BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbu

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (III) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ARD_51310001501_552-1

Fecior de popă (III), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(Continuare după prima parte – care arată începuturile îngrozitoarei prigoane calvine a Ungurilor împotriva Românilor Ortodocşi din Transilvania – şi a doua parte – care arată robia preoţilor ortodocşi şi adevărul despre aşa-zisele „legi de toleranţă” ale Transilvaniei stăpânită de Unguri, Saşi şi Secui)

Preoţii români erau numai cu numele preoţi ai legii lor, căci trebuiau să facă slujba după ritul calvinic, să ia parte la sinoadele calvineşti, şi erau hirotoniţi de episcopi calvini1. Veniturile preoţeşti, afară de saracuste2, sărindare şi umblarea cu discul, erau toate ale protopopilor calvini; şi cununiile, şi îngropările, şi botezurile, şi toate celelalte.

Prin legea din 1644 li s-a luat preoţilor români şi dreptul matrimonial şi, în locul lui, s-au statornicit deciziunile sinoadelor calvineşti. Tot pe vremea aceea li s-a impus românilor – şi, ce e mai trist, şi preoţilor – să nu cuteze a se împotrivi a face clacă şi muncă boierească în sărbătorile pe care olahii le numesc mari, „legate şi împărăteşti”, „să nu umble cu mofturi de acestea, pentru că ei sunt un popor suferit în acestă ţară numai pentru folosul public, dar dispreţuit”. Şi aşa se întâmpla că tot satul, în frunte cu preotul, trebuia să are şi să semene lanul boierului [grofului n.n.] în sfânta Duminică a Paştilor! Iar cine se împotrivea să lucreze în sărbătorile împărăteşti era bătut şi spânzurat – pentru că legea spunea limpede „episcopii calvini au puterea de a pune şi de a scoate pe preoţii români, şi atât pe ei cât şi pe olahi a-i pedepsi oricum vor avea cu cale, fără să aibă a răspunde cuiva”.

Este uşor de înţeles cum se purtau episcopii calvini cu preoţii noştri, când puteau să-i pedepsească cu orice pedeapsă, după bunul plac. Popii români, de altfel, după legea din 1665, puteau fi traşi în judecată criminală pentru orice vină şi sub orice pretext de nimic şi la orice tribunal din ţară, şi – ceea ce e barbarie curată – n-aveau dreptul să aducă martori! Erau osândiţi fără a se putea apăra şi, se înţelege, la pedepsele pe care le aflau ungurii cu cale. Popilor li se confisca averea, li se tăiau mâinile, li se smulgea limba din gură şi li se ucideau „feciorii”.

O, da, după feciorii preoţilor făceau mai ales goană ungurii. Aveau frică mare că fiii de preoţi vor fugi în alte ţări să înveţe carte, ca apoi, întorcându-se acasă, să lumineze şi să deschidă ochii românilor.

E şi tristă, şi comică goana aceasta a ungurilor după fiii de preoţi. Era de ajuns să fii băiat de popă, ca să fii gonit de calvini ca iepurele peste toate văile. Legea din 1639 autoriza pe proprietarii unguri să supună la jugul iobăgiei pe fiii preoţilor îndată ce se vor fi însurat, chiar şi atunci când ei ar locui sub un acoperământ cu părinţii lor. Ba şi pe copiii mici şi pe feciorii neînsuraţi ai preoţilor să-i prindă cu laţul şi să-i puie la muncă şi iobăgie, sau, dacă vor vrea, să-i lase pe chezăşie în bani şi vite. Iar pe acei care vor fi ieşit din casa părintească să-i apuce oriunde-i vor afla şi în orice ani ai vieţii ar fi.

Vânătoarea după fiii de preoţi a ţinut mai bine de o sută de ani şi abia împărăteasa Maria Tereza a stârpit-o. Câţi n-au fost aruncaţi în temniţă până atunci, câţi n-au fost spânzuraţi, numai pentru vina că erau „feciori de popă”!

(sfârşitul articolului scris de George Coşbuc)

1În fapt acest lucru a fost dorit de Calvini, s-a încercat impunerea lui, dar Românii au izbutit mereu să îşi ţină legea. Preoţii erau hirotoniţi pe ascuns în Muntenia şi Moldova, trecând pe la vama cucului (adică ilegal) dintr-o parte în cealaltă. Ardelenii ce voiau să studieze teologia ortodoxă – în şcolile mânăstireşti din Principatele Române – erau scutiţi de plată, fiind ţinuţi pe cheltuiala mânăstirii, episcopiei sau domniei, după caz. Faptul că aveau tăria să se întoarcă în Ardeal şi să slujească sub teribila prigoană ungurească este deja un martiriu greu de închipuit. Este ca şi cum un deţinut din prigoanele comuniste ar fi ieşit din puşcăriile de la Gherla sau Aiud, ar fi mers în Apus pentru a studia teologia şi a deveni preot, întorcându-se apoi în puşcărie ca să slujească celor închişi… el însuşi redevenind deţinut.

2Saracuste = (aici) parastase.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (II) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (II) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:

Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

ETN_7300350_1011-3

Fecior de popă (II), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

(urmarea primei părţi, în care se înfăţişează pe scurt chinurile îndurate de Românii Ardeleni în vremea prigoanei religioase dezlănţuită de Protestanţii Unguri şi începuturile acestei prigoane)

Religia ortodoxă a românilor a fost decretată în toate dietele ţării ca neapărată de legi, proscrisă, străină şi suferită numai din mila boierilor unuguri, până la alte dispoziţii. Nici unul dintre sultanii Turciei n-au prigonit mai rău pe creştini în împărăţia lor decât ungurii calvini pe românii ortodocşi.
Popii români erau puşi sub ascultarea protopopilor şi episcopilor calvini, le erau robi acestora, trebuiau să le facă robotă, să le care apă, să le taie lemne; iar când se plimba episcopul calvin, patru preoţi români îl purtau pe umeri într-un pat, iar al cincilea preot român, desculţ – aşa era legea – şi cu patrafirul după gât, trebuia să alerge înaintea patului şi să dea lumea la o parte.

În Dieta ţării de la 1658 s-a adus legea că Principele Ardealului să poată spânzura oricând pe oricare popă român, pe care-l va denunţa episcopul calvin pentru o vină cât de mică, ba chiar şi închipuită. Iaca legea:

să-i dea morţii, ca pe nişte oameni îndărătnici şi cutezători, pe aceşti popi valahi pentru că nu sufă pe episcopii calvini impuşi lor, că nu ascultă de învăţăturile episcopilor şi că ţin la ticăloasa şi vrednică de scuipat lege valahă”.

În 1573 Dieta a proclamat libertatea conştiinţei: să creadă fiecare ce va voi şi nimeni să nu se atingă de legea omului. [Fapt cu care Ungurii mult se laudă, neîncetat… n.n.] Frumos! Dar paragraful glăsuia astfel:

aici se înţeleg numai cele patru confesiuni ale ţării [Catolicismul, Calvinismul, Luteranismul şi Unitarianismul], dar să nu fie înţeleşi şi aceia care se ţin de secta olahilor sau a grecilor, cari sunt suferiţi de milă numai de azi pe mâine, până când îi va plăcea Principelui şi Dietei să-i mai sufere1.

Românii erau suferiţi – în ţara lor! – numai ca să aibă boierii unguri pe cine să stoarcă. Asta o spune curat şi legea din 1579. Românii nu sunt număraţi între naţiunile ce constituie statul, nici religia lor între religiile ţării, dar vor fi suferiţi să aibă şi ei un loc pe pământul ţării, câtă vreme vor fi de folos calvinilor şi vor avea cu ce munci şi plăti birurile. Episcopi li se vor da din partea Principelui „oameni credincioşi Principelui, care să-l ajute să ajungă prin ei şi alte scopuri”. Ce scopuri or fi vrut să ajungă principii prin episcopii calvini puşi cu de-a sila în fruntea românilor? Şi ce obrăznicie să spui că ai s-ajungi prin uneltele tale, prin episcopi, şi alte scopuri!

(va urma)

1Această parte a hotărârii din 1573 este totdeauna „uitată” de propagandiştii protestanţi, unguri şi austrieci. La fel şi citatul anterior, din 1658…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

BINEFACERILE UNGUREŞTI ŞI AUSTRIECE PENTRU NEAMUL ROMÂNESC. 1. FECIOR DE POPĂ (I) de George Coşbuc

Mică lămurire

Despre Binefacerile ungureşti şi austriece pentru Neamul Românesc:
Am început să adun şi să scriu aceste rânduri pentru a-i ajuta pe cei care vor să afle adevărul. Se tot laudă Ungurii şi Austriecii, dar şi Germanii şi Papalitatea şi Protestantismul, cu binefacerile pe care le-au revărsat prin mijlocirea Ungariei, Austriei şi Austro-Ungariei asupra Neamului Românesc. „Din păcate”, se plâng ei, „doar” asupra Românilor din Moravia, Slovacia, Panonia, Maramureş, Crişana, Banat, Transilvania, Galiţia, Bucovina etc., căci nu au apucat să stăpânească bine Oltenia, Muntenia şi restul Moldovei, ca binfacerea să fie deplină.
A fost stăpânirea ungurească, austriacă şi austro-ungară binefăcătoare pentru Români?
În sprijinul acestei vorbe Ungurii, Austriecii, Paplitatea, Germanii, Protestanţii şi adepţii/agenţii lor aduc, în străinătate şi în România, tot felul de exemple. De la clădiri frumoase, romanice sau gotice sau în alte stiluri apusene, până la tot felul de creaţii muzicale, de la opere literare la realizări tehnice. Ce-i drept, există sau au existat multe dintre aceste realizări atât de lăudate. Şi, chiar dacă unele sunt de fapt ale altor naţii – Români, Slovaci, Sârbi, Ruteni, Armeni etc. – mai rămân din belşug şi cele într-adevăr ungureşti, germanice, catolice.
Întrebarea de care ei se feresc este: e bine să construieşti un castel frumos dacă pentru asta trebuie să torturezi şi să ucizi un copil? Sau: merită să te lauzi cu frumuseţea unei scrieri dacă este realizată cu preţul torturării şi uciderii unor nevinovaţi?
Întrebările acestea trebuie puse, căci adevărata măreţie a unei culturi sau civilizaţii, ca şi a unui om, nu stă în realizările materiale, artistice sau intelectuale,ci în bunătatea sa, în binele pe care a ştiut să-l reverse în lume.
Iar dacă realizările materiale, artistice şi intelectuale sunt întemeiate pe tortură şi crimă, greu pot fi privite fie şi drept „circumstanţe atenuante”. Dar, absolut, nu pot fi socotite de niciun om decent, raţional, bun, drept binefaceri.
Voi prezenta sub acest titlu o serie de fapte; fie prin citare directă a mărturiilor, fie în mici sinteze; iar cititorul va putea socoti el în ce măsură Ungurii, Austriecii (implicit Germanii), Papalitatea şi Protestantismul au adus binefaceri pentru Neamul Românesc de-a lungul istoriei. Până la urmă, aceste fapte sunt o moştenire comună, a noastră, a Românilor, şi a lor, cei care se laudă cu măreţia culturii şi civilizaţiei lor. Doar că suntem, după cum vom vedea, în aceste fapte, în două tabere foarte deosebite între ele…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

cruce-ortodoxa-e1284441618956

Fecior de popă (I), de George Coşbuc

(apud Fecior de popă, „Universul literar”, Bucureşti, XX, nr. 36, 9 Septembrie 1902)

Auzit-aţi să fi fost vreodată un preot care să fi tăiat limba din gura creştinilor, drept pedeapsă pentru ştiu ce? N-aţi auzit. Atunci de unde a răsărit vorba: „taie popa limba”?
Ah! Taie popa limba! Iacă o vorbă veche, „creştinească” şi „românească”, a mamelor care vreau să-şi sperie copiii când fac vreun rău. În glumă şi-o spun şi oamenii mari, cu toate că nu are niciun rost. Vreau să zic, încă nu s-a întâmplat ca vreun popă să taie limba unui creştin pentru că ar fi mâncat de dulce în zi de post, ori ar fi chemat pe Necuratul într-ajutor, când era să cheme pe Dumnezeu.
Nu, popii n-au tăiat niciodată limba creştinilor, dar dimpotrivă, adică să taie creştinii limba popii, asta s-a întâmplat de multe ori.
Li s-a întâmplat preoţilor noştri, ai românilor, nu o dată, ci de multe ori, aproape o sută de ani de-a rândul. Li s-a tăiat preoţilor limba pentru că şi-au făcut sfânta datorie şi au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Limba lor, tăiată ori smulsă din gură, a fost aruncată câinilor s-o mănânce, iar ei, muţi şi nenorociţi, au fost puşi să care pământ boierilor, să ducă în spate pe lectică episcopi de altă religie şi – spre ruşinea omenirii – au fost puşi să mănânce carne de hoit de cal şi să boteze câinii în apă sinţită şi cu toată sfânta rânduială a botezului!

Nu s-a întâmplat la noi în Principate1, ci în Ardeal, în suta a şasesprezecea şi a şaptesprezecea. Luptele religioase în vremea aceea erau nesfârşite în toată Europa între catolici, luterani şi calvini2. În Ardeal era o luptă şi mai nebună, căci se întâlniseră dintâi cinci, apoi şase şi în urmă şapte felurite religii. Catolicismul, care fusese mai înainte singur stăpânitor, era acum biruit de luteranism şi de calvinism, şi în urmă a început lupta între aceste două confesiuni. Iar luptele nu se făceau numai cu vorba, ci cu parul. Se aprindeau case, se omorau oameni, se pustiau semănăturile de pe câmp, se ardeau pe rug femei şi copii, şi era o urgie a lui Dumnezeu3.

În urmă au biruit cu totul ungurii cu religia lor calvină. Până ce erau aceştia tovarăşi de luptă cu luteranii contra catolicilor, iar după aceea, câtă vreme s-au războit tovarăşii între ei, nimeni nu s-a interesat de religia valahă4 ortodoxă, care era prea slabă şi nebăgată în seamă5. Dar, după ce au ajuns calvinii tari şi mari, au început o goană fără milă contra românilor.
Această goană e, fără îndoială, cel mai jalnic capitol din istoria românilor din Ardeal.
Cât au îndurat românii atunci! Câte legi barbare n-au adus împotriva lor: căutau calvinii şi cu vicleşugul, şi cu moartea, să facă pe români să-şi lepede legea lor.
Şi-au lepădat-o mulţi, mai ales dintre românii cei bogaţi, şi de aceea până azi poate a treia parte dintre boierii unguri ai Ardealului sunt de origine română, renegaţi. Istoria îşi ştie pe toţi. Cu vremea s-au mai dezmeticit unii şi s-au întors la matca românească, se mai întorc şi astăzi, pe ici pe colo.

(va urma)

1Adică în Muntenia şi Moldova, cele două Principate Române Dunărene.

2Reforma, adică reformarea Catolicismului, începută de Calvin, Luther şi Zwingli, a dus la lupte cumplite şi mari vărsări de sânge în toată lumea catolică (sau controlată de Catolici, respectiv Reformaţi, adică Protestanţi). Vărsările de sânge au fost de amândouă părţile. În Marea Britanie Protestanţii au chinuit cumplit pe Catolici, în Franţa Catolicii au chinuit cumplit pe Protestanţi, etc., etc.

3A lui Dumnezeu? Mai curând a unor oameni foarte străini de Dumnezeu…

4Ortodoxia era denumită Legea Românească, în acele vremuri, nu doar de Români, ci şi de conlocuitorii cu Românii, din Dalmaţia şi Croaţia până în Moravia şi Maramureş.

5După sute de ani de prigoană catolică prin intermediul conducerii Ungariei.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre o mincinoasă şi opera ei

Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop” [DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cât am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci când intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci când un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.

De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.

Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sunt) promovaţi de felurite regime pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întâmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricât de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricât de îndreptăţită şi delicat făcută, decât drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sunt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)

Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercând să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încât şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mâinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decât spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, câtă vreme bârfa, vorbirea de rău, calomnia, sunt atât de interesante şi de dorite?

Totuşi, iată, sunt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, Drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicându-se sursele reale, cadrul legal şi dându-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.

Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx marchează libera dezlănţuire a pătimaşei iubiri de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricât ar fi aceasta de clar documentată.

Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată câteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sunt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.

Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca„, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Metanie – de Radu Gyr

Metanie

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă velniţă
Ca-ntr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte,
Faguri facă-se, şi vin,
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier!
Fă din fiecare rană
O cădelniţă spre cer,

Şi din fiece dezastru
Şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
Şi fă zâmbet înţelept.

Radu Gyr

DSCN0616 Troiţă Borca.jpg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă