pe care a ridicat-o. Atenționat de oameni că ceea ce face este urât, Preotul Desagă îl atacă pe Părintele Alexie. Iar când acesta spune că nu le-a zis oamenilor nimic, dar „văd ei și singuri”, Părintele Desagă sare: „Adică Preasfințitul nu e drept, bă!?!” și, întorcându-se către protopop „Preacucernice Părinte! Dacă nu faceți Sfinția Voastră raport la episcopie, atunci fac eu! Așa nu se mai poate! Smintim oamenii!”.

De fapt aceste două pretexte sunt unele dintre uneltele preferate ale Administrației Bisericești pentru punere a pumnului în gură. Orice observație a greșelilor administrative – și nu numai – este declarat „atac la ierarhie”. Și orice îndemn public la îndreptare este declarat „smintirea oamenilor”.

Ceea ce uită – sau vor să uite – cei din administrație, ca și autorul criticii pe care o analizăm, este că oamenii văd relele din Administrația Bisericii. Și chiar dacă sunt puse pe seama Bisericii la general și impersonal, cumva scoțându-i pe vinovați de sub directa răspundere, rod în credința oamenilor. Aceste răutăți rod, nu criticile, nu atacurile sectelor sau clasei politice! Pentru că atunci când clericii sunt cu adevărat credincioși, Biserica trece prin orice prigoane și încercări cu fruntea sus. Având ca vie parte a sa toți credincioșii adevărați. De propaganda mincinoasă ori de critici se smintesc doar cei deja smintiți – adică, de fapt, doar își confirmă sminteala. Cei care Îl caută pe Domnul nu se smintesc, ci se bucură de critici, căci îi ajută să se îndrepte. Și se bucură și de acuzațiile nedrepte, căci îi fac părtași suferințelor Domnului. Ca urmare, oamenii se smintesc de relele pe care le văd la Administrația Bisericească și exponenții ei – adică la aceia care sunt mai mult negustori decât clerici.

Și aceste realități au fost surprinse de 21 de rubini, dar unii nu vor să le înțeleagă. Cel puțin deocamdată.

Pe această linie greșită se află și critica amintită, care continuă cu răstălmăciri până la capăt.

De pildă, autorul criticii repetă că „singura luptătoare pentru cinste și corectitudine” ar rămâne „procuroarea noastră cu trei nume”. Pe când filmul arată cu totul altceva. Procuroarea era derutată de tot ce se întâmpla în jur, șovăind între a se adapta lumii mizere a „gloriei sociale” sau a miza pe corectitudine. Alegerea însă nu îi va aparține, căci este arestată înainte de a mai putea închide dosarul fierbinte sau a-l instrumenta. Scena amintește și de faptul că în război cea mai mare greșeală este șovăiala, dar și că se plătesc totdeauna compromisurile. Ce-i drept, șovăirea în a urma răul echivalează în această societate cu a-i fi dușman; și procuroarea trece printr-o abuzivă pedeapsă, care însă o eliberează. Oricum, cu totul, este altceva, deplin altceva, decât pretinde critica părintelui C.S.

Un punct de coborâre la un nivel apropiat de cel al fantasmagoricei egalități între procuroare și Maica Domnului este neașteptata laudă adusă primarului (Burducea). Pe care, cu totul străin realității filmului, criticul îl vede drept un „personaj cu adevărat tragic”, o victimă care „cedează insistențelor tatălui” etc.

Doar că „biata victimă” de primar s-a împotrivit tatălui pentru că avea nevoie acum de daruri și bani, nu la Crăciun, când i le promitea tatăl; dar când acesta promite bani pe lângă porcul de Crăciun, devine mare susținător al ideii (a se vedea min. 00:17:00 – 00:21:38 în versiunea de pe canalul Părintelui Ciprian Mega). Ca urmare, nici vorbă de cedare în fața „insistențelor tatălui”, e vorba doar de negocierea prețului potrivit. Este un fapt absolut clar, viziunea criticii pe care o comentăm fiind și aici o distorsionare gravă a realității.

La fel cum o distorsionare a realității este și interpretarea ultimei scene în care apare primarul.

Autorul criticii pretinde că procuroarea l-ar trata „cu scârbă și dispreț superior”, deși de fapt aceasta are doar tonul oficial tipic și necesar (o paranteză cu felul în care se poartă chiar cu ea, după arestare, o fostă colegă, e mai mult decât lămuritoare).
Și mai ales pretinde părintele C.S. că primarul ar fi „spășit, pocăit, înțelepțit, meditativ, acceptând senin și smerit disprețul cu care îl tratează de sus procuroarea…”. Un șir de epitete care ține locul realității. Așa cum pretenția că primarul ar fi o victimă este tot o minciună pusă în locul realității, după cum ne arată clar filmul: Burducea a fost nouăsprezece ani primar, adică aproape cinci mandate, din ultimul mutându-se la Consiliul Județean, ca orice victimă care se respectă. Apoi ajunge, sărmana victimă, senator, secretar de stat, la Curtea de Conturi… apoi și-a luat și Bacalaureatul. Căci, desigur, așa se întâmplă victimelor: sunt puse în tot felul de funcții, apoi sunt silite să dea și „Bacul”. Dar criticul nostru îl vede evlavios, pe motiv că „are metanii în mână”. Trecând, criticul nostru, cu toată liniștea, peste „cucernica” înjurătură a primarului după înșiruirea funcțiilor și închisorii (min. 2:06:50). Ce poate exprima mai bine evlavia decât să înjuri cu metaniile în mână pentru că ai făcut pușcărie după ce ai slujit corupția zeci de ani? Rămâne să citesc o critică a aceluiași autor în care să explice cât de neînțeleși sunt tâlharul din stânga lui Iisus și torționarii comuniști. Pentru că primarul în cauză, după ce înșiră anii în care a contribuit masiv la tot răul din sistem, după ce arată câte funcții înalte (și esențiale administrativ, legislativ și economic), după ce încheie șirul cu o înjurătură, după ce se dă nevinovat pe motiv că „linia era trasată” (vom reveni!), după ce că tutuiește procuroarea care îi vorbește cu dumneavoastră, trece la justificarea acțiunilor lui (vom reveni!) și apoi la familia ei – pe care aceasta nu a adus-o în discuție nici măcar pe departe. Folosind apelul la tragedie ca un mijloc de a bloca ancheta. Pe scurt, un nomenclaturist cu o carieră de succes, urmată de „ceva” pușcărie, total nepocăit, având învățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3.5). Acesta este personajul despre care critica părintelui C.S. declară „Este eroul tragic, adevărata victimă a timpurilor și a istoriei necruțătoare.”. Afirmația este de o păgânătate izbitoare, de un ateism perfect. La fel de bine textul se potrivește și lui Iuda.

Am spus că voi reveni la justificările repetate ale primarului.

Discursul lui Burducea este genial, dar nu pentru ciudata răstălmăcire a criticului C.S., ci pentru că explică de ce mulți oameni ai sistemului nu se mai fac bine nici măcar atunci când pare că au venit la Credință: pentru că își justifică păcatele, pentru că le lipsește pocăința. Discursul lui Burducea este o parodie a sincerității: el recunoaște doar ce îi convine, dar, precum părinții lui George, precum alți corupți din film, se ascunde după jalnicul pretext „așa făceau toți”, „așa era sistemul”, „așa era linia”.

Din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit, ne previne Mântuitorul (Matei 12.37). Dăm doar un exemplu: Burducea spune că „Linia era trasată: un mandat pentru Partid, al doilea pentru tine!” (2:07:17 – 2:07:22). Dacă Burducea ar fi fost o „victimă a împrejurărilor”, ajunsă „cu de-a sila” în poziția de primar, tot ar fi avut cel puțin două mandate în care să lucreze pentru ceilalți. Adică pentru alegători, nu doar pentru Partid sau pentru sine. Aici se impune o legătură cu prima apariție a primarului, când acesta îi spune lui Spărietu (tatăl lui George): „Da’ voi cu ce dracu’ mă ajutați pe mine?!”. Cu votul? Cu taxele? Cu impozitele? Cu accizele? Cu… Nu! Ajutorul dorit de primar, și de la promiterea căruia devine binevoitor este mita. Și nu doar un porc de Crăciun, ci și bani. Odată promise acestea, Burducea devine „tătic” pentru petent, în locul mârlanului de până atunci.

Ca urmare, orice pretenție de nevinovăție, de victimă a împrejurărilor, este o minciună totală. Ar fi cazul să ne amintim lucrul peste care am trecut mai repede deasupra: nu este silit cineva să devină primar, consilier „la județ”, senator, secretar de stat etc. Nu este silit cineva să devină măcar una dintre acestea, cu atât mai mult toate.

Înseși vorbele lui Burducea îi dau de gol fățărnicia, vicleana ascundere în spatele metaniilor și bătrâneții: nu s-a pocăit pentru nimic, dă vina pe alții, nu își asumă nimic din răul făcut, își găsește nesfârșite scuze, aruncă vina pe toți, pe popor, pe țară.
„Noi făcusem ce credeam că e mai bine…” spune Burducea.
Criticul C.S. îl crede, și s-ar crede pe sine chiar Burducea dacă ar fi real, căci omul știe să se mintă foarte bine. Dar unde este dovada minciunii? În primul rând, chiar în discursul său: el știe că au făcut rău, dar pretinde că era tot ce se putea face. Doar că un om bun preferă să moară decât să devină părtaș răului, mai ales unui rău atât de mare ca răul național. Și, mai mult, îl avea pe Părintele Alexie. Care era o pildă vie a ceea ce trebuie făcut, un glas al drumului către Rai, un învățător al Adevărului. Dar primarul alege să nu îl asculte! Nici măcar în ultimul discurs nu scapă un cuvânt măcar despre el: i-ar fi făcut praf toată pălăvrăgeala. Atunci când Burducea spune „noi nu ne mai facem bine”, spune adevărul, dar nu cum crede el: da, ei, cei care până la capăt resping pocăința, nu se mai fac bine.

Discursul lui, cu tot cu înjurături și rotitul metaniilor, este fals, pentru că este o simulare a unei moralități de care primarul rămâne străin. Sau, altfel spus, cuprinde jumătăți de adevăr, ca orice discurs politicianist.

Toate acestea sunt limpezi pentru cine urmărește logica filmului.
Din nefericire, critica părintelui C.S. este străină logicii. Nu doar logicii filmului, ci logicii în general. Cred că se vede asta foarte bine: fiecare paragraf din textul d-sale este plin de afirmații străine realității, de fracturi logice, de răstălmăciri izbitoare.
Iar faptul că mulți se regăsesc în ea dovedește clar cât de necesar este filmul 21 de rubini.

Mai notez la critica criticii părintelui C.S. o observație care nu mi se pare chiar minoră. Autorul pretinde că

„Ironia face că în acel final în care returnează tatălui ei ceasul cu 21 de rubini, ne dăm seama că tatăl ei fusese de fapt cel de la care plecase toată corupția din film, căci el ținuse cu încăpățânare să cumpere pe bani locul fiului său la examenul de admitere în seminar. Cercul se închide penibil, stângaci și incongruent cu ideea filmului.”

Nu voi răspunde cu o ironie, cu toate că pare firească.
Ci voi arăta că acțiunea pleacă de la soția lui Spărietu, de la mama care își ucisese doi copii și l-a nenorocit și pe al treilea cu ambiția ei de a trece peste Dumnezeu ca să își vadă copilul la seminar. Dacă pretindem, precum criticul C.S., că „toată corupția din film” începe cu părinții care vor să cumpere un loc la seminar pentru George, chiar și atunci critica este greșită: acțiunea, implicit corupția, pleacă de la mamă.
Doar că a pretinde că „toată corupția din film” pleacă de la cei doi părinți este o absurditate absolută: corupția exista deja și cea mai mare parte din ea se află mult dincolo de zona celor doi. Cei doi părinți par niște rotițe minore în mecanismul general al corupției, dar ceea ce ne arată filmul este că ei aleg să fie parte din sistemul corupt, respingând ascultarea de Dumnezeu. Iar plata păcatului este moartea…

Sunt lucruri foarte clare din acest film. Dar critica părintelui sibian se închide „penibil, stângaci și incongruent”, incongruent cu filmul și realitatea: cu o apologie a corupției „timpului condamnat”, respectiv a primarului tartor al corupției.

Filmul se încheie cu un mi-e sete trist: o sete de o lume mai bună, o sete pe care doar Dumnezeu o poate sătura. Căci tot cel ce bea din alte fântâni decât cea a Duhului Sfânt, va înseta iarăși (Ioan 4.13-14).

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea