Artele Marţiale – Cum luptau Românii?

În esenţă,

Artele Marţiale sunt disciplinele care încearcă să cerceteze şi să pună în practică, la cel mai înalt nivel de competenţă, acea parte a Artei Militare ce studiază teoria şi practica pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi a războiului (la nivel personal).

Altfel spus – mai puţin formal şi mai pragmatic –,

Artele marţiale se ocupă de pregătirea unui om pentru a fi un luptător cât mai bun (desăvârşit).

Sau, şi mai simplu,

Artele marţiale sunt sisteme avansate de luptă corp la corp (cu şi fără arme).

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Vânătorii români – Cum luptau Românii?

Vânătorii au fost totdeauna o elită de luptători. Erau rezistenţi, buni cunoscători ai codrilor, ai munţilor şi bălţilor, ai întinderilor de stepă, învăţaţi cu greutăţile şi primejdiile. În luptele din 1848-1849 din Munţii Apuseni, Vânătorii au dovedit priceperea şi eroismul lor de nenumărate ori, ca să dăm numai acest exemplu. Cu timpul, Vânătorii din ţinuturile mai joase – de baltă, de stepă, de codru etc. – au fost trecuţi în rândurile pedestrimii, dând Cercetaşii de astăzi (şi alte unităţi speciale). Au rămas Vânătorii de Munte, elită respectată a Armatei Române.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă vânătorii – cândva, la noi, şi păzitori ai vânatului – o să dăm cuvântul unui străin (poate aşa va fi băgată în seamă spusa lui):

În cariera mea de magistrat mi-a fost dat să condamn la muncă silnică peste 1.000 de oameni. Bărbaţi, femei, tineri. Şi nu am găsit încă un adevărat criminal care în tinereţea lui să fi fost învăţat să iubească natura şi viaţa în natură. Învăţaţi copiii să vâslească, să pescuiască, să vâneze, să facă excursii în natură şi când vor ajunge să fie bărbaţi îi veţi găsi între juraţi şi nu în faţa juraţilor!” (Judecător Leon McCord1)

Vânătorii au alcătuit în trecut frăţiile lor, mult mai stricte decât şi-ar închipui unii. Departe de ura nemărginită a vânătorului apusean faţă de răpitoare, Vânătorii Români Vechi aveau respect şi faţă de lup – decretat în vremea Fanarioţilor plagă (după model apuseană), pecete infamă păstrată până de curând. Rânduielile vânătoreşti erau multe şi stricte, pentru că cel care le încălca făcea rău tuturor vânătorilor, nu doar sie-şi. Cunoaşterea intimă a naturii, rezistenţa şi agilitatea, răbdarea, iscusinţa în punerea curselor şi mânuirea armelor, disciplina tagmei şi multe alte calităţi au făcut din Vântătorii Români, luptători de înaltă clasă. De la prinderea limbilor – adică a unor ostaşi duşmani pentru a fi interogaţi – şi până la susţinerea prin tragere de precizie a pedestraşilor, în toate misiunile avute de-a lungul veacurilor, aceştia şi-au dovedit îndemânarea, bărbăţia şi patriotismul. Înainte de “franţuzire”, legătura Vânătorilor cu restul Românilor era strânsă, iar Credinţa lor puternică. În vremea interbelică, încă îi vedem cinstind Naşterea Domnului deschis şi fără şovăire; exista chiar obiceiul colindului vânătorilor («Carpaţii», nr. 12/1933, p. 1 şi 40). Sub Comunism lucrurile s-au schimbat, iar astăzi avem şi vânători credincioşi, dar şi vânători fără Dumnezeu, precum şi pe cei care se clatină între cele două laturi – ca să nu-i mai pomenim pe vânătorii populari, adesea doar braconieri… dar nu totdeauna.

1Cf. Revista «Carpaţii», nr. 5/1933, p. 18.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre miliţiile populare – Cum luptau Românii?

Oastea Ţării nu era alcătuită din „contingente militare ad-hoc”, ci, alături de, să le zicem, trupele profesioniste, din ceea ce s-a numit de multe ori în istorie miliţii populare sau pământene. Altfel spus, toţi Românii erau militari activi. Unii în trupele orăşeneşti, alţii în trupele domneşti, alţii în cetele boiereşti, iar cei mai mulţi în miliţii1.

Această realitate a fost consemnată limpede încă de Nicolae Bălcescu:

tot românul se năştea cu datoria de a fi soldat şi de a apăra statul la vreme de nevoie” [Bălcescu, 1990:23]

Existente la Romani încă din vechime, sub Constantin cel Mare şi urmaşii săi, miliţiile populare se generalizează. Ele sunt unităţi militare bine organizate, dar ai căror oşteni se îndeletnicesc mult şi cu felurite alte lucrări: păstorit, stupărit, meşteşuguri, construcţii, pomărit, arături etc. Aceste unităţi militare sunt iniţiate de recrutarea locală începută prima dată de Flavieni dar bine aşezată sub Adrian (117-138 d.Chr.). Ulterior Antoninii vor dezvolta sistemele de miliţie populară, necesar în primul rând pentru limes-uri şi alte lucrări de fortificaţii (întărituri) care implicau în întreţinere şi folosire populaţia locală. Constantin cel Mare le reorganizează şi extinde, folosind pentru prima oară, pe scară largă, deschis, ofiţerii creştini. Pentru serviciile militare pe care le prestează – de la instruirea ostăşească sau lucrări de interes public la paza frontierelor şi eradicarea hoţiei/tâlhăriei –, miliţiile populare se bucurau de privilegii financiare, dar mai ales aveau garanţia stăpânirii pământului. Pământul miliţiilor populare nu putea fi expropriat decât pentru trădare; le aparţinea2, nu exista „impozit pe proprietate” – care tranformă, de fapt, pe proprietar în arendaş.

1 Această organizare a populaţiei, în care toţi bărbaţii sunt ostaşi, se mai întâlneşte în Evul Mediu european doar în ţara liberă a Elveţiei, la triburile celtice libere din Irlanda şi Scoţia, în unele ţări vikinge şi la Secuii vechi.

2 La nivel absolut în România Străveche – adică în Cultura Română Veche – pământul este al lui Dumnezeu şi este dat de acesta oamenilor spre a-l îngriji; astfel, prin Dumnezeu, aceştia sunt stăpânii pământului. Reprezentanţii lui Dumnezeu sunt în primul rând Vlădica (Episcopul) şi Domnitorul. Ca urmare, Domnitorul este stăpânul lumesc suprem al pământului, garantul stăpânirii lui de către Oamenii Ţării (Ţăranii), judecătorul suprem (în ascultare faţă de Dumnezeu, avându-l garant al acestei ascultări pe Vlădică). Sistemul este, principial, uluitor de asemănător celor existente în Extremul Orient (China, Japonia). Cu deosebirea că la Români casta lucrătorilor pământului subordonată luptătorilor sau samurailor aproape că nu există ca atare în vechime, fiind practic importată. La Români luptătorii erau şi lucrătorii pământului. Deşi, merită subliniat, nu culturile agricole, ci creşterea animalelor sunt activitatea fundamentală productivă a Românilor liberi până în secolele XVIII-XIX.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Înlăturaţi prejudecăţile! – Cum luptau Românii?

„[…]să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti, se înţelege, ci „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hocde succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? […]

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Încheiere

Încheiere

Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.

Te caut în șoapte și strigăt
Cuvântul și vorba se-ngână
Tăcerea se lasă, bătrână,
Prin colb desenată o mână.

Târzie venirea devreme,
Devreme plecarea târzie
În noaptea pierdutelor gene
Doar șoapta luminii o știe.

Te caut în zi, și cu soare
Pe norii apusului cald,
Sub stelele aprigei ore
În ochi strălucirile ard.

Te caut afară în mine
Pământul e aspru și greu,
Sclipesc înserările lucii,
Te caut, te caut mereu.

( Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.)

Mihai-Andrei Aldea

migdal 01 c mic