Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

Despre Religiile Comuniste – câteva repere

Religie = (lat.) Legătură (sistem de legături) între om şi o realitate mistic-transcendentă.

Comunism = (fr.) Grup de religii politice – numite şi de stânga – axate ideologic pe sistemul schizofrenic al convingerii că materia este realitatea supremă, că toate relaţiile naturale şi umane se explică strict prin materie, dar şi că, paradoxal, adoptarea acestei convingeri transformă omul şi societatea în entităţi spirituale supreme. Formele cosmetizate ale Comunismului poartă numele de Socialism. Zeităţile fundamentale ale religiilor comuniste sunt ideologii primari ai cultului (regimului) politic (gen Marx+Engles+Lenin pentru Leninism; Marx+Engles+Mao pentru Maoism etc.), în plan secund fiind semizeii creaţi prin urmarea deplină a zeităţilor fundamentale. Judecătorul suprem este, teoretic, Partidul, în realitate casta superioară a membrilor de partid. Deşi toate formele de Comunism se pretind (a) ştiinţifice şi (b) umane, toate regimurile de stânga au dus la dezastre economice, sociale, demografice şi morale.

lenin icoana.jpgLenin, sfântul Comuniştilor Leninişti

Comunismul, în cele câteva forme pe care le-a îndurat România, a lăsat urme foarte adânci în gândirea şi trăirea oamenilor. De foarte multe ori oameni care se declară anti-comunişti acţionează şi gândesc total comunist. Ca urmare, m-am gândit să dau o listă de prejudecăţi, lozinci sau principii comuniste, spre a-i ajuta pe cei care vor să scape de ideologia comunistă.
Pentru cei nehotărâţi, o să amintesc faptul că regimurile comuniste ale secolelor XX-XXI au produs mai multe victime decât au produs toate războaiele purtate de Omenire înainte de anul 1900!
Şi dacă veţi spune „sunt mai mulţi oameni”, voi sublinia că victimele au fost produse de regimurile comuniste, nu de celelalte regimuri politice.

Deci, prezint câteva dintre ideile comuniste (şi purtările comuniste) ce bântuie societatea de astăzi… cu un mic răspuns. Este continuarea muncii de trezire începută de mai multă vreme (printre altele cu eseul Noi suntem de vină, nu politicienii). Nădăjduiesc să fie de folos!

  1. Crezi că ai doar drepturi şi nicio datorie? Minciună comunistă folosită pentru a atrage adepţi; odată instaurat, Comunismul schimbă această paradigmă – pretinzând, totodată, că nu o face.

  2. Crezi că bogaţii sunt răi (pentru că sunt bogaţi)? Minciună comunistă. Oameni buni şi oameni răi sunt la toate nivelurile de avere. Nici bogăţia, nici sărăcia nu fac pe om bun sau rău. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.

  3. Crezi că toţi banii bogaţilor trebuie împărţiţi săracilor? Minciună comunistă. (Lămurire: Comunismul chiar ia toţi banii bogaţilor, însă îi ia pentru Partid, iar de ei se bucură cei din clasele conducătoare ale Partidului. Ei pretind că nu sunt bogaţi – şi în unele regimuri, într-adevăr, toate privilegiile le sunt asigurate prin mijlocirea aparatului de partid şi de stat. Însă în realitate sunt nu doar mai privilegiaţi decât bogaţii din celelalte ţări, dar şi infinit mai imorali. Pentru că în vreme ce bogăţia unui om dintr-o ţară normală se întemeiază pe raporturile sănătoase dintre el şi ceilalţi oameni, în Comunism ea se bazează doar pe relaţiile cu conducerea Partidului.)

  4. Crezi că patronul trebuie sau e drept să fie sabotat ori furat? Propagandă comunistă. Sabotajul şi furtul înseamnă distrugerea afacerii din care vă câştigaţi pâinea. Înseamnă, totodată, obişnuirea cu o muncă de proastă calitate. Este o formă de autodistrugere.

  5. Crezi că pentru problemele tale trebuie să răspundă societatea, grupul X, religia Y sau clasa socială Z? Minciună comunistă. Probleme are şi un naufragiat pe o insulă pustie. Adesea, mult mai mari decât cele zilnice ale unui om obişnuit. Iar societatea este aşa cum o facem. Vrei o societate mai bună? Încercă să faci mai mult bine şi să te asociezi cu oamenii care fac bine. Preocuparea continuă pentru greşelile sau păcatele altora nu te va face niciodată sfânt. Nici măcar mai bun. Doar va înmulţi răutatea.

  6. Crezi că ceva este adevărat pentru că aşa a spus un videoclip, aşa ai văzut la televizor, aşa ai citit în ziar? Ideal comunist! Comunismul şi-a dorit să poată construi o societate de oameni care cred orbeşte în ceea ce li se prezintă ca adevăr prin mass-media. Dacă renunţi la căutarea mai multor surse şi la discernământ devii întruchiparea comunistului de rând perfect.

  7. Ştii că mass-media minte, însă crezi în politicienii, vedetele sau ideile promovate masiv de mass-media? Eşti victimă a propagandei comuniste (vezi punctul 6.).

  8. Crezi că ceilalţi sunt de vină pentru defectele tale? Idee comunistă 1000%. Comunismul merge pe ideea că toate problemele sale vin din afară – duşmani, sabotori, trădători etc. Niciodată el nu are vreo vină în dezastrele pe care le produce. Omul care crede că este nerealizat din cauza celorlalţi, că este isteric în trafic din cauza celorlalţi, că este în depresie din cauza celorlalţi etc. este o întruchipare a gândirii comuniste. Dovada – practică, ştiinţifică – a falsităţii totale a acestei gândiri sunt cei care se realizează în acelaşi mediu, sunt calmi în acelaşi trafic, sunt optimişti în aceeaşi societate etc. Desigur, comunistul va găsi „explicaţii” aberante pentru a justifica de ce el are dreptul să fie isteric sau deprimat, cum a fost el şi mai nedreptăţit decât colegii de mediu şi generaţie etc. Fals.

  9. Crezi că familia este rea şi ar trebui defiinţată? Minciună comunistă. Aflată în totală contradicţie cu ştiinţa. Aceasta constată că familia naturală, formată din tată şi mamă, este esenţială pentru buna dezvoltare a copilului. Că familia extinsă, formată din tată, mamă, bunici şi alte rude asigură şanse şi mai mari pentru această bună dezvoltare – şi viaţă împlinită. Că distrugerea familiei extinse de societatea modernă – scop esenţial al Comunismului – a dus la scăderea puternică a şanselor de viitor (şi de fericire) a copiilor. Că distrugerea familiei naturale face extrem de grea creşterea sănătoasă a copiilor şi lasă foarte adesea urme cumplite. Ocrotirea familiei naturale este esenţială pentru o viaţă sănătoasă, echilibrată – ceea ce Comunismul urăşte din toate puterile. Pentru că omul ideal pentru Comunism este cel dezrădăcinat, lipsit de orice repere, care poate fi făcut să găsească în Comunism unicul reper, unica familie. Devenind astfel un sclav perfect.

  10. Crezi că cine crede în Dumnezeu este prost sau îndoctrinat? Idee comunistă. Realitatea contrazice 100% pretenţiile Comunismului de a fi un sistem politic, economic ori social eficient – sau măcar acceptabil. Dimpotrivă, realitatea arată că totdeauna sistemele socialiste ori comuniste au dus la dezastru. Ca urmare, este iraţional să crezi în pretenţiile Comunismului de a descrie realităţi transcendente, când nu poate face faţă nici măcar celor simple, imediate. Ştiinţific vorbind, existenţa lui Dumnezeu nu este contrazisă de absolut nimic şi este dovedită prin extrem de multe fapte (de la primele două principii ale termodinamicii până la faptul că lumea există pe baza unor legi pentru care nu există nicio bază fizică). Poţi să crezi că Dumnezeu nu există, dar asta este doar o credinţă. Însă a crede că cineva este prost ori îndoctrinat pentru că nu are credinţa ta este dovada clară că eşti prost sau îndoctrinat.

  11. Crezi că „Biserica” sau „Religia” trebuie distruse? Idee comunistă. De vreme ce însuşi Comunismul este – după cum recunosc adepţii săi de frunte – un crez – deci o credinţă – este limpede că groaza de „Biserică” sau „Religie” este doar groaza de concurenţă. Altfel spus pentru a ajunge la ideea „crede tot ce-ţi spun” Comunismul încearcă să astupe orice voce care spune altceva. În formele clasice de Comunism această astupare se realiza cu pumnii aparatului de stat (NKVD, KGB, Securitate, Miliţie etc.). Astăzi se merge mai ales pe linşaj, pe instigarea celor îndoctrinaţi împotriva vocilor „necanonice”. Declararea celor care nu se supun ca „răi”, „înapoiaţi”, „duşmani de clasă” etc. şi distrugerea lor publică este o practică veche a Comunismului. Doar că în ţările care nu sunt oficial comuniste (precum Republica România, Republica Franceză, SUA etc.) infiltrarea comunistă a aparatului de stat – şi a legislaţiei – nu este încă totală. Ca urmare, folosirea aparatului de stat de către comunişti este (relativ) limitată, făcând necesară creşterea „urii de clasă” (element comunism fundamental) pe toate liniile convenabile – de la cele de „clasă socială” (tot mai puţin funcţionale astăzi) la cele etnice, rasiale, religioase, culturale etc.

  12. Crezi ar fi bine să ai bani fără să munceşti? Minciună comunistă. Poate părea paradoxal, dar este tipic pentru schizofrenia comunistă, însă în paralel cu aşa-zisul „cult al muncii” Comunismul a dezvoltat şi „cultul odihnei”. Dar munca este, în Comunism, tot mai dureroasă, pentru că este absurdă. Este absurdă, pentru că nu este plătită după valoarea ei, ci după cum hotărăşte Partidul. Este absurdă, pentru că nu aduce nicio împlinire. Este absurdă, pentru că nu este un mijloc pentru creşterea familiei – element pe care Comunismul vrea să-l distrugă. Este absurdă, pentru că nu poate acoperi golurile din suflet decât la cei extrem de pasionaţi de domeniul în care ajung să muncească. Toate aceste motive – şi altele asemenea – transformă în regimurile comuniste munca într-o suferinţă impusă de stat şi care trebuie dusă. Ca urmare, odihna devine un ideal mistic şi pensia – vremea odihnei! – un echivalent al Raiului. Un „rai” cu felurite boli, liste de medicamente şi tratamente şi altele asemenea, dar… cu odihnă! De aici până la ideea unei vieţi petrecute în lenevie mai este doar un pas. Adevărul ştiinţific este însă altul: viaţa fără muncă este nefericită. Comunismul pretinde că triburile polineziene erau fericite prin traiul cu puţină osteneală – fructele creşteau din belşug, oceanul era plin de peşte. Însă nu poate explica războaiele teribile şi canibalismul ce însoţeau această „fericire”. Ca urmare, ascunde aceste laturi ale vieţii polineziene de altădată. Ceea ce nu schimbă realitatea: viaţa fără muncă este nefericită. Da, e bine să ne căutăm o muncă pentru care avem chemare, ce ne împlineşte. Dar chiar şi o muncă mai puţin plăcută este de preferat leneviei, „odihnei” fără capăt şi care nu vine ca urmare a oboselii. Omul fără rost este nefericit. Cel care nu munceşte nu are rost. Deci omul care nu munceşte va fi nefericit. Şi nu sunt alţii de vină pentru asta! (A se vedea punctele dinainte!)

  13. Crezi că existenţa limbilor diferite, etniilor diferite, naţiunilor diferite sau religiilor diferite este cauza războaielor şi conflictelor? Minciună comunistă. Conflicte şi războaie se nasc şi între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Pace şi bună-înţelegere poate să existe şi între oamenii de limbi, etnii, naţiuni sau religii diferite. În Elveţia au conlucrat – şi conlucrează – Germani, Francezi, Italieni şi Romanşi. Japonia ori SUA au avut războaie civile teribile stârnite între oameni de aceeaşi limbă, etnie, naţionalitate şi religie. Comunismul doreşte nivelarea oamenilor, aducerea lor la acelaşi nivel doar pentru că oamenii nivelaţi sunt slabi şi uşor de controlat. Sunt sclavi. Diferit nu înseamnă obligatoriu rău, nici măcar atunci când sunt diferenţe radicale. În Dobrogea românească turcii şi tătarii musulmani, românii ortodocşi, evreii mozaici, lipovenii bezpopovţi ori de alt rit şi felurite alte neamuri au putut să se înţeleagă bine. Şi să dea, fiecare, un altfel de frumuseţe unui aceluiaşi pământ. Fără Comunism. Împotriva pretenţiilor comuniste. Bunătatea sau răutatea ţin de voinţa şi conştiinţa omului.

  14. Crezi că Statul are dreptul să ia bani – să pună taxe şi impozite – pe tot ce câştigi, pe tot ce ai sau faci? Îndoctrinare comunistă. Statul nu are dreptul să ceară bani decât pentru serviciile pe care le oferă. Şi de la Revoluţia Franceză încoace în tot mai multe părţi ale lumii statul pretinde că oferă mult mai mult decât o face. Şi nu îşi asumă răspunderea pentru ce face greşit, pentru victimele pe care le produce, pentru dezvoltarea pe care o blochează etc. Decât într-o măsură infimă. Ca singur exemplu, Statul se auto-absolvă de datorii de zece până la sute de ori mai repede decât îi absolvă pe cetăţeni. Toată această purtare este o tâlhărie comunistă. La care oamenii colaborează involuntar acceptând ideea că Statul ar avea dreptul să facă aceste lucruri. Nu, nu are. Şi trebuie aduşi la putere oamenii care înţeleg faptul că intrarea în aparatul de stat nu are voie să te scutească de răspundere. Exact invers.

  15. Crezi că este corect să votezi „răul mai mic”? Idee comunistă. Mijloc subtil de propagandă – al serviciilor secrete – prin care se asigura prezenţa la votări formale, inutile. În realitate corect este să votezi un bine, oricât ar fi de mic. Sau să nu votezi. Pentru că votul înseamnă că garantezi pentru omul respectiv că te reprezintă. Te reprezintă răul? Poate doar dacă eşti comunist.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. A se vedea şi Votăm binele fie şi mic… .

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor

Doamne, Cel în Sfânta Treime închinat şi slăvit,
Luminează-ne ca să cunoaştem şi să mărturisim Înţelepciunea Ta!

Cine sunt Sfinţii? Cum îi recunoaştem? Care sunt legăturile noastre cu ei?
Iată cele trei întrebări ce sunt şi temelia şi esenţa întregii teologii ortodoxe despre Sfinţi.

I. Cine sunt Sfinţii?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, adică cei care fac voia Lui, după cum este scris: „voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15.14). Ei sunt aceia despre care Duhul Sfânt a rostit prin Regele-Prooroc David: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor.” (Ps. 118.1-2).
Desigur, Sfinţii ca prieteni ai lui Dumnezeu nu apar doar din ultimele zile dinainte de Răstignirea Domnului (când s-au rostit cuvintele de la Ioan 15.14). După cum am văzut şi în Psalmii Vechiului Testament, de multă vreme această realitate a fost arătată ca atare de Duhul Sfânt.
Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu pentru că Îl iubesc şi iubindu-L caută să fie aproape de El. Pentru că au înţeles că El i-a iubit, ne-a iubit pe toţi, mai înainte ca noi să Îl cunoaştem şi să Îl iubim, ba chiar şi atunci când am fost – şi suntem – împotriva Lui. Desigur, aşa cum răbdarea lui Dumnezeu, oricât de mare, are hotare, la fel şi nehotărârea omului.
Mai devreme sau mai târziu fiecare om alege dacă Îl urmează pe Dumnezeu sau se desparte de Acesta pentru totdeauna. Dar chiar şi în această hotărâre, fie a binelui, fie a răului, omul este de obicei slab, împiedicat, rătăcitor.
Sfinţii sunt cei care aleg să Îl urmeze pe Dumnezeu, să fie cu Dumnezeu, să fie în Dumnezeu, cu foarte multă hotărâre. Acolo unde cei mai mulţi oameni şovăie sub greutatea patimilor, ei aruncă poverile păcatului şi înaintează cu putere. Acolo unde cei mai mulţi dintre oameni se poticnesc de dulceaţa şi tirania poftelor, Sfinţii îşi aţintesc privirea către dragostea şi frumuseţea Dumnezeirii, se umplu de dulceaţa libertăţii Duhului Sfânt şi de frica pierderii comuniunii cu Cel pe care îl iubesc. Astfel ei biruiesc şi aceste poticniri, mergând tot mai departe pe treptele încercărilor și ale virtuților în interiorul Bisericii (poporului ales al) lui Dumnezeu. Zi de zi, an după an, loviţi de noi lucrări ale răului, Sfinţii se fac tot mai iscusiţi în lupta cea bună. În vreme ce alţii, plângându-şi de milă, fac pact cu răul sperând că astfel vor suferi mai puţin, Sfinţii fac din suferinţă scară către Ceruri.
În toată această lucrare de curăţire, sfinţire (luminare) şi îndumnezeire, ei câştigă o tot mai înaltă apropiere de Îngeri şi de Sfinţii deja intraţi în Veşnicie, de care se ajută şi de care sunt ajutaţi să înainteze tot mai mult în Lumina lui Dumnezeu. Şi Acesta este tot mai văzut, tot mai limpede prezent în viaţa lor, în ei.
Părintele Dumitru Stăniloae a făcut o minunată sinteză a mărturiilor Bisericii despre Sfinţi şi calea lor, în Ascetica şi Mistica Ortodoxă, o lucrare nepreţuită. (Care, sub mici variaţii ale numelui, a cunoscut numeroase ediţii şi o binemeritată căutare din partea episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi mirenilor Bisericii. Ba chiar şi din partea multora din afara Bisericii.)

Este de înţeles aici că Sfinţii sunt oameni.
Pare să fie ceva de la sine înţeles, deci cumva să fie fără rost această precizare.
Totuşi, mulţi uită acest lucru. Unii ajung să spună, chiar, că Sfinţii nu ar greşi, nu ar avea păcate. Ceea ce este cu totul străin realităţii.
Sfântul Ioan Damaschinul a crezut ca adevărate multe „adevăruri ştiinţifice” ale vremii lui, dovedite mai târziu drept neadevăruri. Mai mulţi dintre Sfinţii primelor veacuri au crezut în legenda cu pelicanul care îşi răneşte pieptul şi, trecându-şi sângele printr-un nor, îl transformă într-un leac minunat. Legendă ce s-a dovedit a fi neadevăr. Aceste idei nu au fost doar crezute, cumva într-un loc doar al ideilor, ci au fost şi scrise, mărturisite, de Sfinţii amintiţi. Mai mult, Sfinţi precum Iustin Martirul şi Filosoful, Ieronim şi Augustin, Grigore Taumaturgul (adică Făcătorul de Minuni) şi alţii au avut greşeli teologice, învăţături care dogmatic sunt greşite. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii Dumnezeu i-a primit însă cu tot cu greşelile şi neadevărurile lor – lucru pe care mulţi păcătoşi plin de intransigenţă nu l-ar accepta niciodată. De ce i-a primit? Pentru că acele greşeli au ţinut de hotarele puterii, cunoaşterii, priceperii, înzestrării omeneşti şi chiar harice pe care aceşti Sfinţi le aveau. Căci fără hotare – decât cele pe care Singur Şi le pune –, Infailibil şi Atotputernic doar Dumnezeu este. De aceea a şi spus, dându-ne curaj, „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2.17). Iar „cei drepţi” de aici nu sunt oameni care ar fi drepţi, căci oamenii „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13.3). Ca urmare, „cei drepţi” care nu sunt chemaţi de Dumnezeu sunt cei care se cred drepţi – şi care prin această nebunie ajung la trufia în care nu Îl mai văd pe Dumnezeu drept Călăuzitorul şi Îndreptătorul lor, ci strâmb, după mintea lor. În schimb aceia care au luptat să îşi vadă greşelile, păcatele, patimile şi să se cureţe de ele, chiar dacă nu au izbutit pe deplin, Dumnezeu i-a primit totuşi. Ba chiar i-a numit, pentru dorinţa lor sinceră şi lucrătoare, prietenii Săi.1 
Iar că Sfinţii, sfinţi fiind, totuşi au şi unele păcate, este pecetluit nu doar de Sfânta Scriptură – ceea ce încă ar fi de ajuns – ci şi de Sinoadele Ecumenice. Care au mărturisit că de la Duhul Sfânt sunt canoanele Sinodului din Cartagina din 419, printre care şi Canoanele 114 şi 115. Care arată că fiecare om are păcate, inclusiv Sfinţii. Ba, mai mult, dau anatemei pe cei care pretind că Sfinţii ar fi fără păcat. Şi cele patru Sinoade Ecumenice care au urmat, Sinodul Sfântului Fotie – socotit de cele mai multe Biserici locale ca al VIII-lea Ecumenic – şi multe alte sinoade, ca şi întreaga Biserică, au mărturisit ca deplin adevărate aceste canoane. Deci atât în Biblie, cât şi în Sfânta Tradiţie, găsim aceeaşi învăţătură în privinţa Sfinţilor.
Însă văzând că toţi oamenii greşesc, până şi Sfinţii, se iveşte firesc întrebarea…

II. Cum recunoaştem Sfinţii?

Această întrebare se izbeşte de neputinţele noastre.
Căci câtă vreme nu cunoaştem Voia lui Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care o împlinesc?
Atâta vreme cât nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu, cum am putea să îi recunoaştem pe cei care sincer Îl iubesc, Îl ascultă, sunt în El?
Din fericire, avem unele instrumente prin care să acoperim neputinţele noastre, atâta vreme cât căutarea noastră este sinceră.
Avem Sfintele Scripturi, cuvântul lui Dumnezeu, avem cuvântul proorocesc mai întărit (II Petru 1.19), adică scrierile (tâlcuirile) Sfinţilor, şi avem Evanghelia trăită, adică Vieţile Sfinţilor. Căci Evanghelia pe care o avem scrisă de cei patru Sfinţi Evanghelişti, sau înfăţişată în scrierile Sfinţilor Apostoli Pavel, Iacob, Petru, Ioan şi Iuda (ruda Domnului) nu ne-ar fi cu adevărat de înţeles fără predanie2 şi prin pilda vieţii celor care, mai înainte de noi, au ştiut să o trăiască, să o pună în lucrarea vie a trăirii în Dumnezeu. De aceea avem nevoie şi de Sfintele Scripturi, şi de cuvintele dumnezeieşti ale Părinţilor şi să cunoaştem vieţile Sfinţilor.
Acestea ne sunt îndrumătorii şi priceperea pentru a-i recunoaşte pe Sfinţi.
Pentru că prin ele vedem şi cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar şi pe Acesta, fie şi în ghicitură; dar îi vedem şi pe cei care au încercat şi au izbutit să Îi fie prieteni, pe cei care au încercat şi nu au izbutit, prăbuşindu-se, precum şi pe cei care îi stau împotrivă, spre propria lor chinuire.
Ca urmare, putem prin ele să vedem cine încearcă sincer să fie al lui Dumnezeu, cine izbuteşte, cine cade şi se ridică, cine se lasă în mocirla păcatului, cine caută să-i prăbuşească pe cei buni etc. Şi prin punerea în cumpănă a vieţii şi învăţăturii oamenilor la care ne uităm cu voia lui Dumnezeu, cu viaţa şi învăţătura Sfinţilor deja cunoscuţi, ajungem să îi recunoaştem pe Sfinţi. Nu ne este uşor totdeauna, dar creştem. Şi cu cât creştem, cu atât îi cunoaştem şi recunoaştem tot mai bine.
Desigur, aici se poate pune şi altă întrebare: oare nu toţi credincioşii sunt Sfinţi? Şi nu vorbim despre cei număraţi între credincioşi doar de formă, ci despre cei care sincer cred şi Îl caută pe Dumnezeu. Căci scris este şi „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2.9). Şi de multe ori în Noul Testament se spune sfinţi tuturor celor ce au crezut.
Această nedumerire se limpezeşte uşor dacă cercetăm Scripturile. Vedem acolo că se porunceşte „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt!” (I Petru 1.16). Ca urmare, prin poruncă, prin chemare şi prin dar, sfinţenia este dată fiecărui credincios. Dar în ce măsură şi-o însuşeşte? În ce măsură darul este preţuit, folosit, trăit? Sunt oare Corintenii căzuţi în desfrânare unii care au pus în lucrare harul şi pot fi numiţi sfinţi? Oare de aceea cere Sfântul Apostol Pavel să fie scoşi din Biserică? Sunt oare în sfinţenie Galatenii care s-au dus de la Evanghelia Sfinţilor Apostoli la „evanghelii” apocrife, mincinoase? Oare de aceea sunt mustraţi şi numiţi „fără minte” (Galateni 3.1 şi 3)? Nu, nu sunt, după cum însuşi Dumnezeu o spune în Scripturi. Nu, ei nu sunt Sfinţi, deşi trăiesc în sfinţenia Bisericii, nu lucrează harul, deşi l-au primit. Deci, cu un termen foarte bun de astăzi, ei sunt sfinţiţi prin harul primit, dar nu sunt Sfinţi pentru că nu îl lucrează, ba chiar lucrează împotriva lui.
Ca urmare, recunoaştem Sfinţii nu doar prin faptul că au primit har – căci Dumnezeu este generos şi împarte har multora, ca să nu spunem că împarte har tuturor, chiar dacă în chip deosebit. Sfinţii sunt cei care lucrează acest har şi cu putere şi hotărâre urcă din treaptă în treaptă către Dumnezeu. După această lucrare a harului îi recunoaştem. Într-un fel putem spune că lucrarea harului este mai mare, cel puţin pentru curăţirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului, decât însuşi harul. Aşa cum lucrarea meşterului este mai mare decât uneltele şi abilităţile acestuia, pentru că este rodul viu pe care uneltele şi abilităţile îl dăruiesc lumii. Desigur, harul este puterea dumnezeiască, nespus de minunată, fără de care nu putem începe lucrul cel bun. Desigur, fără har nu este mântuire şi nu este nici curăţire, nici sfinţire, nici îndumnezeire. Dar harul nu lucrează de la sine, fără deschidere şi fără implicare din partea omului care îl primeşte! Ceea ce face ca nu de puţine ori harul să rămână neroditor (Marcu 4.19; Luca 13.6-9). Iar Sfinţii lui Dumnezeu sunt cei care au această deschidere şi implicare atât de vie, atât de lucrătoare, încât cu adevărat împlinesc cererea Domnului:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Matei 5.16)

Această lumină a Dumnezeirii, arătată şi în cuvânt, dar mai ales în faptă, este cea prin care îi recunoaştem pe Sfinţii lui Dumnezeu.
În Biserică sunt numiţi sfinţi, uneori, toţi cei care cred. Această denumire – îndreptăţită prin harul primit şi prin aşezarea în Credinţă – este totuşi folosită cu prudenţă şi teamă: căderea este oricând cu putinţă (I Corinteni 10.12) şi mândria poate fi uşor stârnită în om. De asemenea, în Biserică sunt numiţi sfinţi toţi cei care s-au mântuit, chiar şi cel din urmă intrat în Rai. Dar, după cum am arătat mai sus, mai ales numeşte Biserica Sfinţi pe cei care au devenit atât de apropiaţi de Dumnezeu încât s-au făcut izvoare de apă vie (Ioan 7.38) şi lumina lor a strălucit tuturor (Matei 5.16). Astfel ei devin cunoscuţi tuturor celor care îl caută pe Domnul.
Dar, bineînţeles, şi dacă îi recunoaştem, ce urmează? Altfel pusă întrebarea,

III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii?

Vă amintiţi?

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)”

Este un cuvânt biblic – adică al lui Dumnezeu – pe care l-am citat ceva mai devreme.
Vedem că proorocul mărturiseşte două lucruri: (1) că i-a cinstit pe prietenii lui Dumnezeu şi, în consecinţă, (2) „foarte s-a întărit stăpânirea lor”.
Ce stăpânire? Asupra cui?
Aici se cuvine să facem deosebirea între stăpânirea pe care o văd, o ştiu şi o practică cei fără Dumnezeu, şi stăpânirea ca înţeles şi trăire creştină. Pentru că la Dumnezeu stăpânirea înseamnă nu tiranie, ci deplină purtare de grijă faţă de ceva sau cineva. Deplină. Adică şi cel care stăpâneşte îşi dăruieşte tot ce are de dăruit, şi cel stăpânit primeşte purtarea de grijă cu totul, ascultând desăvărşit şi rodind desăvârşit.
Adam şi Eva, prin neascultare, au ieşit din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi au intrat în purtarea de grijă a Satanei. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică stăpânirea lui Dumnezeu, are ca ţintă îndumnezeirea omului. De aceasta Adam şi Eva s-au lepădat. Purtarea de grijă a lui Satan, adică stăpânirea lui Satan, are ca ţintă să îi înşele pe oameni, promiţându-le orice, pentru a le lua tot ce au. De aceasta s-au lipit şi au ascultat Adam şi Eva. Roadele cumplite, ucigaşe, ale alegerii lor, le gustăm toţi până astăzi. Dar avem şi folosul de a înţelege prin ei ce înseamnă stăpânirea, că suntem ai aceluia căruia ne supunem (Romani 6.16).
Ca urmare, Proorocul David spune în psalmul citat că cinstindu-i el pe prietenii lui Dumnezeu, s-a întărit stăpânirea lor, adică a ajuns să asculte de ei tot mai desăvârşit – căci foarte aici înseamnă deplin.
În alt psalm (118.79,79), Proorocul David confirmă relația firească de iubire-cinstire, bunăvoință-recunoștință dintre Sfinții lui Dumnezeu și omul credincios: „Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli, că în cuvintele Tale am nădăjduit. (…) Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale.”. Adică iubirea și ascultarea noastră față de Sfinții lui Dumnezeu ne luminează și nouă calea mântuirii, dar fac și bucurie lui Dumnezeu și Sfinților în Cer și pe pământ.
Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis Sfinţilor Săi Ucenici că „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10.16).
Cuvântul acesta este şi mai lămurit de Domnul înainte de Răstignire, atunci când îi numeşte pe Apostoli prieteni (Ioan 15.14-15), le arată că prin El ei vor da roadă mult (Ioan 15.4-5) etc. Şi le spune

Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15.18-20)

Arătând, iarăşi, că cel care nu îi ascultă pe ei se leapădă de El, se leapădă de Dumnezeu.

Este limpede – şi incontestabil pentru orice om raţional – că Însuşi Dumnezeu a arătat prin Duhul Sfânt, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, că cei care vor să fie prietenii Săi trebuie să îi cinstească şi să îi asculte pe cei care au câştigat deja această stare. Adică pe Sfinţi.
Şi a arătat Dumnezeu că cel care se leapădă de Sfinţi se leapădă de El.
Ca urmare, toţi cei care sincer vor să fie ai lui Dumnezeu se străduiesc să îi cunoască pe Sfinţi, să îi cinstească şi să asculte de ei.
Această căutare, cunoaştere, ascultare, cinstire, în Biserica Dreptslăvitoare a lui Dumnezeu se mai numeşte şi venerare. Cuvântul înseamnă a respecta foarte mult şi se deosebeşte de adorare, care înseamnă a respecta fără margini, suprem. Căci Îl adorăm pe Dumnezeu şi doar pe Dumnezeu, iar adorarea lui Dumnezeu de la Sfinţi o învăţăm, căci ei L-au adorat înainte de noi. Deci venerându-i pe Sfinţi, adică cinstindu-i ca pe prietenii şi următorii lui Dumnezeu, ca pe cei care au ştiut să Îl iubească şi să Îl urmeze, învăţăm să facem şi noi aceste lucruri.
Iar, pe de altă parte, cei care fug de cinstirea Sfinţilor, chiar de Dumnezeu fug, după cum Însuşi Domnul Hristos a spus.
Iată, am răspuns la cele trei întrebări fundamentale. Pe scurt, însă, nădăjduim, limpede şi destul de întemeiat pe Scripturi astfel încât oricine crede în Cuvântul lui Dumnezeu să vadă adevărul. Mai este însă o întrebare, una legată de mai multe alte întrebări de astăzi:

IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?

Recunoaşterea Sfinţilor se întemeiază pe adevăr, iubire şi har, nu pe autoritate.” Arhim. Mihail Stanciu

De această întrebare sunt legate şi întrebările: (1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare? (2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare? (3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim? sau (4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?

Deci, să o luăm pas cu pas.
Ce este canonizarea Sfinţilor?
Este recunoaşterea și proclamarea lor oficială (solemnă) ca Sfinţi sau bineplăcuți lui Dumnezeu, mărturisire făcută public de către o Biserică Ortodoxă locală (ori mai multe) sau de către Biserică în întregul ei prin Sinodul (Sinoadele) Ierarhilor.
Ei bine, ajungem acum la o întrebare fundamentală, pe care nu am pus-o mai sus. Şi fără de care, iată, nu se poate răspunde la celelalte întrebări:
Cum se face canonizarea Sfinţilor?

Căci, într-adevăr, fără a cunoaşte paşii, criteriile, mijloacele de canonizare a Sfinţilor, este limpede că nu putem să răspundem nici la cele patru întrebări amintite la începutul acestei secţiuni. De aceea şi mulţi se lasă duşi de tot felul de idei ne-ortodoxe, potrivnice Sfinţilor şi cinstirii lor.

Am putea să amintim aici de faptul că de la început mulţi s-au prefăcut a fi sfinţi, în fapt fiind lupi îngrozitori ce căutau să rupă turma (Efeseni 20.28-30). Şi, de asemenea, că unii dintre cei într-adevăr sfinţi străluceau cu mult mai mult decât ceilalţi, ajungând chiar să fie văzuţi ca stâlpi ai Bisericii (Galateni 2.9). Şi în Actele martirice ale Lyonului şi Viennei din Galia anului 177 sunt amintiţi aceşti stâlpi puternici (I.6) care „prin răbdare” au atras „asupra lor toată pornirea celui rău şi… au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse” (I.6).
Sunt multe împrejurări în care Sfinţii s-au arătat atât de limpede, încât recunoaşterea lor a fost unanimă şi lipsită de formalităţi. Cei care pentru Evanghelie, pentru Biserică, pentru numele de Creştin, au îndurat chinuri, batjocuri, pedepse, moarte, totdeauna au fost cinstiţi ca Sfinţi de îndată după trecerea lor la Domnul.
Dar s-au ivit şi nedumeriri.
Cutare – ca, de pildă, Origen – a suferit moarte martirică, dar învăţătura lui străină Bisericii i-a despărţit pe mulţi de adevăr. Cutare a dus viaţă ascetică, dar a răspândit totodată erezia. Altul a propovăduit adevărul prin cuvânt, însă viaţa lui a fost plină de alunecări şi patimi – prin acestea smintind pe mulţi. Altul, deşi bun în cuvânt şi în viaţă, a fost acoperit de răutatea bârfelor unor invidioşi. În această ultimă privinţă se şi cuvine să dăm pilda Sfântului Ioan Gură de Aur, care era bârfit de urâtorii lui atât de tare, că însuşi Sfântul Epifanie de Salamina l-a scos din diptice, socotindu-l eretic şi întrerupând pomenirea sa, multă vreme. Şi dacă a rânduit Dumnezeu ca cei doi sfinţi să se întâlnească, şi adevărul să iasă la iveală, ruşinându-se mincinoşii, asemenea lucruri nu se întâmplă totdeauna. Iar dacă nu se întâmplă, nedumeririle rămân.
Ca urmare, în asemenea împrejurări marii iubitori de Dumnezeu ai Bisericii căutau să cerceteze viaţa şi învăţătura celor socotiţi de unii sfinţi, iar de alţii rătăciţi.
Încetul cu încetul această lucrare a devenit o obişnuinţă pentru multe cazuri, chiar limpezi – ale sfinţeniei sau căderii. A primit şi nume, canonizare sau „procedură de canonizare”. Iar unii o socotesc chiar drept „obligatorie pentru a putea cinsti pe cineva ca Sfânt”.
Această ultimă idee a apărut în urma prigoanelor protestante împotriva Ortodocşilor – precum teroarea calvină din Transilvania secolului al XVII-lea. Atunci s-a impus peste Biserica din Transilvania un „intendent calvin”, care folosea forţa armată, chinurile, jaful şi uciderea spre a impune ideile calvine – în numele Bibliei, cică – Ortodocşilor. Aceşti asupritori protestanţi căutau nod în papură, până dincolo de orice urmă de raţiune, oricărui Creştin Ortodox, negând sfinţenia chiar şi martirilor ucişi de Musulmani. Dacă la ei „fiecare este sfânt”, după cum pretindeau (şi pretind), pe de altă parte în Biserică nu admiteau existenţa niciunui sfânt. Spunând ei că sfinţii din vechime – din primele secole – ar fi fost ca ei (Calvini, Luterani, Unitarieni etc.), fără nicio legătură cu Ortodocşii. Şi pretinzând, totodată, că Biserica nu mai dă niciun sfânt în „vremurile astea” (ale secolului al XVII-lea, în acest caz). Ca prin aceasta să poată spune Ortodocşilor: „Voi nu aveţi sfinţi, pentru că nu aveţi har, deci faceţi-vă protestanţi!” Desigur, Sfinţii erau mulţi, începând chiar cu cei care s-au opus, cu preţul unor chinuri cumplite, persecuţiilor şi morţii, asupririi protestante.
Această propagandă, pe principiul „denigrează, denigrează, până la urmă tot rămâne ceva” a născut un fel de complex românesc, o neîncredere foarte mare în existenţa Sfinţilor Români şi, ca urmare, în acceptarea lor. În acelaşi secol, însă, în Moldova, credincioşii cinsteau moaştele cuvioşilor cunoscuţi cu viaţă sfântă, precum Sfântul Daniil Sihastrul sau Rafail de la Agapia; deşi, bineînţeles, nu îi canonizase nimeni. O făceau, de altfel, şi ierarhii Moldovei, alături de popor, căci ştiau că cinstirea Sfinţilor este o datorie creştină. Însă, odată cu Fanariotismul, complexele etnice au crescut până la extremismul etnofobiei (urii de neam) atât de răspândită astăzi. Şi au dus la adevărate campanii ale unor victime ale amintitei propagande protestante împotriva cinstirii Sfinţilor (încă) necanonizaţi.
Dar, ca să nu lungim peste măsură cuvântul, să vedem care este rânduiala canonizării sfinţilor în Biserica din România (Biserica Ortodoxă Română)!

Sfântul Sinod, urmând pilda altor Biserici locale, a pecetluit din anii ’50 ai secolului XX încoace ca prime criterii pentru a lua în seamă pe cineva trecut la cele veşnice pentru canonizare, următoarele:

  • sfârşitul martiric – pentru Dreapta Credinţă – şi/sau răbdarea martirică a unor prigoane pentru Dreapta Credinţă

  • evlavia sau cinstirea populară, numită şi cultul spontan

  • mărturisirea prin cuvânt şi trăire a Dreptei Credinţe (prin viețuire și gândire ortodoxe), a iubirii depline faţă de Dumnezeu, Biserică şi oameni (neam)

  • minunile care îl însoţesc pe acela, înainte sau şi după trecerea în Veşnicie3.

Formele în care aceste patru principii au fost exprimate de-a lungul deceniilor diferă, atât în Biserica noastră cât şi în celelalte Biserici locale4, dar în esenţă sunt aceleaşi.
De fapt motivul primordial pentru a se începe cercetărileprimul pas al rânduielii de canonizare – îl constituie cinstirea sau evlavia populară.

Aceasta este luată în seamă din mai multe pricini.
În primul rând pentru că Sfinţi sunt mulţi – mai mulţi decât se crede îndeobşte – şi canonizarea se face pentru că poporul, oamenii, au nevoie de îndrumarea, de harul, de pildă şi ajutorul unui anume sfânt. Legătura dintre oameni şi sfânt, lucrarea acestuia în popor, nevoia Bisericii de a-l cinsti deosebit se arată în primul rând prin evlavia populară. Aceasta este o chemare duhovnicească, o mărturisire vie a trăirii în Duhul Sfânt, care vădeşte iubirea, legătura, comuniunea dintre Sfânt şi credincioşi. Prin evlavia populară se arată că acel prieten al lui Dumnezeu este unul în care oamenii îşi găsesc model, sprijin şi îndrumare spre a urca ei înşişi către Dumnezeu.
În al doilea rând pentru că dacă această evlavie este urmare a unei înşelări ea poate să rănească şi să prăbuşească pe mulţi.
De aceea episcopii, purtătorii de grijă în păstrarea Dreptei Credinţe, în păstorirea Bisericii lui Dumnezeu, iau în seamă această evlavie spre a o ajuta să dea rodul cel bun. Prin canonizarea sfântului (sfinţilor) cinstiţi de popor sau, dacă este nevoie, prin îndreptarea acestei cinstiri de la cel nevrednic spre cei care într-adevăr sunt Sfinţi.

Vedem aici că evlavia populară, deşi este mai mereu primul motiv pentru începerea cercetărilor pentru canonizare, nu este un criteriu absolut necesar şi nici suprem. De pildă, pentru canonizarea martirilor nu este nevoie ca aceştia să fi intrat în evlavia populară. Sfântul Sinod a rânduit, asemenea celorlalte Biserici locale, ca pentru cei care au răbdat prigoane şi moarte pentru Credinţă să se poată face canonizarea şi fără să existe o recunoaştere populară – uneori imposibilă tocmai datorită prigonitorilor, care au ţinut ascuns martiriul. Recunoașterea (confirmarea) populară este expresia recunoștinței credincioșilor față de Sfântul ale cărui viață curată, gândire luminată și lucrare duhovnicească s-au impus înaintea poporului prin iubirea și jertfelnicia Sfântului, și nu atât prin tomosul sinodal.
Acest criteriu suprem al canonizării este Ortodoxia trăirii şi a gândirii (învăţăturii). Aceasta trebuie dovedită prin cercetarea amănunţită a vieţii, cuvintelor şi scrierilor celui pe care evlavia populară îl socoteşte Sfânt.
Cercetarea se face în temeiul unei propuneri, înaintate fie episcopului locului, fie sinodului local sau Sfântului Sinod. Propunerea poate fi făcută de orice Creştin Ortodox – singur, sau împreună cu alţii – fie că este mirean, călugăr, diacon sau ierodiacon, preot, ieromonah sau episcop. Această propunere este cercetată de o comisie şi supusă aprobării Sfântului Sinod. Dacă este aprobată cercetarea, aceasta începe.
Bineînţeles, aprobarea cercetării nu înseamnă şi aprobarea propunerii de canonizare! Înseamnă doar că această propunere a fost socotită vrednică de a fi luată în seamă, de a duce la eforturile foarte mari ale cercetării pentru canonizare.

Cercetarea pentru canonizare este o muncă greu de înţeles pentru cei mai mulţi oameni. Teologi, istorici şi alţi specialişti caută cu acribie și discernământ, adesea ani şi ani de zile, să cunoască viaţa şi învăţătura celui propus pentru canonizare. După cum am amintit, toţi avem păcate, greşeli, chiar patimi. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu mărturisirea prin faptă şi învăţătură a Dreptei Credinţe. Toţi avem alunecări. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu osteneala şi lupta de trăire şi zidire a Bisericii, de înaintare pe calea mântuirii. Toţi mai aducem celor din jurul nostru îndoieli, supărări, chiar sminteli. Trebuie cunoscute şi puse în cumpănă cu folosul cel bun pe care l-a adus viaţa şi cuvântul celui propus pentru canonizare.
Este uşor să vedem cât de greu este să faci această cercetare! Este o muncă nu doar îndelungată, nu doar amănunţită, nu doar împiedicată de subiectivismele oamenilor (pentru sau împotrivă), dar şi mistuitoare moral şi sensibilă duhovniceşte. Răspunderea este uriaşă iar atacurile celui rău pe măsură.
Totuşi asemenea cercetări s-au făcut şi se fac neîncetat. Odată încheiate, Comisia de studii şi investigaţii pentru cercetarea şi constatarea existenţei condiţiilor de fond pentru canonizare îşi întocmeşte raportul. Acesta este prezentat Sfântului Sinod.

Prezentarea raportului amintitei Comisii este următorul pas către canonizare. Este rândul episcopilor să cerceteze cercetarea, dacă putem spune aşa. Ei primesc dosarul, îl studiază – ajutaţi de consilierii şi alţi clerici, teologi, monahi etc. (persoane duhovnicești credibile) – şi ridică, sau nu, observaţii, obiecţii, întrebări. Comisia răspunde la ele, dacă există, completează dosarul, dacă este nevoie.

Urmează, în temeiul raportului final, respingerea sau aprobarea canonizării celui propus. Dacă are loc respingerea canonizării, se lucrează la o activitate pastorală care să lămurească pe oameni – dacă există o evlavie populară greşită – şi să îi îndrume către cei care cu adevărat sunt prietenii lui Dumnezeu. Dacă are loc aprobarea canonizării, se dă Hotărârea Sfântului Sinod pentru „canonizarea solemnă” a celui propus.
Are loc apoi alcătuirea vieţii, tipicului slujbelor, unei sau unor icoane etc., care se aprobă de către Sfântul Sinod. Şi, de asemenea, stabilirea datei de săvârşire a canonizării.
Se întocmeşte, de asemenea, actul sinodal ce înfăţişează pricina canonizării, hotărârea de canonizare a Sfântului Sinod, aşezarea Sfântului în Calendarul Bisericesc, deci şi instituirea zilei de prăznuire, hotărârea cultului public bisericesc local sau general pentru acel Sfânt etc., etc.

Rânduiala slujbei de canonizare este următorul pas. Aceasta cuprinde (1) aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului, dacă există, într-un ritual solemn şi punerea lor spre închinare, (2) săvârşirea ultimului parastas (cu o excepţie pe care o explicăm mai jos), (3) procesiunea cu icoana sfântului sau şi cu moaştele (dacă există), (4) aşezarea solemnă a raclei/icoanei în biserică. Etc.

În sfârşit, ultimii paşi sunt cei ai comunicării canonizării către celelalte Biserici locale, publicarea actului de canonizare, a vieţii sfântului etc., actualizarea cărţilor de slujbă şi celelalte consecinţe fireşti ale canonizării.
La aceşti paşi deja cultul celui recunoscut ca Sfânt a devenit public şi obligatoriu.

După cum am amintit mai sus, în multe Biserici locale nu există acest sistem complex de canonizare. Recunoaşterea Sfinţilor se face mai simplu, de către un episcop, un sinod local sau al Bisericii autocefale, în temeiul evlaviei populare şi al acceptării acesteia. Evlavia populară mai este numită şi cult popular sau cult spontan. Teologia Ortodoxă observă că acest cult spontan poate să fie organizat sau difuz. Evlavia populară difuză, ori cultul spontan difuz are forma unui număr semnificativ de acte particulare de evlavie faţă de un Sfânt necanonizat. Evlavia populară organizată, ori cultul spontan organizat are forma unei grupări sau unor grupări de Creştini – mireni, călugări, clerici – care manifestă evlavie faţă de un Sfânt necanonizat.
Cum se exprimă canonic evlavia populară sau cultul spontan?
Fie că este difuză ori organizată, această evlavie populară cuprinde următoarele forme canonice de exprimare: mărturisiri despre viaţa sfântă şi cuvintele sfinte ale celui trecut în Veşnicie, aşezarea personală a vieţii după chipul vieţii şi după învăţătura celui trecut în Veşnicie, săvârşirea de rugăciuni particulare şi publice către acesta, observarea şi mărturisirea minunilor făcute de cel trecut în Veşnicie în viaţă şi după trecerea din aceasta, alcătuirea de rugăciuni şi imne dedicate Sfântului încă necanonizat, alcătuirea unor icoane ale celui trecut în Veşnicie şi cinstirea lor, cinstirea relicvelor şi moaştelor Sfântului (încă necanonizat), chiar ridicarea de biserici în cinstea unui sau unor asemenea sfinţi (mai ales în cazul martirilor, dar nu numai).

Toate aceste acte ale evlaviei populare au stârnit în secolele XVI-XVII împotrivirea Protestanţilor. În cazul Românilor, mai ales a Calvinilor şi Unitarienilor, dar nu numai. Aceştia (Protestanţii) s-au împotrivit în general cultului sfinţilor – deşi, local, au existat acceptări. Deşi această împotrivire, paradoxal, nu a oprit forme de evlavie, uneori de-a dreptul idolatră, faţă de lideri protestanţi şi neoprotestanţi (de pildă, punând învăţăturile acestora mai presus de cele ale Scripturilor). Protestanţii s-au opus atât ideii de Sfinţi în forma sa ortodoxă cât şi tuturor formelor de cinstire a acestora. Şi pentru că evlavia populară a fost primul pas în recunoaşterea sfinţilor, aceasta a fost şi cea mai atacată. De la acuze de idolatrie şi până la persecutarea violentă a Creştinilor, formele de opoziţie protestantă au fost multe. În Transilvania persecuţia calvină împotriva Ortodocşilor a ajuns până la folosirea forţei armate împotriva Credincioşilor. Dar a inclus şi o îndoctrinare teologică sistematică, menită să osândească evlavia populară, să o pecetluiască în mintea şi sufletul oamenilor drept „idolatrie”, „superstiţie”, „încălcarea Bibliei” etc., etc. Combaterea pomenirii morţilor – practicată chiar violent (mai ales verbal) şi astăzi –, a icoanelor (cu lauda ucigaşilor iconoclaşti), a relicvelor şi moaştelor (reactivată astăzi de unele partide), dispreţul faţă de sfinţi sunt doar o parte din elementele acestei îndoctrinări teologice protestante.

Istoria Bisericii arată limpede răutatea teribilă din spatele acestei purtări şi lipsa oricărui temei dogmatic sau canonic pentru ea.
Încă din Sfânta Scriptură vedem respectul faţă de moaştele sfinţilor, fără niciun fel de procedură de canonizare. Scoaterea oaselor lui Iosif din Egipt şi aducerea lor în Israel (Facerea 25.50 ş.cl.) este absurdă în lipsa legăturii dintre trup şi suflet după moarte, în lipsa cinstirii rămăşiţelor trupeşti ale Sfinţilor. Lupta dintre Arhanghelul Mihail şi Satana pentru moaştele Proorocului Moise (Iuda 1.9) nu are nicio logică dacă se exclude această cinstire a moaştelor. Evlavia femeilor mironosiţe faţă de Trupul Mântuitorului intră în aceeaşi evlavie străveche faţă de trupurile Sfinţilor. De altfel însuşi Duhul Sfânt făgăduieşte că „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8.11). Sau porunceşte „să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1). Şi proclamă „trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos” (I Corinteni 6.15).
Încă din Sfânta Scriptură vedem puterea relicvelor, adică a obiectelor legate de Sfinţi, precum şi cinstirea lor de către Credincioşi. Astfel, de pildă, ştergarele sau şorţurile pe care Sfântul Apostol Pavel le folosise/purtase erau puse peste cei bolnavi, iar aceştia se vindecau.
Este evident că aceste acte de evlavie populară au avut loc şi în epoca imediat următoare, a ucenicilor Sfinţilor Apostoli şi a primelor veacuri creştine. Mărturiile sunt limpezi. De la cinstirea sfintelor moaşte la aceea a relicvelor, de la alcătuirea de rugăciuni şi imne pentru Sfinţi şi până la introducerea acestor rugăciuni şi imne în cult, spontan, neorganizat, formele fundamentale de evlavie populară sunt prezente, toate, încă în această vreme.

Această tradiţie face parte din Sfânta Tradiţie a Bisericii.
Principiul Sfântului Vincenţiu de Lerin – ceea ce totdeauna, de toţi şi pretutindeni s-a crezut de Biserică este adevăr – se aplică şi aici. Şi este pecetluit de autoritatea Bisericii (consensus ecclesiae).
Nu vom intra aici într-o discuţie despre Întrupare, despre legătura între suflet şi trup, între energiile necreate, materie şi lucrarea de despătimire, sfinţire, îndumnezeire. Nici despre apologia sfintelor icoane şi alte asemenea aspecte care combat opoziţia (neo)protestantă faţă de cinstirea Sfinţilor, inclusiv faţă de evlavia populară.
Amintim doar faptul, esenţial, că totdeauna Biserica a acceptat evlavia populară şi niciodată nu a existat combaterea ei ca fenomen. Opoziţia faţă de o anume evlavie populară, dedicată unui anume Sfânt, apare doar atunci când un episcop consideră – întemeiat sau nu – că acela nu ar fi sfânt. Asemenea opoziţie a existat, de pildă, faţă de cinstirea Sfântului Ioan Gură de Aur. Pe acesta, duşmanii lui l-au osândit în sinoade – mai târziu osândite de Biserică – şi, ca urmare, au folosit această osândire încercând să înăbuşe evlavia populară faţă de Sfânt. O situaţie inversă o avem cu Origen, socotit sfânt de mulţi datorită morţii sale, în ciuda marilor erezii pe care le-a profesat; osândit de trei Sinoade Ecumenice (V, VI şi VII), de Sinodul Sfântului Fotie (socotit de multe Biserici al VIII-lea Ecumenic) etc., el a fost înlăturat din pomenire şi a ieşit din evlavia Drept-credincioşilor. Dar dincolo de asemenea cazuri particulare, practica universală a Bisericii a fost să accepte evlavia populară ca parte vie şi sănătoasă a vieţii sale, ca lucrare vie a Duhului Sfânt în viaţa creştină.

Sfântul Teodor Studitul a arătat că cinstirea Sfinţilor pe care cineva îi cunoaşte ca atare este o datorie sfântă, chiar dacă încă nu au fost recunoscuţi public de Biserică drept Sfinţi.
Sfântul Atanasie din Paros a arătat că evlavia populară este o tradiţie care, mai ales în cazul mucenicilor, merge până la alcătuirea de slujbe închinate Sfinţilor înainte de canonizarea oficială.
Sfântul Vasile cel Mare a fost recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare îndată după moarte, fără să existe vreun „act de canonizare” în afara evlaviei populare – devenită curând organizată şi apoi preluată ca atare de întreaga Biserică.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava nu a fost canonizat niciodată! Îndată după moartea sa martirică a fost cinstit ca sfânt, fiind curând după îngropare adus la închinare în biserică, noaptea fiind ţinut în Sfântul Altar. Iar după cca. şaptezeci de ani, după cum stă scris, Alexandru cel Bun (1400-1432) a adus la Suceava „moaştele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou”. Iar acest Sfânt a devenit ocrotitor al Moldovei, fiind cinstit până astăzi, deşi nu a fost canonizat niciodată.
Sfântul Daniil Sihastrul a fost canonizat în a doua jumătate a secolului XX. El a avut însă icoane şi a fost chiar pictat în biserici, a fost chemat în rugăciuni şi pe alocuri invocat ca sfânt la Sfânta Liturghie cu secole înainte. La Sfânta Mânăstire Putna, la Sfânta Mânăstire Voroneţ şi în alte locuri din Moldova cinstirea sa ca sfânt, inclusiv în slujbele bisericeşti, s-a făcut de multe ori de-a lungul veacurilor – inclusiv de către clerici astăzi canonizaţi.
Sfântul Simeon Noul Teolog a cinstit pe Sfântul Simeon Studitul, duhovnicul său sfânt, cu icoană, lumânări şi slujbe, îndată după trecerea acestuia la Domnul.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a fost cinstit ca sfânt încă în viaţă fiind, atât pentru blândeţea şi dragostea sa cât şi pentru râvna în mărturisirea Ortodoxiei, râvnă în care a folosit, cu adâncă înţelepciune, şi o cultură vastă. După trecerea la cele veşnice a fost îndată subiectul evlaviei populare atât la Ortodocşii din Polonia şi Lituania, cât şi la cei din Moldova. Acest sfânt a cinstit Sfinţii Români necanonizaţi pe care îi ştia, lăsându-ne, printre altele, această mărturie:
Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii [s.n.]. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!
Vedem aici că Sfântul Ierarh Dosoftei mărturiseşte aceeaşi Tradiţie Sfântă a Bisericii, de a-i cinsti pe Sfinţii lui Dumnezeu de îndată ce sunt cunoscuţi. Cinstirea moaştelor Sfinţilor Cuvioşi Daniil Sihastrul şi Rafail de la Agapia, cu sute de ani înainte de canonizarea oficială, este o pildă a continuităţii acestei rânduieli fireşti a Ortodoxiei, din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi.
Sfânta Filoteia din Atena, cuvioasă ce a suferit muceniceşte în secolul al XVI-lea, a fost cinstită îndată după moarte de către maicile din obştea sa, dar şi de tot poporul credincios din împrejurimi. Chiar pe mormântul ei s-a scris „Sub această piatră stă acoperit al Curatei Filoteia trup, iar sufletul ei Cel Preaînalt l-a aşezat alături cu fericiţii”. Dar trupul nu a fost lăsat mulţi ani în mormânt, căci izvorând bună mireasmă, la numai douăzeci de zile de la moarte, moaştele ei au fost cinstite ca atare, fiind puse la închinare şi cinstite de Drept-credincioşi. Ca urmare, aceştia s-au învrednicit de minuni, precum izvorârea de mir şi vindecări.
Sfântul Paisie Aghioritul a fost recunoscut drept sfânt, a avut icoană şi i s-a întocmit acatist cu ani de zile înainte de a fi canonizat. Evlavia populară faţă de Sfântul Paisie Aghioritul – ca şi faţă de Sfântul Nectarie, de pildă – a avut forma de cult spontan organizat, grupuri de ieromonahi şi monahi cinstindu-l inclusiv în slujbele săvârşite. Canonizarea s-a bazat pe şi a fost provocată de această evlavie populară, aşa cum este şi canonic, după Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
În Muntele Athos şi astăzi cinstirea cuvioşilor cu viaţă sfântă se face îndată după sfârşitul vieţii lor pământeşti, inclusiv cu facere de icoană, slujbe şi cântări etc. Cuviosul Gheron Isihastul, de pildă, are parte de asemenea slujbe la Mânăstirea Vatoped, fără să fi fost canonizat.
Etc., etc., etc.
În fapt, o uriaşă parte a Sfinţilor cinstiţi de Biserica Universală nu a avut parte de canonizare, intrând în calendar şi în conştiinţa Bisericii doar prin evlavia populară. Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Grigorie Taumaturgul, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfinţii Mucenici din primele veacuri creştine – dar şi mulţi dintre cei de mai târziu – sunt doar o parte din numărul covârşitor de asemenea Sfinţi.
Vedem, prin urmare, că, în ciuda opoziţiei (neo)protestante, evlavia populară, fie ea difuză sau organizată, constituie o tradiţie ortodoxă, vie, a Bisericii, încă din primul secol creştin, neîntreruptă până astăzi.

Trist este că, total neortodox, sunt voci care neagă dreptul Ortodocşilor de a cinsti pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste, sub pretextul protestant al „necanonizării lor”. Mulţi confundând „necanonizarea” cu „necanonicitatea”, o lipsă de iscusinţă teologică foarte gravă. Alţii pretinzând că „nu a trecut destulă vreme”, cu toate că nu există niciun temei canonic pentru o asemenea pretenţie5. Această negare, din păcate (şi la propriu, nu doar la figurat), merge până la afirmaţii extremiste faţă de cinstirea martirilor din aceste prigoane recente. Aceasta a fost declarată chiar „neascultare de Biserică”; ceea ce este nu doar o învinuire extrem de urâtă faţă de o parte esenţială a Tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, dar şi o osândire a tuturor Sfinţilor care au practicat aceeaşi cinstire a sfinţilor necanonizaţi din vremea Sfinţilor Apostoli şi până astăzi. O asemenea învinuire stă împotriva Sfântului Sinod care – după mărturisirea dintotdeauna, de pretutindeni şi de toţi crezută a Bisericii – a pus evlavia populară ca început al canonizării. Dar ce să spunem de Sfântul Ierarh Dosoftei şi de atâţia alţi ierarhi, domnitori, cuvioşi, preoţi şi credincioşi care au practicat acest cult spontan, adeseori organizat? După asemenea învinuiri ar trebui scoşi din calendar şi osândiţi ca „neascultători de Biserică”! Doar că niciodată în toată Istoria Bisericii, în niciun loc, nu a existat nimeni care să pretindă că cinstirea populară a sfinţilor este îngăduită după o anume recunoaştere sau proclamare sau canonizare oficială! Ca urmare, evlavia populară, fie ea difuză ori organizată, este pecetluită prin consensus ecclesiae, care are aceeaşi putere ca hotărârile şi canoanele Sinoadelor Ecumenice. Încercările de a ascunde minunile care se săvârşesc de Sfinţii Închisorilor – revărsare de bună mireasmă, revărsare de mir, vindecări etc. – sunt împotrivire faţă de Sfinţi şi încălcare a rânduielilor Bisericii lui Dumnezeu (rânduieli pe care le-am înfăţişat deja, cu destule exemple clare din Istoria Bisericii). Cum ar putea Sfântul Sinod să ia în considerare minunile săvârşite după moarte de Sfinţi dacă cinstirea Sfinţilor necanonizaţi şi mărturisirea minunilor lor ar fi oprită? Iată deci că şi această idee străină Ortodoxiei stă şi împotriva hotărârilor sinodale amintite. Iar dacă această împotrivire neortodoxă nu se va linişti, s-ar putea să avem ruşinea nesfârşită de a vedea Sfinţii Închisorilor recunoscuţi, canonizaţi, proclamaţi (după practica locală) în alte Biserici locale. Căci şi moaştele lor, şi icoanele lor, şi minunile lor se răspândesc în întreaga lume, astfel că tot mai mult se vădesc împotrivitorii acestei cinstiri ca împotrivitori faţă de Dumnezeu (FA 5.38-39)6.

Revenind la poziţia ortodoxă asupra cinstirii Sfinţilor, să observăm că evlavia populară constituie o opţiune personală a Credincioşilor. Ea vine din trăirea fiecărui creştin, din relaţia fiecăruia cu Dumnezeu şi respectiv cu cel socotit Sfânt.
Care sunt limitele manifestării ei? Care este deosebirea între evlavia populară şi cinstirea Sfinţilor recunoscuţi public de Biserică?
Limitele sănătoase, ortodoxe, ale evlaviei populare sunt în primul rând cele ale hotarului dintre venerare şi adorare. Am amintit mai sus că Sfinţii sunt veneraţi de Creştini ca prieteni ai lui Dumnezeu, în vreme ce Dumnezeu este adorat. În clipa în care în evlavia populară apare aşezarea unui Sfânt la egalitate cu Dumnezeu ori mai presus de Acesta avem de-a face cu o înşelare duhovnicească.
Este aceasta o dovadă că cel socotit Sfânt nu este sfânt?
Nici vorbă! Este doar o dovadă a lipsei de discernământ a celor care săvârşesc asemenea acte!
Manifestări de adoraţie au existat, de pildă, faţă de Sfântul Ioan de Kronstadt, ca să dăm un exemplu mai apropiat de zilele noastre (şi bine documentat). Existau persoane care îl socoteau a fi Însuşi Iisus Hristos, de pildă. Şi care, ca urmare, îl adorau în loc să îl venereze. Evident, asta nu înseamnă că Sfântul Ioan de Kronstadt nu mai este sfânt. Sfinţii Trei Ierarhi au primit sărbătoare comună tocmai pentru că unii dintre credincioşi întrecuseră măsura evlaviei faţă de unul sau altul dintre ei. Ceea ce nu înseamnă că Sfinţii Trei Ierarhi nu mai sunt sfinţi. Aşa cum sfinţenia lui Dumnezeu nu este scăzută de faptul că mulţi pretind că nelegiuirile pe care le fac le săvârşesc în numele Lui.
Ca urmare, dacă evlavia populară trece de hotarele îngăduite, pe care le-am amintit, asta nu înseamnă că cel vizat de exagerări nu este sfânt. Dar, pe de altă parte, explică mai bine şi nevoia canonizării, precum şi una dintre deosebirile fundamentale între cinstirea unui Sfânt prin evlavie populară şi, respectiv, prin canonizare sinodală.
Câtă vreme un Sfânt este cinstit doar prin evlavie populară – fie ea difuză ori organizată –, cinstirea lui în biserici şi mânăstiri, în viaţa credincioşilor etc. este o alegere personală. Însă din clipa canonizării ecleziale a Sfântului, cinstirea lui în viața comunitară (biserici şi mânăstiri) și personală a credincioşilor devine o datorie sfântă. Prăznuirea zilei închinate pomenirii acelui Sfânt, rugăciunile faţă de el, cinstirea moaștelor și a icoanei sale şi toate celelalte forme de venerare (ridicarea de biserici dedicate Sfântului respectiv, punerea numelui Sfântului copiilor la Botez, redactarea de cărți și organizarea de conferințe în cinstea lui) sunt parte a datoriei creştine a fiecărui credincios și o dovadă a iubirii lui față de acest Sfânt al lui Dumnezeu și al Bisericii.

Încheiem reamintind întrebările puse la început:

(1) Putem cunoaşte Sfinţii înainte de canonizare?
R.: Da, evident, criteriile de recunoaştere sunt aceleaşi totdeauna.
(2) Putem să cinstim pe Sfinţi înainte de canonizare?
R.: Da, evident, porunca de a-i cinsti pe „prietenii lui Dumnezeu” a fost dată de Acesta şi ţinută de Biserică totdeauna fără a fi condiţionată de canonizare. Doar osândirea cuiva ca eretic, ca duşman al lui Dumnezeu etc. este temei pentru a opri cinstirea sa.
(3) Dacă putem, cum putem şi cum nu putem să-i cinstim?
R.: În aceeaşi măsură în care putem să cinstim pe Sfinţi, prin venerare, ca „prieteni ai lui Dumnezeu”, ca îndrumători către Acesta, Singurul adorat.
(4) Care este deosebirea în cinstirea unui Sfânt înainte de canonizare şi după?
R.: Înainte de canonizare participarea la cinstirea unui Sfânt ţine în mare măsură de percepţia şi implicarea personală, după canonizare este o datorie creştină sfântă.

Nădăjduind ca aceste rânduri să fie de sfânt folos cititorilor, mulţumesc celor care mi-au cerut să le scriu şi celor care m-au ajutat să le întregesc şi să limpezesc. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtărşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi!
Slavă lui Dumnezeu, Cel minunat întru Sfinţii Săi, care niciodată nu ne-a lipsit de mărturisitori ci în toată vremea a ridicat asemenea Sfinţi ca să ne fie luminători şi călăuze, stâlpi şi întărire!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


De la Sfântul Macarie la Sfântul Simeon Noul Teolog sau Sfântul Grigorie Palama avem o pleiadă strălucitoare de cuvinte prooroceşti mai întărite ce ne arată învăţătura adevărată despre Sfinţi şi sfinţire.

Predania, ca lămurire a lucrării practice a Evangheliei şi ca parte fundamentală a Învăţăturii Domnului apare încă în Noul Testament, fiind mai apoi numită şi Sfânta Tradiţie. A se vedea Romani 15.18; II Tesaloniceni 3.6; I Corinteni 12.8 şi 15.2; II Tesaloniceni 2.15 etc.

Deşi Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos consideră esenţiale minunile pentru recunoaşterea sfinţilor, Pr. Joseph Frawley consideră că „Deşi canonizarea unui sfânt poate fi iniţiată de o minune, aceasta nu este necesară pentru canonizare” (https://oca.org/fs/glorification-of-saints) dând exemple de sfinţi despre care nu se ştie să fi săvârşit minuni. Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos aduce aminte, între criteriile de canonizare, şi de „marile servicii aduse Bisericii” (precum eliberarea din prigoane, de pildă).

În Biserica noastră (Biserica Ortodoxă Română), canonizările ce au avut loc în anii ’50 şi după aceea, precum cele din 1992 şi 1997 s-au făcut după o tradiţie generală ortodoxă, concretizată în hotărârile Sfântului Sinod din toamna lui 2002 (4255/2002 şi 5085/2002). Multe Biserici locale nu au o formă asemănătoare, mulţumite fiind cu unele proclamări solemne ale sfinţeniei în temeiul cultului popular (spontan), mai ales atunci când acesta devine organizat. (A se vedea mai jos în eseul de faţă ce este cultul popular sau spontan.) Tendinţa este de armonizare a rânduielilor de canonizare.

A se vedea că de la Sfântul Antonie cel Mare la Sfântul Grigorie Palama (prima canonizare cunoscută) şi de la Sfântul Macarie la Sfânta Filoteia din Atena avem o mulţime uriaşă de martiri, mucenici şi cuvioşi care au fost recunoscuţi şi cinstiţi ca Sfinţi îndată sau foarte curând după moartea lor. Pretenţia unei „obligaţii” de „trecere a timpului” de la moarte este străină Ortodoxiei.

Îi mărturisesc pe Sfinţii din Prigoanele Comuniste teologi din întreaga lume, de la Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos (ex.: «Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010) la cuvioşii Mânăstirii Platina.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19

Sfintitul-Marturisitor-JUSTIN-de-la-Petru-Voda_icoana-realizata-de-maicile-de-la-man.-Paltin-Petru-Voda

Cumva lucrurile s-au aşezat.
O dată rotundă, atât ca formă – 19.03.19 –, cât şi ca timp de la prima conferinţă de la Iaşi despre Sfinţii Închisorilor.
O pleiadă a mărturisitorilor de astăzi a luat cuvântul, având înaintea lor moaştele şi icoanele unora dintre Sfinţii Închisorilor, dar şi ale unor sfinţi mai dinainte, precum Sfânta Ecaterina şi Sfinţii Apostoli.
Au cuvântat, din suflet şi cu duh, ieromonahi, preoţi, mireni. Ucenici ai Părinţilor Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc. S-au citit din versurile adânci şi pline de har ale lui Radu Gyr, Demostene Andronescu şi ale altor martiri din Prigoanele Comuniste. S-au văzut filmele scurte, minunat alcătuite de Andrei Negoiţă, închinate Părinţilor Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Iustin Pârvu.
Dar cel mai tare au cuvântat SFINŢII!
Atât cei de ieri, cât şi cei de demult.
Din moaştele Sfinţilor de la Aiud, din moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina, din icoana Părintelui Iustin Pârvu, din moaştele Sfinţilor Apostoli – de fapt din toate moaştele aflate de faţă – a izvorât mir, iar încăperea atât de mare s-a umplut pur şi simplu de aroma sfinţeniei.

Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit pe Dumnezeu, Cel care dă har celor care Îl iubesc şi se aşează în lumina Sa.
Sfinţii de demult şi sfinţii de ieri, împreună, au mărturisit că vie este Biserica lui Dumnezeu, că dincolo de căderile unora, invidia şi ura altora, bârfele multora, Dumnezeu este cu poporul Său.
Sfinţii de demult au mărturisit că Sfinţii Prigoanelor Comuniste şi ei sunt una: prietenii lui Dumnezeu, cei care şi-au pus viaţa pentru Cel Care ne-a dat totul şi Care este totul.

Unimea Bisericii, unitatea sfinţilor – în acea diversitate copleşitoare şi chiar smintitoare pentru puţinătatea iubirii – şi veşnicia Evangheliei, iată ceva din foarte multa mărturisire făcută de Sfinţii lui Dumnezeu în seara zilei de 19 Martie 2019, la Iaşi.

I-am mulţumit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu cu lacrimi pentru că am primit darul de a fi şi eu la Iaşi, la această conferinţă dedicată Părintelui Iustin Pârvu şi Sfinţilor Închisorilor. Alături de cca. 200 de oameni, am putut să ascult mărturiile celor de astăzi şi să văd, să simt, mărturia Sfinţilor de ieri şi a celor de demult. Totul într-o unime care a aşezat particularităţile într-o armonie a Duhului Sfânt.

Canonizarea Sfinţilor Prigoanelor Comuniste s-ar putea să mai întârzie. Se prea poate să trăim ruşinea de a vedea alte Biserici locale recunoscându-i deschis pe aceşti Sfinţi, înaintea Bisericii din România. Dar fericiţi sunt şi suntem cei care îi cinstim acum. Dispreţuiţii martiri ai primelor veacuri creştine, aruncaţi de prigonitori în gropi comune, în gropi de gunoi, în râuri, lacuri sau mări, stau iarăşi mărturie a repetării istoriei. Şi ei au fost iubiţi, preţuiţi şi cinstiţi pentru dragostea lor de Dumnezeu, mult înaintea oricărei recunoaşteri oficiale.
La Iaşi, pe 19.03.19, din nou, Sfinţii şi-au arătat unimea, au mărturisit harul lui Dumnezeu, nesfârşita iubire a Acestuia pentru noi. Şi ne-au arătat Calea, Adevărul şi Viaţa: ascultarea şi trăirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu, viaţa deplină în Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului.
Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său nu va fi învins niciodată, chiar de va muri. S-a revăzut, în seara de la Iaşi, adevărul veşnic al acestui cuvânt.

Pentru rugăciunile iubiţilor Săi prieteni, Sfinţii Prigoanelor Comuniste,
şi ale tuturor Sfinţilor,
Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Unii rătăciţi au răutatea fie de a vorbi despre ce nu ştiu, fie de a lupta conştient împotriva lui Dumnezeu; şi unii, şi alţii, înşelând lumea, vorbind cum că este greşit, ba chiar interzis, să cinsteşti Sfinţii „înainte de canonizare”. Această învăţătură eretică, născocită de unii protestanţi (încă în secolul al XVII-lea) ca parte a campaniilor împotriva Bisericii lui Dumnezeu, este cu totul străină Ortodoxiei. Dimpotrivă, evlavia populară – în care intră şi facerea de icoane şi rugăciuni dedicate Sfinţilor – este unul dintre criteriile fundamentale ale canonizării Sfinţilor în Ortodoxie. (A se vedea şi Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor.) Prin oprirea cinstirii sfinţilor „necanonizaţi” s-a încercat şi se încearcă doar strangularea vieţii duhovniceşti în Biserică, oprirea de la vederea, cunoaşterea, recunoaşterea şi cinstirea noilor sfinţi pe care Dumnezeu îi ridică. Astfel încât duşmanii Bisericii să poată zice că Biserica a devenit stearpă şi nu mai dă sfinţi! Să dea Dumnezeu întoarcere la adevăr şi pocăinţă sinceră celor care au răspândit sau răspândesc asemenea înşelăciuni!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Christos, Cristos ori Hristos?

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă