Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (II)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.

Costantin_nord-limes_png - cSuprapunerea Traco-Ilirilor (cu roşu-vişiniu), Romanilor, Scito-Sarmaţilor (cu albastru) şi Celţilor/Galilor (cu verde) în Eurasia

Într-o parte mai veche a acestui studiu am vorbit despre Celţi sau Gali, străbunii care, izvorâţi din părţile Alpilor, s-au întins până în Insulele Britanice (şi dincolo de ele), în Spania (şi dincolo de ea), în Asia Mică.
După cum se poate vedea şi pe hartă, există părţi în care Celţii nu ajung, sau cel puţin nu în timpul invaziilor pe care le-au făcut de-a lungul a câteva secole – până prin secolul I î.Chr. Merită să amintim că, totuşi, atât prezenţa uriaşă a Celţilor în armatele romane (până la 500.000 de oameni!), cât şi în viaţa romană, duce la preluarea multor elemente celtice. De la cele din metalurgia fierului sau a aurului până la o serie de elemente caracteristice artelor marţiale celtice.
În acelaşi timp, este evident din sursele actuale că există o influenţă a druidismului asupra spiritualităţii tracice nord-dunărene, cu toate că precizări clare sunt imposibil de făcut în această fază a cercetărilor. Dar această influenţă nu există doar la Traco-Iliri, ci şi la Romani, mai ales la nivel popular, în unele zone. De fapt despre Romani vom şi vorbi în această parte a încercării de readucere a minte a Străbunilor.

2. Romanii  

Romanii sunt – ori cel puţin au fost, până am început să-i uităm – şi mintea şi vorbirea Neamului Românesc, şi o parte esenţială a inimii noastre. Doar că astăzi cei mai mulţi îi privesc nu aşa cum au fost, cu bunele şi relele lor, ci prin ochelarii deformaţi, mincinoşi, murdari, ai unor interese şi doctrine străine.

Unele pagini despre istoria Romanilor au fost deja publicate aici şi aici, am vorbit puţin despre legătura dintre Romani şi Traco-Iliri (în vremea împăraţilor romani traco-iliri), sau în linii mari despre legăturile dintre cei patru străbuni ai noştri (aici şi aici). Am încercat şi să atingem problema, atât de ascuţită astăzi, a minciunii despre aşa-zisa ură dintre Daci şi Romani, o manevră propagandistică anti-românească ce face multe victime în zilele noastre.
Ne oprim acum la o mică prezentare a Romanilor ca atare, aşa cum am făcut-o şi cu Celţii în partea dinainte a lucrării de faţă.

Veniţi în Italia pe la sfârşitul secolului XI înainte de Christos, Latinii – cunoscuţi astăzi mai mult ca Romani – erau un neam mic. Împărţiţi în câteva triburi – sau poate ramuri ale aceluiaşi trib – ei se aşează pe lângă apa Tibrului, într-un loc până atunci oarecum pustiu. Nu se cunoaşte nicio luptă privitoare la această venire şi aşezare a lor. Pământul ales de ei nu era bogat, nu mustea de viaţă, nu avea aur, fier sau alte minerale râvnite. Iar ei au început să-l îngrijească.

italia primavara 01Italia centrală în primăvară

Latinii se îndeletniceau cu vitele şi horticultura, mai ales.
Creşterea caprelor, vacilor şi oilor, apoi pomăritul şi grădinăritul erau ocupaţiile lor de căpătâi. Pescuiau cu plăcere, vânau şi aveau obişnuitele meşteşuguri ale unei populaţii pastoral-agrare.

Ceea ce i-a deosebit de cei din jur încă de la început a fost un mănunchi de calităţi:

1) „Res publica” sau simţul datoriei; treburile sau nevoile publice, obşteşti, erau socotite mai presus de cele personale. Este o lege unică în acea vreme şi care va fi esenţială pentru unicitatea Romanilor.
2) Dârzenia; orice s-ar fi întâmplat, Romanii nu se dădeau bătuţi, cu adevărat, niciodată; înfrânţi şi chiar cuceriţi de Etrusci sau Celţi, având în faţă forţele uriaşe, covârşitoare, ale Grecilor, Cartaginezilor, Germanilor etc., Latinii, oricât de înfricoşaţi pe loc, reveneau cu o o încăpăţânare nesfârşită, cu o tărie surprinzătoare; şi, până la urmă, câştigau.
3) Gândirea pentru viitor; cele mai multe neamuri din acea vreme nu gândeau prea mult pentru viitor (excepţii erau, în bazinul Mediteranei, Grecii şi Evreii), dar Latinii gândeau pentru viitor, încercau să construiască pentru urmaşi; este aici şi o legătură puternică şi limpede cu punctul 1 (Res publica).
4) Viaţa ascetică şi practică; vreme de o mie de ani, Latinii au fost caracterizaţi prin simplitatea vieţii personale, dincolo de orice rafinament intelectual sau artistic atins; ceea ce la Greci se întâmplă doar excepţional – prin unii stoici -, ceea ce la Traco-Iliri exista doar la o parte dintre ramuri (cele militar-ascetice sau orfic-ascetice), la Romani era modul de viaţă tradiţional; renunţarea la acest mod de viaţă, renunţare în care Grecii extremişti au avut, conştient, un rol fundamental, a dus la prăbuşirea Romaniei în părţile vestice, în primul rând, apoi şi în multe din părţile sudice şi răsăritene; inclusiv prăbuşirea Africii Romane se datorează exclusiv părăsirii vieţii ascetice şi practice şi adoptării unui hedonism greco-oriental deşănţat şi distructiv.
5) Disciplina; este limpede că nu poţi să realizezi punctul 1 din această listă (res publica mai presus de interesele personale) fără disciplină; dar, ce-i drept, oamenii sunt rareori logici. Latinii au înţeles însă foarte bine acest lucru şi disciplina a fost o parte esenţială a vieţii lor; legătura cu toate celelalte puncte menţionate sare în ochi.

La puţină vreme după aşezarea lor Latinii au început să culeagă şi roadele muncii lor: de la pescuit la zarzavaturi şi legume, de la fructele copacilor la cele ale pădurilor. Buna lor ogranizare, simplitatea vieţii (salvia, laptele, ridichile, brânza, peştele şi busuiocul erau principalele alimente şi condimente) şi pragmatismul le-au adus surplusuri pe care s-au priceput să le valorifice în schimburile cu vecinii. Şi a apărut invidia.
Atacaţi în mod repetat, Latinii şi-au însuşit alte două calităţi fundamentale:

6) Toţi bărbaţii sunt ostaşi; oricare Latin, mai târziu oricare cetăţean roman, de oriunde ar fi fost, trebuia să facă instruire militară, devenea ostaş al Romaniei [Terra Romanorum, aka Imperiul Roman].
7) Orice ostaş este constructor; în faţa unui număr covârşitor de duşmani, apărarea prin fortificaţii devine vitală; ca urmare, fiecare bărbat roman era dator să ştie să sape – bine şi repede – şanţuri, să înalţe – bine şi repede – valuri de pământ, palisade din lemn, turnuri din lemn, ziduri de piatră etc. Mai târziu aici intră şi alte utilităţi publice – de!, res publica! – precum drumurile, podurile, băile publice, apeductele şi altele asemenea.

Aceste şapte caracteristici au fost esenţiale în supravieţuirea şi creşterea Romanilor.
La ele s-a adăugat a opta, am putea spune unică şi ea:

8) Încrederea în sine; nu este vorba atât de „încredere în sine” la nivel personal, cât de încredere în sine ca neam; Latinii/Romanii erau deplin încredinţaţi de propria lor valoare, de faptul că principiile lor (amintite deja) îi vor face să răzbată prin orice încercări.

vultur 01.jpgVulturii, şi mai ales acvilele, au rămas, alături de lup(oaică), animalele simbol ale Romanilor

 

Una din consecinţele acestei încrederi latine în propria valoare a fost ceea ce astăzi unii numesc „toleranţă”. De fapt, având încredere în ei înşişi, Romanii nu vedeau nicio clipă nevoia nimicirii sau oprimării celorlalţi ca întreg. Da, erau foarte duri faţă de duşmanii direcţi – deşi nu la fel de duri precum erau Traco-Ilirii, Celţii sau Germanii. Dar nu urmăreau niciodată nimicirea duşmanilor ca obşte sau neam. De aceea şi Cartaginezii, şi Grecii, şi Celţii, şi Traco-Ilirii, şi Germanii, şi Evreii, şi Scito-Sarmaţii, şi Armenii, şi Egiptenii (Copţii) şi multe alte neamuri, cu care Latinii se luptau ori se luptaseră, aveau oameni – uneori foarte mulţi – în armată, administraţie şi alte domenii ale vieţii publice. Mai mult, puteau să îşi păstreze viaţa lor, cultura lor, zeii lor, ideile lor. Este un fenomen unic. În toate statele antice pe care le cunoaştem în această zonă se practica nivelarea; culturală, religioasă, etnică.
Au practicat-o Celţii, eradicându-i pe cei dinaintea lor, cu excepţia Bascilor.
Au practicat-o Etruscii, încercând să-i asimileze pe toţi cei cuceriţi.
Au practicat-o Grecii, şi o practică până astăzi, asimilarea forţată fiind o caracteristică estenţială a statului grec.
Etc.

Doar în Orient mai găsim unele imperii mai tolerante cu „ceilalţi”, dar numai pentru o vreme, totdeauna revenindu-se la extremisme (ori prăbuşindu-se acel imperiu).
În afară de Romania, avem în întreaga lume un singur exemplu de popor şi stat care izbuteşte unirea mai multor etnii sau neamuri sub un singur steag, pe termen (foarte) lung: China. Care este, pentru Extremul Orient, ceea ce este Romania pentru Europa şi Asia Apuseană.

Iar Romania a fost pentru Europa, Asia Apuseană şi nordul Africii factorul de unitate şi cultură fundamental.
Ovidiu stă mărturie pentru superficialitatea raporturilor dintre Traci şi Sarmato-Sciţi, pe de-o parte, şi Greci, de cealaltă parte. Chiar după sute şi sute de ani de vecinătate, Grecii nu izbutiseră să pătrundă real în inima acestora. Succes au avut Grecii doar acolo unde s-au putut impune prin forţa armelor. Încercarea lor disperată de a-i greciza pe toţi cei cuceriţi, eforturile gigantice depuse în această privinţă, nu doar că mărturiseau o profundă neîncredere în sine, dar şi stârneau ura oprimaţilor.
Într-un deplin contrast, Romanii ajungeau adesea să se înţeleagă până şi cu cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. Şi odată ce stăpâneau un ţinut, încercau să treacă vechile vrăşmăşii în legende şi să zidească, pragmatic, linii de înţelegere, de conlucrare, din care să se ridice o lume frumoasă.
Desigur, mulţi Romani făceau asta pentru câştiguri personale, pentru a deveni bogaţi, puternici, influenţi etc. Dar oricum era infinit mai bine decât ceea ce făceau, cu aceleaşi scopuri, Grecii, Germanii sau alţii.
De aceea şi cultura grecească, de pildă, s-a răspândit mult mai mult prin Romania decât prin Grecia. Cunoaşterea culturii antice greceşti în lume nu se datorează nici Greciei, nici Grecilor, ci Romanilor. După ce Grecii invadază Italia, după ce sunt respinşi de Romani, după ce Romanii cuceresc teritoriile invadate de Greci în Europa şi Asia… cultura grecească înfloreşte în Romania! Paradoxal, răspândirea acestei culturi s-a făcut în primul rând prin ceea ce au ales din ea Romanii; extremismul etnic, pedofilia şi alte aspecte ale Greciei Antice au fost practic necunoscute lumii largi tocmai pentru că nu au fost preluate de Romani. Şi de la ei a fost purtată mai departe, peste veacuri, de moştenirea romană, în întreaga lume. 

Este doar o pildă a felului în care Romanii – atât de urât şi mincinos înfăţişaţi astăzi – au izbutit să construiască acolo unde alţii nimiceau, au izbutit să zidească lumii o moştenire culturală excepţională.
O să trecem aici repede peste faptul că Romanii sunt cei care crează cu adevărat industria sticlei, cei care crează canalizarea publică, cei care introduc învăţământul public gratuit, cei care crează accesul public la justiţie etc., etc., etc.
O să trecem aici chiar şi peste faptul că Dreptul Roman – sintetizat de împăratul (stră)român  Iustinian – stă la temelia Dreptului oricărei ţări moderne şi a Dreptului internaţional.
Pentru că ne vom concentra aici, în ultimele rânduri, pe rostul Romanilor în ceea ce suntem noi, Românii.
Sau, mai bine zis, în ceea ce sunt Românii Vechi, Românii adevăraţi, adesea în contrast – dureros – cu Românofonii de azi care îşi zic Români fără să fie.

Cele opt calităţi amintite, alături de temelia vorbirii noastre şi de Legea Românească¹, constituie, alături de creştinismul traco-ilir de limbă latină, temeila Neamului Românesc.

sat de munte imprastiat.JPGSat de munte românesc, azi (sat împrăştiat)

Pretutindeni unde Românii sunt (au fost) Români, nevoile obştii au trecut mereu înaintea nevoilor personale, iubirea de Neam şi iubirea de Ţară au fost mai presus de iubirea de familie, iar iubirea de familie a fost mai presus de iubirea de sine; deasupra tuturor stând, nestrămutat, iubirea de Dumnezeu. Simţul datoriei i-a însoţit totdeauna pe Românii adevăraţi, fiind cel prin care se găsea şi împlinea chiar rostul vieţii…  
Peste tot unde Românii sunt (au fost) Români, dârzenia i-a însoţit. Încrederea nestrămutată în veşnicia Neamului Românesc a fost parte a încrederii nestrămutate în Învierea lui Christos, în biruinţa Binelui în om împotriva încercărilor Întunericului de a-l cuceri. Românul nu piere este o exprimare slabă a acestei dârzenii. Mai bună este vorba străveche, Traco-Romană, Noi suntem nemuritori! Aceasta este, de fapt, definitorie pentru dârzenia românească.
Totdeauna Românii adevăraţi au gândit pentru viitor: taţii pregăteau lemnul pentru casele copiilor abia născuţi, sau încă nenăscuţi; Românii care trăiau în pace se pregăteau pentru războaiele care aveau să vină cândva; în vreme de belşug se pregăteau provizii pentru timpurile de lipsuri etc., etc., etc. Iar dincolo de toate aceste socoteli, privirea şi gândirea Românilor adevăraţi mergea încă mai departe, nu doar peste secole, dar chiar şi peste Istorie, până în Veşnicii.
Este bineştiut că Românii adevăraţi au iubit totdeauna munca şi bucuria deplină a vieţii, fără dependenţa de lux a altor popoare. Bibliotecile Românilor din Epir, pline de cărţi în felurite limbi, i-au uimit pe străinii din secolele XVIII-XIX tocmai pentru că veneau pentru aceşti străini într-un contrast paradoxal cu asprimea vieţii româneşti. Familii care aveau averi uriaşe continuau să ducă aceeaşi viaţă cu a celor „săraci”. „Dispreţul de clasă” ori „de avere” apărea doar la snobii şi deznaţionalizaţi, fiind purtări cu totul ruşinoase pentru orice Român adevărat. De aceea un împărat ca Ştefan cel Mare aştepta cuviincios la uşa duhovnicului său, de aceea un Constantin cel Mare ştia să sufere alături de ostaşii săi.
Disciplina… este poate lucrul cel mai uitat de Românofonii de astăzi. Dar adevărul este că Românii din vechime ştiau, după un vechi tipar roman, să unească desăvârşit libertatea cu disciplina. Fără disciplină orice învăţare temeinică este cu neputinţă, iar fără o învăţătură temeinică nimeni nu are cum să-şi facă datoria. De la învăţarea artelor marţiale şi a construirii (de case, hambare etc.), tipice pentru orice bărbat român, până la învăţarea Credinţei Străbune, orice învăţare cere disciplină. A ţine Legea Românească, lucru ce era nu doar firesc, ci pur şi simplu esenţial pentru Români, cerea de asemenea dârzenie şi disciplină.
Şi, după cum am amintit şi mai sus, dar şi în alte părţiRomânul este ostaş. Nu se poate ca cineva să fie Român şi să nu fie luptător. Este o contradicţie de termeni fiinţială. Românul este născut să fie luptător. Şi totdeauna a fost luptător. Că a luptat cu lancea ori suliţa, ca cei mai mulţi dintre străbuni, că a luptat cu sabia sau arcul, că a luptat prin rugăciuni şi slujbe, prin mărturia Credinţei şi învăţătura cea bună, că a luptat prin înfruntarea greutăţilor de zi cu zi, spre a zidi viitor neamului, oricum, a luptat.
Şi, desigur, a construit. De la Sfânta Sofia, din Constantinopole, construită de împăratul nostru Iustinian şi până la Constantinopolul însuşi, construit de împăratul nostru Constantin ce Mare, de la casele satelor păstoreşti din Alpi, Carpaţi, Epir şi alţi munţi şi până la biserici, mânăstiri şi schituri, mori, bolniţe, şcoli şi atâtea şi atâtea altele… Chiar şi astăzi construiesc Românii, mult, în toată lumea; pentru alţii dar şi, fie că o ştiu sau nu, pentru ei înşişi.

În tot ce suntem, avem o moştenire romană bogată, esenţială.
Este moştenirea Romaniei adevărate şi a adevăraţilor Romani, nu a celor născociţi de un Apus medieval, ocupat de barbari, decăzut şi complexat, şi de o Papalitate bolnavă de foamea de putere şi stăpânire. „Romanii” închipuiţi de această lume prăbuşită au fost desenaţi după propriul chip şi propriile complexe, au fost împovăraţi cu rasismul şi vederile înguste ale acesteia. În totală contradicţie cu demnitatea şi preţuirea proprie pe care o aveau adevăraţii Romani.
Ajungem astfel la o calitate fundamentală a Romanilor şi a Românilor vechi, foarte greu de găsit la cei care astăzi îşi zic Români: încrederea în sine.

Încrederea în sine i-a făcut pe Români cei mai primitori oameni ai Evului Mediu, cei mai deschişi către alte culturi, cei mai înţelegători faţă de alte popoare.
Având conştiinţa veşniciei, ştiind că duc mai departe Romania Creştină a Sfântului Constantin cel Mare, ştiind să adune tot ce aflau mai bun la alţii şi să-l românizeze, străbunii noştri mai apropiaţi – cei cu care trebuie să fim una! – puteau să fie uşor deschişi către ceilalţi.
În vreme ce Saşii se închideau între ziduri faţă de toţi cei din afară, în vreme ce Ungurii, Polonezii, Francezii şi alţii înlocuiau zidurile caselor cu ziduri sufleteşti şi mintale, Românii puteau, având încredere în ei înşişi, să îi primească deschis pe ceilalţi.
Şi astfel îi cucereau.
Coloniştii străini din Transilvania – Secui, Unguri, Saşi – ajunseseră să cunoască limba română şi să o folosească între ei. În răsărit, departe de hotarele Moldovei, nordul Mării Negre erau un teritoru întins în care limba română era lingua franca. Roind până dincolo de Volga şi până în Azerbaidjan, ciobanii români ajungeau să fie interpreţi şi mijlocitori între naţiunile de acolo. Ciobanii români din Alpi sau Epir erau de asemenea firele prin care se uneau populaţii, culturi şi ţări diverse.
În mijlocul tuturor, deschişi faţă de toţi, factor de unitate, Românii rămâneau ei înşişi.
Până la intervenţia Papalităţii şi Familiei Clinton în Iugoslavia, cu genocidul provocat şi sfărâmarea şi sfâşierea încă ne-sfârşită, în Ilira – Bosnia-Herţegovina – se întâlneau felurite neamuri, cu felurite rânduieli. De la tot felul de triburi şi ramuri sârbe ortodoxe la cele albaneze, catolice (croate), musulmane etc. Înţelegerea între oameni, sate sau triburi era totdeauna adusă prin apelul la Stari-Vlaski Zakon, la „Legea Vechilor Români”².

Această încredere în sine este cea care i-a ţinut pe Români ca Români, împiedicându-i să piară în valurile istoriei.
Nu doar harul lui Dumnezeu, cum îşi închipuie unii, pentru că Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă; iar credinţa fără fapte, moartă este.
Cu tot ajutorul lui Dumnezeu, cei care nu se ajută singuri pier.
Dar cei care au încredere în ei înşişi şi în Dumnezeu vor izbândi totdeauna, chiar şi dincolo de moarte. Desigur, câtă vreme sunt cu Dumnezeu.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Legea Românească este, sintetic vorbind, Dreptul Roman Creştin adaptat nevoilor locale, cu rânduieli comune Românimii, întregite local, după cuviinţă, de cutume traco-ilire, celtice, scito-sarmatice, ori cu alte cutume, născute mai târziu din felurite nevoi şi socotinţe româneşti.

² Sârbii şi Croaţii, spre deosebire de Greci, Bulgari, Unguri sau Ucraineeni, recunosc deschis faptul că atunci când au venit pe aceste meleaguri i-au găsit aici pe „Stari-Vlahi”, pe „Românii Vechi”. Care, cu tot cu Legea Românească, sunt amintiţi în documentele locale, din Dalmaţia în Serbia şi din Ragusa ori Albania în Timoc, neîncetat de-a lungul veacurilor, până în epoca modernă.

7 gânduri despre „Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (II)

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: