Că am colinda, dar cui?

Că am colinda, dar cui?

Cădeau spre cer,
grăbit,
Aripi de înger
Și de sărutul mării ca senin
albeau în flăcările
valurilor
zorii
Și rătăcind,
cu norii de preaplin
cântau
de amintirile-nserării
spre munții vineții
cu
Linu-i lin.
Iar pe sub bolți
De suflete
creștine
venite din colinde
De demult
Se întorceau iubirile senine
Ca mângâierea mamei
potolind tumult.
Și Cerul strălucea de-atâta soare,
Din înghețare,
izbucniri de slavă
Și tărie,
Ce-n miez de ger
ce crapă chiar și piatra
Țâșnește
Colindatul
Bucurie.

 

Mihai-Andrei Aldea

 

DSCN0616 Troiţă Borca

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Încerc să dorm

Încerc să dorm

Încerc să dorm
Şi valuri de tăcere
Neliniştite
Gându-mi înconjoară…
Ce a fost bine
Ce a fost durere
Şi ce cuvânt urcarea împresoară?
Tăcerile se sting încet de maluri
Şi clipocind,
Altarele târzii
Se odihnesc.
E primenit,
Întinerit,
Cuvântul.
Încerc să dorm…
Încet,
Mă regăsesc.

Mihai-Andrei Aldea

CerNere 01

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Încheiere

Încheiere

Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.

Te caut în șoapte și strigăt
Cuvântul și vorba se-ngână
Tăcerea se lasă, bătrână,
Prin colb desenată o mână.

Târzie venirea devreme,
Devreme plecarea târzie
În noaptea pierdutelor gene
Doar șoapta luminii o știe.

Te caut în zi, și cu soare
Pe norii apusului cald,
Sub stelele aprigei ore
În ochi strălucirile ard.

Te caut afară în mine
Pământul e aspru și greu,
Sclipesc înserările lucii,
Te caut, te caut mereu.

( Te caut în zâmbet și lacrimi
E pace târziul sărut
Și peste oglindă sau ape
Sfârșitul e doar început.)

Mihai-Andrei Aldea

migdal 01 c mic

Cântec de cruciat, de Ionel Zeana

Cântec de cruciat

Memoriei lui Cola Burecu,
mort în greva foamei la Aiud

Am îmbrăcat
Armura grea de cruciat
Și-o armă am smucit să-nfrunt
Balaurul și iadul crunt.

Pornii în veac ca un bolid fierbinte,
Să curm domnia cruzilor Irozi.
Tresar strămoșii aprigi din morminte:
Arcași, panduri, hatmani și voievozi.

De pe balconul sfântului trecut,
Mi-aruncă grațioasele domnițe,
Pe zalele de gloanțe, ca pe scut,
Surâsul alb și negrele șuvițe.

Îmi arde gândul ca un curcubeu
Pe frunte sprijinit de bolțile senine.
Mă binecuvântează Dumnezeu
Și sfinții din icoane bizantine.

Văzduhul Țării triste mă sărută
Și mă îmbrățișează ca o mamă,
La sânul ei c-o lacrimă durută,
Pădurea de smarald și de aramă.

Îmi joc destinul ca pe-un mânz în goană
Și viața-n vârful țevii ca pe spadă…
Hei, Neam al meu! Slăvita ta icoană
Ți-o cânt cu toți haiducii din baladă!

Pornii să-nfrunt, în răzvrătirea-mi cruntă,
Călăii cu privirile ursuze.
De-acum visez o moarte ca o nuntă,
Cu zâmbetul ca un stindard pe buze.

Îmi bate pliscul pajurei rotate
Sub coastele lucioase ca argintul…
Domnițe dragi, cu mâini catifelate,
Turnați-mi peste răni balsam, alintul!

Cum străjui viitorul și trecutul
Și calc cu pas arhanghelesc prin vreme,
Îmi ard cartușierele ca scutul,
Să sparg în țăndări lanțuri și blesteme.

Și scapăr tot de pajuri și de steme!

Ionel Zeana

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

La arme, de Mihai Eminescu

La arme

Auzi!… Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-a? Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni?
La arme!
La arme dar, Români!

Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi?
Voi, fii ai vechii Transilvanii,
Sunteţi cu totul supăraţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân’ la Abrud,
Ca să vă ţină în robire
Fino-Tătarul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
Nu aveţi inimi, n-aveţi mâini?…
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români.

Maghiar, tătar cu cap de câine
De noi şi azi îţi baţi tu joc…
Sub pumnul nostru vii tu mâine
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câine, te iubim atât!
Şi braţul nostru-o să vă sfarme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români!

Iar tu, iubită Bucovină,
Diamant din stema lui Ştefan,
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pământul sfânt e pângărit…
Mişel şi idiot şi famăn
Cine-ar mai sta la suferit…
De-acuma trâmbiţi de alarme!
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni,
La arme!
La arme dar, Români!

Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş…
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-au frânt a duşmanilor nouri,
N-au frânt pe Leşi şi pe Tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-o să vâneze şi maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâini.
La arme,
La arme dar, Români!

Din laur nemuritoare ramuri,
O, Ţară!, pune-n frunte azi,
Şi-n tricolor şi a lui flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz,
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi copiii tăi
Şi la război cu dânşii pleacă –
Cu fii de şoimi şi fii de smei,
În valuri crunte să se farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni…
La arme, la arme!
La arme, fraţi Români!

Mihai Eminescu

Poemul La arme este alcătuit de Mihai Eminescu după modelul unui cântec de luptă francez: La Marseillaise. Ori, cum este numită de Români, Marseieza. La origine, acest cântec francez a fost Cântecul de război al Armatei Rhinului. Versurile, războinice, se înţelege, deplâng ocuparea Patriei de „cohortes étrangères” (cohorte de străini), starea de robie, umilinţele etc.
După cum se poate vedea, există o mare similitudine între cele două opere – franţuzească şi românească.
Mihai Eminescu începe scrierea poemului La arme în timpul şederii sale la Viena (1869-1872). Probabil conştient de obedienţa creaţiei faţă de sursa de inspiraţie franţuzească – ori nemulţumit de calităţile ei poetice – nu o publică nici după venirea în Principatele Române Unite.
După purtarea mizerabilă a Rusiei şi Germaniei, dar şi a celorlalte puteri, în cadrul Tratatului de la Berlin (1878), Mihai Eminescu reia lucrarea la această poezie. Printre altele, adăugându-i versurile dedicate Basarabiei. Căci sudul acesteia, recăpătat de Români în urma Războiului Crimeii, fusese iarăşi ocupat de Rusia. Cu sprijinul direct al Germaniei şi Austro-Ungariei şi complicitatea laşă a Franţei şi Marii Britanii.
Totuşi poemul nu va fi publicat, autorul părând să fie nemulţumit de el până la capăt. Fără a discuta alte aspecte, secundare în context, La arme este o mărturie categorică a conştiinţei unităţii naţionale româneşti. Revendicarea lui Mihai Eminescu de ardeleniştii care fac jocul duşmanilor noştri, de moldoveniştii care slujesc altor duşmani este, şi prin acest poem, imposibilă. Aşa cum este şi prin poeme ca Doina şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?.