Despre o civilizaţie românească necunoscută

(Preluare, cu unele corecturi şi completări, după capitolul „DIVERSITATEA, SAU, MAI BINE ZIS, BOGĂŢIA VECHILOR ROMÂNI” din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

     Această diversitate, de care am vorbit mai sus [în Zbor prin vremi…], s‑a păstrat de‑a lungul veacurilor în toate domeniile vie­ţii româneşti.
Într‑o separare ciudată şi nedreaptă de Românii sudici, pur şi simplu uitaţi, s‑a vorbit mult despre o Civilizaţie a lemnului, definitorie[/unică] pentru Români. Foarte greşit! Chiar şi la nord de Dunăre, din cele mai vechi timpuri, piatra a avut o însemnă­tate deosebită. Chiar dacă valurile venetice puneau pecetea distrugerii mereu repetate pe mai toate clădi­rile, silind la folosirea unui material uşor de înlocuit – lemnul – vatra focului, păstrată sute şi chiar mii de ani, era totdeauna de piatră. Dar şi temelia caselor şi bisericilor din lemn era de foarte multe ori de piatră. Fie că aceasta era chiar stânca neclintită a muntelui, fie că era zidită din piatră smulsă pământului – fie de om, fie de puterea apelor – temelia era acolo. Doar în câmpiile codrilor adânci, şi în bărăganurile veşnicelor transhumanţe, doar acolo temelia de piatră era mai rară, dar nu ca urmare a lipsei meşteşugului, ci a ma­te­riei în sine: piatra era, acolo, marfă rară şi scumpă. (Nu degeaba mărturisea Vlad Ţepeş oaspe­ţilor străini că fiecare piatră pusă la Cetatea Giurgi­ului costase un bulgăre de sare – şi sarea fiind atunci rară şi scumpă.) Şi, mai presus de aceasta, zidăria în piatră nu a lipsit nicicând cu desăvârşire Românilor, fie ei din nordul sau sudul Dunării. Mai mult, price­perea lor era atât de mare în zidărit, încât au devenit zidarii Imperiului Otoman, aşa cum au fost şi zidarii a nenumărate bi­serici şi mânăstiri aflate astăzi în Slo­vacia, Ucraina sau alte state. Dar, şi trebuie să ţinem bine minte, a existat şi o civilizaţie a lemnului la Ro­mâni, aşa cum a existat şi una a pietrei, aşa cum a existat şi una a ce­ramicii, ori a metalului, ori a pânzei, ori… altele. Căci trebuie să ne întoarcem iar şi iar la acest cuvânt, cul­tura veche românească este şi o cul­tură a diver­si­tă­ţii sau, mai bine spus, a bogăţiei. Gă­seau cu uimire ar­heologii şi istoricii că în aşezările dacice se păstra şi olăritul vechi, primitiv, alături de forme mai noi, şi chiar de cele mai noi. Dar acest lu­cru se întâmpla, cu toată uimirea lor, chiar în zilele în care ei îşi scriau mirarea, în multe din aşezările ro­mâneşti pe care ei, din păcate, prea puţin le vedeau. Până astăzi chiar, Românii mai păstrează şi ceramica neagră, lustruită, străveche, alături de ceramica roşie lustruită, şi de ce­ra­mica smălţuită. Şi aceasta cu toată prezenţa moder­nă a vaselor metalice sau plastice. Este o parte a moştenirii României Străvechi.

     Toată această bogăţie a culturii materiale răspunde unei bogăţii spirituale, unei gândiri în care fiecare lu­cru îşi are rostul lui în alcătuirea lumii, chiar dacă pare sărac, neînsemnat, vechi, trecut[1].

       Mulţi au dispreţuit valorile tehnice şi ştiinţifice ale vechii culturi româneşti. Şi au făcut aceasta deoarece au privit‑o prin ochii gândirii înstrăinate pe care o căpătaseră, de obicei în şcoală. După ei, nu există ştiinţă şi tehnică românească înainte de ’48. Dar asta, nu pentru că Românii nu ar fi avut ştiinţă sau tehnică înainte de ’48, ci pentru că ei încearcă să găsească înainte de ’48 o cultură ştiinţifică şi tehnică având for­mele moderne pe care ei le cunosc. Or aceste for­me apusene nu erau dezvoltate pe deplin nici în Occi­dent, deci cu atât mai puţin aici. Însă nu cu aceste forme se măsoară epocile mai vechi, nici cultu­rile străine. O asemenea măsurătoare este ilogică şi nedreaptă, ignorând specificul cultural şi impunând un model unic drept superior, ba chiar absolut. Acest mod rasist şi exclusivist de gândire este de altfel, astăzi, condamnat pretutindeni în lumea ştiinţei şi culturii, ca unul care a dus omenirea la teribile răniri şi suferinţe. Totuşi, mai ales în ţările „mai slabe de înger”, unde snobismul este la putere şi în politică şi în cultură, se păstrează, din nefericire, o asemenea gândire com­plexată (ca şi în sufletele mici de pretutindeni).
Totuşi corect cul­turile se judecă, desigur, prin prisma propriilor lor principii şi forme. Şi dacă facem aceasta la Români, vom constata nu doar că ştiinţele şi tehnica nu lipsesc în vechea cultură românească, dar chiar sunt dez­voltate la un grad pur şi simplu uimitor. Doar… că în alte forme decât se aşteaptă unii.

     Am amintit mai sus de faptul că Românii au fost zi­darii Peninsulei Balcanice (şi nu numai). De la ba­lada Podul de pe râul Arda [Arta] la Meşterul Manole, fiecare ţară românească, din sudul îndepărtat până dincolo de Carpaţi, păstrează în cânt, cuvânt şi zidire mărtu­ria acestei îndeletniciri româneşti.
Construcţiile fă­cute de înaintaşii noştri se găsesc la Kiev, Lvov, Bu­dapesta şi Viena, la Triest, Ragusa (Dubrovnic), Ohrid, Belgrad, Sofia, Constantinopol (Istambul)… Sau la Athos, Meteore, Rila, şi chiar Sinai şi Ierusa­lim. Şi în atâtea şi atâtea alte locuri! Nu mai vorbesc de ce s‑a întâmplat în vremuri mai noi, când Românii au zidit nenumărate clădiri din afundurile Siberiei în oraşele Occidentului, de la ţărmurile Oceanului Îngheţat la nisipurile şi pămân­turile fierbinţi ale Africii şi Arabiei, de la malurile Oceanului Indian la cele ale Marilor Lacuri…
Chiar în vremurile vechi, zidarii Români au fost peste tot în Romania străbună, şi mai departe, înălţând nenumă­rate construcţii. Toate acestea cereau o pricepere, o îndemânare, o ştiinţă şi o tehnică pe care, iată, Ro­mânii o aveau cu prisosinţă. Multe din realizările lor uimesc şi astăzi. Sunt bolţi din piatră şi cărămidă de o ingeniozitate şi precizie uimitoare. Şi nu doar bolţi, ci bolţi peste bolţi peste… Sunt biserici, mânăstiri, case, palate, de o frumuseţe de necrezut, întocmite cu o desăvârşită pricepere arhitecturală. De­si­gur, neasemuiţii meşteri care le‑au ridicat nu aveau facultăţi sau alte studii înalte – după standarde străine. Aveau altfel de şcoală înaltă, o şcoală diferită, românească, dar, iată, nu mai puţin eficientă, ba chiar dimpotrivă. Era o şcoală ale cărei cursuri se desfăşu­rau practic, chiar şi teoria fiind predată „la faţa locu­lui”, şi care cuprindea firesc în sine şi acea sarcină aproape imposibilă profesorilor de astăzi, de a găsi cât mai iute adevăratele talente. Cernerea celor fără har se făcea îndată, ca şi alegerea celor înzestraţi.
Şi, pentru că tot pomenisem mai sus de „civilizaţia lem­nului”, să ne amintim cu dreptate că, de sute şi poate chiar mii de ani, Românii deţin întâietatea în lume la înălţimea zidirilor din lemn. Bisericile din lemn, de multe ori clădite fără nici un cui metalic, fără nici o scoabă metalică[2], trec deseori de 12 stânjeni (cca. 30 metri), ba ajung chiar să treacă şi de 30 stânjeni (cca. 75 m). Şi aceasta este ştiinţă, şi aceasta este tehnică, şi încă de înaltă clasă, cu toate că a apărut şi crescut pe alte căi decât cea apuseană.
Există aici şi o ştiinţă a materialelor care, pe alte tipare decât cea vest-europeană, a fost însă la mare înălţime. Românii ştiau să facă din lemn cuie puternice, care să unească alte feluri de lemn puternic şi elastic totodată. Ştiau să prelucreze lemnul astfel încât să fie mai dur sau mai mlădios, după cum aveau nevoie. Înţelegeau schimbările petrecute în lemn după felul în care este uscat, după gudroanele şi răşinile cu care era uns ori îmbibat. Se pricepeau, Românii României străvechi, să pietrifice lemnul, în parte sau de tot, în „gropi de lut” – azi le-am zice bazine – în care se aduna urina vitelor. Bine închise, în ceea ce am numi azi un proces anaerob prelungit – ani de zile -, aceste lemne ce fuseseră uscate mai înainte şi două decenii ajungeau să absoarbă sărurile minerale. Nu strâmbaţi din nas, mirosul pierea chiar din primele luni! Iar lemnul astfel pregătit nu doar că avea o tărie uimitoare – era modelat dinainte, pentru că prelucrarea lui după era aproape cu neputinţă de făcut – dar era şi imun la apă şi foc.
La fel de bine cunoşteau Românii şi piatra şi cărămida, dar şi amestecurile ştiute ca mortar sau ciment, astfel încât putea face clădiri în stare să înfrunte cutremurele, inundaţiile, vremea. Unele din piatră, altele din cărămidă, altele din cărămidă şi piatră. Multe rămase până astăzi, mărturie tăcută a unei culturi româneşti înalte, chiar dacă uitată şi dispreţuită de omul recent.
Chiar şi metalul – prin scoabe de bronz ori fier/oţel şi alte piese – îşi avea locul său în construcţiile româneşti vechi. Fiind cuprins şi el în acea cunoaştere intimă a materialelor pe care o aveau Românii de demult.

     Pe lângă această pricepere inginerească a Români­lor, închegată în poduri şi drumuri, biserici, mânăs­tiri, palate, castele, turnuri ş.a.m.d., sunt şi alte multe domenii în care ştiinţa şi tehnica veche românească au avut un greu cuvânt de spus. Dar, trebuie să repetăm acest lucru, în alte forme, în altă alcătuire decât cele cu care este obişnuit omul de astăzi.

     Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunos­cută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri oc­cidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat‑o în seamă deloc. (Ba chiar, aşa cum am văzut mai sus, au încălcat dreptul Românilor la propria toponimie, preluând sau chiar inventând tot felul de toponime străine, fanteziste, cele mai multe necunoscute chiar conlocuitorilor noştri, dar prezente în hărţile de pro­pagandă străină, anti-românească. Şi care hărţi străine de propagandă au fost respectate cu sfinţenie de cei care ar fi tre­buit să le combată.) Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din ve­chime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

     În primul rând, se cuvine a şti că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Bal­cani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului. Unii au roit chiar mai departe, până dincolo de Volga sau Caucaz. Şi chiar pentru cei care, în transhumanţă, se mişcau între aceleaşi ţinte, drumurile nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau va­duri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, administraţiile locale şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi „conformaţia terenu­lui”, cât şi „biotopurile”, sau „vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică „demografie”, „legislaţie locală” ş.a.m.d.
Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori doar mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt, lucrurile stăteau şi, în unele părţi încă stau, cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vremea lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi aus­tro‑ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef, fără nicio grijă? Dimpotrivă! Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pă­mânt, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cea­laltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puter­nici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşu­nat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanu­ri­le, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi ne­nu­mă­rate alte lucruri. Adică exact ceea ce am ară­tat şi mai sus! Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cu­noş­tinţe, mulţi dintre păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călăto­reau între satele de iernat şi cele de vărat cu familii cu tot!

     De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geo­grafice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii [transportatorii] unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Me­diterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de cara­va­ne, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei în­de­plineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută as­tăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică trans­portul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebu­iau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Trebuia însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu‑se de schimbările nepriel­nice ale vre­mii, ocrotindu‑şi oamenii şi animalele, să facă dru­mul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată per­fect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletniciri. Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuin­cioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l‑a dat Neamul nostru, mai cu sea­mă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi în­sem­na­te ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adu­nând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei di­nainte, ba chiar mai multe[i].

     Prin urmare, chiar dacă nu au fost sistematizate după model apusean, ci adunate şi păstrate după altă rânduială, cunoştinţele geografice nu au lipsit nici­când Românilor.

     Am prezentat în câteva pagini unele părţi ale vieţii Românilor din vechime prea puţin cunoscute astăzi. Ele sunt departe de a fi arătat totul. Însă ne dovedesc măcar o parte bogăţia acestei vieţi, prea simplist ima­ginată de majoritatea celor de acum.

     Putem stărui mai departe, arătând că Românii, fără a avea acele tipuri de medicină, biologie şi chi­mie pe care, mai ales după 1850, le‑a avut Apusul, au avut cunoştinţe cel puţin egale, dacă nu superioare, în cele mai multe laturi ale acestor ştiinţe[ii]. Pentru aceasta, ar trebui să înfăţişăm însă pe larg mai multe lucruri decât se cuvine pentru ceea ce dorim a do­vedi. Vom aminti însă pe scurt faptul că celebrele culori de la Voroneţ, Suceviţa etc erau obţinute de meşterii Români fără calculatoarele şi „stasurile” ce încearcă astăzi a asigura calitatea coloranţilor, vopselelor, cernelurilor. Cu toate acestea nuanţele erau cele dorite, iar frescele stau mărturie până acum asupra priceperii meşteri­lor, care cunoşteau desăvârşit tainele plantelor, mine­ralelor şi celorlalte materiale folosite de ei. Este şi aceasta o formă a chimiei, chiar dacă nu de felul celei apusene; o chimie practică, dar şi teoretică, pe cât anorganică, pe atât mai mult organică. O chimie cu­prinzând intim o desăvârşită cunoaştere şi a biologiei plantelor. Doar de curând s‑au descoperit că o serie de străvechi rânduieli româneşti privind culegerea plantelor pentru vopsele sau leacuri în anumite mo­mente ale anului şi zilei nu sunt superstiţii. Ele ţin de ciclul biologic al acelor vegetale, care concentrează în anumite momente substanţa activă dorită, aflată în restul vremii în măsuri mai mici, ori chiar lipsind. Dar cunoaşterea asupra domeniului nu se opreşte aici. E bine să amintim că interacţiunile dintre feluri­tele substanţe conţinute de plante, ca şi de celelalte materiale folosite în lumea vopselurilor şi medicinii populare (de la ou şi miere la felurite soiuri de pă­mânturi şi piatră), precum şi influenţa temperaturii asupra acestor interacţiuni făceau de asemenea obi­ectul cunoaşterii meşterilor. De aceea, adevăraţii meşteri în arta picturii – fie ea bisericească, ceramică, textilă etc – ca şi adevăraţii „tămăduitori” şi „tămăduitoare” erau rari şi mult căutaţi.
Am putea aduce aici chiar şi mărturia cronicarilor Unguri, ce mărturisesc faptul că Românii vechi erau rareori şi puţin bolnavi. Până la prăbuşirea Vechii Culturi Româneşti sub loviturile bestiale ale fanariotismului, uniatismului, austro-hungarismului, islamismului şi ţarismului, Românii stăpâneau o medicină proprie, care le dădea o sănătate superioară celorlalte naţii. Mărturisea o cronică ungară că Românii cred că „se duce la doctor[ul apusean] cel care vrea să moară”, ei folosind cu încredere – şi cu mare eficienţă – înţelepciunea tămăduitorilor, priceperea moaşelor de demult şi rânduielile de viaţă străbune. Nu vom stărui aici asupra dansurilor taumaturgicevindecătoare, ale Căluşarilor, şi asupra altor laturi ale vechii culturi româneşti care ar fi prea copleşitoare pentru (ne)ştiinţa de azi.

     Nu am vorbit – şi nici n‑o vom face prea mult – des­pre cunoştinţele geologice ale Românilor. În Iliria, Timoc şi alte ţinuturi, dar mai cu seamă în Ţara Mo­ţi­lor, mineritul a fost o veche tradiţie românească. Cei care s‑ar osteni chiar şi astăzi să cerceteze pe bătrâni mineri ai Apusenilor ar culege, pe lângă numeroasele fapte de folclor, o sumedenie de informaţii despre cu­noaşterea pământului, de la suprafaţă până în adân­curi, despre felul în care se infiltrează apele şi anume gaze în rocile întunecate ale minelor, despre felul flori­lor de stâncă şi cum pot fi găsite şi multe altele aseme­nea. La aceste cunoştinţe se adaugă cele ale olarilor, de­spre lutul pe care îl lucrează, cele ale pietrarilor şi chiar cele ale plugarilor de altădată, atât de pricepuţi în a simţi sta­rea pământurilor, în a cunoaşte care pământ este bun pentru anume plante (aici intrând, de asemenea, buna cunoaştere a botanicii şi a ceea ce astăzi numim ecologie). Toate acestea, adunate la un loc, ar for­ma volume de cunoştinţe geologice de o surprinză­toare valoare, arătând încă odată pricepe­rea unui neam ce nu este preţuit pentru că nu ştie a se preţui cu adevărat.

     Singurul domeniu în care nu voi cuteza a mă aven­tura este cel al calculelor. Este limpede că şi moara cu făcaie (turbina românească, ce precede cu sute şi sute de ani turbina modernă, fără a-i fi cu nimic inferioară), şi catedralele brâncoveneşti, şi toate celelalte zidiri inginereşti şi arhitectonice ale Româ­nilor au avut nevoie de o puternică temelie matema­tică. Dar nu ştiu cum şi pe ce baze se punea această temelie. Rămâne deocamdată, pentru mine, desigur, un pământ încă necunoscut[3].

     Voi îndrăzni însă a scrie câteva cuvinte despre alte laturi ale culturii şi ştiinţei (sau cunoştinţelor) româ­neşti, şi mai ales despre acelea atât de frumoase şi adânci ale muzicii şi cântului. Şi trebuie să spunem că sunt două laturi fundamentale ale muzicii româneşti, respectiv cântarea psaltică (sau bisericească) şi cea mirenească. În acest ultim loc, aflăm atât cântarea vo­cală cât şi pe cea instrumentală. În ceea ce priveşte cântarea psaltică Românii au avut întotdeauna o mare pricepere şi un nume deosebit. „Privighetoarea Muntelui Athos” a rămas peste veacuri Nectarie Ro­mânul, iar alături de el sunt înscrise nenumărate alte nume româneşti. Manuscrisele psaltice compuse ori copiate de Români sunt nenumărate, în întreaga Or­todoxie. De la călugării basarabeni şi lucrarea lor în această privinţă în foarte largile hotare ale Imperiului rus până la călugării români din Sinai sau Valea Ior­danului, sunt chiar de necuprins marginile lucrării psaltice româneşti. Iar cine crede că muzica biseri­cească este uşoară, este cu totul nepriceput în această privinţă, şi are de lipsă a lua măcar o gramatică psal­tică de seminar pentru a‑şi încurca oleacă mintea şi ochii în ea, spre smerire şi îndreptare. Nu facem aici o analiză a domeniului. Prestigiul său în lumea eli­telor muzicale este destul de bine stabilit pentru a nu avea nevoie de argumentări suplimentare. Faptul că mânăstirile româneşti au fost şcoli avansate de mu­zică psaltică vorbeşte îndeajuns de adâncile cunoş­tinţe psaltice ale poporului nostru. Dar şi în dome­niul muzici populare sau mireneşti lucrurile stau la fel de bine. Nu doar că muzica noastră a inspirat de multe ori mari compozitori europeni, care de multe ori însă n‑au avut bunul simţ a mărturisi adevărul, atribuindu‑şi inspiraţia unor popoare cu totul infe­rioare Românilor în ceea ce priveşte cultura muzicală. Dar, indiferent faţă de purtarea altora, Românii au ştiut a dezvolta o cultură muzicală de mare comple­xitate şi aleasă frumuseţe[4].

    Desigur, nu am vorbit aici despre broderie, o artă străveche, minunată, în care Româncele au făcut adevărate minuni. Am vorbit doar în treacăt despre frescele – vestite sau nu, dar atât de frumoase – ale zugravilor români. Am lăsat deoparte gravura, dar şi metalurgia cu toate ramurile ei. N-am amintit de albinărit şi de faptul că, din câte ştiu, vechii stupari români au fost singurii ce au crescut şi bondari (mierea şi ceara acestora fiind mult preţuite de tămăduitori – se pare că mai ales pentru necazurile ficatului). Nu am vorbit despre vastele cunoştinţe astronomice şi meteorologice ale Românilor de altădată. La fel, despre dansul românesc – mai des numit joc sau horă – o artă mult mai complexă şi profundă decât ar părea. Am lăsat deoparte muzica instrumentală şi meşteşugul sau arta făuririi de instrumente muzicale, foarte multe moştenite din Antichitate, altele noi. Am trecut cu vederea ştiinţa pedagogică extraordinară a Românilor din trecut; bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fiecare în partea sa, luau parte la o uriaşă lucrare obştească de zidire (zidire şi personală, dar şi… de obşte şi ca obşte). Dar fără această ştiinţă moştenirea veche românească nu ar fi crescut din generaţie în generaţie, ci s-ar fi spulberat iute sub valurile şi furtunile Istoriei.

    Toate acestea sunt părţi ale ştiinţelor şi artelor româneşti de altădată. O lume uriaşă de cunoaştere, artă şi trăire, cu realizări uimitoare. Din care cei de astăzi – şi, jalnic, în primul rând Românii de astăzi – nu mai ştiu nimic.

Mihai-Andrei Aldea

[1] Unele din aceste rosturi, de cele mai multe ori stric tehnice, le descoperă sau redescoperă ştiinţa modernă. Dar aceasta nu face altceva decât să dovedească iar cât de mult am pierdut noi prin despărţirea de străvechea cultură românească.

[2] Cele vechi, desigur. Astăzi, ca element de siguranţă cerut de lege, acestea sunt prezente în toate construcţiile de lemn.

[3] Doamna Gabriela Moldoveanu, la corectura acestui text, no­tează harismă. La Nera, la Christiana şi la Naturalia au lucrat meşteri care fac biserici din lem sau cărămidă fără nici un plan. Iar harismă trebuie pentru toate priceperile cele bune”. Sunt de acord cu dânsa că este vorba de harismă. Am văzut şi eu aceasta, nu odată. Dar pe lângă harisma este şi o anume pricepere sau cu­noaştere. Iar vechea pricepere sau ştiinţă matematică româ­nească mie îmi este necunoscută, din păcate. Deşi se poate, de­sigur, şi ca totul să fi fost harismă.

[4] Tot de la doamna Gabriel Moldoveanu citire: Românii au cân­tarea cea mai centrată în inimă, netărăgănată peste măsură, ca în Orientul Mijlociu, caldă, blândă, nu ostăşească precum la greci. Cân­tare de creştini care au găsit pe Dumnezeu în ei şi nu urlă după El în pustiu, nici nu‑şi storc organele de sub inimă de energii pe care să le împingă, gâtuindu‑se, spre nas; nici nu‑şi angelizează vocea artificial. Muzică circulară, venită din locul cel sfânt, locul de har al inimii, şi întoarsă acolo sfinţită, în Duhul, în Tatăl şi în Fiul.

[i] William Martin‑Leake (1777‑1860), colonel britanic, vizitează – cu ordin, desigur – Peninsula Balcanică la în­ceputul sec. XIX (când deja situaţia Românilor din zonă se înrăutăţise foarte mult faţă de mijlocul secolului dinainte). Pentru ceea ce ne interesează aici, să reţinem din mărturia dată de el în Travels in Northen Greece: „Călăriţii şi Săracu sunt două din cele mai mari comune româneşti. Aceste comune, în număr de aproape cinci sute, dintre care nici una nu e prea mică, sunt răspândite de‑a lungul munţilor Epirului, ai Tesaliei şi ai Macedoniei. Vlaholivad, lângă Olosona, e socotită ca cea mai mare, şi apoi Meţova[i][Românii, spune Leake,] au în­ceput transportul în Italia al mantalelor de lână, numite cape, care se fabrică în munţii lor şi care se întrebuinţează tot atât de mult în Italia şi în Spania pe cât le întrebuinţează ei înşişi. Aceasta a deschis drumul către un comerţ mai întins; ei împăr­tăşesc cu Grecii comerţul aducător de profit cu produse coloniale între Spania sau Malta şi Turcia, şi mulţi dintre ei sunt propri­etari atât ai navelor cât şi ai încărcăturilor… Locuitorii bogaţi sunt negustori care au stat mulţi ani în străinătate, în Italia, în Spania sau în provinciile Austriei sau Rusiei şi care, după o lungă lipsă, se întorc în comunele lor natale cu profitul indus­triei lor… Rar se întorc însă ca să stea definitiv, şi aceasta o fac tocmai la o vârstă înaintată; până atunci se mulţumesc a face două sau trei vizite scurte… Cei din clasa de mijloc trec printr‑o carieră asemănătoare, dar pentru că necesităţile comerţului lor îi duc rar aşa departe ca pe cei din clasa superioară a negustorilor, ei revin mai des [acasă] şi mulţi dintre ei petrec în fiecare an o parte din vară în ţinutul lor natal”.

Tot aici s‑ar cuveni să amintim de cuvintele lui François‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838). Consul al Franţei la Ianina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa, bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de capră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată făcut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilionul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obiecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zilele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călătiţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­neţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de iepuri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa răsăritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzestrate cu cărţi franţuzeşti şi italieneşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.

[ii] Vom cita în apărarea rândurilor noastre pe A. C. Popovici:

Dacă aş fi eu ministru de instrucţie… aş crea o catedră de filozofie a Poporului Român; o altă catedră de filozofie a religiei pe baza concepţiilor lui proprii creştine; o catedră de filozofie a politicii Poporului Român în legătură cu faptele caracteristice şi hotărâtoare ale istoriei naţionale; alta de morala lui practică, cum s‑a dezvoltat organic legată de Creştinism; o catedră de es­tetică naţională pe baza artelor existente în popor: poezie popo­rală, port naţional, arte decorative, stil arhitectonic ş.a.; o cate­dră de credinţele poporului în materie de medicină: buruienile întrebuinţate de el şi felul de întrebuinţare, chiar felul descânte­celor băbeşti, de care toţi fanfaronii „ştiinţifici” râd, ca nişte im­becili, fiindcă habar nu au de enorma putere curativă a momen­telor psihice…” (apud Gheorghe Jurma, Descoperirea Bana­tului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 72).

Şi, dacă după aceste cuvinte, mai păstrează cineva în­doieli asupra mărimii deosebite a cunoştinţelor populare, poate citi spre pildă (mai ales pentru chimia populară le­gată de culori) Cromatica Poporului Român, de S. Fl. Ma­rian, Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Petre Florea, precum şi celelalte lucrări despre îndelet­nicirile tradiţionale ale Românilor pe care renumitele şcoli româneşti de etnografie şi folclor le‑au scos la lumină.

Drumul spre Vozia. Capitolul V

În care primejdia pare a lipsi şi se leagă noi prietenii.

Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pen­­­­­tru oameni, erau totuşi cam mici pentru anima­le­le de po­va­­ră. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce‑l purta pe Dan, mer­­­gea mai u­şor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit un­de­­­va între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fu­ioa­­­re de ceaţă se a­găţau în ume­zeala dimineţii de coroanele co­­­pa­cilor. Vă­zută de sus, pă­durea părea un covor de nori verzi, stră­puns de nenumă­rate vârfuri şi stânci. Fru­museţea pe­­­i­sa­jului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci.

Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de bu­za pră­­­­­pastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului al­bas­­­tru. Pă­­rea că de acolo coboară ei, într‑o linişte tulbu­ra­tă doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui.

Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pa­chetul cel mare pe care‑l primise.
– Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi‑au dat un arc!
Într‑adevăr, smuls din cârpele ce‑l înfăşuraseră şi ca­­re mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un mi­nunat arc de tisă lucea în soare.
– Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu‑l în­cân­tat, în vreme ce‑şi strunea calul care se clătina pe pia­tra lu­necoasă.
– Ba da, mormăi Surdul, potolindu‑şi şi el calul. E o mi­­­nu­­năţie că n‑am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu ur­­le­­te­le tale.

Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mul­ţu­mit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise.
Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cer­­ceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind în­tru­na tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tă­cere, ne­bă­gându‑l în seamă.

Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau lim­­­pede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau a­cum ci­ri­pind în frunziş. Rotindu‑şi privirea peste întin­de­rea pă­­du­rii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoa­rele nu se î­nalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în um­bra dea­să a co­pacilor.
Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la mar­gi­­­nea ultimei trepte de piatră. Iarba care‑l mărginea până în um­­­­bra copacilor era de un verde minunat, de stră­lu­ci­rea sma­­­­­raldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri trans­for­­mau pădurea într‑un tablou de basm.

– Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de a­ceas­tă dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovă­ire.
Era, într‑adevăr, foarte frumos.
După câteva minute însă, Dan opri calul şi se în­toar­se spre ei.
– Simţiţi că vine furtuna?
Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foar­te tare, iar norii alergau fuioare, adunându‑se din ce în ce mai mulţi într‑o pătură tot mai deasă.
– Să ne grăbim, spuse Dan.
Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă ma­­re primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grin­dinii – ci şi pentru că i‑ar fi putut împiedica să a­jun­gă la vre­­me la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la în­ce­pe­rea plo­ii, iar drumul era larg şi îngăduia cu u­şu­rin­­­ţă ga­lo­pul. A­şa că fu­giră, şi fugiră, şi fugiră…

*

Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şu­ie­rau însă câteodată pe deasupra, clătinând cren­gi­le co­pa­ci­lor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpus­tească peste ei.

Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet.
– E ceva în faţă, rosti el din goana calului către pri­e­­­tenii săi.
– Ce?
– Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic!

Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pi­­tic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţi­­nu­­­tu­ri­le în care se găseau piticii.
Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor a­se­me­­nea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schim­­­bă­toa­­re, du­pă cum era şi firea lor. Ce‑i drept, şi oa­me­nii se pur­­tau diferit faţă de pitici, după cum le era fe­lul.

Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi pi­­ti­cii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi as­cun­se. Şi se vede că era adevărat.
– Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului?
Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fu­­­­gă capul spre ei şi se opri.
– Da, zise el. Mă luaţi cu voi?
– Vino, strigă iar Mitu.

Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a‑l ri­di­­­ca de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le pur­­­ta e­rau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipo­me­­­nit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi fru­­moasă, că nici Dan, nici Surdul nu‑şi putură stă­­pâni un stri­găt de laudă. După cum nu‑şi pu­tură stă­pâ­ni nici râsul la ve­derea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot în­tor­cea să se con­­vingă că piticul ajunsese to­­tuşi chiar în spatele lui.

Curând primele picături de ploaie începură să ca­dă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul se­mă­na de­­­ja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a‑şi înfrâna caii. Fortul Urşi­lor, din pia­­tră vi­­­neţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de lu­­mi­niş ma­­re, care nu îngăduia vreunui duşman a se a­pro­­pia ne­vă­zut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini.
– Putem intra? – întrebă Surdul.
– Aveţi semn? – li se răspunse.

Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu dru­­mul înăuntru.
Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Po­du­­lui Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri.
La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pri­­­­cina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de pri­­mit cu uşurinţă într‑un fort. Curând însă, câţiva dintre ar­ca­şii noi îi re­­­­cunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nă­lu­­­cile a­jun­seseră în Fortul Urşilor se răspândi în­dată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veş­nicii duş­mani ai for­tu­lui, urşii ne­gri, şi fu imediat în­con­ju­rat cu mai mult respect de­cât pri­e­te­nii săi. Neo­bişnuit cu a­­se­me­nea purtări, Surdul se tot în­cur­ca – spre hazul pri­e­te­nilor – în faţa neobişnuitei primiri.

Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se ur­ca­ră pe scările unui turn până la camera ce le era rezer­vată.
– Aici, le spuse ostaşul care‑i adusese, veţi şi lupta da­­­­că bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – fă­­cu el privindu‑l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc?
Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie.
– Cu ea lupt de obicei.
– Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sa­bi­a. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de o­bicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Ră­mâne în­­fiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Să­geţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine a­puci să tragi mai multe. Lasă că‑ţi aduc eu un arc din ma­ga­zie, mai a­dă­­u­gă el, şi plecă.

După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambra­zu­ră la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se în­toarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un cul­cuş într‑un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar na­sul roşu stră­lu­cea de picături.
– Hei, spuse Mitu, cum te cheamă?
Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s‑ar fi propus să mănânce ceva foarte amar.
Dan şi Mitu râseră.
– Hai, că nu ţi‑o fi ruşine cu numele tău!
Piticul îi privi mânios:
– Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu?
– Avem una foarte importantă: vrem să‑l folosim, râ­se iar Mitu. Doar trebuie să‑ţi spunem cumva.
– Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva a­se­mă­nă­tor…
Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor:
– Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pie­­lea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră.
– Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu.
Piticul îşi drese glasul.
– Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi.
Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hai­ne­le sale.
Dan dădu din umeri:
– Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum…
– Mă îndoiesc! – mormăi piticul.
– … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele.
Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăpe­rea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce ci­teş­te, dar renunţă îndată: era în elină.
Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Do­chia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor­ţii. Dar tră­gea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni:
– Bine, dacă ţi‑e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să‑l stâr­neas­că – măcar spune cât de departe mergi.
Piticul înclină capul într‑o parte:
– Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău.
– Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n‑ai fi ajuns pâ­nă la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul ur­şilor negri.
Piticul râse cu dispreţ.
– La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu.
Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spu­sese.
– Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp.
Mitu râse:
– Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te‑ai fi des­cur­cat cu urşii negri?
Dan îşi ridică ochii de pe carte:
– Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spu­nă a­numite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câş­ti­gă, nu se dă în dar.
Mitu dădu ochii peste cap:
– Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi a­ju­tă­torul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apă­ra­re. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se a­pe­re foar­te bi­ne şi fără tine. Nu a făcut‑o însă pentru că mă pla­ce şi ar do­­ri de fapt să vorbească acum cu mine. Nu­mai nu te mai bă­ga!
Piticul începu să râdă în hohote:
– Ce încrezut eşti, „Mitule”! I‑auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m‑a oprit.
– E… nici chiar aşa, dar…
Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit.
– Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am că­utat în toate magaziile şi nu l‑am găsit decât pe cel vechi, aşa‑zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră.
Îl scoase de după uşă, arătându‑l.
– Vedeţi?
Într‑adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră?
Dan se ridică, apropiindu‑se de ostaş.
– Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră?
– Îl cunoşti? – se miră ostaşul.
– Desigur, zâmbi Dan. Mi‑l dai?
– Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să‑l foloseşti?
– Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi‑ai spus, cum a ajuns aici?
Soldatul dădu din umeri:
– Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe a­ici. O să‑l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic îm­potrivă, cred că îţi poate rămâne.

Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi:
– Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti.
De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jig­niţi cei care‑i primiseră atât de frumos:
– Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost a­cum. De ce le vorbeşti urât?
– Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pă­­du­rea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bi­ne zis, să aveţi, că eu oricum aveam.
Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă.
Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul:
– Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră.
– Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta.
Căpitanul zâmbi:
– Desigur, chiar sunt mulţumit să‑l dau. Va fi mai bi­ne pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după a­­tâ­­ta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţu­mesc!
– Mulţumirea este, desigur, de partea mea!
Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându‑i lui Dan cu bu­cu­rie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi în­chi­­­­se liniştit uşa, privind amuzat spre pitic.
– Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi cre­deai.
Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru:
– Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară.
Mitu simţi că nu mai poate răbda:
– Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce‑i toa­tă păsăreasca asta?
Dan zâmbi.
– Mitule, ia uită‑te bine la arc? Nu‑ţi aduce aminte de nimic?
Acesta rămase pe gânduri, amintindu‑şi una după al­­ta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schim­­­bă la faţă:
– Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş?
– Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei.
Ochii lui Mitu străluciră:
– E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se în­crun­tă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi îns­tru­­nat de­cât cu strune din coamă de inorog.
– Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra o­dată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda.
Mitu dădu din umeri.
– Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog?
Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse din­tre foile cărţii:
– Om vedea noi. Ai vreo grabă?
– Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne a­ta­că urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş?
Dan se mulţumi să zâmbească, văzându‑şi de citit.
Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească mul­­tă vreme de unul singur. Aşa‑l găsi Surdul când se întoarse într‑un târziu, cam ameţit de vinul băut cu osta­şii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri).
Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi pâ­nă se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, în­chi­se car­tea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic:
– Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tul­bu­ra. Noapte bună!
Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar a­ces­ta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina sur­prin­derii.

*

Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frun­­­­ze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie.

Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pre­­gătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca tot­dea­una, pri­etenii simţiră că ceva îl frământa.
– E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de o­rice altă lămurire.

Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară.

Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invita­ţie.

Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzdu­ieş­­te iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu‑i spu­­sese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit?
Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Pi­ticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor. Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâs­că. Totuşi nu era plă­­cut să mergi printr‑o asemenea u­me­zeală, iar caii se po­tic­neau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros.

Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot fe­lul de năzbâtii care‑i treceau prin cap. Se pare că nu‑i pă­sa că nu‑l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. A­ceas­tă pur­­ta­re a lui îi făcuse pe destui în sat să‑l creadă un papă‑lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, ori­cât de fără min­te şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de ca­­re era bine să te fereşti cu grijă. Pentru pri­etenii săi a­ces­­te lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era fap­tul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răb­da cu atâta în­ţe­le­gere.

Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nă­­­­­lucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi o­bo­sea­la îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele do­uă tot vi­­sase bă­­­tălia, cu valuri de sânge şi mormane de ca­davre. Se sim­­ţea vi­novat într‑un fel de nenumăratele vic­time ale ma­rii bă­tălii. Deo­dată tresări. Mitu vorbea tot des­pre asta!

– Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s‑au nă­pustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le u­ci­dem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oa­re nu şi‑or fi văzut de ale lor.
– Ba chiar de ale lor şi‑au văzut, numai că nu le‑a mers treaba. Cel puţin de această dată…
Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul.
– Cum aşa? – interveni Dan.
– Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci!
Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara fap­­tului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să‑i spui asta?
– Nu ştim, recunoscu smerit Dan.
– În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într‑un ţinut îndepărtat din Derala, în a­propi­ere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult…
Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţa­ra aceea, cine ştie…
– Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vre­me o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se răz­bo­iau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s‑au răs­cu­lat de mul­te ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cum­plite, chiar în fa­ţa copiilor lor. De multe ori chiar şi fe­me­ile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răs­coală. Iar chinurile, chi­nu­rile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti.

Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cum­plite.
– Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi vă­zuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea co­piilor lor, s‑au hotărât să scape pentru totdeauna de a­ceas­tă viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într‑o noap­te a­dâncă, fur­tunoasă ca cea de aseară, un o­mu­leţ negru a po­posit între ei. Nimeni nu ştia cum îi gă­si­se, ori cum in­tra­se în bordeiul bi­ne ascuns în care se a­du­naseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau a­cea ţară. De aceea, a fost lăsat în via­ţă, ba chiar a fost as­cul­tat. Poate că hainele sa­le negre, o­chii roşii şi scânteietori ar fi spe­riat nişte oameni o­biş­nu­iţi. Dar oamenii aceştia văzuseră a­semenea lucruri, în­cât nu mai aveau decât ura, o ură fără mar­gini. Această ură nu aveau cum s‑o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu ve­ci­nii lor. Dar piticul negru le‑a pro­pus o altă cale. „Da, zise el, Pă­durea cea Mare este plină de fiare şi de pri­mej­dii. Dar ni­ciu­na nu este atât de mare ca cele care vă pân­desc aici. Mai bi­ne să mergeţi acolo, şi cres­cându‑vă copiii în libertate să pre­­gătiţi totodată răzbunarea a­su­pra veş­ni­cilor voştri duş­mani.”

Piticul oftă adânc.
– Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a pă­­­­­rut a fi minunată. S‑au pregătit, şi‑au luat tot ce puteau, şi au fu­­git către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Tre­bu­ia să îşi ta­ie cale prin mijlocul ţărilor ce îi despărţeau de Pă­du­rea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte des­tul de repede pentru a scăpa de nobi­lii care ve­neau din ur­­mă pentru a‑i distruge. Vă daţi seama ce a în­semnat asta pen­­tru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge în­­­semna tre­cerea fugari­lor, care jefuiau mai săl­batic decât lu­­pii tot ce în­tâlneau: aşa fuseseră în­vă­ţaţi. În urmă, veneau cei care‑i în­vă­ţa­seră cu ura, la fel de groaz­nici. Şi unii, şi cei­lalţi, se miş­cau atât de repede, în­cât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să‑i poa­tă înfrunta. Dar vestea mer­gea mai re­pe­de decât ei, şi ţi­nuturile dinspre Pădurea cea Mare s‑au pre­gătit din vreme.
Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care as­culta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau ne­răb­dare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa pi­ti­cu­lui curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte la­crimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea lim­pe­de a­ceas­ta – amin­tiri dureroase.

– Ţinuturile au adunat tot ce‑au putut pentru a se a­păra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce ve­neau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s‑au alăturat spre a­părarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într‑o seară fu­ga­rii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Mun­tele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la mar­gi­nea zării, um­bra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţi­nu­tu­rilor dinspre Pă­du­rea cea Mare. Adică, au văzut moar­tea, şi de‑o parte, şi de cea­lal­tă, şi pentru ei, şi pen­tru fe­me­ile lor, şi pentru copiii pe care‑i aduseseră.
Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mer­­geau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în al­te vremuri, mult mai îndepărtate.
– Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe ca­re din acea noapte nu‑l mai văzuseră. Era furios, şi ros­tea bles­teme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fu­ga­rilor. A­poi le‑a făcut o propunere cumplită: să se u­neas­că pentru tot­deauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în ve­cii ve­ci­lor, cu for­ţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Da­că ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi pri­mit. Oare nu chiar for­ţele întunericului îi chinuiau de a­tâ­tea generaţii?

Dar oa­me­nii aceştia înnebuniţi de ură şi ne­pu­tinţă nu mai gândeau.

Piticul tăcu iar.
– Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă.
Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum.
– Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s‑au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pen­tru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se fe­­ri de lu­mină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întune­ric şi a a­du­ce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel ne­gru i‑a în­vă­ţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piar­dă în noapte, a­co­periţi de neguri şi cenuşă. A chemat a­su­pra lor umbra, şi um­­bra i‑a învăluit. Şi au trecut astfel prin­tre taberele celor ca­re îi aşteptau, şi apoi mai departe, pâ­nă la Pădurea cea Ma­­re. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi în­tu­neric. Locuiesc în vizuini să­pate în pământ, în văile u­me­de dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Da­că pu­te­rile întunericului le chea­mă, atacă fără nici o milă ori­unde pot ajunge. Acolo un­de îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vie­ţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi ve­ni­noşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o a­de­­vărată pla­gă pen­tru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pă­­­mânturi în­tin­se şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Nă­luci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi din­­­tre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sân­ge şi de ură.
– Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam mul­te lu­cruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E în­gro­zitor.
Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere.
Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că a­cum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pen­tru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o du­ceau şi ele şi copiii lor.
Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră.
– Un urs negru! – spuse Mitu.
Într‑o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile.
Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de a­me­­ninţarea din umbră.
– Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu‑i nicio primejdie.
– Te‑ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glu­­­mă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?
– V‑am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor co­pii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ame­ninţare pen­tru noi. Poate pentru duşmanii noştri.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul.
Dan dădu din umeri, fără a răspunde.
Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde pi­ti­cul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu.
– Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cum­va… Nu se poate! – îşi zise tot el.
Mitu îl privi peste umăr:
– Ce tot te bâlbâi acolo?
Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan.
Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu iz­buti.
– Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi‑mi şi mie care‑i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deş­­­­­tepţii? Despre ce‑i vorba?
Nimeni nu‑i răspunse nimic.
Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jig­niri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţele­sese!
Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul în­tâmplării – de răsuna pădurea.
În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale ur­şilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai în­gri­joră de­loc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi stri­gând:
– Staţi liniştiţi, prinţul este bine!
Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu.
– Aha, zise piticul, în sfârşit ţi‑ai dat şi tu seama ci­ne sunt.
– Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi as­cul­tat de urşii negri, decât Prinţul Roland!
– Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi‑ai dat seama…
Mitu râse liniştit.
– Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai ma­tur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri!
Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toa­­­tă lumea, chiar şi pe Prinţul Roland.
Dan vorbi şi el:
– De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplă­toare.
Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu:
– Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale.
– De cine?! – făcu uimit Mitu.
– Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul cre­deţi că vă mai poartă de grijă pe aici?
– Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul.
– Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v‑ar cam fi ucis.
– De ce să ne ucidă?
– Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă bles­te­me. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oa­menii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu şti­e că le aveţi?
– Şi ce să facă urşii negri cu ele?
– Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de cei­lalţi care voiesc a le lua.
Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu‑l putea privi în faţă pe pitic.
– Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia ci­ne­va de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că…
– Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nă­­lu­ci­­­le şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne lup­tăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat‑o voi şi ca­re de­ja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ce­va o­biş­nu­it. Şi chiar şi în această luptă, n‑aţi fi biruit fără spri­jinul schi­tu­lui.
– Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei.
– Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost în­dru­­maţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v‑ar fi dus drept la Tur­­nul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi tur­nul, şi toţi os­taşii de acolo. Cât v‑aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s‑au rugat pentru voi fă­ră o­pr­ire. Fără pu­­terea pe care aţi primit‑o astfel, n‑aţi fi răz­bit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor.
Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă.
– Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oa­me­nii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru oa­me­ni această luptă cu Nălucile v‑a făcut eroi, pentru noi a­bi­­a dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte!
– Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n‑am fi fă­­­cut faţă urşilor negri?
Dan se supără:
– De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba?
Sări şi Surdul:
– Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu‑i mai bine să tre­­cem cu pace?
Mitu se apără cu îndârjire:
– Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bi­­­­­ne cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le fa­cem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le tre­bu­ie lor flu­ie­re­le?
Piticul oftă prefăcut.
– Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii ne­gri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacu­rile a­ces­to­­ra asupra Văii Urşilor Negri s‑au terminat cu vic­to­ria su­pu­şilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi al­ţii, şi vă­zâ­n­du‑vă şi pe voi luptând, ştiam cum s‑ar ter­mina o luptă în­­tre voi şi urşii negri.
– Cum!?! – făcură cei trei. Ne‑ai văzut luptând cu Nălucile?!
Prinţul se făcu a nu‑i auzi.
– Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii ne­gri le‑ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii.
Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea mul­te la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se ui­tase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gân­deşti că trebuia să‑i vadă cât de în stare sunt să a­pe­re flu­­ierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca ur­şii ne­gri să vrea a lu­a fluierele celor nouă blesteme sub o­cro­tirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făp­turi. Dar se sim­­ţeau oa­recum umiliţi de cuvintele piti­cu­lui. Deşi lup­ta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noap­tea, bi­ruinţa pe care o câş­ti­ga­seră şi, de ce să nu spu­nem drept, de asemenea şi laudele os­taşilor, îi făcu­seră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prin­ţul Ro­land îi a­se­muia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pă­du­rii. Era tare neplăcut!
Surdul fu primul care rupse tăcerea:
– Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevă­ru­ri, aş dori să ştiu şi eu ceva!
– Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei.
Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de bru­tal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceri­tate?
– Da, zise el. Asta vreau să aflu.
– Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă.
Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răs­­puns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într‑ajutor.
– Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte ase­me­nea lucruri!
Piticul ridică din umeri:
– Prietenie? Ce ţi‑e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei do­­­uă zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte do­uă zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Pri­e­te­nia în­seam­nă altceva…
Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă e­ra Mi­tu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care‑şi o­pri vorbele usturătoare ce‑i stăteau pe buze. O vre­me mer­se­ră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe la­turi de urşii ne­gri, iar dinspre Prinţul Roland de un dis­curs ce nu se mai ter­mina.
Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un ca­păt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vor­bit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lân­gă prinţ şi, privindu‑l în ochi, îl întrebă:
– Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului?
Piticul plecă ochii în jos:
– Într‑un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A pri­­mit să păzească pe cineva care ne era duşman de moar­te. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne‑am atacat duş­ma­nul, el l‑a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine o­chii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc ne­ca­zuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am a­­flat mai a­poi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni ni­cio­dată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii…
Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. La­cri­­mile îi curgeau din ochi pur şi simplu.
Piticul vorbea aproape în şoaptă:
– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu ră­ul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pri­­cina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face alt­­­fel. Răb­da­sem deja mai multe zile, aşteptând ca cei as­cunşi acolo să ple­­ce. Dar nu mai plecau! Şi n‑am avut ce fa­ce, decât să a­ta­căm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul din­tre cei care au în­cer­cat să ducă fluierele către Ţinutul Ne­gurilor. Şi trebuia ca flu­ierele să nu ajungă acolo. Dacă ta­tăl lui era în garda a­ce­lui ne­treb­nic vrăji­tor…
Dan şovăi o clipă, apoi grăi:
– Dar şi noi le ducem… – şi se opri.
Piticul dădu din cap:
– Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distru­geţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor.
– La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coa­da ochiului la Surdul.
Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fă­­ră a vedea ceva în jur.
– Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră.
– Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu.
De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte.
– Nu crezi că s‑ar cuveni să ştim? – spuse Dan.
Prinţul nu‑l băgă în seamă.
În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta.
– Valea Nerei, spuse piticul, deşi n‑ar fi avut cum s‑o vadă din spatele lui Mitu.
Dintr‑un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs ne­gru din marginea drumului.
– Aici ne despărţim. V‑am dus cu bine până aici. Mer­­­­­geţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dum­ne­zeu. Eu în­să v‑aş sfătui ca înainte de a trece în De­ra­la să po­po­siţi mă­­­car o vreme în Pământul Dacilor.
– Unde este acesta?
– De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piti­cul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii.

Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, o­prit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci.
– A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi‑au pier­­dut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare.
– Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi.
– Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal!
– Un cal?!
– Da, calul lui Mitu!
Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mân­­­­­­ca­re din saci, simţi că se sufocă de mânie.
– Cum? – strigă el. Cum…

Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii ne­­gri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lo­­vi­se atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr‑o sin­gură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi a­ceas­­ta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Ur­şii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, par­­că în zbor, dar şi ur­şii săreau deja. Două gheare pu­ter­ni­ce loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într‑o cli­pă, cu toată zbaterea lui pu­ternică – uimitor de pu­ter­nică – calul avu capul zdrobit. O um­­bră adâncă şi mare iz­­bucni din leşul calului, stăruind o cli­­pă a­supra dru­mu­lui şi pierind apoi în depărtare, cu o vi­teză de ne­crezut.

– Ce‑i asta? – făcu Mitu, frecându‑şi capul.
Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pie­ri în umbră odată cu ei, făcându‑le cu mâna, poate se­ri­os, poa­te în batjocură… Greu de ştiut cu el!
– O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Ro­land ne‑a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se a­mes­te­cau tristeţea şi un fel de amărăciune.
– Să mergem, zise Dan, încălecând.
– Ţi‑e uşor să zici, începu Mitu.

Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era de­par­te, o ţinu doar într‑o văicăreală. Pe care, desigur, n‑o băgă ni­meni în seamă.

Capitolul IV                                                                                                                        Capitolul VI

Mihai-Andrei Aldea

Inteligenţa comunistă în aritmetica statisticilor istorice… şi o soluţie

Un propagandist comunist (Alexandru Gârneaţă), încercând să prezinte – „măiastru” – situaţia Românilor din Regat în preajma lui 1907 face eforturi de calcul. Este vorba despre un calcul aritmetic, simplu, pe care orice absolvent de gimnaziu îl putea face foarte bine în vremea dintre primele două războaie mondiale. Şi care îi era necesar pentru un fel de statistică… Cităm:

„Cinci mii de boeri, adică 1-2% din numărul total al proprietarilor agricoli, stăpâneau 4.000.000 hectare adică 49% din totalul întregii suprafeţi cultivabile, iar 921.000 ţărani – capi de familii, adică 88%, stăpâneau 3.000.000 hectare, deci 40%.
Între aceştia un număr de 39.000 proprietari mijlocii aveau 852.000 hectare.”

Avem, deci, numărul total al proprietarilor agricoli, pe care îl numim, simplu, NPA. Acesta ar trebui să fie 100%. Din care 1-2% „boeri” şi 88% „ţărani”.

Dacă boerii sunt 1-2% din NPA şi sunt 5.000 („cinci mii”), rezultă că NPA este de 500.000 sau, respectiv, 250.000… O „mică” diferenţă. Practic A.G. nu face deosebirea între valori procentuale duble…

Dar dacă cei 921.000 de ţărani sunt 88%, înseamnă că 1% este 921.000 împărţit la 88. Ceea ce dă 10.465,(90)!
Adică boerii, după aceste cifre, ar fi sub 0,5% din NPA!
Iar suma totală a NPA ar fi de 1.046.590,(90)!
Între dublu şi cvadruplu faţă de cea rezultată din numărul de boeri şi procentul dat pentru aceştia!

Desigur, propagandistul A.G. lasă în umbră diferenţa între 89-90% dintre proprietarii agricoli şi 100%.
La o primă vedere ar părea că este vorba despre cei „39.000 proprietari mijlocii”, doar că fraza începe cu „între aceştia”, ceea ce ar însemna că proprietarii mijlocii sunt văzuţi ca o parte dintre ţărani.
Ce-i drept, 11% proprietari mijlocii plus 88% ţărani plus 1% boeri ne-ar duce la un total de 100%. Făcându-ne să socotim exprimarea „între aceştia” doar o mărturie a calităţii limbii române folosită de A.G. (chiar şi într-o lucrare publică… ceea ce spune multe despre epocă).
Ne izbim însă de alte câteva probleme matematice.
Dacă boerii sunt 1-2% din NPA înseamnă că proprietarii mijlocii ar trebui să fie ori 27.500, ori 55.000… Cifra de 39.000 nu se potriveşte cu niciuna dintre aceste două variante. Media dintre ele, 41,250, se apropie de cifra furnizată, dar cu o aproximaţie uriaşă. Conform cifrelor date de A.G. pentru boeri, ar însemna că proprietarii mijlocii sunt
Pe de altă parte, dacă ţăranii sunt 88% din NPA, cei „39.000 proprietari mijlocii” nu pot fi 11% din NPA. Conform numărului şi procentului dat de A.G. pentru ţărani, rezultă că proprietarii mijlocii sunt aproximativ 3,726% din NPA!
În sfârşit, dacă într-adevăr proprietarii mijlocii sunt 39.000 şi reprezintă 11% din NPA, atunci boerii sunt, cu 5.000 de oameni, cca. 1,41%¹. Asta ar transforma acel 1-2% dat de A.G. într-o aproximare grosolană a unui procent real. Totuşi asta îi face pe ţărani să fie, cu 921.000 de oameni, aproximativ 259,769563% din NPA!
După cum se vede, nu se potriveşte, oricum am lua-o!

Să fie atunci acel 11%, într-adevăr, un procent din numărul „ţăranilor„?
Dar 921.000 împărţit la 100 ne dă 9.210, care înseamnă 1% din cifra în cauză. Iar 11% ne dă 101.310, care ar trebui să fie numărul proprietarilor mijlocii dacă acel 11% se raportează la numărul total al ţăranilor deţinători de terenuri agricole.

Trecând peste problema procentelor de boeriţărani şi proprietari mijlocii, imposibil de rezolvat raţional în temeiul cifrelor folosite de propagandistul comunist A.G., observăm în treacăt încă o mică problemă de aritmetică: aceea a terenurilor.
Dacă 4.000.000 de hectare sunt 49% din „totalul întregii suprafeţi cultivabile„, atunci 3.000.000 de hectare înseamnă 36,75%, nu 40%! Este o deosebire serioasă, o rotunjire în defavoarea ţăranilor, o adevărată „rotunjire anti-comunistă”, pe care A.G. nu şi-ar fi permis-o niciodată. Dar din punct de vedere aritmetic pare doar o „mică greşeală” în comparaţie cu cele de mai sus…

Avem aici un exemplu asupra felului în care Comunismul făcea „statisticile” în „studiile” de propagandă. Aceasta este inteligenţa comunistă. Şi unii o păstrează până astăzi, neschimbată, adesea preluând asemenea cifre şi „statistici” drept „dovezi” pentru ideile lor…
Ce-i drept, cultura de internet favorizează în mare parte superficialitatea şi lipsa de discernământ. Între altele, prin inducerea foamei după informaţii inutile. Această foame, avantajoasă pentru buzunarele celor din mass-media, îl face pe om incapabil de discernământ. Când să verifici informaţiile, când să verifici numerele care ţi se dau, câtă vreme tu deja alergi către alte „ştiri”?
Soluţia este clară şi la îndemână: să mâncăm cu măsură!
Nu doar mesele propriu-zise, necesare trupului, ci şi informaţiile, ştirile, datele.
Să le primim cu măsură, fără lăcomie, fără bulimie.
Să le mestecăm. Adică să le trecem, cu grijă, prin filtrul gândirii.
Analizând, comparând.

Am stat odată rupt de internet, televizor, ziare, radio etc. vreme de cca. două luni.
Mulţi cunoscuţi erau îngroziţi, la propriu, de gestul meu. Îl vedeau aproape ca pe o sinucidere. „Cum să te rupi de lume?”, întrebau. „Cum să renunţi la informare?”, se cutremurau.
După cele două luni i-am adunat pe cei mai tulburaţi, pe cei mai gălăgioşi în această privinţă.
Le-am povestit ce cărţi citisem între timp, ce învăţasem din ele; ce oameni întâlnisem, cum îi ajutasem, ce învăţasem de la ei, cum mă ajutaseră. Şi tot aşa.
După aceea, i-am rugat să-mi spună cu ce au rămas din ştirile şi celelalte informaţii adunate din mass-media în aceeaşi perioadă.
Nimic.
Chiar nimic.
Încercau să-şi aducă aminte fragmente de ştiri, de informaţii.
Totul era trunchiat şi, categoric, neimportant.
Şi pesimist. Pentru că relele se vând mai bine, aşa că mass-media induce, necesar, pesimism, deprimare, stare de rău.
Erau, ca urmare, două luni pierdute pentru prietenii speriaţi pentru mine.
Viaţă risipită pe ştiri şi informaţii inutile, luate fără gândire, fără discernământ.
De aceea, concluzia se impune: mai puţine ştiri şi informaţii, dar gândite mai mult, verificate, analizate mai mult, sunt infinit mai folositoare
Citirea unor cărţi este preferabilă privirii unor filme, şi aduce infinit mai mult decât urmărirea unor „fluxuri de ştiri” adesea complet inutile, dacă nu profund dăunătoare.
Şi revin…
Soluţia este clară şi la îndemână: să mâncăm cu măsură!
Nu doar mesele propriu-zise, necesare trupului, ci şi informaţiile, ştirile, datele.
Să le primim cu măsură, fără lăcomie, fără bulimie.
Să le mestecăm. Adică să le trecem, cu grijă, prin filtrul gândirii.
Analizând, comparând.
Şi trăind; practic, real, concret.
Crescând intelectual, moral, sufleteşte.
Vom vedea, cu bucurie şi uimire, că se poate şi că este extraordinar de bine!
Până la urmă, gândirea este un act profund anti-comunist… 🙂

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Pentru că 39.000 împărţit la 11 ne dă 3.545,(45), ceea ce ar fi 1% din NPA dacă procentul de 11% dat de A.G. pentru proprietarii mijlocii se referă la NPA.

Elemente de Teologia Istoriei şi însemnătatea lor pentru Neamul Românesc

ELEMENTE DE TEOLOGIA ISTORIEI
ŞI ÎNSEMNĂTATEA LOR PENTRU NEAMUL ROMÂNESC
(preluare din Zbor prin vâltoarea vremilor, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, 2007, p.19-24)

 

     Mai mulţi autori s‑au ocupat de‑a lungul timpului de ceea ce s‑ar putea numi Teologia Istoriei[1]. Dar, cu toate că unul dintre ei şi‑a denumit chiar aşa opera[2], în realitate nu a existat o încercare adevărată de ela­borare a unei teorii a Teologiei Istoriei[3]. O aseme­nea elaborare cere în primul rând cunoaşterea şi tră­irea – de câte ori nu se uită acest aspect – Revelaţiei, aşa cum ea se găseşte doar în Ortodoxie.

     Desigur, nu este acesta locul umplerii acestui gol, nici subsemnatul cel care ar putea realiza o astfel de operă grandioasă (dacă ar putea fi realizată de un singur om, ceea ce e de fapt de necrezut). Dar unele repere tot trebuie trasate, măcar pentru a evita ex­primări de genul: omul este singura fiinţă istorică[4].

     Chiar dacă unii sunt de altă părere, Sfânta Scrip­tu­ră este o carte istorică. Ba chiar, dacă înţelegem Isto­ria în sensul ei originar, de ceea ce merită reţinut, este cartea istorică prin excelenţă, arhetip pentru orice alte realizări în domeniu, paradigmă absolută[5]. Acest lu­cru se poate verifica relativ uşor, prin cercetarea lite­ra­turii patristice şi mai ales a celei din perioada apos­tolică. Se va putea astfel constata că toate scrierile ce au ca subiect evenimente mai noi sau mai vechi sunt realizate cu mare grijă în acelaşi duh în care trăieşte şi Scriptura. Aşa au scris apologeţii, aşa sunt alcătuite actele martirice, aşa sunt istoriile scrise atunci. De aceea, orice încercare de studiu în domeniul Teologiei Istoriei trebuie să aibă la bază exemplul biblic. Aşa cum s‑a precizat deja, în scurtul studiu de faţă nu se pot selecta decât unele repere ale Teolo­giei Istorice. Este totuşi un avantaj faţă de situaţia unui vid total.

     Primul element ce trebuie reţinut este cel al rea­li­tă­ţii cadrului istoric Dumnezeu‑creaţie. Acesta este un fapt. Şi, din nenorocire, un fapt mult ignorat, spre pa­gu­ba oamenilor. Întreaga istorie este bazată pe in­ter­ac­ţiunea dintre activitatea din interiorul lumii cre­a­te şi legile şi intervenţiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonată lumea de Cel ce este Dum­nezeul ordinii; unele dintre ele pot fi încălcate, în special de fiinţele extraordinare care sunt îngerii şi oamenii, dar nu fără consecinţe inevitabile, prevăzute de alte legi. Intervenţiile dumnezeieşti nu sunt în principiu obli­gatorii, căci Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dar în practică ele sunt inevitabile, deoarece Dumne­zeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relaţie deosebită, numită de obicei proniere (purtare de grijă).

     Studierea Teologiei istoriei înseamnă tocmai stu­die­­rea pronierii şi a legilor pe care se bazează exis­ten­ţa lu­mii. Importanţa unor astfel de studii nu este de­loc mi­că, atât din punct de vedere apologetic, dar şi dog­ma­tic, moral etc. Din astfel de studii se pot învăţa mul­te lucruri de foarte mare importanţă teo­retică şi practică.

     Am putea da ca exemplu textul: Atunci a zis Dum­ne­­zeu către Avraam: « Să ştii bine că urmaşii tăi vor pri­begi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă […] Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s‑a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor.» (Fac. 15.13‑16).

     Avem aici preştiinţa dumnezeiască, ce interesează în mod deosebit atât Dogmatica şi Apologetica – chiar şi Morala – dar şi, fireşte, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relaţiei speciale între un popor ca întreg şi ordinea morală a lumii. Avem exemplul pronierii şi milei divine, atât faţă de urma­şii lui Avraam cât şi faţă de amorei. Şi astfel de in­formaţii deosebit de importante pentru înţelegerea realităţii în care trăim se găsesc peste tot în Sfânta Scriptură, multe fiind deja explicate de către Sfinţii Părinţi; lipseşte aici însă munca de sinteză necesară adunării textelor patristice din domeniu, iar dincolo efortul special de selecţie şi sistematizare a pasajelor încă nevalorificate din unghiul Teologiei istoriei (ceea ce poate constitui un larg câmp de lucru pentru Exe­getică şi Patrologie). Cunoaşterea legilor de care po­poarele, cu sau fără voie, depind, este de maximă importanţă atât pentru înţelegerea reală a sensurilor istoriei şi surselor ascunse ale anumitor fapte istorice, cât şi pentru găsirea căilor corecte pentru viitor.

     Pentru ceea ce ne interesează aici, ne vom opri pe moment la observarea existenţei popoarelor ca enti­tăţi bine definite, cu responsabilitate morală. Această exis­ten­ţă se arată nu doar în pasajul amintit mai sus, ci în întreaga Scriptură, prin atitudinea lui Dumne­zeu faţă de poporul ales şi faţă de toate popoarele menţionate în Istoria sfântă a mântuirii. Este un lucru ce ne intere­sează în mod deosebit, deoarece implică o nouă atitu­dine faţă de istoria neamului nostru[i] (desi­gur, şi faţă de cea a altor popoare, dar acesta este alt subiect).

     Privind istoria Neamului Românesc din acest punct de vedere, al responsabilităţii creştine, reali­zăm adevărata importanţă a unor aspecte altfel mi­nimizate ori, din contra, maximizate. Trăirea duhov­nicească a unor oameni sfinţi, fie ei din popor sau nu, capătă o nouă semnificaţie, iar poziţia lor adevărată este, observăm, alta. Distingem limpede acest lucru în lumina Scripturii, fie şi rezumându‑ne la dialogul dintre Dumnezeu şi Avraam dinainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei, sau la cererea lui Lot de cruţare a unei mici cetăţi în care se refugiază (Fac.18.16‑33 şi 19.15‑22), pentru a nu mai vorbi de felul în care oa­meni ai lui Dumnezeu – ca Moise ori Ilie, de pildă – au schimbat radical istoria poporului lor. Tot pe linia responsabilităţii creştine, o serie de obiceiuri ori tra­diţii străine (şi chiar ostile) Creştinismului, privite cu îngăduinţă, ba chiar şi cu plăcere de unii istorici şi de majoritatea etnologilor şi folcloriştilor, apar altfel dacă ne raportăm la răspunderea pe care o are un neam ce se vrea creştin.

     Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recupe­rat este cel al rostului, al motivaţiei existenţei unui popor. De vreme ce neamurile există prin voia lui Dumnezeu şi vor exista în veci – Apocalipsa 21.26; 22.2[ii] – este limpede că apariţia fiecăruia corespunde unui sau unor ţeluri cunoscute de Dumnezeu şi care, măcar parţial, pot fi detectate de Teologia Istoriei. Cunoaşterea acestor ţeluri este absolut necesară pen­tru orice om care doreşte să îşi înţeleagă rostul său, dar şi fiecărui neam care vrea să îşi împlinească me­nirea. Nu ai cum să îţi faci treaba dacă nu şti ce tre­buie să faci. Nu ai cum să ajungi la ţintă dacă nu şti care îţi este ţinta. Deosebirile între rosturile pentru care a fost creat un popor şi imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greşeli ireparabile şi chiar distrugerea acelui popor.

     Alt aspect deseori uitat, însă deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legăturii dintre oameni, mai ales consideraţi comunitar, şi restul lu­mii create, chiar excluzând pe îngeri. Vedem astfel, în Vechiul Testament, cum poporul evreu, depărtat de Dumnezeu, se desfată de bogăţiile naturale ale Canaanului pentru ca, dintr‑o dată, prin puterea lui Dumnezeu, să fie lipsiţi de aceste bogăţii. Pustiirile, ca şi belşugul, nu sunt deci rezultatul unor forţe oarbe, mecanice şi indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relaţiile în triunghiul Dumnezeu – oameni – restul creaţiei. Desigur, acest lucru nu este deloc plă­cut (şi cu atât mai puţin convenabil). Ideea că, indife­rent de marile acumulări ale agronomiei ori meteo­rologiei, de cuceririle ecologiei şi geneticii, patimile sau păcatele noastre sunt cele care determină schim­bări de climă şi alte asemenea fenomene, o astfel de idee este, cu siguranţă, mai mult decât neplăcută.

     Tot aici trebuie subliniat şi acel aspect al vieţii naţi­o­nale care este din păcate uitat de mulţi (aşa‑zişi) pa­tri­oţi: deşi ereditatea contează, nu ea este factorul pri­mordial în stabilirea apartenenţei naţionale. Dum­nezeu a făcut dintr‑un sânge tot neamul omenesc (F.A. 7,26 ), iar urmaşii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam şi au aceeaşi credinţă cu el (Ioan 8.39; Rom. 2.28‑29, 4.11‑12 etc.). Se poate observa de aici – ca şi din studiile ştiinţifice existente[6] – că facto­rul determi­nant din punct de vedere naţional este cel spiritual şi nu cel biologic. Deci, şi ajungem la un punct atât de im­portant pentru noi, Român este cu adevărat cel care trăieşte cu adevărat cultura adevă­rat românească, in­di­ferent de originea lui trupească. Iar cel care nu păs­trează această moştenire nu este Român, chiar de‑ar fi din familia Basarabilor sau Muşatinilor.

Mihai-Andrei Aldea

[1] În scrierile Părinţilor apostolici se găsesc elemente de Teo­lo­gia Istoriei, fireşte nu sistematizate. Aşa sunt I Cor. şi cap.17 din II Cor. a Sfântului Clement Romanul, Păstorul lui Herma etc.

[2] Marrou, Teologia Istoriei, Iaşi, 1995. Lucrarea este adânc dez­amăgitoare, oscilând între o exegeză augustiniană pe tipar iezuito‑dominican şi fanteziile autorului. Desigur, această critică nu se referă la unele „bucăţele” de adevăr prinse în lucrare, ci la lucrare în ansamblul şi efectul ei.

[3] Trebuie subliniat că în Occident există o preocupare activă pentru dovedirea şi analizarea implicării lui Dumnezeu în isto­rie, ca o reacţie la deismul şi ateismul ce îl distrug (pe Occident, adică). Un exemplu este lucrarea Dumnezeu şi ştiinţa, realizată de Jean Guitton, Grişka şi Igor Bogdanov. În general însă Apu­sul, care se îndeletniceşte cu aceasta, este atât de obsedat în a face Biblia (şi în general credinţa) „credibilă” pentru mintea atee, încât ajunge la tot felul de falsificări ale Cuvântului Sfânt spre a‑l putea încadra în hotarele stupidităţii ateiste.

[4] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p. 7.

[5] Desigur, pentru creştini.

[6] *** Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1982, în totalitate; este o culegere de studii ştiinţifice de valoare ce atestă validitatea punctului de vedere creştin – pentru cei ce au nevoie de o astfel de validare – în ceea ce priveşte raportul dintre spiritual şi bio­logic în definirea raselor, naţiunilor şi în general a grupurilor umane, în ceea ce priveşte originea comună, unică a oamenilor; fireşte, conţine şi anumite afirmaţii propagandistice deplasate.
[Sintetic, lucrarea demonstrează ştiinţific că originea biologică a oamenilor se află într-un grup comun, corespunzător în mare parte imaginii biblice a familiei lui Noe („amănunt” ignorat de lucrare). Ergo, demonstrează că din punct de vedere biologic – sau trupesc, pentru a ne exprima teologic – toţi oamenii sunt înrudiţi între ei, au o origine comună. Ceea ce face ca definirea ştiinţifică a naţiunilor sau etniilor să necesite baze strict spirituale.]

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[i] Trebuie spus că acest lucru este cunoscut omenirii în mod reflex. Atunci când se semnează tratate de pace, acestea au efecte (de multe ori explicite, intenţionate) asu­pra întregului popor (victorios ori învins). Aceasta este o mărturie juridică limpede a existenţei şi responsabilităţilor popoarelor ca entităţi de‑sine‑stătătoare.

[ii] Textul biblic mărturiseşte prezenţa neamurilor în Ieru­salimul ceresc. Acest lucru înseamnă că neamurile vor exista în veşnicie, că existenţa naţională este de la Dumne­zeu şi rămâne întru Dumnezeu. Desigur, acesta este un adevăr folositor atâta vreme cât nu se cade în filetism (erezia care socoteşte naţionalitatea mai importantă decât Credinţa adevărată) sau în alte asemenea exagerări şi de­naturări. De altfel existenţa veşnică a neamurilor este mărturisită şi de termenul de Împărăţie a cerurilor, pentru că diferenţa dintre un regat şi o împărăţie constă în primul rând în multitudinea de popoare (şi formaţiuni) inclusă într‑un imperiu, faţă de structura (relativ) unitară a unui regat.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: