Părintele Visarion Iugulescu – de Sergiu Ciocârlan

Printre Sfinţii Prigoanelor Comuniste pe care i-am întâlnit se află şi Părintele Visarion Iugulescu.

Prigonit pentru Credinţă – de Comuniştii de ieri şi de astăzi -, a păstrat neîncetat căldura iubirii de Dumnezeu. Cuvântul său cucerea prin trăirea din care izvora.

Dacă intelectualiştii sterpi îşi îmbracă goliciunea în vorbe alambicate, preţiozităţi şi aroganţe, Părintele Visarion – ca şi Părintele Nicodim Măndiţă – a izvorât har pentru că trăia în har. Firescul trăirii sale în Christos era copleşitor pentru cel care îl întâlnea. Şi împărţea cu drag şi bucurie darurile sale, care se înmulţeau, astfel, nesfârşit.

Urât de ocupanţii sovietici – pretinşi Români -, urât de colaboraţionişti şi alţi trădători, Taica Părintele, cum îi spun ucenicii, a mers neîncetat către Ceruri.

Amintirea lui este vie printre ucenicii săi şi familiile acestora. Dar pentru cei mai mulţi sunt puternice bârfele lansate de Securitate – inclusiv prin colaboraţioniştii din Biserică.

Profesorul Sergiu Ciocârlan, cercetător acreditat CNSAS, a hotărât să se aplece asupra vieţii şi învăţăturii Părintelui Visarion Iugulescu. A străbătut kilometri de documente, mărturii înregistrate, mărturii directe. A pus în paralel actele Securităţii – adeseori agramate şi nu rare ori auto-contradictorii şi absurde. Le-a pus în paralel, apoi, şi cu mărturiile persoanelor implicate la care a putut ajunge.

În anul 2020 apare la Editura ART SOLEIL, Braşov, lucrarea

Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu, de Sergiu Ciocârlan.

Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

O să vă îndemn, din suflet, să o citiţi! Merită!

Ţineţi minte: Dacă îi cinstim şi urmăm pe Sfinţi suntem urmaşii lor, dacă nu îi cinstim şi nu îi urmăm suntem urmaşii torţionarilor, ocupanţilor şi colaboraţioniştilor.

Citiţi cartea lui Sergiu Ciocârlan.

Veţi vedea amândouă taberele: a Românilor lui Dumnezeu şi a oamenilor Satanei.

Şi vă va ajuta să ţineţi calea cea dreaptă. Cale spre care a îndemnat atâta suflete şi luminosul şi iubitorul ierodiacon Visarion Iugulescu.

Închei cu un citat de la începutul lucrării Un misionar prigonit al Bisericii Ortodoxe Române: Părintele Visarion Iugulescu :

De mii de ori de m-aş naşte, aceeaşi misiune aş lua-o
acelaşi lucru l-aş face, pentru că nu există o datorie mai sfântă
decât aceea de a-i sluji aproapelui,
de a salva suflete şi de a fi în slujba lui Dumnezeu!
(Părintele Visarion Iugulescu)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre cinstirea sfinţilor

sfinţii închisorilor

Sfinţii sunt oameni obişnuiţi. Născuţi printre noi, ca oricare alţi oameni. Dar care au izbutit să pună înălţarea duhovnicească (spirituală, dacă vreţi), mai presus de orice. Adică au pus mai presus de orice adevărul şi dragostea. Adică pe Dumnezeu.

Viaţa este o trecere către Veşnicie. Moartea este poarta intrării în Veşnicie.
Sfinţii sunt cei care s-au pregătit pentru Veşnicie, intrând prin moarte în Viaţa cea fericită şi veşnică.
S-au aşezat în adevăr şi în dragoste, luptând împotriva slăbiciunilor, păcatelor şi patimilor. Şi au câştigat.

De ce să îi cinstim pe sfinţi?
Ca să învăţăm de la ei şi să ne întărim prin pilda vieţii lor.
Ca să primim ajutorul lor, sprijinul lor, în drumul vieţii noastre.

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15.15).

Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)

Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81.1;
a se vedea şi Ioan 10.35-36 Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată – despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea(I Corinteni 6.2)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

a se vedea şi acest material

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, socotit de obicei latino-iudaic, Sabbatius. Din păcate, puţini cercetători au făcut legătura, altfel evidentă, cu formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).

Cum luptau Românii?

Cum luptau Românii?

Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.

Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.

Cum luptau Românii? […]

Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947]. …”

Răspunsul se poate citi în lucrarea Cum luptau Românii?, apărută în anul 2019 (Editura Evdokimos). Comenzile se pot trimite pe email (edituraevdokimos@gmail.com) sau Facebook (Editura Evdokimos).

(Textul Editurii Evdokimos:

Editura Evdokimos vă prezintă „Cum luptau Românii? Cartea + Dicționarul”, de Mihai-Andrei Aldea

960 de pagini; 8 hărți în format A4; Artele Marțiale Românești; Animalele de luptă ale Românilor; Armele folosite de Români; Mistica popular marțială românească; Peste 2.000 de termini explicați; Prefață de Comandor (rez.) Ștefan Popa

„Părintele Mihai-Andrei Aldea, un reputat etnolog şi istoric, realizează cel mai laborios, mai complet, mai responsabil şi documentat studiu – o capodoperă a „luptei la români” – o remarcabilă combinaţie de istorie, tradiţie, militărie şi o introducere în cea mai semnificativă concepţie de ducere a luptei – lupta întregului popor. O readucere în actualitate a tot ce a însemnat moştenirea istorică a străbunilor.”
Comandor (rez.) Ștefan Popa)