Din nou despre TRĂDARE şi România în Primul război mondial sau Realismul istoric drept bază pentru relaţiile externe sănătoase

Am mai amintit despre mincinoasele acuzaţii de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandişti străini, cât şi de propagandişti care se pretind români şi de către cei îndoctrinaţi de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă şi apoi o prezentare de cazuri, între care intră şi Primul război mondial, cu aşa-zisa Pace de la Buftea-Bucureşti (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desfiinţarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marşul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” şi urmaşii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constaninopolului grecesc” ce covârşise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înfiinţat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice şi strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruşi, ceea ce poate fi de înţeles într-o anumită măsură, cât şi de către mulţi Români, care privesc problema romantic.
Trebuie sublinat faptul că pentru a construi o relaţie sănătoasă şi avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanşe”, ci pentru a pune bazele relaţiei în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte părţi şi felul în care şi le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (româneşti).

Din această perspectivă, protestele faţă de amintirea trădării ruseşti din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareşal Ion Antonescu şi peste alte asemenea mărturii ale ofiţerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Niţescu:

România, conştientă de proporţiile forţelor sale, îşi făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliaţii, şi în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranţa la toţi că acţiunea ţării noastre va duce războiul la bun sfârşit şi va precipita victoria aliaţilor asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucneşte revoluţia la Petrograd. Ţarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenţia prinţului Lvow, declară că Rusia îşi va respecta până la sfârşit angajamentele luate faţă de aliaţi şi că va lupta până la definitiva înfrângere a „duşmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune creşte însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluţionar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le aţâţă entuziasmul şi le hotărăşte pentru luptă. Personalitatea lui ia proporţii legendare şi trezeşte o vie rezonanţă nu numai în infinitul imperiu al ţarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruinţa dreptăţii.

Ca să-şi dovedească lealitatea faţă de România, trădată de vechiul regim, şi ca să îndemne în acelaşi timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârşesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele ruseşti sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român şi pustiesc târgurile şi satele Moldovei. Sărmana populaţie şi aşa destul de lipsită e jefuită fără milă şi până la os de oştirile „revoluţionare” ruseşti. Purtarea lor e pe alocuri aşa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit duşmanul sau că hoarde de tătari, înţeleşi cu duşmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanţii au devenit slabe ş’adeseori soldaţii ruşi ţin mitinguri, în care protestează împotriva războiului şi ocărăsc pe Români, pentru că aceştia vor să lupte mai departe.

Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Braşov, 1926, p. 7-9

Deşi nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, minţind că ar fi trădat Aliaţii în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de inculţi încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruinţă asupra duşmanului comun”. Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre şi Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor duşmane (Germania preluând Podolia şi Vozia, cu tot cu Odesa, şi închizând astfel cercul în jurul României).

Dragostea pe care o au azi unii dintre Români faţă de „familia imperială” este parte a unui Sindrom Stockholm foarte grav. Nu există nicio dovadă practică, reală, documentară, a ortodoxiei acestei familii, dar există foarte multe milioane de oameni care au suferit din pricina acestei familii şi a practicilor ei. Românii sunt printre cei mai persecutaţi locuitori ai Imperiului Ţarist condus de Nicolae al II-lea şi Alexandra Feodorovna. Nu este locul să discutăm aici soarta copiilor acestei familii – copiii sunt adesea nevinovaţi de răutăţile adulţilor, cel puţin până în clipa în care au discernământ şi aleg dacă să le urmeze sau nu. Dar ţarul şi ţarina au fost despoţii ce au condus un imperiu care, printre altele, a masacrat pe cei care nu voiau să se lase subjugaţi, ba chiar i-a persecutat diabolic pe unii doar pentru că nu erau Ruşi. Aşa cum s-a întâmplat cu Românii din Basarabia, din Vozia, din Podolia, din Chersonez, din Zaporojia etc., etc. Desigur, Rusia a fost şi este plină de „mistici” de tip Rasputin, care între o orgie sexuală şi o proclamare a supremaţiei ruse de origine divină asupra planetei au viziuni şi tot felul de „miracole” ce „dovedesc” aşa-zisa sfinţenie a lui Lenin, Stalin, Beria, Nicolae al II-lea etc. Românii însă ar trebui să aibă mult discernământ în această privinţă, pentru că au suferit şi suferă prea mult ca să îşi permită romantisme nechibzuite.

Să nu se înţeleagă, greşit, că am propovădui o stare de război cu Rusia. Dimpotrivă, mi-aş dori să avem relaţii foarte bune cu Rusia. Dar acestea nu vor exista niciodată în lipsa unui realism deplin, singurul care poate constitui o bază reală pentru asemenea relaţii. De la purtarea Armatei a 14-a şi a Regimului de la Tiraspol – amândouă ţinând 100% de Moscova – şi până la situaţia urmaşilor Românilor deportaţi în Siberia sau în nordul Rusiei europene, sunt zeci dacă nu sute de aspecte în care avem nevoie de o altă purtare a Rusiei. Pe care nu o putem obţine atâta vreme cât se înghite propaganda rusească, în loc să se caute adevărul. România şi Românii trebuie să ceară Rusiei manifestarea practică şi eficientă a bunelor sale intenţii; în lipsa acestora nu putem vorbi despre posibilitatea unor relaţii sănătoase. Înlăturarea Regimului de la Tiraspol şi încetarea sprijinirii forţelor anti-româneşti din Republica Moldova, acordarea de drepturi depline Românilor din Rusia, începând cu informarea corectă a urmaşilor celor deportaţi asupra originii şi moştenirii lor etnice, culturale şi religioase, înfiinţarea unor episcopii, parohii şi mânăstiri în care să se slujească în limba română pentru toate comunităţile româneşti din Rusia, renunţarea la termenii propagandistici de „limbă moldovenească”, „latinofoni” ş.a.a., iată câteva din actele esenţiale pentru normalizarea legăturilor ruso-române.

Este un lucru binecunoscut că literatura şi muzica rusă au fost şi sunt apreciate în România. De la Dostoievski la fraţii Strugaţki, de la Borodin la Ceaikovski, avem o pleiadă de creatori pe care Românii i-au preţuit şi îi preţuiesc. Există şi stareţii de la Optina, există martirii ruşi – adevăraţii martiri ruşi – din Rezistenţa Anti-Sovietică, există Sfântul Serafim de Sarov ori Sfântul Ioan Rusu şi alţii asemenea, cinstiţi şi iubiţi în România. Dar – şi aici se pare că autorităţile ruseşti eşuează mereu – interesul, veneraţia sau iubirea faţă de realizările acestor oameni sau faţă de ei înşişi nu se extind şi asupra Rusiei, ca stat. Pentru că, dincolo de calităţile acestor oameni şi de minunatele lor realizări a existat şi există un stat rusesc ce se manifestă oricum, dar numai minunat nu. Ce-i drept, nici nu se poate emite, realist vorbind, pretenţia ca un stat „să se poarte minunat”. Dar poate fi decent. Şi pentru Români este de ajuns acest lucru, pentru că este o cerinţă de bun-simţ. Este necesară şi suficientă pentru o relaţie sănătoasă. Dar ca să ajungem la decenţă trebuie să ne eliberăm de propagandă. Şi de propaganda anti-românească, şi de propaganda care înveşmântează în fantasmatice culori cereşti o ţară sau alta (indiferent că este Albanai, Rusia, SUA, China sau Coreea, sau oricare alta). Realismul este temelia.

Dacă ar fi existat realism, România nu intra în Primul război mondial în starea deplorabilă în care a intrat şi nu ar fi acţionat luni de zile după intrarea în luptă pe baza unui romantism halucinat. Nu ar fi existat dementele tentative de a contrapune baionetele ţăranilor fără uniforme proiectilelor de 155 mm. Nu ar fi existat milă faţă de dezertorul Carol al II-lea Trădătorul, nici faţă de anumiţi ofiţeri incompetenţi şi laşi. Iar cooperarea militară cu Rusia s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate, adunându-se dovezi concrete ale sprijinului rusesc înaintea intrării în luptă.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

 


[1] Merită subliniat că opoziţia românească faţă de extinderea Imperiului Ţarist apare treptat, ca urmare a contradicţiei puternice şi permanente între pretenţiile de „ortodoxie” şi „ocrotire a Creştinilor şi a naţionalităţilor eliberate” – proclamate de Rusia – şi realitatea concretă, din teren.
Românii ajunşi în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Cheronez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câţiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităţilor. Nu li se dă voie să înfiinţeze biserici sau şcoli româneşti şi orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăşi fiinţa naţională este ameninţată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forţată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situaţie locală, pe măsură ce este conştientizat de Români ca atitudine universală faţă de ei în Împărăţia Rusească, determină rezerve şi chiar ostilitate.
Merită amintit, în privinţa acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că şi astăzi în hărţile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră şi Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părţile Cubanului (Kubanului) sau Sarmaţiei peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate şi chiar oraşe. Sunt figuraţi însă, pe aceleaşi hărţi, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta. Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni ruseşti nu au acces la învăţământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situaţie tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Şi care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire faţă de extinderea rusească. Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început şi fără şovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul şi Asia Mică, având trupele româneşti la întrecere cu cele ruseşti în luptele de eliberare. (A se vedea şi lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Pagini despre un fel de cultură oarecum românofonă. Urare sau… altceva?

Tot întâlnesc – din ce în ce mai mult cu trecerea anilor – un fel de „urare” stranie, zisă mai ales de ziua sfântului ocrotitor (ziua „de nume”). Zicerea amintită sună astfel:

„Să trăieşti cu numele!”

Cum???

„Să trăieşti cu numele!”

… ?????????????????????????????????????????????
Şi să mori cu sufletul, sau cum?
De ce „să trăieşti cu numele”? Cum „să trăieşti cu numele”? Şi cu trupul şi sufletul ce faci? „Dă-le-n-colo! Să trăieşti cu numele, trupul şi sufletul se pot face praf!” Nu? Dacă nu, cum, Doamne iartă-mă!, să trânteşti o asemenea urare, ce seamănă mai mult a blestem?

Străbunii aveau înţelepciunea cuvântului. Astăzi se pare că pentru cei mai mulţi a rămas doar o orbire faţă de adevăratul înţeles al cuvântului, însoţit de o atracţie nesănătoasă faţă de formă. Ceva de felul „seamănă a urare? e ceva nou? super! o trântesc şi eu!”. Înţelesul nu mai contează.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dacă cineva chiar vrea să ştie (atunci sigur citeşte până aici şi află), urarea era în trecut „Să trăieşti cât numele!”, subînţelegându-se prin aceasta „cât numele sfântului” al cărui nume îl porţi… adică veşnic. Era o urare de mântuire. Avea înţeles, avea rost, avea frumuseţe, avea putere. Era o urare. Nu blestem. Era România veche, a Românilor, nu a societăţii oarecum românofone de astăzi…

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Statul paralel şi Românul obişnuit, sau Prinşi între marionete şi păpuşari

Pentru că a fost relansat de cei acum la putere, termenul de Stat paralel a fost şi este privit cu suspiciune, dispreţ sau bătaie de joc de către unii dintre cei ataşaţi de alte formaţiuni politice. Alţii, mai obiectivi, sunt conştienţi de faptul că acest concept nu este total greşit, fiind o formă de a descrie, de fapt Statul mafiot. Din care fac parte şi cei de la putere, şi cei din opoziţie, cu punctuale excepţii (cu atât mai preţioase!).
De ce Statul mafiot?
Pentru că un stat condus de infractori, adesea recidivişti, un stat ai cărui politicieni de vârf declară că este corupt, că este dominat de grupuri de interese, că este controlat de „băieţi deştepţi” etc., este, evident, un Stat mafiot.
Pentru că atunci când înşişi politicienii de vârf se declară „biruiţi” de mafia din Stat, declară că „sistemul ticăloşit ne-a învins”, deja sintagma de „Stat mafiot” capătă o certificare oficială, încetează să mai fie o butadă jurnalistică sau închipuire conspiraţionistă. Este o realitate concretă, clară, izbitoare.

Un stat ce ignoră peste un milion de semnături strânse de popor împotriva actelor cu cip, refuzând referendumul şi introducând aceste acte, fără consultare populară, doar pentru a satisface o mafie a acestui tip de acte, este, evident, un Stat mafiot.
Este un Stat mafiot acel stat care ingoră peste trei milioane de semnături strânse de popor pentru apărarea tradiţiei româneşti, pentru apărarea familiei, pentru a se trece de la minciuna „Statul ocroteşte familia” la începerea unei ocrotiri reale.
În lipsa unor lupte între grupările mafiote din Stat nu se poate ajunge, este pur şi simplu imposibil să se ajungă la situaţia din Noiembrie 2017 de la Curtea Europeană de Justiţie, unde într-un proces împotriva Statului român, poziţia apărată de Guvern a fost contrazisă de CNCD, organism aflat în subordinea Guvernului! Adică, repet, un subordonat al Guvernului – cel puţin din punct de vedere legal! – a pledat împotriva Guvernului folosindu-şi funcţia oficialăLegal, aşa ceva este imposibil, dar într-un stat mafiot orice se poate!

Cred că pentru orice om raţional este limpede că Statul Republicii România este, din păcate, Stat mafiot.
Este şi hazliu, şi tragic, în acelaşi timp, să vezi cum toţi cei ajunşi la putere se plâng de influenţa ilegală pe care o au cei din opoziţie. Vorbind, după caz, de „sistemul ticăloşit”, „corupţia generalizată”, „infracţionalitatea de stat”, „statul paralel” etc. Asta cu toată că este aceeaşi influenţă de care s-au folosit şi ei când erau în opoziţie şi se vor folosi iarăşi de cum vor fi retraşi de la putere.
Pentru că, dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, grupările politice sunt aduse la putere şi sunt retrase de la putere prin jocuri în care alegătorii au, încă, prea puţin de spus.

Oficial, se plăteşte între 4 şi 5 milioane de euro pentru o campanie prezidenţială de vârf. Pentru că atât este limita legală, atât decontează public grupul oficial dedicat campaniei electorale pentru o persoană „cu şanse la tronul prezidenţial”.
Neoficial, însă, suma este de zece ori mai mare (pentru că, desigur, mai intră în această sumă şi ceea ce cheltuiesc grupurile de sprijin… cheltuieli uriaşe în multe cazuri). A spune că aceşti bani (fie că vorbim despre 4 sau 40 de milioane de euro) nu vin din muncă proprie, este aproape ridicol: e mult prea evident. A spune că aceşti bani vin de la anumite grupări interesate, iarăşi este aproape ridicol de evident: într-un Stat mafiot, în care chiar şi mafioţii se plâng de corupţie şi necinste, este limpede că cei care investesc milioane de dolari sau euro în politicieni îi investesc interesat, cu scopuri clare.
Este, prin urmare, elementar să înţelegem că jocurile electorale sunt controlate din umbră. Şi că politicienii de vârf se subordonează angajatorilor lor. Care ar trebui să fie alegătorii, dar care, de fapt, sunt finanţatorii.

Ce s-ar întâmpla dacă alegătorii ar vrea să iasă din acest cerc vicios?
Logic, ar trebui să iasă la alegeri şi să voteze pentru o grupare patriotică şi, evident, care nu are o susţinere financiară puternică. Pentru că o asemenea grupare este, iarăşi evident, incomparabil mai liberă, mai autonomă, decât partidele şi grupările implicate de ani de zile în mafia politică.
Dar!
Dacă poporul face acest lucru şi votează cu cine vrea el, există oricând şansele ca într-o regiune „progresistă” să se ivească mişcări autonomiste (gen Catalonia în Spania, nordul Italiei etc.), bine susţinute financiar şi independent chiar de voinţa majorităţii locale. (Majoritatea locuitorilor din Harghita şi Covasna nu vor autonomismul extremist al U.D.M.R. şi altor grupări similare. Dar banii dictează!)
„Coincidenţele” dintre asemenea mişcări şi loviturile date mafiei statale din ţările „secundare” sau „terţiare” ale Uniunii Europene este o realitate concretă, ce poate fi verificată repetat.

Desigur, aceasta nu înseamnă că lupta împotriva corupţiei trebuie să se oprească. Dimpotrivă.
Dar înseamnă că în această luptă e nevoie de mai multă inteligenţă, de mai multă tactică şi strategie, decât dacă ar fi vorba despre o problemă internă. Totodată, această realitate ne poate ajuta la o trezire naţională şi morală. Conştientizarea faptului că din Grecia în Spania şi din Italia în Polonia corupţia publică a avut – şi are – sprijin extern este esenţială. În Polonia această conştientizare a eliberat Polonezii de ameninţarea unei resemnări colective în faţa fenomenului (ştiţi, celebrul şi deznădăjduitorul „aşa suntem noi”, propovăduit sistematic de anumite surse); şi a ajutat la asanarea tot mai profundă a societăţii.

La fel se poate întâmpla şi la noi.
Este nevoie, pe de-o parte, să înţelegem că lupta împotriva marionetelor nu rezolvă nimic. Nu rezolvă nimic agăţarea disperată de o marionetă politică (fie că se numeşte Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Viorel Ponta, Klaus Iohannis, Liviu Dragnea sau oricum s-ar numi). Nu rezolvă nimic nici lupta împotriva marionetei X sau Y. Atât punerea nădejdilor într-o marionetă, cât şi concentrarea luptei (sau chiar urii) împotriva uneia fac jocul celor care vor să controleze România din umbră, folosindu-se de marionete. În realitate, energiile ar trebui concentrate împotriva păpuşarilor.
Nu-i aşa că sunt lucruri evidente?
Dar cum ai putea să lupţi împotriva unor personaje ori puteri invizibile?
Cum ai putea lupta împotriva păpuşarilor ce controlează marionetele politice şi administrative?
Nici măcar nu îi cunoaştem! Cel mult îi intuim pe unii, observând fenomene ce se repetă din Ucraina sau Gruzia până în Spania, ori chiar mai departe, pe alte continente. Dar, evident, acest lucru este insuficient.

Există o soluţie? Există o cale prin care Românii se pot elibera, un mijloc de luptă pe care să îl poată folosi şi un om obişnuit?

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Cry to Battle

IMG_20170725_224701_377 mic.jpg

Cry to Battle

Hurts not the loss of battles
Neither wounds in your chest
Like hurt this deformed hands
That want no fight, but rest

Whenever your heart is singing
What care you for a broken arm?
Why care for a dusten sword breaking
When your’re rising with a holier flag?

Defeat, is not to suffer
Neither the tears in the eye
The true defeats are only
The dreams you let to die.

IMG_20171117_092344_374 mic.jpg

Radu Gyr

Cry to Battle Song can be found here


Radu Gyr (1905-1975) is a Romanian hero, poet, dramatist, essayist, teacher and freedom fighter. Îndemn la luptă or, in our translation, Cry to Battle, is one of the many poems he wrote in prison, in the middle of an extermination regime, of martyrdoms and oppression.  Writen with blood of a true martyr, Cry to Battle became a symbol of never giving up your dreams, no matter what!
The translation of this inspirational and motivational poem is given to you by Mihai-Andrei Aldea and Alexandra Aldea. This translation is to be used freely, as long as you mention the source and translators. Thank you!
(Romanian version here)

Radu.Gyr_1937 mic.jpgRadu Gyr 1937

 

 

Românii şi reformele fanariote…

„Dar ce se întâmplă în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat în Muntenia, unde a aplicat cel mai hotărât „marile” sale „reforme”? După F. G. Bauer şi Jean Luis Carra, Constantin Mavrocordat găseşte 147.000 familii de contribuabili în Ţara Românească şi, după patru ani şi ceva de „reforme”, pleacă lăsând… 35.000! În Moldova, în acelaşi fel, găseşte cca. 200.000 familii de contribuabili şi lasă… 70.000! Această domnie mult lăudată a însemnat un asemenea genocid, cum nu s-a mai văzut în istoria Europei. Muntenia îşi pierde, după cum se poate calcula, 76,2% din populaţie, Moldova 65% ! „Eliberaţi” de sub „exploatarea boierească”, Românii intră sub exploatarea statului, moşnenii sau răzeşii pierzându-şi rostul lor în stat şi devenind aproape una cu clăcaşii. Ciocoii, ca arendaşi ori slujbaşi ai statului fanariot, se reped asupra tuturor, jefuind, ucigând, torturând, violând, dând foc. Oamenii care scapă cu viaţă, mai mult sau mai puţin schilodiţi, fug peste hotare, ajungând şi până în Siberia sau America, de cele mai multe ori pierzându-şi limba şi neamul. Doar pentru Românii din Timoc şi din alte câteva zone aceste fugi sunt un câştig, întărindu-le pentru câteva generaţii – sau chiar secole în cazul Timocului – rezistenţa în faţa deznaţionalizării impuse de „fraţii” filetişi de altă limbă. În acelaşi timp, fanarioţii colonizează – şi tratează mult mai bine decât pe Români – populaţii alogene, precum Bulgarii sau Sârbii fugiţi din Imperiul otoman (în Muntenia şi Oltenia), Rutenii fugiţi din Galiţia (în Moldova).

Am putea spune că, etnic vorbind, doar persecuţiile religioase din Transilvania salvează Muntenia şi Moldova de la nimicire. Căci ardelenii care vin de acolo sunt ceva mai bine trataţi decât românii munteni sau moldoveni , şi asta mai ales după ce roadele cumplite ale „reformelor” lui Constantin Mavrocordat sunt resimţite de următorii domnitori fanarioţi. Depopularea era atât de cumplită încât se impunea limitarea jafului şi crimei, măcar pentru ca să se mai poată găsi cineva de jefuit şi ucis. De aceea se ajunge chiar şi la o bună primire a ideii de colonizare a hughenoţilor francezi în cele două ţări româneşti, idee care s-a materializat în tratative diplomatice complexe între Franţa şi Imperiul otoman. Din fericire pentru noi, intervin pe ascuns şi alte puteri – precum Imperiul austriac şi Imperiul rusesc – ce aveau propriile planuri în privinţa celor două ţări româneşti (evident, nu prietenoase, dar în acest caz interesele lor chiar au coincis cu ale Românilor). Ca urmare, Franţa şi Imperiul otoman nu ajung să se înţeleagă în ceea ce priveşte condiţiile colonizării şi statutul ulterior al formaţiunii ce se va alcătui şi, ca urmare, „Noua Franţă” de la Dunăre, care ar fi nimicit Neamul Românesc, nu se mai naşte.

crucea-manafului

În schimb vin, şi chiar vin!, sprijiniţi de domnitorii fanarioţi, oameni din Imperiul habsburgic, din Imperiul rus şi chiar din Imperiul otoman: Kazari, Ţigani, Ruteni, Găgăuzi, Evrei, Bulgari şi mulţi alţii. Nici nu mai înşirăm colonizările, parcă nesfârşite, organizate de Viena şi ungurime în Crişana, Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Bucovina şi Banat… În paralel se impun Românilor, prin cele mai diverse presiuni, felurite religii şi spiritualităţi străine: Greco-Catolicism, Romano-Catolicism, Protestantism, Masonerie etc. Tradiţiile româneşti slăbesc sau chiar pier pe alocuri, înlocuite de tot felul de influenţe alogene. Totodată, aşa cum am arătat şi mai sus, clasele superioare se lasă duse de curentul vremii, se modelează după tipare străine, îşi astupă nările faţă de ceea ce este românesc – le pute! Cultură este doar ceea ce e cultură străină, ceea ce e românesc are valoare doar dacă are accent şi haină de import. Românii sunt învăţaţi să îşi plece nu doar capul, ci mai ales sufletul în faţa străinilor, în faţa lor ca persoane, în faţa legilor lor, cărţilor lor, ideilor lor…”

(Mihai-Andrei Aldea, Ortodoxia şi artele marţiale)

a se vedea şi Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan… 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă