Hramul sau Sărbătoarea Casei

Icoană a Sfinților Români de la Biserica Ortodoxă Milano Nord-Menza
(ca simbol al unității Românilor de pretutindeni: oriunde este un Român este o Românie)

Oriunde este un Român
este o Românie

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la trăirea în Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Însă primul rost al sfinților în viața Creștinilor este acela de îndrumători sau călăuzitori pe drumul vieții, către Împărăția Cerurilor.

De aceea și mai jos (ca și în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori) am subliniat (prin îngroșarea literelor, adică „bolduire”) cuvântul esențial pentru o legătură vie și sănătoasă cu sfinții noștri: îndrumător/călăuzitor.

Este deosebirea dintre Viața Veșnică și Moartea Veșnică să înțelegem că zadarnic ne ocrotește un sfânt (sau oricine altcineva!) toate zilele noastre, dacă la sfârșit, din pricina despărțirii de Dumnezeu, ne osândim. Dacă nu îl avem ca îndrumător pe Sfântul Mare Mucenic Mina, de pildă, minunile prin care ne-a ajutat devin, la Judecată, osândire: el ne-a ajutat, noi nu l-am ascultat!

Pe de altă parte, cei care urmează pe sfinți, chiar dacă par să aibă nenumărate „nereușite” în viață, câștigă Cerurile. În fața lumii ei sunt „nenorociți”, „nefericiți”, „vai de capul lor” etc. Însă înaintea lui Dumnezeu strălucesc și se bucură veșnic.

Așa sunt Apostolii și ucenicii lor, cu toate chinurile prin care au trecut. Așa sunt Creștinii ostenitori din Etiopia primelor veacuri. Sau mucenicii din Romania, Armenia, Caucaz, Persia, India etc., de atunci și de mai târziu. Așa sunt Atanasie Todoran și toți cei care au mărturisit Credința în fața prigoanelor catolice și protestante. Așa sunt martirii lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Cneazul Petru, Pitu Guli și altor conducători români ce au apărat Credința în fața prigoanelor islamice. Așa sunt sfinții prigoanelor comuniste, și toți cei care și-au dus crucea pentru Domnul.

Pentru lume viața lor a fost o pierdere și moartea lor o nenorocire. Ei însă au construit dincolo o Împărăție a cărei frumusețe este dincolo de cuvânt.

Sfinții și eroii (buni) sunt veșnici.

Iar pentru Străbunii noștri ei erau Străbunii lor, cei asemenea cărora lucrau și luptau să devină.

Ca urmare, întreaga viață a Românilor de altădată, cu toate laturile ei, chiar și cele mai „banale” pentru omul fără duh, era închinată urcării, devenirii, înălțării duhovnicești.

Și între obiceiurile din vremea în care Românii erau cu adevărat Creștini se află și unul ținut cu multă grijă: Hramul sau Sărbătoarea (Praznicul) Casei (Familiei/Neamului).

Acest hram sau sărbătoare (praznic) se săvârșea fie de un anume sfânt (îndrumător și ocrotitor al casei/familiei/neamului), fie de o zi mare ce avea însemnătate deosebită pentru acea casă (familie/ neam).

Adeseori sfântul îndrumător era știut de la facerea casei. La construcția acesteia trebuia să fie o cruce – care apoi se prindea pe unul dintre pereții din afară ai podului sau în altă parte a casei – și un pom, care putea să fie mai ales brad, măr, alun sau măslin. În unele locuri acest pom era un puiet, ce era sădit apoi fie în curtea casei, fie în alt loc. Adeseori era o creangă – sau un mănunchi de crengi – de brad, măr etc. Acoperișul casei se încheia în ajunul zilei sfântului casei, în dimineața zilei sfântului sădindu-se pomul, dacă era puiet, ori legându-se de o grindă sau de colțul casei. În seara zilei sfântului se prindea crucea în locul în care avea să rămână.

Atunci când Românii veneau, ca familie nouă, într-o casă gata făcută, trebuiau să cinstească și sfântul casei, ales de cei care o făcuseră – dacă se știa cine este acest sfânt. De asemenea, dacă era o casă cumpărată de la rude sau alții, și nu părintească, nou veniții făceau sfințirea casei – ca și cum ar fi fost casă nouă. Apoi se făcea o a doua sfințire a casei de sfântul familiei, care devenea astfel al doilea hram al casei, dacă nu cel dintâi ca însemnătate. În multe părți această a doua sfințire însemna schimbarea praznicului (hramului/sărbătorii), cel vechi fiind uitat.

Se întâmpla ca într-o familie copilul cel mai mic să fie fată, sau ca cea mai mică fată, să rămână să poarte de grijă părinților. De obicei băiatul cel mai mic își lua această sarcină, dar uneori, așa cum am arătat, era luată cea mai mică fată. Atunci când aceasta se căsătorea, ginerele bătrânilor aducea cu el hramul său, casa având de la acea nuntă încolo două hramuri.

Neamurile sau naturile – adică rudeniile, cum se mai numeau, clanuri sau triburi după cum li se zice astăzi – mai purtau și numele de Familie. Am folosit o majusculă deoarece exista o accentuare a cuvântului, o anume intonație, din care se înțelegea că este vorba despre neam sau nat: despre cei care, având un același străbun, stau uniți în fața lui Dumnezeu și a lumii. Sărbătoarea neamului era de obicei sărbătoarea sfântului străbunului.

Pentru Românii ca nat (nație), se socoteau ca sfinții ai neamului, deosebi de Maica Domnului și de Apostoli – socotiți sfinți ai tuturor Creștinilor –, patru sfinți: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu maica sa, Elena. Ca urmare, praznicele celor patru erau sărbători ale natului, adică ceea ce am numi astăzi sărbători naționale (trei zile, căci Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena se prăznuiesc în aceeași zi).

Însă și fiecare casă – cuvânt prin care se înțelegea pe vremuri și clădirea, dar și familia ce ținea acea clădire – avea harmul său. Ba uneori avea și două sau chiar trei; iar în casele care erau de fapt curți cu trei sau patru case – unite între ele, ca la Românii din unele părți ale munților, ori despărțite – puteau să fie și mai multe.

Sfântul îndrumător și ocrotitor al casei era fie ales de familia tânără atunci când își făcea casa, fie era moștenit de la înaintașii care făcuseră casa – mutarea într-o casă mai veche străină era foarte rară pe vremuri. Dacă tânărul construise casa înainte să intre în vorbă cu fata, se păstra hramul dat de el. Dacă atunci când se construia casa erau deja în vorbă cei doi, adică se știa că se vor lua, ori chiar erau logodiți, alegeau împreună. Și așa, dar și când alegerea se făcea de tânăr, de mare greutate era nu doar obiceiul familiei, ci mai ales cuvântul duhovnicului. Acesta, care de obicei îi știa de mici pe tineri, știa cel mai bine care sfinți sunt potriviți ca patroni ai noii familii – sau ai tânărului care cerea sfat.

Cel mai adesea Românii aveau ca sfânt îndrumător și ocrotitor un sfânt militar: Gheorghe Marele Mucenic, Dimitrie din Soluna (Săruna)1, Andrei Generalul (Stratilat), Mina; Mercurie, Teodor și alții asemenea; ori vreunul dintre marii împărați ai Neamului, precum Constantin cel Mare, Iustinian cel Mare, Teodosie cel Mare etc. Aceasta deoarece Românul cu familie era luptător și mirean, deci avea nevoie de îndrumarea și ocrotirea unui sfânt luptător și mirean. Ca o excepție profundă era Sfântul Arhanghel Mihail, sau Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sau Soborul Puterilor Cerești, care apar și ei adeseori ca sfinți ai caselor, familiilor și neamurilor Românilor de altădată.

Icoana sfântului ocrotitor al casei ori familiei era pusă pe peretele cel mai de cinste: cel dinspre Răsărit. Alături de ea se puneau alte icoane, precum cele ale Mântuitorului și Maicii Domnului, ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale unui sfânt ierarh (Nicolae al Mirelor, Ambrozie ale Mediolanului, Irineu al Sirmiumului, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Luminătorul etc.), a unui (alt) mucenic (precum Apostolii, Ștefan Întâiul Mucenic, sfinții mucenici mai sus amintiți – dacă nu erau sfinții casei –, Ecaterina, Anastasia, Tecla, Cecilia, Petronia etc.), a unui sfânt cuvios (Pelaghia, Pafnutie, Paraschiva, Chiriac, Maxim Mărturisitorul etc.). Foarte multe case aveau icoana Sfinților Părinți Ioachim și Ana sau/și a sfinților Adrian și Natalia (îndrumători și ocrotitori ai familiilor), a Sfântului Prooroc Ilie (dătătorul de vreme bună și păzitorul de furtuni, trăznete și lovituri năpraznice), a Sfântului Stelian sau Sfântului Spiridon, ocrotitorii copiilor, a vreunui sau vreunor doctori fără de arginți și, desigur, a unui sfânt ocrotitor pentru îndeletnicirea cea mai însemnată a familiei (a se vedea câteva pilde în Sfinții Îndrumători și Ocrotitori).

Uneori se ivea și o a doua sărbătoare a casei (/familiei), atunci când un anume sfânt îi scotea dintr-o încercare grea; se putea chiar ca o asemenea minune să ducă la schimbarea hramului.

Sărbătoarea casei se făcea, după obiceiul locului, una, două sau trei zile. Sărbătoarea neamului se făcea totdeauna mai multe zile (trei, patru, cinci, șapte sau opt, după putință).

Începem cu hramul casei de o zi, deoarece cuprinde părțile cele mai de seamnă ce se regăsesc și la celelalte forme.

Hramul începea totdeauna, dincolo de pregătiri, prin Înserândă (Vecernie) și Liturghia de la biserica satului, cătunului, târgului sau cetății. Se plătea deosebi un pomelnic mare, cu cei adormiți și cu cei în viață. Se împărțeau bucate alese celor de la biserică – și, dacă existau săraci, erau miluiți. Se dădea pomană pentru cei adormiți. Apoi se mergea acasă, pentru sărbătorirea făcută acolo.

La praznicele casei/familiei de o singură zi, finii veneau în cele șase zile dinainte de hram, ca să cinstească nașii: de obicei aducând colaci (mijlocii ca mărime) și alte daruri (ouă, unt, smântână, pește etc.). Seara avea loc cinișoara – a se vedea mai jos – numai între casnici. În ziua sărbătorii masa se așeza în curte – făcându-se o șatră, adică un acoperământ fără pereți. După Liturghie toată familia venea acasă și se spăla – de multe ori erau anume oameni ce mergeau mai iute acasă, ori bătrâni ce stăteau acasă, și care primeau pe ceilalți cu apă și ștergare. Apoi se puneau la masă, după cuviință. Cel mai mare (bătrân) din casă era în capul mesei. La stânga avea soția, apoi nașa, apoi celelalte femei, după rânduială. La dreapta avea nașul, apoi ceilalți bărbați, fiecare în rândul său. La capătul celălalt al mesei stătea preotul, dacă lua parte la praznic. Nimeni nu se așeza pe scaun înainte să dea preotul binecuvântarea și să se așeze el și capul familiei. Bătrânul sau Bărbatul care era în capul mesei lua colacul mare binecuvântat de preot, rupea din el și îl împărțea mesenilor (de obicei preotului îi dădea, tot cel dintâi, un colac cu cruce, mai mic). Fiind împletit în boabe sau în rânduri etc., colacul se putea împărți ușor fără să se simtă nimeni ridicat în slăvi ori disprețuit. În multe părți preotul binecuvânta, săruta și rupea colacul mare în două și dădea cele două părți capului familiei. Dacă darea se făcea trecându-se din mână în mână cele două părți, fiecare mesean le săruta cu smerenie. Apoi capul familiei făcea împărțirea în bucăți pentru fiecare. Este limpede că această masă este un simbol al Frângerii Pâinii, adică a Liturghiei, din primele veacuri creștine, dar și o mărturisire a prezenței lui Dumnezeu în toți și în toate, a faptului că prin El se aduc de toate și pentru toate.

Ca urmare, vedem că dincolo de bucatele de ospăț, trebuiau să fie la masă un colac mare și o colivă de obște. Pe masă ardeau câteva lumânări ce se tot înlocuiau ca să fie lumină. Deoarece hramul casei putea să fie și în post, mâncarea putea și ea să fie de post sau de dulce, după vremea la care se făcea sărbătoarea. În multe locuri exista o anume rânduială cu ce trebuie să fie pe masă la asemenea împrejurare. În altele, era la alegerea gazdelor. Totuși, nu puteau să lipească, așa cum am arătat, colacul (colacii) și coliva (sfințită), dar și cuvenitul pahar de vin pentru fiecare de la masă. Desigur, se mânca și bea cu măsură, lăcomia – și mai ales beția – fiind socotite nu doar un păcat propriu, ci și o jignire mare față de sfântul casei și familie, față de Însuși Dumnezeu.

Pe masă, în partea de mijloc, se înșirau talgere (tăvi) și blide (vase) cu mâncare felurită. Pe talgere se puneau colaci și pâini, fructe, mieji prăjiți sau cruzi (de nucă, alună, migdale, castane etc.), poame (fructe feliate și uscate), brânzeturi vechi (maturate), ardei, salată de vinete ș.a.a., dar și „uscături” (cârnați, slănină, șuncă etc.). Dacă era post brânzeturile și cărnurile erau înlocuite de ciuperci noi, ciuperci prăjite sau fripte, ciuperci marinate, ciuperci opărite (sau la abur), nap prăjit, năut prăjit sau fiert, mai târziu cartofi copți sau prăjiți, roșii ș.a.m.d. În blide se afla totdeauna o z(e)amă, adică supă ori ciorbă (borș), după gust. În ulcele mici erau lapte acru, lapte covăsit (iaurt) și smântână pentru cei care își dregeau cu ele zama. Apoi mai erau felurite mâncăruri de ciuperci cu sau fără carne (și lactate). Fiecare lua din acestea – după ce începuseră să mănânce preotul și capul. Pe marginile și în capetele mesei erau blidele mai mici ale mesenilor, cu linguri, furculițe, cuțite și ce mai trebuia. Bineînțeles, de pe masă nu lipsea sarea, iar în vremurile mai vechi erau și vase mici de lut cu mirodenii măcinate – busuioc, chimen, cimbru, piper etc., praf de ciuperci și altele asemenea – cu care unii își mai dregeau bucatele.

În multe locuri masa se punea și după îndeletnicirea casnicilor. De pildă la oieri se putea pune pe masă un blid în care se afla grâu și un colac mai mic făcut cu lapte de la oi. Acesta se ducea la stână după sărbătoarea casei, fie îngropându-se la pragul stânei, fie punându-se la icoana mare a stânei etc. La stăvari se punea un blid cu orz și un colac făcut din grâu sau din grâu și secară, cu aceeași rânduială. Etc. Bineînțeles, chiar și la îndeletniciri (meserii) erau felurite ritualuri locale.

După ce se termina de mâncat, se puneau pe masă cele de vorbă, precum: must tăiat (adică oprit din fermentare, ca să nu devină vin), lapte bătut, lapte covăsit (iaurt), smântână și, bineînțeles, covrigi și colăcei. Se mai puteau pune mieji de nucă și de alună, poame (fructe uscate) și altele asemenea. Apoi venea vremea amintirilor, deci se povestea despre trecut: despre înaintași, încercări din viața familiei, lucrările prin care Dumnezeu i-a învățat, călăuzit și păzit etc. Copiii mititei erau trimiși la somn, cei mai măricei, care știau să stea cuminți, puteau să șeadă cu cei mari, dar în tăcere. Însă cum cele povestite erau și vesele, și triste, dar totdeauna vrednice de auzit, se întâmpla ca și dintre cei mai mici să se pună după ușa casei ca să tragă cu urechea – iar cei mari se făceau că nu îi văd… cel puțin câtă vreme nu făceau gălăgie.

La hramurile casei de două zile, după rânduiala amintită mai sus (și cu Înserânda arătată mai jos), urma o nouă Înserare, în care se citea iar acatistul sfântului. Aceasta se făcea la biserică dacă nu era altă sărbătoare, sau acasă înainte de cinișoară (vezi mai jos). După aceea, ziua a doua era dedicată pomenirii celor adormiți.

La sărbătorile casei ce se țineau mai multe zile, rânduiala era mai bogată.

Se începea cu o Înserare (Înserândă) sau Vecernie „a familiei”, bineânțeles dedicată sfântului zilei (și casei). Aceasta era vecernia praznicului, în care toate cele folosite la slujbă – untdelemn, lumânări de ceară, tămâie, cărbuni, pâine, vin etc. – erau dăruite de familie. De asemenea se împărțeau la această Înserare și ajutoare pentru săraci, pentru bolnița unei mânăstiri etc.

Preotul venea apoi la familie și făcea sfințirea casei, cu rugăciunile (molitfele) de cuviință pentru prunci, pentru pomi, grădini, vite etc. După ce preotul era omenit, pleca. Acum avea loc cinișoara, o masă de seară la care luau parte doar cei care locuiau în casă și, chiar dacă nu stăteau acolo, părinții lor – dacă trăiau și puteau să vină. În capul mesei la cinișoară stătea de obicei tatăl bărbatului casei ori, în lipsa lui, tatăl femeii. Atunci când se întâmpla să vină și bunicii – sau să locuiască în aceeași curte – cel mai bătrân (sau cea mai bătrână) stătea în capul mesei.

Cinișoara se ținea în pridvor sau chiar în casă – după cum era vremea și cât loc era. La masă cele mai de cinste erau colacii și vinul – de obicei sfințit la biserică la slujba de seară. Se mânca și se bea puțin, mai ales mulțumindu-se lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările primite. Atunci când fusese război de la ultimul hram al casei, se aminteau prietenii căzuți sau răniți în război, luptele purtate și martirii familiei – dacă era căzut în luptă și cineva din neam. La fel se aminteau și de alte încercări, slăvindu-se Cel care ajutase familia să mai dăinuiască, slăvindu-se Cel care luase la El pe cei mai buni.

De ziua sfântului, se aduna toată familia la Sfânta Liturghie – și, pe cât se putea, se împărtășeau toți. Se ținea apoi masa mare a familiei, amintită mai sus.

A doua zi se dădea ospățul casei (familie/neamului), fie în curtea casei, dacă veneau puțini oaspeți, fie, mai des, în curtea bisericii – la locul meselor de obște. În multe sate asemenea locuri erau chiar lângă cimitir: în ele se țineau și pomenirile morților, dar și ospețele de nuntă, căci viii și morții erau împreună în Cultura Română Veche. De aceea ospățul casei era închinat și celor în viață, și celor adormiți (Expresia morții cu morții și viii cu viii are alt înțeles, acela al deosebirii între rosturile vieții aici și rosturile vieții dincolo, ca să nu se amestece rânduielile.)

La ospățul casei nu se îngăduiau hore decât pe alocuri, de obicei plecând fiecare oaspete la ale sale după ce trecea vremea amintirilor. Această vreme a amintirilor exista la fiecare dintre mesele amintite.

Dacă într-una din zilele hramului casei era post, bucatele erau și ele de post, dar bucuria era aceeași.

A treia zi era de ospeție, fiind poftiți mulți nu doar din sat sau dintre rude, ci mai ales dintre străini. De multe ori această masă se dădea la câte o mânăstire cu bolniță sau cu mulți bătrâni. Era, de fapt, un fel de pomană pentru vii și adormiți deopotrivă.

Rareori sărbătoarea casei era ținută mai mult de trei zile – de obicei numai la mărimi precum căpitanii de plai, marii preoți (vicari, cum li s-ar spune azi), juzi (judecători), boierii mijlocii cu avere multă, boierii mari etc. Mai era și la praznicul ori sărbătoarea natului (neamului), când veneau sute și sute de rubedenii (cum se mai întâmplă și astăzi pe alocuri).

Atunci când se ținea așa, în a patra și a cincea zi (și următoarele, dacă erau mai multe) erau aduși la masă săracii care puteau fi găsiți; ori, în lipsa lor, se aducea familiile slujitorilor credincioși; ori, dacă era cineva care nu avea slujitori, dar ținea așa mare praznic al casei, dădea mesele la mânăstirile cu bolnițe (spitale) și în alte asemenea locuri.

Desigur, după chipul străinilor fără Dumnezeu, câte unii cădeau în ispita de a face ospețe necuviincioase, cu beție și mâncare fără măsură, și chiar fără milostenie. Acestea erau socotite de Români nu praznice ale casei și blestemarea casei, știindu-se că fără Dumnezeu vine diavolul. Ca urmare cei care erau credincioși nu luau parte la ele.

De obicei atunci când sărbătoarea casei ține mai multe zile, în fiecare seară se face acatistul sfântului. După aceea, preotul vine și binecuvântează casa și masa – în unele locuri face sfințirea casei la fiecare cinișoară. După aceea pleacă, lăsând casnicii să ia cinișoara. Dacă au venit oaspeți care sunt găzduiți, aceștia vor lua parte la mesele de seară.

La încheierea hramului casei capul familiei lua una dintre lumânări și înconjura masa, apoi o stingea de pragul de sus al ușii – mărturisindu-se așezarea casei sub îndrumarea și ocrotirea sfântului, dar și faptul că s-a ținut cu cinstre sărbătoarea de către casnici.

Mai erau și sărbătorile/praznicele/hramurile de obște. Acestea puteau să fie ale cătunului, satului, târgului sau cetății, ale unei mânăstiri sau biserici. De obicei erau de o zi, căci fiind lume multă și treabă pe măsură era greu să fie lungită. Mai ales că era și o oprire a tuturor lucrurilor de obște.

Desigur, pentru mulți dintre cei de astăzi asemenea lucrare pare de poveste.

Omul de astăzi nu prea mai are prieteni – și dacă sunt, nu prea sunt prieteni. Cu rudele se înțelege greu și vorbește puțin. Pentru el Dumnezeu și sfinții sunt un fel de slugi nevrednice, care au obligația să îi facă poftele și să îl ocrotească, dar nu o fac totdeauna și mai ales nu cum vrea el. Străbunii, oricât de minunați, oricât de sfinți, sunt pentru ei „mortăciuni” sau „cadavre”, dacă nu chiar „stârvuri”. Istoria este „pierdere de vreme” și „prea complicată”, dacă nu li se servește vreo imbecilitate simplist-falsificatoare și patetică din gama Lucian Boia și Napoleon Săvescu. Credința Creștină este pentru aceștia „înapoiere”, „superstiție” și „sclavie”, „bigotism” și „fanatism”. Dar ei, „luminații”, se isterizează pentru politicieni din partide diferite și aceeași lojă masonică; ori sunt fanii (adică fanaticii) unor idoli – vedete de carton –, căci adorarea fanatică a idolilor li se pare libertate, inteligență și progres. Apoi se plâng de durerile sufletești care nu se mai termină – alergând iar și iar la aceeași mincinoși care i-au adus în înșelarea în care se află.

Totuși în această lume atât de căzută stă veșnică Biserica lui Dumnezeu. Stă, căci încă sunt oameni care vor Cerurile, încă sunt oameni care caută și iubesc Adevărul.

Pentru aceștia am scris, cu multă cercetare și osteneală, aceste rânduri: o mică zugrăvire a unor foi din viața Românilor iubitori de Christos de altădată. Să fie cu folos!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Localitate redenumită de Greci Tesalonic.

Între Limba Română și Creolo-Română

Limba Română este floarea sufletului românesc.
Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a rostit un mare adevăr: limba este floarea sufletului.
Mântuitorul zice: Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura.

Într-adevăr, graiul omenesc vine din cele sufletești. Atunci când sunt multe, prea multe pentru a sta doar în lăuntru duhului omenesc, ies la iveală: fapte, cuvinte sau vorbe.

Vorbele sunt uneori cuvinte, dar mai des numai poleială. Adică sunt prea adesea doar o alinare mincinoasă a singurătății sufletelor pustiite și înstrăinate.
Aici intră – cu prea mare măsură – bârfe și minciuni, răutăți și vorbe în vânt; tot felul de lucruri cu prea puțină acoperire în adevăr, în ceea ce este.

Cuvintele sunt cele cu greutate, cele care izvorăsc din ceea ce este și izvorăsc ceea ce este. Ele pot să fie vindecare sau boală, mângâiere sau ucidere, viață sau moarte. Ele nasc fapte și sunt născute de fapte – mai vechi sau mai noi. Cuvântarea se naște din adevăr, spre adevăr – dar acest adevăr poate să fie bun sau rău, dureros ori mângâietor, tămătuitor sau vătămător, după sufletului cuvântătorului.

Faptele sunt cuvinte nerostite. Fac parte, cum se zice astăzi, din limbajul non-verbal. Dar grăiesc, mereu, mai bine decât vorbele și chiar decât cuvintele. Totuși, nu sunt neapărat întru dreptate, adevăr, iubire. Din păcate, de multe ori sunt roadele otrăvite ale răutății noastre.

Mișcările sau, după creolo-română, gesturile, sunt fapte mărunte, menite să întărească vorbele sau cuvintele. În româna adevărată, veche, nu există cuvânt deosebi pentru gest, căci în trecut prea puțin se socotea sănătos să întărești cuvintele prin tot felul de mișcări. Pe atunci cuvântul era cuvânt. Odată rostit cuvântul, rămânea pentru vecie. Iar cel care își călca, ferească Dumnezeu!, cuvântul, acela era neom, nu om – și toată lumea știa că pedeapsa lui Dumnezeu (Dumnezeu Cuvântul!) stă, cutremurătoare, asupra lui, mai înspăimântătoare decât furtunile și noaptea, întunericul de zi (eclipsele) ori moartea. Ca urmare, prea puțin se dădea din mână – așa cum se face azi. Mișcările ce întăreau cuvântul erau, cât erau, ale ochilor; și mai puțin ale restului chipului.

Măsura era parte din cinstea omului. Și cuvântul, dar și vorba, se cuveneau a fi măsurate și a fi cu măsură.
Era, totuși, o deosebire firească asupra acestei idei:

Vorba să îți fie măsurată!, spunea un îndemn.
Pentru cuvânt nu exista un asemenea îndemn, căci un cuvânt nemăsurat nu putea exista: nu mai era cuvânt, ci vorbă în vânt.
Și aici Românii Vechi erau în același Duh cu sfinții primelor veacuri și cu urmașii lor din veacurile de aur ale Sfinților Părinți: cuvântul este totdeauna cât și cum trebuie (că putem sau nu să îl primim, să îi înțelegem rostul și folosul, asta ține de putințele și neputințele noastre).
În schimb vorba poate să fie de folos ori pierdere de vreme; și doar vorbăreții nu se păzeau de această din urmă pagubă. (Puține lucruri sunt mai de preț decât timpul; puține risipe sunt mai mari decât pierderea de vreme.)
Bineînțeles, în măsura vorbei – sau cea ființială a cuvântului – intră și cuviința.
Vorbele necuviincioase fac rău; ca urmare, nu se folosesc de Creștin.
Românul din vechime privea vorbirea necuviincioasă, pe bună dreptate, ca măsură a înstrăinării vorbitorului – de Dumnezeu și de Românitate.
Călătorii străini printre Români, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, văd și aud fără să înțeleagă totdeauna. Mărturiile lor, însă, privite cu băgare de seamă, scot la lumină adevărul. Astfel, acești străini se contrazic fără să își dea seama, căci în același timp amintesc despre cuviința și chiar cuvioșia Românului de rând, pentru ca apoi să pretindă că Românii ar avea obiceiul de a înjura și blestema aproape mereu – chiar și de cele sfinte. Însă contrazicerea este ușor de lămurit, căci Țăranul român este cel care trăiește în cuviință și cuvioșie, iar ”Românul” care înjură și blesteamă aproape mereu este mahalagiulmahalagiul pe care aceeași călători străini îl arată, în aceleași scrieri lăsate, ca fiind străin de Neamul Românesc.

Cu adevărat, de la Dimitrie Cantemir până la Paul de Alep o mulțime de trecători prin Țările Române îi amestecă pe mahalagii – sau orășenii pripășiți, sau orășenii de origine străină – cu Românii, fără niciun discernământ. Amintiții călători vorbesc despre amestecul de neamuri din orașe, despre aceste uimitor de felurite limbi – Cantemir zice că nu a văzut nicăieri atât de mare amestec de popoare ca în Țările Române. Căci, într-adevăr, fundamentalismul ortodox al Principatelor Române a fost un scut pentru neamuri și religii care nu puteau sta alături în alte părți. Doar în Principatele Romane Dunărene se puteau găsi, în aceeași localitate, biserici sau temple drept-slăvitor-creștine, romano-catolice, monofizite armenești ori siriace, mozaice dintr-o latură sau alta, apoi și husite, calvine, luterane etc. Ceea ce în alte părți ale Europei și Asiei ducea la războaie religioase (ori etnice) lăsa loc, în Țările Române, unui mozaic multicolor; nu atât armonic, precum ar fi plăcut Românilor, dar cu violența oprită de Legea Românească și rămasă, din prisosul inimii, doar în vorbire. Ceea ce era tot împotriva Legii Românești – Românul vorbește cuviincios, cinstit, măsurat, frumos, înțelept -, dar se trecea, cu tristețe, cu vederea de către Români: ”Așa sunt străinii, ce să le faci?”.

Și trebuie bine înțeles: Românul vorbea frumos, măsurat, cuviincios, cinstit, înțelept; Românul nu înjura sau blestema.
Blestemul, la Români, era o pedeapsă cumplită, ce se rostea la mari prilejuri împotriva unor mari răufăcători (ca la Blestemul Ereticilor în Postul Mare). Era ceva biblic, era mânia lui Dumnezeu asupra celor răi. Era ceva pe care nu îl puteai rosti sau folosi decât cu foarte mare greutate.
Înjurătura, după cum o arată numele, este la origine un jurământ de a pedepsi pe cineva. Acest înțeles vechi al cuvântului este de ajuns ca să arate că blestemele obscene care sunt înjurăturile de astăzi nu existau la Români: nici măcar nu există nume românesc pentru ele. Repetăm, pentru ca cititorii să poată să înțeleagă acest fapt neașteptat: Limba Română Veche nu are cuvânt propriu pentru obscenitățile cunoscute azi drept înjurături. La început a înjura însemna a face jurământ; iar trecerea lui de la acest înțeles la cel de astăzi se face sub înrâurirea neîncetată și otrăvită a mahalalelor.
Și nu doar în Limba Română se întâmplă așa! În Engleză, de pildă, swear (care se poate traduce și drept înjurătură) înseamnă, la origine, jurământ solemn.
Folosirea jurămintelor ca insulte și blesteme obscene este venită din Răsărit, de la unele ramuri animiste, șamaniste, unde războiul neîncetat al duhurilor rele era o obișnuință.
Și, pentru a nu sta mai mult la aceste fapte, amintim o mărturie ce ni se pare esențială. Este mărturia unei femei ce a fost una dintre primele drumețe ale României moderne; o femeie ce a bătut Carpații zeci de ani de zile, în vremurile în care aceștia nu aveau trasee turistice, stațiuni montane, cabane și restaurante. Ca urmare, femeia a avut călăuze plătite, dintre oamenii locului, și zeci de ani i-a cunoscut pe acești oameni în viața lor de zi cu zi. Și spune, în 1924, într-o vreme în care mahalaua încă nu cucerise cu totul satul românesc (victorie în care Comunismul are o răspundere foarte mare):

Unii turiști cu experiență zic că, în clipa în care se ivește primejdia și nevoia sforțărilor, nu strică să te lepezi de „grandes manieres” și să dai drumul mârâiturilor, chiar înjurăturilor. Se vede că acești turiști nu sunt nici gentlemani englezi, nici țărani români. Un gentleman s-ar simți dezonorat dacă și-ar fi pierdut cumpăna, și deci cuviința, într-o împrejurare gravă; iar echilibrul țăranului român este înnăscut, instinctiv; cuviința lui nu dă greș niciodată, mai ales când e în fața unei femei culte.
Am petrecut zile și nopți în tovărășia țăranilor, dormind sub cort, sau afară lângă foc, sau, când tuna și fulgera, înghesuiți în vreo căsuță de adăpost, unde sosea și ciobanul scârbit de atâta potop și revărsând peste noi șuvoaie de apă din zeghea lui lățoasă; am rătăcit pe munți, în sălbăticia jgheaburilor; am rămas toată noaptea cocoțați pe vreo coamă stâncoasă; am avut întâmplări dramatice cu cai îmbolnăviți sau pierduți, cu ciobani țanțoși, cu vameși nesuferiți, dar n-am auzit niciodată o vorbă necuviincioasă
[s.n.]” (Bucura Dumbravă, Cartea munților…, Ed. Cartea Românească, București, 1924, p. 14-15)

Este doar una dintre mărturiile hotărâtoare ale faptului înfățișat mai sus: Românul vorbea (și cuvânta) cuviincios; vorbirea urâtă îi era străină.

Acest lucru este ușor de înțeles dacă ne amintim cuvântul rămas de la Mihai Eminescu:

Limba română este floarea sufletului românesc.

La prima vedere, o frază poetică; frumoasă, dar… Dar hai să ne gândim la ea! Să încercăm să o înțelegem cât mai propriu! Căci, să ne amintim, Dumnezeu Întrupat spune: din preaplinul inimii grăiește gura.

Cele două cuvinte spun, de fapt, același lucru, chiar dacă Împăratul Împăraților vorbea despre fiecare om și grăirea lui, iar Domnul Eminescu despre un popor și graiul lui. În amândouă împrejurările, din inima sau sufletul omului, luat ca persoană ori ca neam, izvorăște grăirea, izvorăsc și cuvintele, și vorbele, și muzica (tonul) lor.

Inima Neamului Românesc, înainte de Fanariotism și Pașoptism, era Credința lui Dumnezeu. De aceea în foarte multe locuri Ortodoxia este sinonimă cu Legea Românească, Vlașchi Zacon (Vlaski Zakon), Rumänisches Recht, Rumunijos Teisė, Dlí na Rómáine, Румынское Закон etc. Așa era pentru mercenarii italieni, albanezi, irlandezi ori germani din trupele Ungariei sau Austriei, așa era pentru nobilii Germanici sau Slavici din Croația, Carintia sau Boemia, așa era pentru Lituanieni, Polonezi ori Ruși. Și era adevărat!

Căci Juzii ori Judecătorii Românilor aveau la judecată două cărți: o Cazanie și o Biblie.

Cazania era o denumire pentru toate cărțile de învățătură dreaptă creștină – de la tâlcuiri ale Evangheliilor sau altor cuvinte biblice la Dreptul Roman al Împăratului Iustinian. Ce este Biblia știm, sau s-ar cuveni să știm: Cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin har.
Și după acestea două, adică după Învățătura lui Dumnezeu, stăteau judecătorii Românilor să judece tot ce li se aducea înainte.

Totodată, inima oricărui cătun ori sat românesc era biserica.
Lângă biserică era locul de odihnă veșnică al trupurilor Străbunilor, numit și cimitir (loc de dormit în Latină, sau coemeterium); i se mai zicea dormir, dormitor, durmitor, comoară, grădina (stră)bunilor, grădina adormiților, grădina morților etc.

Și Românii – bărbați, femei, copii – veneau la cimitir ca să îngrijească grădina bunilor, să fie alături de cei adormiți, să împartă cu ei bucuriile și grijile, dar și darurile primite de la Dumnezeu.

Această legătură între cei de aici și cei trecuți dă Românimii vechi o înălțime spirituală greu de înțeles astăzi. Și, ca urmare, dă limbii române o unică frumusețe și bogăție, profunzime și lumină.

*

Dar dacă pentru Românii dinainte inima societății era alcătuită din biserică și cimitir, ridicând mintea, inima, cugetul și sufletul către o (și) românească Veșnicie, unde este pentru cei de astăzi?

Că ești într-un sat ori în mahalalele orașelor, în Satu Mare, Vâlcea ori Constanța, în Botoșani, Brașov sau Timiș, care vezi că este inima societății ?

Ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii.

Dacă acest ecran, sau iluziile care fâlfâie pe el, te duc undeva, acest undeva este, în același timp, străin, și ireal.

În Împărăția Cerurilor, spre care mergeau, construind-o, Românii din trecut, exista o Românie Cerească – alături de plaiuri pentru ceilalți Creștini, astfel încât toate limbile, toate neamurile, să laude pe Domnul, pentru că Domnul le dăruiește neîncetat frumusețe, lumină și bucurie. Inima Românilor dinaintea noastră era în Biserica de aici, ca să urce către Biserica de dincolo și să se umple de fericire întru Veșnicie.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii este numai înfățișare fără suflet, din care se revarsă neîncetat frică, ură, dispreț, mândrie, pofte dezlănțuite, minciună și prostie; adevărul și frumusețea, cât mai sunt îngăduite pe ecranul de sticlă, sunt înecate de potopul patimilor și neghiobiei.

În ecranul de sticlă pe care fâlfâie iluzii până și ceea ce pretinde a fi românesc este în tipare străine; și, de cele mai multe ori, în creolo-română, nu în adevărata limbă română.

Ca filfizonii de altădată, ca toți trădătorii, vânduții și slugile ori colaboraționiștii înstrăinării, nenumărați angajați și reprezentanți ai României de astăzi sunt siguri că limbile străine sunt mai bune, mai frumoase și mai deștepte decât propria limbă! Ca urmare, ei trebuie să împestrițeze limba română cu vorbele și gramatica limbii la modă. Cândva greaca sau turca, apoi franceza ori germana, apoi rusa, acum engleza…

Ecranul de sticlă – fie el televizor sau calculator, telefon sau tabletă – este plin de străinisme.

Legat de asta, se isteriza cândva un intelectualist că folosesc „un cuvânt care nu există în limba română”, adică străinism. Și, zicea el, e cu atât mai indignant cu cât pretind că fac asta în apărarea limbii române. L-am îndrumat să se ducă la Biblioteca Națională, să se înscrie, și să ceară spre citire dicționarele lui Șăineanu și Scriban. Ca să vadă că străinism există în limba română de foarte multă vreme. Apoi să caute și indignant, ca să vadă că nu există.

Revin la ale noastre.

Zicea Eminescu – și o să tot repet, cu nădejdea că cineva va ține minte – că Limba Română este floarea sufletului românesc.

Ce suflet poate să fie în iluziile ecranului de sticlă?

Sufletul nu poate exista fără lucrare. Iar ecranul de sticlă este lumea închipuirii fără rod, lumea în care închipuirea înlocuiește lucrarea.

De aici și Creolo-Româna de astăzi, o limbă tot mai urâtă; nu doar prin împestrițarea cu străinisme vârâte în grai fără niciun rost, dar mai ales prin pustiirea sufletească tot mai puternică.

Văd unii o frumusețe a creolo-românei: fie în obscenități, fie în sterilitate.

În prima formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea smârcurilor otrăvite, în care totul este bolnav. O frumusețe pentru cei care cred că boala și spurcăciunea sunt frumusețe.

În a doua formă, frumusețea pe care cred ei că o văd este frumusețea oaselor din care a pierit orice urmă de viață. O frumusețe pentru cei care cred că încremenirea, neputința și golul sunt frumusețe.

Ieșirea din otrava creolo-română este, bineînțeles, ușor de văzut: reașezarea ca inimă a noastră a Bisericii de aici și a legăturii depline cu Biserica de dincolo, Biserica Biruitoare – adică Străbunii adormiți cu adevărat în Domnul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Inima Românimii trăiește aici

Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni

Pentru Horia Pop, erou contemporan
al libertății și identității Românilor Ardeleni,
trecut în Veșnicie în 2020

Am crescut în București, dar am și străbuni din Ardeal – din Ținutul Codrenilor, din Cluj sau Alba, din Țara Bârsei etc. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de familie a fost marele patriot Horia Pop, din vechea familie memorandistă Pop, familie cu străvechi tradiții patriotice – și, necesar, eroice – în istoria Transilvaniei. Mai mult, am avut bucuria de a străbate întreaga Transilvanie, din văile Râului Negru în Apuseni, din Parâng în Călimani. Am cunoscut și prețuit – cunosc și prețuiesc, de asemenea – numeroși Români din Transilvania; și, bineînțeles, oameni din familii mixte, dar și oameni de omenie din alte etnii, dar nu despre ei vorbesc acum.

Vreau să spun că Românii Ardeleni sunt minunați.
Au, ca toți oamenii, slăbiciunile și neputințele lor. Dar și calități neprețuite.
Poți vedea în ei frumoasa moștenire a Românilor din vechime, cu unirea creștină a Romanității, a Celtismului, Traco-Ilirismului și elementelor scitice locale. Vezi și unele influențe pozitive ungurești (ca, de pildă, unele cântece foarte frumoase), germanice sau, mai rar, de altă origine.
Și poate cea mai mare calitate a Românului Ardelean – adevărat – este dragostea față de Părinți și meleagurile natale, dorul de Patrie și de Părinți, dar și o anume Credință adânc așezată, o nevoie de legătură cu rosturile firii… și ospitalitatea, bineînțeles. Ca în cele mai multe părți românești, la Românii Ardeleni găsești atâta ospitalitate că poate să devină foarte ușor copleșitoare.

DAR, tot în Ardeal, găsești și alt fel de oameni. O altă rasă, aș putea spune, cel puțin spiritual – căci aparținătorii ei pot fi ieșiți chiar din cele mai românești familii ardelene. Definiți prin mândria de a fi fost sub ocupație multă vreme, ei pot fi caracterizați prin fraza

Noi nu suntem Mitici, noi suntem rasa superioară a Ardeleanului călărit de Unguri și Nemți!”.

Și, nu, nu este o glumă (proastă), nici o ironie (răutăcioasă), ci este exact cum se definesc ei, fără să conștientizeze, însă, ridicolul definirii.

Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Mitici – adică față de locuitorii din Vechiul Regat (adică Moldova, Muntenia și Oltenia). Acești Sclavi Ardeleni sunt tot timpul disprețuitori față de Balcanici – adică față de toți cei de peste Carpați.
Desigur, ei uită cât de mult au condus Ardelenii și România Interbelică, și România PostDecembristă – fără ca asta să fi dus România pe un drum bun.
Ei uită cei peste 800,000 (opt sute de mii) de Români Regățeni morți în Primul război mondial în luptele pentru eliberarea lor, a Românilor din Transilvania, Banat, Maramureș etc.
Ei uită că în secolele în care Ungurii și Austriecii îi călcau în picioare, le furau averile, le violau femeile, surorile și fiicele, singura lor scăpare era peste Munți, în Moldova, Muntenia și Oltenia.
Ei uită că „civilizatorii” Unguri și Nemți au distrus nenumărate biserici și mânăstiri românești, au ars nenumărate manuscrise și documente românești, au săvârșit genociduri crunte împotriva lor.
De la raderea Românilor din Banat – spre a face loc coloniștilor Austrieci, Sârbi, Unguri etc. – și până la Ip și Trăznea, paginile de genocid anti-românesc ale „civilizatorilor” Unguri și Austrieci sunt nesfârșite. O bună parte dintre ele apar în lucrările unor Bartolomeu (Valeriu) Anania, Ioan-Aurel Pop, Mircea-Gheorghe Abrudan și foarte mulți alții.

Să îi vezi pe cei care ți-au înrobit Străbunii, ți-au distrus cultura, ți-au furat averile, ți-au violat femeile, surorile, fiicele, ți-au ucis eroii și sfinții, ți-au nimicit bisericile, ți-au schimbat Credința prin forță etc., etc., drept „civilizatori”;
Să îi vezi pe frații tăi, pe cei de același neam, de multe ori cu rădăcini ardelene și ei, care s-au jertfit pentru libertatea ta, drept „necivilizați” și „rasă inferioară” asta înseamnă să fii sclav.
Iar să te crezi „rasă superioară” pentru că te tragi din cei înrobiți de asupritori, de coloniști criminali și genocidari, asta înseamnă să fii Sclav Ardelean.

Cine are urechi de auzit și suflet de trezit, să audă și să se trezească!

Mihai-Andrei Aldea

Gânduri despre stat

– Din secolul al XVIII-lea încolo statul a fost schimbat tot mai mult după dorințele Stângii; pas cu pas a devenit o armată de tâlhari.

Statul adevărat este cel care e stăpânit de popor; statul care stăpânește poporul este o armată de tâlhari, este un sistem de ocupație, exploatare și distrugere (morală, socială și fizică) a oamenilor obișnuiți.

– Deosebirea dintre statul care este al oamenilor și statul care este al tâlharilor se vede în nenumărate fapte de zi cu zi; dar trebuie să vrei să vezi.

– Statul care impune taxe și impozite duble – sau multiple – și care nu le justifică extrem de transparent cetățenilor este un stat tâlhăresc.

– Un stat cinstit va lua toate măsurile ce schimbă viața cetățenilor doar cu voia acestora.

Referendumurile sunt ușor de făcut, fără cheltuieli mari, cel puțin de peste o jumătate de secol; statele care pretind că este greu sau costisitor să faci referendumuri sunt state tâlhărești.

– Un stat care pretinde că apără sau protejează ori garantează proprietatea, dar introduce impozit pe proprietate, este un stat mincinos, tâlhăresc și, desigur, comunist; impozitul pe proprietate înseamnă că de fapt proprietatea este a statului, iar „proprietarul” este doar un chiriaș (ce va dispune de „proprietatea” sa doar atâta vreme cât plătește proprietarului real, statul tâlhăresc).

– Un stat cinstit va pune taxe și chiar impozite* doar pe venituri – ceea ce nu este totdeauna drept, dar lasă loc demnității și, bineînțeles, proprietății; altfel spus, este forma cea mai decentă a susținerii financiare automate a statului cinstit de către cetățeni.

– Ideal, statul cinstit va pune taxe doar pe veniturile la a căror realizare are un merit, sau pentru serviciile pe care le prestează.

Impozitul este un permanent abuz atunci când nu este
a) justificat absolut clar în fața cetățenilor
și
b) aprobat oficial de cetățeni (printr-o formă sau alta, totdeauna clară, de referendum).
Impozitul poate fi îndreptățit atunci când statul (cinstit) sau puterile locale trebuie (cinstit!) să facă față unor cheltuieli ce le depășesc bugetul: calamități naturale mai mari decât cele prevăzute sau neprevăzute, războaie mai grele decât cele pentru care s-au pregătit etc. Dar toate aceste trebuințe de stat sau locale vor fi totdeauna înfățișate cinstit cetățenilor – și, pe cât se poate, vor fi aprobate de aceștia.

– Statul tâlhar se va ascunde mereu în spatele „excepțiilor” ce îi îngăduie să ocolească cetățenii.

– O dovadă simplă a cinstei unui stat o aflăm în purtarea dregătorilor, adică funcționarilor publici, față de cetățeni: în orice stat cinstit ei sunt numiți prin concursuri cinstite și se poartă cu demnitate și dăruire față de cetățenii pe care îi slujesc.

– Un stat cinstit este alcătuit nu doar din instituțiile de stat, care sunt, după dreptate, simple unelte ale voinței cetățenilor, ci și din toți cetățenii cu drepturi depline; acest ideal realizabil este prins în denumirea oficială a Statului Roman, adică Senatus Que Populus Romanus ori Senatus Populus Que Romanus (S.P.Q.R. = Senatul Și Poporul Roman) – în Evul Mediu Românesc în forma Sfatul Țării și Țăranii**.

– O deosebire simplă și clară între un stat cinstit și un stat tâlhar este datoria de a purta arme pe care o au toți cetățenii cu drepturi depline: dacă un om are (are?) discernământul necesar pentru a alege și a fi ales, are și discernământul necesar pentru a purta arme ca să își apere libertatea, familia, Țara; bineînțeles, dacă nu are unul dintre aceste două discernăminte, nu îl are nici pe celălalt – deci acela care nu are dreptul să poarte arme nu are dreptul nici să aleagă sau să fie ales, nici să ocupe funcții publice etc. În Româniile vechi, un țăran (=cetățean) dezarmat era un trădător ce ce nu voia să își apere Țara.

– Statul care se teme de înarmarea cetățenilor săi este un stat tâlhar, ce
a) fie recunoaște drept cetățeni cu drepturi depline oameni iresponsabili (ca să se folosească de aceștia împotriva celor sănătoși la cap și cinstiți)
b) fie recunoaște că este un sistem de ocupație ce se teme de împotrivirea poporului.
Un stat cinstit este expresia poporului și nu se poate teme de acesta (evident, poporul este alcătuit din oamenii sănătoși la cap, adică oameni cu discernământ).

Mihai-Andrei Aldea

====================================================================

* Taxele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) ca plată pentru servicii oferite (prestate) sau pentru beneficiile obținute din acestea [de către beneficiari, evident]. Impozitele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) pentru nevoile sale, chiar dacă cetățenii nu beneficiază cu nimic de pe urma satisfacerii acelor nevoi (de exemplu, posturi inutile în Guvern, Administrație sau alte instituții de stat); impozitul se numea în trecut și bir sau tribut. Delimitarea dintre taxe și impozite se șterge tot mai mult în statul de stânga (comunist) în care cetățeanul nu are dreptul să dispute mulgerea sa de către „autorități”.

** În Limba Română țăran înseamnă om al Țării cu drepturi depline; din clipa în care cetățile și orașele au fost ocupate de străini, țăranii au devenit cei din afara cetăților și orașelor, adică păstorii, plugarii, țapinarii, stăvarii, olarii, pietrarii, grădinarii, pescarii și ceilalți Români de prin târguri, sate, cătune, triburi călătoare etc.

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Victoria lui Putin. Vă treziți?

Vis pace, para bellum

Campania din Ucraina, cum se poate numi acțiunea de față a Rusiei, este încă departe de „sfârșit” (sfârșit = trecerea de la o etapă a veșnicului război la alta).
Însă deja Putin și-a asigurat o mare victorie.

Înfrântă în 1989 prin grija lui Gorbaciov, URSS a lăsat povara înfrângerii – și a vinovățiilor adunate – pe umerii celor două state succesoare esențiale: Rusia și Ucraina.
Puțină lume știe astăzi că Ucraina Sovietică era parte a dreptului internațional deosebită de restul URSS. Că de fapt URSS avea la ONU încă un vot prin Ucraina Sovietică. Sau că aceeași Ucraină Sovietică se înfățișa lumii ca putere nucleară, putere navală, putere militară etc.
Prin dezarmarea nucleară de după 1991 Ucraina a scăpat de toată povara înfrângerii URSS.
Ucraina este cel mai mare beneficiar al apariției și existenței URSS. La fel, a fost vinovată de crime de război și crime împotriva umanității în ambele tabere ale Revoluției Bolșevice și ale Celui de-al doilea război mondial. Cu toate că și-a câștigat independența negând Pactul Ribbentrop-Molotov, a păstrat toate teritoriile câștigate în urma lui, fără nicio rușine. Mai mult, a practicat și practică genocidul pe criterii etnice și, de la o vreme, și religioase.

Dar toate aceste lucruri au fost mascate de recunoașterea Federației Ruse ca succesor al Imperiului Țarist și al Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, Rusia nu a renunțat la armamentul nuclear, ca Ucraina. Nu și-a vândut afacerile Turciei, Germaniei și anumitor familii din SUA, ca Ucraina. Nu și-a schimbat conducătorii când și cum au vrut interesele străine, cum a făcut Ucraina. Etc.
Într-o defensivă continuă, pentru prima dată în istoria sa!, Rusia a încercat să supraviețuiască și să fie, cumva o mare putere, chiar o super-putere. Cam greu, însă!
Economia sa era – și încă este – la pământ, grupările mafiote desprinse din PCUS, Armată, KGB etc. făcând legea în stil barbar – adică de prea multe ori falimentar. Cozile nesfârșite au devenit o bucurie – înseamnă că există ceva de vânzare, bani să cumperi, oameni cu care să vorbești. Cămăruțele minuscule în care Partidul a înghesuit populația au devenit, iarna, un motiv de bucurie – înghesuiți în ele oamenii se încălzeau cât de cât în lipsa agentului termic. Etc.
Religios Rusia este un ghiveci ateisto-animisto-budisto-creștino-new-age. Iluzia vândută țărilor musulmane – că Rusia e la un pas de a deveni islamică – sau ortodoxe – că Rusia e țară ortodoxă – constituie doar parte a unei propagande elementare pentru orice stat care se respectă. Însă ghiveciul – realitatea dureroasă – rămâne. Și haosul ideatic, sfărâmarea spirituală, care îl însoțește.
Ca și în România și în toate țările de propagandă comunistă multe femei au devenit curve încă înainte de 1989. Fetele de la Apaca, șirurile de femei care se înghesuiau la autocare să facă Turcia (sau Grecia, Italia, Franța etc.) în România sunt simboluri ale unei decăderi crunte ce a existat, masiv, și în Rusia post-sovietică. Mulți mafioți dobitoci – la ei ca și la noi – nu și-au dat seama de valoarea inestimabilă a femeii (nu-și dau seama ele, femeile!) și le-au vândut, sinucigaș, în străinătate. Familiile, cât erau în Comunism (nu prea mult, că, de!, concepție burgheză) s-au prăbușit mai rău ca niciodată. Și natalitatea.
Etc., etc.

Și din tot acest tablou dureros, frustrant, complexant, probabil cea mai clară pierdere a fost aceea a mândriei naționale.
Toate lipsurile existente în URSS aveau compensația – poate prostească, dar mereu acolo – a conștiinței că „Totuși suntem o superputere!”.
Da, asta nu îți umplea stomacul, nu te încălzea iarna, nu îți asigura vacanțe la Yalta ori Suhumi, nu îți dădea ruble în plus etc. Dar exista acolo! Era o permanență, o siguranță, un minim rost, o minimă motivație pentru tot ce sufereai.
Din 1991 a dispărut.
Au rămas valurile de acuzații și vinovății, prăbușirea economică, haosul spiritual, imoralitatea, racheții, nebunia.
Și sentimentul că întreaga lume este împotrivă, iar puterea a rămas o iluzie.

Pe acest fundal Putin a reușit prin Campania din Ucraina, pentru prima dată din 1991, un act major de putere.
Iar acest act va ridica moralul Rusiei – și al tuturor locuitorilor ei – pentru multă vreme.

Da, știu că această campanie este un mijloc de a ascunde problemele reale ale Plandemiei, de a masca eforturile OMS de a deveni o autoritate supra-națională absolută etc.
Da, știu că Rusia este un imperiu ce a făcut mult rău – și ne-a făcut mult rău.
Prezentarea mea nu este sentimentală, este una rece, dacă vreți cinică.
Prezint situația Rusiei, interesele ei și rezultatul obținut de Putin – cu ajutorul cuplului Biden-Kamal, al Chinei, al Germaniei, al Turciei și al altor puteri. Dacă vă faceți iluzie că Putin a acționat fără sprijin trăiți într-o iluzie. (Industria militară rusescă a beneficiat și beneficiază enorm prin tratatele cu Germania, China, Turcia etc. Da, cu Germania, aia care poruncește României să urască Rusia și să nu aibă legături economice cu ea… decât dacă sunt aprobate de Berlin. Și să țineți minte că „geniile” de la Davos îl condamnau pe Trump ca amenințare mondială, Putin fiind văzut ca bun. Etc.)

Deci, dacă vă închipuiți că eseul de față ar susține Rusia ori campania ei nu ați înțeles nimic.
Ceea ce mă interesează este câștigul clar pe care îl capătă Rusia prin Campania din Ucraina.
Adică:
Indiferent dacă Rusia câștigă sau pierde Campania din Ucraina s-a afirmat din nou ca mare putere, și-a afirmat din nou capacitățile ofensive.
Este un câștig psihologic, diplomatic, politic, militar și economic pe foarte multe paliere – interne și externe. Nu discut efectele în domeniul bancar, bursier, crypto etc.

Faceți o comparație cu spârcurile ce conduc România din 1989 încoace – mai ales dacă ați votat vreunul dintre aceste spârcuri.
Insula Șerpilor și insulele din Delta Dunării cedate URSS fără niciun act legal pierdute.
Revenirea teritoriilor românești ocupate la România pierdută.
Retragerea coloniștilor străini din teritoriile românești ocupate pierdută.
Industria României pierdută.
Cercetarea românească pierdută.
Agricultura românească distrusă.
Deznaționalizarea (maghiarizarea) Românilor din Harghita, Covasna, Mureș, Sălaj, Bihor continuă.
Deznaționalizarea (rusificarea, bulgarizarea, turcizarea) Românilor din Republica Moldova continuă.
Deznaționalizarea Românilor din Ungaria, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria etc. continuă.
Dezbinarea diasporei românești continuă.
Etc., etc., etc.

Concluzia ar fi una singură:
Dacă vedeți că un bărbat are patriotismul/naționalismul în gând și cuvânt și sânge în vine, votați-l. Lăsați manipulările cu „e omul serviciilor”. Măcar de ar ajunge „serviciile” să promoveze patriotismul și iubirea de neam! Votați-l și gata!

Altfel mâine-poimâine ne trezim cu Putin sau cu urmașul lui, ori cu Orban sau cu urmașul lui, făcând Campania din România. În plânsul de crocodil al aliaților lor din umbră și în suferințele reale ale Țării noastre.
Și veți plânge prea târziu.
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea