Uriaşii. Între culturi, istorie şi legendă

Dacă ceva mai devreme am început câte un cuvânt scurt despre neamurile străvechi, precum piticii (aici), amintind şi despre seminţii şi neamuri, aşa cum le vedeau Străbunii (aici), azi mă opresc un pic la uriaşi.

Spune Scriptura:

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6.4)

Românii au primit acest cuvânt în inima lor, mai ales că se potrivea întru totul cu ceea ce vedeau şi ei.
Fiii lui Dumnezeu sunt cei care trăiau după legea lui Dumnezeu; căci eşti urmaşul celui a cărui învăţătură şi moştenire o duci mai departe. Fiii oamenilor (aici, fiicele oamenilor) sunt cei sau cele care, despărţindu-se de Dumnezeu, trăiesc după poftele lor omeneşti, păcătoase (precum Cain şi urmaşii săi).
Fii acestor uniri au avut o moştenire amestecată. De la fiii lui Dumnezeu au primit o mare putere duhovnicească şi o mare tărie, de la fiicele oamenilor au primit în afară de aplecarea spre lume şi cele trupeşti de atunci. Iar unii dintre aceşti fii cu dublă moştenire, după cum se vede, au fost uriaşi. Unii buni, unii răi, însă cu toţii având o anume înclinaţie spre luptă, toţi fiind viteji.

În folclorul vechi românesc sunt mai multe nume pentru uriaşi, unul dintre acesta fiind acelea de jidovi.
Cuvântul nu este folosit degeaba de Românii din vechime.
Se făcea pe atunci deosebirea între Evrei – din toate timpurile -, Jidovi – adică Evreii Patriarhilor – şi Israeliţi, Iudei sau, cu o formă populară foarte răspândită, Jidani (de la seminţia lui Iuda, Juda, Judani, Jidani; o transformare firească şi care, în ciuda îndoctrinării comuniste, nu are în sine nimic peiorativ).
Deosebirea este greu de înţeles astăzi, dar pentru Românii de demult era limpede: Jidovii erau cei care făcuseră voia lui Dumnezeu şi ţinuseră calea Lui în vremurile Vechiului Testament, în vreme ce alţii rătăceau. Ca urmare, denumirea de Jidovi s-a dat acelor uriaşi care erau socotiţi buni, înţelepţi, curaţi şi viteji, ca oameni ai lui Dumnezeu.

Există în folclorul românesc şi altfel de uriaşi, precum cei proşti, căpcăunii, uriaşii răi, uriaşii buni „mai noi” – care nu sunt denumiţi Jidovi – etc.
Deoarece căpcăunii nu apar totdeauna ca uriaşi, în mai multe basme şi legende având mărimea unui om obişnuit – iar în altele fiind uriaşi… – o să fie înfăţişaţi, cu voia Domnului, în alt articol.
Trebuie să vedem aici însă, pe scurt, faptul că Românii văd mai multe feluri de uriaşi, ceea ce se întâmplă şi în alte culturi. Existenţa mai multor seminţii de uriaşi nu este amintită doar în folclorul românesc; ea se regăseşte şi în Scripturi, precum şi în imagistica populară, mitologică şi livrescă a multor popoare.
Mai consemnăm, ca pildă a unor uriași buni, pe doi dintre însoțitorii cei mai vestiți ai eroilor folclorului românesc: Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne. Amândoi aceștia sunt din seminția uriașilor, sunt viteji, extrem de puternici și, desigur, eroi pozitivi.

Pentru că, trebuie amintit acest lucru, uriaşii sunt de găsit, chiar mai mult decât piticii, în toate culturile lumii, pe toate continentele. Din Japonia în America de Sud, din Europa în Australia, din Africa în America de Nord, pretutindeni cultura populară povesteşte despre uriaşi.

Şi poate că cel mai cunoscut dintre vechii uriaşi este Goliat, cel care a înfruntat oştirea lui Saul şi a batjocorit pe Dumnezeu, sfârşind până la urmă de piatra aruncată de David. Acest Goliat avea o înălţime de „şase coţi şi o palmă” (I Regi 17.4); ceea ce înseamnă o înălţime aflată între 2,7 şi 3,2 m, în funcţie de unităţile de măsură folosite. În ciuda siguranţei pe care o afişează unii, adevărul este că nu cunoaştem care era mărimea exactă a unităţilor de măsură din vremea lui David.
În istoria modernă cel mai înalt om măsurat cu siguranţă este – sau, mai bine zis, a fost – Robert Pershing Wadlow, mort la 22 de ani în urma unei infecţii la picior. El a avut doar 2,72 m, adică a ajuns în zona de înălţime estimată pentru Goliat. Am spus „doar” pentru că a murit prematur şi că oamenii cu înclinaţia genetică spre „gigantism” cresc şi după 30 de ani (ca finlandezul Väinö Myllyrinne, care se oprise din creştere la 21 de ani, dar de la 30 de ani a mai crescut 29 de cm, până la 2,51 m înălţime). Teoretic, dacă ar mai fi trăit câţiva ani ar fi putut trece de 3 metri înălţime.

Robert-Wadlow.jpgAmericanul Robert Pershing Wadlow alături de tatăl său

Fără a fi nevoie de înălţimile excepţionale pe care tocmai le-am amintit, este de înţeles că o populaţie de 2-2,5 m apare în ochii oamenilor obişnuiţi ca populaţie de uriaşi: pentru că este!
Uitaţi-vă la fotografia alăturată! Chiar dacă „scădem” înălţimea lui Robert Wadlow cu 20 de centimetri şi tot este uriaş faţă de tatăl său.
Am amintit de finlandezul Väinö Myllyrinne, care avea, la 2,51 m înălţime, cu 21 de centimetri mai puţin.

Vaino-MyllyrinneFinlandezul Väinö Myllyrinne, alături de câţiva oameni de statură obişnuită

Este, sau nu este uriaş acest finlandez, faţă de oamenii de înălţime obişnuită?
Ni se pare limpede că răspunsul este da.

Desigur, nu există niciun fel de dovezi fizice privitoare la existenţa unor uriaşi de „doi stânjeni” (adică 4,5 m), ca în unele basme româneşti, sau chiar de zeci de metri – ca în alte basme din multe părţi ale lumii. Nici nu mai vorbim despre alţi giganţi, a căror înălţime ar întrece munţii.
Singura posibilitate de a accepta realitatea unor asemenea făpturi este însă excluderea lor din rândul oamenilor, ca singur exerciţiu logic posibil. Altfel spus, dacă admitem posibilitatea ca îngeri sau demoni să se manifeste în chip de om – după cum susţin izvoare teologice din întreaga lume – apariţia şi acţiunea lor sub chipul unor giganţi dă înţeles mărturiilor folclorice şi mitice/religioase amintite mai sus.

Mărturiile despre asemenea făpturi umanoide uriaşe, care apar pentru scurtă vreme, dispărând apoi fără urmă, sunt multe.
Am avut eu însumi să ascult oameni care, foarte ancoraţi în realitate, povesteau despre întâmplări cu asemenea făpturi, petrecute nu de multă vreme în România. Alte mărturii, nenumărate, vin atât de la noi, cât şi din alte părţi, pentru timpurile istorice.
Este de înţeles, pentru cei care cred că dincolo de aparenţa materială există ceva mai mult, că asemenea manifestări sunt cu putinţă. Pentru cei care nu cred în capacităţile de structurare complexă a energiei, pentru cei care sunt absolut siguri că ceea ce nu au văzut şi pipăit ei nu există, sunt doar născociri, halucinaţii etc.

Întorcându-ne la cultura profundă românească, trebuie să spunem că pentru uriaşi, dincolo de varietatea purtărilor şi felului de viaţă al seminţiilor acestora, pentru Români ei au avut doar două tipuri de destin.
Unii, precum Jidovii, s-au stins lăsând loc urmaşilor lor, cei rânduiţi de Dumnezeu să locuiască lumea, adică oamenilor (obişnuiţi). Unii s-au stins ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind ucişi de Acesta („Cel care a pierdut pe uriaşii cei necucernici„), ori din prea multă răutate pierzându-se pe ei înşişi. Altfel spus, primul destin este acela al stingerii, fie ea binecuvântată ori blestemată.

Alţii, precum uriaşii buni mai noi, s-au amestecat încetul cu încetul cu Românii, până când au ajuns să se piardă printre ei.
Această soartă a contopirii dintre uriaşi şi oamenii „obişnuiţi” este şi un indiciu al faptului că deosebirile de înălţime nu treceau de nivelul la care căsătoriile mixte să fie imposibile. Ca urmare, creaţiile folclorice care îi înfăţişează pe uriaşi ca având un stânjen (adică cca. 2,2 m înălţime) sunt cele mai credibile.
În urmă cu câţiva ani a fost descoperit la Carei (Jud. Satu Mare), scheletul de peste 1,8 m al unui războinic din epoca genezei tracice (vremea Proto-Tracilor). Cu discurile vertebrale şi celelalte „zgârciuri” ale corpului, carne, piele etc., omul avea în jur de 2 metri înălţime. Dat fiind că înălţimea medie era pe atunci între 1,5 şi 1,6 metri, este limpede cât de mare părea acesta faţă de cei din jur. Iarăşi este sugestiv faptul că era războinic – aşa cum atestă şi basmele din multe ţări că erau uriaşii – dar şi că a fost îngropat în afara cimitirului oamenilor obişnuiţi, făcându-se astfel o deosebire mare între el şi ceilalţi.
Mărturii despre existenţa unor alte asemenea schelete de uriaşi – estimate la mult peste 2 metri – vin şi din Judeţul Buzău, unde ar fi fost găsite şi reînhumate, cu excepţia câtorva oase şi piese de ceramică, trimise la Bucureşti. Unde… ar fi dispărut.

Printre cei mai cunoscuţi uriaşi viteji buni din vremurile apropiate sunt mai sus pomeniții Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne, dar şi Păsărilă/Lungilă, în vreme ce Setilă şi Fomilă se apropie mai multe de o ramură a uriaşilor înrudită cu căpcăunii şi înzestrată cu o foame excepţională chiar şi pentru uriaşi – altfel, în chip firesc foarte mâncăcioşi, dat fiind metabolismul unui trup… uriaş.
Merită amintit aici şi faptul că în folclorul românesc există o mare înţelegere pentru uriaşi, priviţi cel mai adesea pozitiv. Este un punct în care ne deosebim puternic de lumea saxonă, de pildă, în care uriaşii sunt priviţi mai mult negativ.
Implicarea uriașilor în aventurile eroilor din basmele românești este mai totdeauna pozitivă. O poziție asemănătoare o avem și în ceea ce îi privește pe pitici. Și asta cu toate că, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, există și excepțiile, cazurile în care se poartă ca dușmani.

Desigur, subiectul este… uriaș, iar ceea ce am schițat aici doar atinge câteva puncte dintr-o lume nesfârșită, în care trăiau împreună Românii și celelalte seminții (stră)vechi, în care legendele erau viitorul iar tărâmurile de basm locul vieții de fiecare zi.

Mihai-Andrei Aldea

Irina Petronela Stroe despre ”Drumul spre Vozia”

Moto:
„ Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte Pacea. Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se regăsesc în Duhul Adevărului. 
Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie!”
Valeriu Gafencu, Întoarcerea la Hristos


Drumul spre Vozia… ce Cheie se ascunde in spatele acestui cadru mitic, de Basm? Se spune ca fiecare Drum poarta in el o Inima, iar daca un Drum nu isi afla Inima, asemenea unei fiinte, acel Drum nu exista. Nu are Sens. Care este, asadar, Inima „Drumului spre Vozia”?… intreb retoric.
„Putem vorbi oleaca”, asa cum Dan l-a invitat la Cuvant de taina pe Batranul Parinte al Schitului uitat de Timp.
Un Roman ce imbratiseaza 3 volume adancite in peripetii, un Manuscris – tainic Munte cu comori de Chei spre Dimensiuni si spectre de Cunoastere demult ingropate in veacuri si spoiali ale civilizatiei moderne.

Scriitorul Mihai-Andrei Aldea este Parinte, este Tata, este Om și Luptător, istoric prin cunoastere si studiu, pedagog practic, memorialist, narator si etnolog .
Cu cele 3 carti sub privire, parca il vad cu ochii inimii pe Creanga, zambind sugubat in barba deasa si carunta pe alocuri; langa el, un Sadoveanu se bucura vizibil mandru ca inca se mai poarta in arta scrierii magia povestii, talcul descrierilor si dragul de Natura, in toata splendoarea sa.
„Cei 3 si Padurea cea Mare”, la brat cu „Cei trei si luptele Deralei” s-au intalnit la rascruci, „Prin Coline si neguri”, in initiaticul Intreg: „Drumul spre Vozia”.
Mult imi place acest Drum. Pentru ca „Drumul” spre Vozia este o Altfel de Cale. Nu este doar un drum intr-un spatiu dat. Nu este un Punct pe o harta. Drumul spre Vozia este un Drum launtric, un Drum pe care…

continuarea la https://irinasstroe.wordpress.com/2017/09/28/drumul-spre-vozia/

Nebunul

Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și fremătând și eu, ca orice pom,
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc; nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care, zdrențuit de vânt și ploi,
Își trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi, o pasăre străină,
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns.
O dată numai, dar a fost de-ajuns!

De-atunci, un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
Am răsucit-o și am întors-o-n sus
S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer, nu din pământ.

Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu, plângând,
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram.
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale,
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic, foșnind, în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăsi nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun? Da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă!
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală

Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

Demostene Andronescu

Vinul. Câteva cuvinte

Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.

Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.

Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.

Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.

Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.

Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.

La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.

Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.

Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).

În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).

Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.

În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.

Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.

Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).

Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)

Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.

Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.

Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).

A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.

Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.

Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.

Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.

Mihai-Andrei Aldea

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: