Ridicările și scăderile graiului. Câteva rânduri

Limba română este floarea sufletului românesc.
(Mihai Eminescu)

Sufletul, trăirea, schimbă graiul sau limba unei obști – fie ea o familie, un cătun, un sat, un târg, o cetate, un plai, o țară sau oricare alta.
Schimbările aduse de trăire, de suflet, sunt de obicei greu de prevăzut: există prea puțină pricepere și/sau preocupare pentru Teologia Istoriei; ca urmare, legitățile sale sunt aproape mereu de neînțeles, ba adesea răstălmăcite chiar și acolo unde sunt, cât de cât, știute (mai ales la nivelul relației persoanei cu legile morale ale Creației).

Mă opresc uneori (precum Newton pe plaja fizicii) în veciile graiului român, minunându-mă de trăirea înaltă a unor Străbuni, de scăderile (afunde) ale unor contemporani ai lor, de faptele graiului ce pecetluiesc trăiri, ridicări, înălțări, scăderi, prăbușiri…

De pildă, întrebuințarea nepotrivită, fără nicio măsură, a formei „românesc”, „românească”.
Spunem „limba franceză”, „limba italiană”, „limba japoneză”, nu „limba franțuzească”, „limba italienească”, „limba japonezească”. Ultimele forme sunt cel puțin pedantice, dacă nu de-a dreptul barbarisme. Totuși adesea aud pe unii spunând „limba românească”, fără să se tulbure nimeni.
E semnul unei scăderi, unei căderi, dacă nu al unei prăbușiri.

Dincolo văd și lipsa de mirare cu prețuire ce ar trebui să însoțească (re)întâlnirea cu forma moldovenească bataie a verbului a bate. Cuvântul vine din latinescul battere, astfel încât forma păstrată de graiul moldovenesc este mai aproape de original. Dar o face asta mai frumoasă ori mai sănătoasă decât bătaie (forma literară unanim acceptată)?
Să ne amintim că ă are o cantitate vocalică mai mică decât a. Și că tinde să aibă o cantitate mai mică de optimism. A…, este o afirmație, o lămurire, o minunare; în caz negativ, un țipăt (de uimire, de spaimă, de durere). Ă.., pe de altă parte, este o afirmare slabă a nehotărârii, neștiinței, nepriceperii, șovăielii. (În loc de „puncte puncte” puteți pune mai multe litere similare.)
Pare limpede că puterea superioară a lui a se și potrivește mult mai bine cu bataie sau bătaie, date fiind înțelesurile cuvântului.

În alt loc văd slăbirea devenind fapt de limbă prin folosirea lui „nu” în fraze ori expresii ce s-ar vrea puternice și optimiste.
În loc de

Eroii sunt veșnici! ori Eroii trăiesc veșnic!

sau, în cel mai rău caz,

Eroii sunt nemuritori!

(în care negația pare o sfidare aruncată Morții – ca înger ucigaș, ca Iad, ca pieire), avem

Eroii nu mor niciodată!

O succesiune de negații care dă o sonoritate tristă frazei, în ciuda ideii frumoase pe care vrea să o exprime.
Fraza pare mai mult o încercare de auto-convingere, decât o proclamare biruitoare a adevărului – cum sună primele trei forme.

În sfârșit, mai văd și cuvântul frumos, care nu sună chiar foarte frumos. Are patru consoane și numai două vocale. E o moștenire latină: pentru Latini frumusețea era secundară, esențiale erau patriotismul, cinstea, virtutea, hărnicia, curajul, priceperea, folosul etc. Până la răspândirea hedonismului grecesc, cei care puneau accentul pe frumusețe (în locul valorii practice, virtuții etc.) erau disprețuiți – dacă nu pedepsiți pentru otrăvirea minților și sufletelor. Nici formosus, nici pulchra nu strălucesc muzical.
Este adevărat că flexiunile limbii române dau valențe noi cuvântului frumos, dar aici mă opresc la cuvânt în sine. Și văd păstrată în el o anume scară de valori străveche.

Totuși, în gândirea creștină, frumosul a căpătat alte înțelesuri (după cum este scris, în limbi noi veți grăi..).
Care leagă frumusețea de dumnezeiesc, duhovnicesc, ceresc.
Și s-au ivit în limba română formele mai muzicale frumușat(ă), frumușeat/frumușeață, ba chiar mușat și mușată.
S-au ivit undeva către sfârșitul Antichității: Marea Invazie Slavă din 602, ce a despărțit Românii din Carpați de Românii din Peninsula Tracică (azi „Balcanică”), găsește mușata ca frumoasa în amândouă ramurile Românimii.

Cuvintele mușat (= frumos, la masculin) și mușată (= frumoasă, la feminin), au o încărcătură ce mi se pare minunat cumpănită, deplin trăită.
Mușată sau mușata are două consoane surde (ș, t), o consoană ocluzivă și nu mai puțin de trei vocale. Chiar dacă în prima formă ă este o vocală mai moale, cu o cantitate vocalică scăzută, acest fapt de limbă ajută la exprimarea ideii: prin încărcătura de șovăire a literei ă pune o anume depărtare între afirmație („e frumoasă”, „e mușată”) și obiectul afirmației („frumoasa”, „mușata”); depărtare ce înseamnă, de fapt, o cinstire a frumuseții feminine, o formă de respect. Cuvântul mușată este, astfel, atât armonios cât și respectuos; este încărcat, prin urmare, de gândirea creștină (ortodoxă) față de femeie și feminin (pentru care prototipurile culturale românești sunt Maica Domnului, Sfânta Ana, Sfânta Elisabeta, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Muceniță Ecaterina etc.).
Mușat este mai dur: are doar două vocale la trei consoane. Stă mai bine decât frumos (2:4), asta și pentru că are consoane mai moi (mai „frumoase”), dar este limpede mai dur decât mușată. Și acest lucru este după gândirea românească veche: bărbatul trebuie să fie harnic și viteaz, nu frumos. De ce această gândire? Pentru că bărbatul care muncește și luptă nu va avea o înfățișare feminină, ci una aspră. Pentru că bărbatul care muncește și luptă are chipul ars de vânturi, soare și ger, are mâinile asprite de muncă, are răni sau urmele acestora pe trupul său – și, nu de puține ori, chiar pe chip. Asta e frumusețea bărbătească românească: a bărbatului harnic și viteaz, nu a parazitului papițoi epilat și manichiurat. O frumusețe mai aspră: dacă femeia e mușată, bărbatul e mușat.
De aici și Mușatinii, Domnitorii Moldovei din secolul al XIV-lea încolo pentru câteva veacuri.

Sunt doar câteva popasuri și câteva rânduri de pe tărâmul bogat și mușat al graiului român, al limbii române, al sufletului românesc…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea