Pagini din „Prin coline şi neguri!” („Drumul spre Vozia”, partea a III-a)

Văzând nedumerirea din privirile oamenilor le spuse ca unor copii:
– Linştea şi pacea nu se ţin, în această lume, fără luptă şi muncă neîncetată.
Tăcu.
După o vreme, unii dintre conducători spuseră:
– Ştim asta! Şi pruncii ştiu asta!
– Atunci ce nu înţelegeţi?! Cei buni au lăsat pe cei răi la putere. Şi în Târgul Vicinului, şi în Morza. N-au luptat destul, n-au muncit destul. Târgul Vicinului a devenit un jeg! E aproape ca Ţinutul Negurilor. Doar că e mult mai mic, deci nu poate face la fel de mult rău. Morza nu e foarte departe, cu toate că mai are oameni luptători. Dar care ce fac?
– Au luptat alături de noi, apoi i-au dat jos pe oamenii Vrăjitorului Verde! – spuse unul, înrudit cu morzanii şi, de aceea, puţin jignit de vorbele voievodului.
Domnitorul se uită încruntat la el:
– Şi după aceea?
– După aceea, spuse arţăgos căpitanul, s-au retras la ale lor, lăsând puterea altora, poate mai buni în conducerea unei ţări. Dovedind astfel că nu din poftă de putere au luptat, ci din dragoste pentru libertate.
– Adică au lăsat lupta cea mai grea şi munca cea mai grea ca să arate altora ce smeriţi sunt ei! Şi cine a ajuns acum la putere în Morza?
Căpitanul dădu din umeri; nu putea să spună că cei veniţi la conducerea Morzei erau altfel decât răi, dar nici nu putea primi să-şi învinuiască rudele:
– Dacă oamenii i-au crezut şi i-au ales!
– Oamenii?!? Care oameni? Cei de rând, care au nevoie de conducători? Aceştia i-au crezut pe cei răi şi i-au ales pentru că cei buni nu şi-au făcut datoria! – tună voievodul. S-au retras cu tot felul de îndreptăţiri de trei parale şi astfel au dat ţara pe mâinile duşmanilor ei.
Făcu un pas înainte, ca şi cum ar fi vrut să-l scuture pe cel cu care vorbea. Se aplecă spre el, făcându-l să pară de-a dreptul mic – deşi nu era:
– S-au certat între ei, de aia s-au retras! S-au certat între ei pe nimicuri! Că ăla a zis nu ştiu ce, că ălălalt nu i-a recunoscut meritele şi tot aşa! Ca nişte ţaţe certăreţe, nu ca nişte oameni bun, nu ca nişte apărători ai libertăţii! S-au dezbinat şi au lăsat ţara pe mâna altora. Pe mâna unor nemernici! Nu şi-au făcut datoria! Şi din această pricină cei răi au recăpătat puterea în Morza. Şi, ce este cel mai rău, au reajuns la putere puşi chiar de oamenii din Morza! Adică Vrăjitorul Verde a câştigat războiul după ce a pierdut toate bătăliile! Iar morzanii i s-au supus, după câte spui, de voia lor! Asta trebuie să facă cei buni? Să se dea la o parte sub cuvânt de smerenie ori pentru certuri copilăreşti? Ori să lupte şi să rabde orice, dar orice, pentru a-şi apăra ţara şi poporul, pentru a-şi ridica ţara şi poporul, pentru a înmulţi binele?
Căpitanul îşi plecă fruntea.
Voievodul avea, din nefericire, dreptate.

(din Prin coline şi neguri!, partea a III-a din Drumul spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea, Editura Evdokimos,  2017, p. 166-167)

20181011_151516.jpg

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lansare de carte la Ploieşti. Părinţii mei duhovniceşti

Carte Parintele Iustinian 01.png

 

        Joi de la ora 16:00, în sala Marea Unire din cadrul Bibliotecii județene Nicolae Iorga din Ploieşti, va avea loc lansarea cărţii „Părinţii mei duhovniceşti, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tanase, mărturii şi trăiri„, scrisă de monahul Justinian Stoica, fostul econom al Schitului athonit Prodromu. Invitat, Părintele Amfilohie Brânză de la Mânăstirea Diaconeşti.  Intrarea libera.
 Vă aşteptăm cu drag!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

„Cum luptau Românii?” Pagini din carte

constantin-cel-mare - b

După ani de documentare şi pregătire, se apropie tot mai mult de tipar lucrarea „Cum luptau Românii?„, din care dăm câteva pagini pentru doritori. „Cum luptau Românii?” este o scurtă sinteză de istorie şi spiritualitate marţială românească, o deschidere pentru viitoare lucrări largi pe acest subiect.

Cum luptau Românii?
Iată o întrebare ce stă în spatele multor fapte istorice, dar şi în spatele multor nedumeriri, critici, atacuri. Uimirea faţă de victorii aproape de necrezut ale Românilor a făcut, nu de puţine ori, ca acestea să fie negate. Uneori cu o îndârjire şi o lipsă de logică vecine cu fanatismul patologic.
Atunci când suprapunem existenţa Românilor cu popoarele şi statele războinice apărute într-un fel sau altul în acelaşi spaţiu avem un tablou copleşitor: de la Goţi la URSS, mai bine de cincizeci de popoare şi state care au adus în aceste locuri războiul. Uneori războaiele au durat sute şi sute de ani (primul atac turcesc în Ţările Române Dunărene este în 1339, ultimele lupte cu Turcii Otomani în 1918), alteori au fost scurte, dar cu totul dau un tablou de o duritate aproape halucinantă. Românii ar fi putut rezista năvălirilor, migraţiilor, conflictelor etc. aşa cum au rezistat alte popoare, într-o stare de pasivitate militară. Totuşi, dimpotrivă, numărul bătăliilor şi războaielor în care se implică Românii este uriaş1.
Cum luptau Românii?

Simpla – poate fi simplă? – suprapunere prezentată mai sus naşte firesc această întrebare. De la acţiunile piratereşti ale Turcilor Islamişti din secolele XII-XIV şi până la atacurile mârşave de la Nistru ale Sovieticilor în secolul XX, de la jafurile şi genocidurile Cruciaţilor împotriva Românilor şi Slavilor Ortodocşi până la genocidul Austriecilor împotriva Românilor din Moravia (tot la îndemul Papalităţii), de la războaiele fratricide între Ţările Române mari şi mici sau între triburi şi alte formaţiuni româneşti până la Românii aflaţi în trupele a numeroase state străine – de la Austria la Rusia ori Imperiul Otoman – avem o cuprindere uluitor de mare de fapte de arme, de viaţă militară.
Este mai mult decât evident că lupta a însoţit istoria Românilor neîncetat. Cum luptau Românii?

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în
Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe
Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

„Ca să înţelegem absurditatea acestor afirmaţii să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: luaţi trei soldaţi turci care au luptat în Siria sau Irak, trei soldaţi americani cu cel puţin patru-cinci ani de front, ori trei soldaţi români care au luptat în Afganistan. Şi aşezaţi, în contra-partidă, un „contingent ad-hoc” de „orăşeni şi ţărani” din România de astăzi. Deci, intraţi într-un Mall din Bucureşti, Cluj sau Iaşi, într-un birt dintr-un sat oarecare din Republica România şi luaţi la întâmplare câţiva bărbaţi. Desigur, nu militari profesionişti ci, se înţelege, „oameni obişnuiţi”. De câţi credeţi că aveţi nevoie ca să aveţi un „contingent ad-hoc” de succes spre a-i înfrunta pe cei trei militari profesionişti? Credeţi că vă ajung trei oameni, ca să fie trei la trei? Credeţi că trei orăşeni sau săteni din România de azi pot înfrunta cu succes trei militari profesionişti? Nu? Dar şase contra trei, au şanse? Pot să-i învingă? Nu prea? Decât dacă nimereşte printre ei un rezervist care a făcut acum 25-35 de ani armata? Păi ce mai ştie el, ce face el încurcat de ceilalţi cinci? Îi poate instrui în câteva ore din ce îşi mai aduce aminte? Poate să obţină o victorie, cu rămăşiţele din instrucţia de acum câteva decenii, având drept colegi cinci nepricepuţi, împotriva a trei militari profesionişti cu experienţă? Nu? Dar dacă punem zece contra trei? Dar treizeci contra trei? Se împuşcă între ei – dacă reuşesc să tragă – sau izbutesc să mai împuşte şi duşmanii? Ori fug, ba chiar se predau, la primele focuri? Sau scapă grenadele din mână, aruncându-se în aer împreună cu camarazii?

Imaginea este greu de dus, nu-i aşa? Este de-a dreptul ridicolă! Cetăţeanul român de astăzi este de prea multe ori un total nepriceput în mânuirea armelor, un total neştiutor în privinţa ostăşiei reale. Din asemenea oameni ar fi alcătuite „contingente militare ad-hoc”. Ce rată de succes ar avea?

Sau, dacă e să devenim trişti, să ne amintim de felul în care s-au împuşcat între ei, la Revoluţia din Decembrie 1989, ostaşii foarte slab pregătiţi… Iar aici vorbim de oameni care nu ar fi avut nici măcar această pregătire slabă. Şi care s-ar fi luptat (s-au luptat!) cu cine?

Trupele turceşti amintite se pregăteau de luptă între opt şi optsprezece ore pe zi, şase zile pe săptămână, adesea de la 6-8 ani. Aveau între 8 şi 10 ani de pregătire în clipa în care intrau în războaiele propriu-zise (mai luau parte, până atunci, la unele acţiuni de jaf, de pedepsire a unor răsculaţi etc., obişnuindu-se cu uciderile, jafurile, violurile). Trupele poloneze ori ungureşti aveau o pregătire mai puţin riguroasă, dar cei mai mulţi dintre ostaşi aveau între patru şi opt ore de antrenament zilnic, cel puţin patru zile pe săptămână. Ani şi ani de zile înainte de a intra în luptă. Artele marţiale practicate de Turci, Unguri şi Polonezi cuprindeau forme de scrimă – luptă cu spada, sabia şi alte asemenea arme –, de tragere cu arcul, de folosire a praştiei, de luptă cu lancea şi toporul, de luptă fără arme etc., etc. (fără a mai vorbi despre maşinile de luptă, fortificaţii şi altele asemenea).

Trupele turceşti au bătut repetat forţele poloneze ori maghiare. Ungaria a fost practic desfiinţată, supravieţuind prin câteva bucăţi înhăţate de Austria – care şi-a atribuit astfel „moştenirea ungurească” – şi prin visele naţionaliste ale Ungurilor din Transilvania (alt rasism aici, şi nu doar anti-românesc). Polonia a devenit stat tributar Turcilor! Da, aşa este, deşi de obicei se ocultează această realitate, Polonia a ajuns să plătească tribut Turcilor! A pierdut şi unele cetăţi, cedate Turcilor, dar şi Zaporojia – întinsă de la Bug la Doneţ – care revine, la cererea localnicilor, Moldovei. (Oricum nu puteai fi hatman în Zaporojia dacă nu te înrudeai cu boierii din Moldova!) Deci, pe scurt, două super-puteri ale timpului, având între 8 şi 10 milioane de locuitori fiecare, o mare putere economică – ce le asigura şi trupe de mercenari din întreaga Europă – sunt zdrobite de Turci. Una fiind îmbucăţită (inclusiv în paşalâcuri – de Buda, de Timişoara, de Oradea etc. –) iar alta pierzând peste 150.000 de km2 şi devenind tributară Imperiului Otoman. Toate cele trei puteri fiind nu doar extrem de eficiente economic – pentru acea vreme –, dar şi posesoarele unor tradiţii marţiale de foarte înalt nivel.”

Mihai-Andrei Aldea

„1Permanenţa acestor războaie şi războiul ca esenţă a istorie şi sufletului românesc sunt arătate direct sau indirect în nenumărate lucrări a nenumăraţi istorici, cronicari, scriitori etc. de la Iorga la Silviu Dragomir, de la Caragiani la Capidan. Amintim aici doar [Iorga, 1917] sau [Rosetti, 1947].”

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Glumă: Sunt atât de smerit!

smerit = modest

Glumă: Sunt atât de smerit!

 

Am foarte multe calităţi şi foarte mari, dar cea mai mare dintre toate este smerenia. De fapt sunt atât de smerit încât uitându-mă la adâncul smereniei mele aş fi înspăimântat de cât de mare este dacă nu aş fi şi foarte, foarte curajos!

 

P.S. Orice asemănare cu vreo persoană reală este strict întâmplătoare!

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă