De ieri pana azi

Câmpia cu pânze de ape,
Când noaptea muşca din lumini,
Plângea peste mine, şi-aproape
De gardurile putrede, şchioape,
Piereau îngeri verzi între spini.

Zăceau prăvalite pe spate
Fuioare de pâslă-nnegrite
Când noaptea strivea tulburate
Ferestre roşiatic mânjite,
Mirosuri de cărnuri prăjite
Pluteau peste străzi, peste sate,
Că fu-n lume belşuguri de vite.

Erau pe atunci obiceie
Bărbatul sa fie cinstit
Şi-n plăpumi de lâna iubit,
Ţărancă-mbrăcata femeie
Pe praguri de noapte să steie,
Bărbatul să poarte cuţit.

Dulapuri cu caşuri şi lapte
Pe tainiţi de lut întărit
Privea un copil neclintit
Curgând adormitele fapte:
Un timp curat şi cumplit.

Sunt astăzi un neîmplinit,
Femeia nu-mi este femeie,
În ochi şi în minte să-mi steie.
Mi-e frică sa port un cuţit!

Sorin-Corneliu Drăgan

Nebunul

Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și fremătând și eu, ca orice pom,
Visam să înfloresc, să leg apoi,
Și să rodesc; nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al omului de rând
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care, zdrențuit de vânt și ploi,
Își trage seva numai din noroi.

Dar într-o zi, o pasăre străină,
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns.
O dată numai, dar a fost de-ajuns!

De-atunci, un dor înalt, un dor fierbinte,
Necunoscut de mine înainte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
Am răsucit-o și am întors-o-n sus
S-o-nfing adânc în boltă ca pe-un fus
Și seva pentru rodul ce-l frământ
S-o trag de sus din cer, nu din pământ.

Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu, plângând,
Am strâns tot verdele pe care-l am
Și l-am îngrămădit pe-un singur ram.
Am pus pe el și frunze și petale
Și-așa, cu celelalte ramuri goale,
Îmi pregătesc în trunchiul chinuit
Arome pentru rodu-nchipuit.

În jurul meu, stufoși, ceilalţi fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic, foșnind, în sinea lor: nebunul.

Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.

Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

Prietenii mei buni ce până-acum
Mi-au fost tovarăsi nelipsiți de drum
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

Nebun? Da, sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă!
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună si banală
Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală

Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii.

Demostene Andronescu

Primii paşi

PRIMII PAŞI

Uşor umbrit
de ceaţa sidefată
privesc,
visez,
uşor contur de fată,
petală,
floare,
zâmbet de-nceput –
în ceţi pierdut
şi uneori durut:
povestea vieţii,
ceţii,
şi-a iubirii,
Şi primii paşi
Pe calea nemuririi.

Mihai-Andrei Aldea

Oraşule căzând încet în noapte

Oraşule căzând încet în noapte
se cern tristeţi pe cugete şi fum
de amintiri
şi ce-aş fi vrut
şi scrum
se scurg încet
se ning încet,
petale printre şoapte…

Bătrâni privesc în golurile vremii
şi singuratici zdrenţele iubirii
singuri copii durerea amintirii
săraci se strâng în zdrenţe şi cartoane
şi goale trec maşinile mărimii.

Pe ici şi colo,
case scânteiază
o ceartă veselă,
un râs,
un glas feeric,
un plâns de-alint
un strigăt
– te aud! –
şi înc-un râs
cu greu luminile se-nchid
şi chicote răsună-n întuneric
degeaba caută dureri să se strecoare
putere n-au să stea prea multă vreme
mai râde un copil în depărtare
şi binele odihna îşi aşterne.

De prin canale-n care vieţi se-ascund
– şi şterg iluzii
amintiri
şi pace –
aburi de deznădejde
‘nalţă uneori
întunecimi
spre stelele albastre.
În străzi cu întuneric şi lumină multă
în colţuri cu mizerii şi duhori
oraşule căzând încet în noapte
atâtea goluri
prăbuşiri
strecori.

Oraşule căzând încet în noapte
cu-atâţia oameni singuri împreună
aş vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ţi spun,
să-ţi dărui
Noapte bună!

Mihai-Andrei Aldea

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: