De ce nu se schimbă învăţătura ortodoxă?

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi. Pricină pentru care unii o iubesc şi o respectă, alţii o hulesc şi o atacă (socotind-o fie înapoiată, fie încuiată etc.). Există însă două pricini mari pentru care Biserica nu schimbă şi nu poate schimba Învăţătura lui Christos.

1. De vreme ce este a lui Christos, adică a lui Dumnezeu (Întrupat sau nu, tot Dumnezeu rămâne), a o înlocui cu o învăţătură omenească sau a o schimba după mintea omului, oricât de avantajos ar părea, este de fapt o împotrivire faţă de Dumnezeu. Chiar şi cei care nu aceeptă că Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat ar trebui să recunoască faptul că este decent, pentru cei care cred că Iisus este Dumnezeu Întrupat, să Îl asculte deplin. A-L declara Dumnezeu şi, totodată, a-L „corecta”, a-I schimba învăţătura etc. este ori nesinceritate (fariseism), ori împotrivire directă, voită, faţă de Dumnezeu (ceea ce, desigur, anulează calitatea de creştin, adică de „ucenic al lui Christos” – Faptele Apostolilor 11.26).

2. Orice sistem religios – ori filosofic –, orice religie, se defineşte prin confesiunea sa, prin mărturisirea sa de credinţă; altfel spus, învăţătura defineşte religia (filosofia). Acest lucru este mai greu de înţeles pentru cei nereligioşi, căci acolo domeniul este cel prin care se defineşte un sistem. De pildă, mecanica se ocupă cu studiul mişcărilor (şi repausului) corpurilor; descoperirile ce schimbă perspectivele asupra mişcării nu o transformă în altă ştiinţă, ea rămâne mecanică atâta vreme cât se ocupă de respectivul domeniu de cercetare. Schimbarea domeniului de cercetare înseamnă trecerea la altă disciplină ştiinţifică. Spre deosebire de această perspectivă, religiile şi sistemele filosofice se ocupă toate de unul şi acelaşi domeniu – viaţa spirituală şi materială a omului – dar se definesc prin doctrină sau învăţătură. Altfel spus, felul în care privesc viaţa spirituală şi materială a omului, regulile de viaţă şi gândire pe care le propun (sau impun) sunt definitorii pentru sistemele religioase şi filosofice; în esenţă, toate acestea sunt denumite învăţătură sau doctrină (fie ea religioasă, filosfică, mixtă). Ca urmare, dacă schimbi învăţătura schimbi religia sau sistemul filosofic. Pentru a rămâne într-o religie – sau într-un sistem filosofic – trebuie ca toate dezvoltările existente să fie conforme cu bazele vechi; schimbările duc la apariţia altei religii, altei filosofii. Deci, evident, pentru ca Ortodoxia să rămână ea însăşi trebuie să îşi păstreze neschimbată învăţătura. Iar, din acest punct de vedere, „setul” de percepte esenţiale, dumnezeieşti, – numite dogme – este în Ortodoxie mult mai mare decât cel din Catolicism, Protestantism şi alte grupări de inspiraţie biblică. Ceea ce îi conferă acesteia o stabilitate doctrinară – o consecvenţă a învăţăturii de credinţă – foarte mare.

De aceea din secolul I d.Chr. şi până astăzi Ortodoxia rămâne aceeaşi, deosebiri ivindu-se doar la nivelul de înţelegere a doctrinei (mereu mai profund) şi în formele de manifestare a cultului (mai bogate, mai rafinate, sau mai sărace, în funcţie de epocă).
Şi tot de aceea Ortodoxia nu îşi va schimba niciodată Învăţătura de Credinţă. Din fidelitate faţă de Dumnezeu, care i-A dăruit-o, din sinceritate faţă de ceea ce este de la început şi până la sfârşit.
Desigur, într-o lume în care schimbarea este motorul economiei – consumerismul nu poate supravieţui altfel – este greu de înţeles (şi cu atât mai greu de acceptat) o statornicie atât de mare, o asemenea consecvenţă. Poate, însă, mica noastră lămurire va ajuta măcar pe unii cititori să înţeleagă de ce Ortodoxia păstrează fără schimbare Învăţătura lui Christos din secolul I şi până astăzi, de ce Ortodoxia nu poate primi nicio schimbare a acesteia.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Matematică, Dumnezeu, om

Am iubit mereu matematica.
Ce-i drept, de multe ori nu m-am înţeles nici cu manualele, nici cu programa şcolară. S-a întâmplat chiar să nu mă pot înţelege cu unii profesori de matematică, deşi am întâlnit foarte mulţi cu o gândire deschisă, cu o profunzime şi o capacitate de înţelegere pe care nu le pot numi decât minunate.
Dar am iubit mereu matematica. Şi am găsit-o în tot ceea ce există, de la minunile fractalice ale existenţei până la cele ale crugurilor aceleiaşi existenţe.
Matematica se regăseşte în toate fundamentele lumii.

În mişcarea aştrilor sau în creşterea ierbii, în lumini, umbre şi unde, în tot ceea ce există.
Matematica este mărturia unei armonii fără de care nimic nu poate exista, a unei rânduieli fundamentale.
Erorile ce apar în calculele umane ţin totdeauna de ignorarea – voită sau nu – a unor factori, de respectarea sau nu a anumitor valori. Pe măsură ce creşte cunoaşterea factorilor implicaţi factorul de eroare scade tot mai mult, putând ajunge la zero. Ceea ce arată din nou armonia matematică sau rigurozitatea şi complexitatea matematică a Universului.

O lume fără matematică este o lume haotică.
O lume cu matematică – oricât de complexă ar fi aceasta şi oricât de greu de înţeles – este o lume în care există o ordine, o rânduială, un rost.
Adică Dumnezeu. 

Este ilogic să pretinzi că s-a pus o ordine în toate, dar în acelaşi timp să negi că cineva a pus ordine în toate. Ordinea nu se pune singură. Ordinea are un autor.
Totuşi, de dragul discuţiei, să admitem că sunt două posibilităţi: (1) lumea a apărut intenţionat, de la Dumnezeu; (2) lumea a apărut din întâmplare.
În varianta (1), lumea trebuie să aibă la bază o logică, o rânduială, un sistem matematic de ordonare. Ceea ce corespunde realităţii.
În varianta (2), lumea ar trebui să aibă la bază un haos total, din care, cu totul întâmplător, apar şi dispar forme ordonate. Ceea ce nu corespunde realităţii.

Dar să mergem mai departe şi să admitem că, deşi astăzi nu există un haos din care să apară ordine întâmplător, s-ar fi întâmplat aşa la începuturi. (Revenim la mitologia antică prin acest demers, dar întrucât mulţi au o asemenea credinţă, e necesar.)
Să presupunem că ar fi fost un mare bum! şi, gata, din nimic a apărut lumea fără un Creator. (Sincer, mie mi se pare că să crezi aşa ceva te face unul dintre cei mai plini de credinţă oameni din lume! E mai simplu şi mai logic să-ţi închipui că o furtună aranjează întâmplător o grămadă de scânduri şi cuie într-un gard frumos în jurul casei!)

Şi să mai presupunem şi că, întâmplător, dintr-un întâmplător mare bum!, urmat de o întâmplătoare apariţie a „ceva”, lumea a ajuns în forma actuală. (Iarăşi mi se pare că trebuie să ai o credinţă extrem, extrem de puternică pentru a accepta aşa ceva.)
Oricum, hai să presupunem acest lanţ de „întâmplări întâmplătoare”!
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?

Înainte de a răspunde, ca o paranteză, să depăşim filmele şi cărţile de propagandă evoluţionistă, care prezintă lucrurile PRESUPUSE de unele teorii sau ipoteze ca şi cum ar fi realităţi verificate şi atestate. Şi asta chiar dacă la fiecare 10 sau chiar 5 ani teoriile şi ipotezele sunt invalidate, reformulate, schimbate „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Fapt este că nu cunoaştem prea bine nici măcar ce s-a întâmplat acum 200 de ani, nu mai vorbim de 20.000 de ani sau 2.000.000 de ani… Aşa că să adoptăm o poziţie ştiinţifică, să ne dăm seama că ipotezele despre formarea lumii – inclusiv a Pământului – şi apariţia vieţii sunt simple ipoteze – în ciuda banilor cheltuiţi pe ele şi câştigaţi din ele. Şi să ne punem această întrebare fundamentală:
Care este posibilitatea matematică de a se întâmpla aşa ceva?
Care este posibilitatea matematică de a fi apărut lume în care trăim din întâmplare?

Răspunsul ţine de teoria probabilităţilor.
De pildă, şansa ca „n” elemente să fie aşezate întâmplător, total întâmplător, într-o anumită ordine, este de 1/n!
Adică „unu supra n factorial”. (Sau „unu împărţit la n factorial”…)
„n” factorial înseamnă 1x2x3x…xn
Altfel spus, „n” factorial este produsul tuturor numerelor mai mici sau egale cu „n”.
(De exemplu, 2! = 1×2; 5! = 1x2x3x4x5; 10! = 1x2x3x4x5x6x7x8x9x10 etc.)

Creşterea numerelor factoriale este extrem de rapidă, poetic i-am putea spune halucinantă, şi depăşeşte cu mult progresia celebră din „Povestea Şahului”.
(De exemplu, 1! = 1; 2! = 2; 3! = 6; 4! = 24; 5! = 120; 10! = 3628800 etc.)

Calcularea numerelor factoriale este atât de greu de realizat încât nu există un consens asupra valorii unor numere ca 200!, 500!, 8.000! etc., mai mulţi matematicieni – şi grupuri de matematicieni – furnizând estimări diferite ale valorii uriaşe pe care le au aceste numere.

Pentru gigantismul acestor numere este interesantă o discuţie de pe internet pornită de la o altă discuţie, filosofică, despre posibilitatea ca o maimuţă care bate într-o tastatură la întâmplare (dar numai câte o literă) să reproducă accidental o operă de Shakespeare. Ori cea mai scurtă, „A Comedy of Error”, are cca. 83.000 de caractere!

Interesat de acea discuţie şi ştiind că şansele probabile se calculează, într-o asemenea situaţie, după formula 1/n!,
cineva a vrut să afle cât ar fi 83.000! (optzeci şi trei de mii factorial) şi a aflat că este, aproximativ, 7.91222558e372239 (adică 7,91222558 ori 10 la puterea 372239).
Pentru a înţelege că nu putem înţelege un număr ca 10 la puterea 372239 (care se poate scrie mai simplu 10^372239), să precizăm că numărul tuturor particulelor din Univers – cât îl cunoaştem astăzi – este estimat la maximum 10^85 (adică 10 la puterea 85). Repetăm, numărut tuturor particulelor din Univers este estimate în clipa de faţă a fi de 10^85, în vreme ce 83000! înseamnă aproximativ 8×10^372239 (opt ori zece la puterea 372239).
Fracţia 1 împărţit la 8×10^372239 fiind şansa ca o maimuţă care „bate” câte o literă odată să producă din întâmplare opera „A Comedy of Error” de William Shakespeare.

Prin comparaţie, dacă Universul cunoscut ar fi alcătuit din particule simple, cu deosebiri nesemnificative, posibilitatea ca acestea să existe din întâmplare într-o anumită ordine (foarte simplă, respectiv un şir continuu), ar fi de 1/(10^85!) (adică unu împărţit la factorialul lui 10 la puterea optzeci şi cinci). Asta pentru că, după cum am amintit, numărul particulelor din Univers este estimat a fi de 10^85. (Nu vom mai discuta aici faptul că estimările cresc permanent, ceea ce de fapt scade în permanenţă orice şansă de apariţie întâmplătoare a Universului.)

Revenim la fracţia 1/(10^85!).
Nici numărul factorial respectiv, nici fracţia rezultată nu sunt calculabile în clipa de faţă. Probabilitatea exprimată de această fracţie este nulă. A spune că este posibilă manifestarea unei asemenea probabilităţi este total neştiinţific şi ţine de o credinţă oarbă. Din punct de vedere probabilistic apariţia ÎNTÂMPLĂTOARE a unei lumi din 10^85 elemente simple aşezate într-o anumită ordine este total imposibilă.

Dar!
Universul cunoscut de noi nu este format din 10^85 elemente simple!
Este alcătuit din 10^85 particule elementare, care sunt structurate sau nu în atomi, structuraţi sau nu în molecule, alcătuind sau nu – ca atomi sau molecule – grăunţe de praf cosmic, stele, asteroizi, comete ş.a.m.d., ba chiar şi vietăţi de toate felurile. Doar dacă ne gândim la miliardele de celule din scoarţa cerebrală şi tot avem imaginea unei structuri de o complexitate uluitoare. Iar Universule este o structură alcătuită din nenumărate alte structuri, de toate gradele, de la cele sub-cuantice până la cele de dimensiuni astronomice şi la… el însuşi. 

Cum se calculează posibilitatea apariţiei întâmplătoare a unei asemenea structuri?
O variantă simplă de calcul este, de exemplu, 1/(n!xm!xq!…) unde „n”, „m”, „q” etc. sunt numerele categoriilor implicate (elemente fundamentale, structuri, supra-structuri etc.). 

De exemplu, şansa de a apărea din întâmplare o mini-galaxie alcătuită din 100 de stele care au câte 100 de atomi alcătuiţi din câte 3 particule fundamentale este de 1/(100!x100!x4!).
În cazul Universului cunoscut, avem 1/(nr. particulelor fundamentale! x nr. atomilor! x nr. moleculelor! x nr. particulelor de praf cosmic x nr. cometelor! x nr. asteroizilor! x nr. planetelor! x nr. stelelor! x nr. galaxiilor! x nr. norilor de gaz cosmic! x nr. munţilor! x nr. vulcanilor! x nr. câmpiilor! x nr. lanţurilor vulcanice! x nr. norilor! x nr. râurilor de apă! x nr. râurilor de metan! x …!)
Altfel spus, fiecare structură existentă dă un număr factorial pentru cantitatea de structuri similare (munţi, stele, asteroizi etc.), dar şi pentru cantitatea de structuri similare ce alcătuiesc o altă structură (ex.: munţi – lanţ muntos sau masiv).

Cât de greu este fie şi doar să fişezi structurile care trebuie luate în calcul este aproape inimaginabil.
Oricum, până şi într-o formă extrem de incompletă ca cea prezentată de noi mai sus avem numere factoriale faţă de care numele astronomice sunt de-a dreptul neglijabile.
Cel mai mare număr astronomic utilizat în mod curent nu se apropie nici măcar vag de aceste numere.
Reamintim aici că 83.000! este aproximativ 7,91222558×10^372239 iar numărul 1.000.000! este incomparabil mai mare decât acesta.
Totuşi numere de acest fel (83.000! sau 1.000.000 factorial) sunt printre numerele mici atunci când vorbim despre Universul cunoscut!
Desigur, nu se poate estima câte zerouri sunt după virgula lui zero într-o asemenea fracţie. Deşi nu ajungem la infinit, oricum numărul lor desfide orice imaginaţie şi orice putere de calcul existentă în clipa de faţă. 

Dar, va spune cineva,
dacă şanse ca 1/1.000.000 sau 1/100.000.000, adică 1/10^6 sau 1/10^8 se pot materializa uneori, ca în unele extrageri de loterie, de ce nu ar fi acelaşi lucru şi în cazul apariţiei întâmplătoare a Universului?
Pentru că există două deosebiri matematice fundamentale.
În primul rând, nu vorbim aici de numere atât de mici precum 10^6, 10^8 sau 10^100 (cu toate că şi acestea ni se par, de obicei, uriaşe). Vorbim despre numere faţă de care, de exemplu, 10^372239 este un număr extrem de mic!
În al doilea rând, nu vorbim aici despre sute de mii, milioane sau miliarde de încercări, ci de una singură care, se pretinde, a dus direct la ceea ce există astăzi. 

Într-o extragere la loterie foarte mulţi oameni îşi încearcă şansele, adesea cu mai multe variante. Şi tot se întâmplă să nu câştige nimeni, deşi, faţă de şansele apariţiei întâmplătoare a Universului, este aproape sigur că cineva va câştiga. Ceea ce, totuşi, nu se întâmplă de fiecare dată.
Însă în cazul apariţiei Universului avem un sistem existent. Nu avem apariţia a 10^10000000000000000000000 universuri diferite, din acelaşi „Big-Bang”, unul fiind cel în care trăim. Da, într-un asemenea caz, în care din acelaşi „Big-Bang” ar fi apărut miliarde de miliarde de miliarde de Universuri, ar fi fost posibil ca apariţia universului nostru să fie întâmplătoare.
Realitatea este însă alta.

Avem, cum se spune popular, „punct ochit, punct lovit”.
Avem un univers şi atât.
Orice altceva este fantezie.
Şi, matematic vorbind, ca Universul cunoscut de noi să apară din întâmplare este o imposibilitate absolută.

(Evident, există replica puerilă „şi totuşi Universul există”, ca şi cum ar nega cineva acest lucru. Da, Universul există, de aceea şi discutăm despre el. Doar că din punct de vedere matematic Universul a fost creat intenţionat. Cealaltă posibilitate, a apariţei întâmplătoare, este matematic exclusă. Total.)

Desigur, o asemenea demonstraţie matematică, oricât de riguroasă, nu poate fi convingătoare pentru cel care vrea să creadă în apariţia întâmplătoare a Universului. Aceasta este religia lui şi se bazează pe credinţă, nu pe judecată. În asemenea cazuri judecata se subsumează credinţei şi este modelată de ea. Dacă omul vrea să creadă că Universul a apărut din întâmplare nu-l vor opri lipsa de raţiune a ideii, contradicţia cu demostraţiile ştiinţifice clare, verificabile, riguroase.
Pentru că Cel care a făcut Universul i-a dat omului o foarte largă libertate de a alege. Pe care omul şi-o manifestă cum vrea, inclusiv dizarmonic, haotic, iraţional, a-matematic.

Totuşi, convenabilă sau nu, frumos ori urât prezentată, matematica rămâne o prezenţă permanentă în toate manifestările existenţei. O mărturie a frumuseţii şi rânduielii puse în Creaţie, o necesitate absolută, un criteriu fundamental al existenţei noastre. Prin matematică omul şi Dumnezeu se întâlnesc, îşi găsesc un teren comun. Pentru că, surprinzător, omul poate fi şi ordonat, poate să aprecieze armonia, poate să trăiască după rânduieli şi poate avea un scop. Poate chiar, cel mai surprinzător, să fie şi creştin.

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Ultimii Domnitori Români

5

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Cine se face frate cu dracul?

Avem o adevărată prăpastie între Românii de alaltăieri şi cei de astăzi. Cultura Românilor este atât de adânc schimbată, încât ceea ce ţine de trecut este aproape totdeauna răstălmăcit.

Acest fenomen – care nu este întâlnit doar la noi, se poate regăsi şi la Greci, Irlandezi, Suedezi şi mulţi alţii – este foarte vizibil şi în felul în care se raportează Românii de astăzi la zicerile vechi – proverbe şi zicători, cum li se mai spune. Şi vom lua ca pildă zicala a se face frate cu dracul, cu forma să te faci frate cu dracul până treci puntea.

În trecut, cel care se făcea frate cu dracu ca să treacă puntea nu era de laudă! Era un om fie rău, fie atât de slab încât devenea viclean, adică trădător. Era un om în care nu puteai avea încredere şi care ar fi fost bine să nu aibă încredere în el însuşi. Pe scurt, proverbul descria o stare de slăbiciune, de cădere, de alegere greşită. În forma de îndemn, erau unul ce se dădea între ucigaşi, tâlhari, apostaţi… Era o mărturie a unui om fără dumnezeu – cea mai mare insultă existentă pe atunci la Români.

Paradoxal, astăzi aceeaşi zicală a devenit, pentru mulţi, un îndemn, o soluţie, ba chiar un principiu de viaţă. Prăbuşirea morală cumplită a Românilor de astăzi, ruptura dintre ei şi străbuni se vede limpede în această răstălmăcire îngrozitoare a zicalei amintite. Răstălmăcire luată ca „normalitate” de către mulţi… şi care face parte şi din imaginea falsă despre cultura românească veche.

Totuşi, vechiul Român ştia altceva. De pildă, ştia că e bine pe dracu nici să-l vezi, nici să te vadă şi, de asemenea, că e bine ca dracul nici să-ţi iasă înainte, nici să stai să-i dai plăcinte! O mare deosebire faţă de răstălmăcirea amintită mai sus. Dar de ce se ferea atât Românul de cel numit şi Ucigă-l toaca! sau Nefârtatul, sau Necuratul, ÎmpotrivitorulTatăl minciuniiTatăl răutăţiiUcigaşul de oameni şi tot aşa? Desigur, (supra)numele amintite ar trebui să ne fi lămurit deja. Sau am putea să le adăugăm şi pe altele, de asemenea date diavolului, precum ÎnşelătorulIspititorulViclanul sau Procletul, ori ÎmpiedicătorulDucă-se pe pustii, AscunsulRăutatea VecheSpurcatulÎntunecatulUcigă-l CruceaNăpasta etc. Toate aceste (supra)nume arată limpede cum îl vedeau pe diavol Românii Vechi. Şi faptul că nu putea accepta vreo unire, fie şi trecătoare, cu el. Pentru că nu poţi fi şi cu dracu în buzunar şi cu sufletul în rai, după cum spune un vechi proverb.

Vedem, prin urmare,  că este o deosebire uriaşă, fundamentală, între felul în care se înţelege astăzi primul proverb citat şi felul în era înţeles în trecut. Expresii precum „nici pe dracu’ să-l vezi, nici cruce să-ţi faci” sunt noi şi în contradicţie totală cu toată cultura populară veche românească. În care toţi Românii îşi puneau Crucea pretutindeni – la ferestre şi tocuri, la capetele paturilor, pe pereţi, pe case, pe scoarţe, pe uşi, pe scaune ş.a.m.d. Era lumea în care trăiau cei care puneau troiţe la fiecare răscruce, cei care aveau grijă să sfinţească nu doar casele şi curţile, ci şi ogoarele, turmele, livezile şi pădurile, păşunile şi chiar apele, în care totul trebuia sfinţit: de la unirea dintre soţi la trecerea în Veşnicie.
În această civilizaţie renunţarea la Cruce era o apostazie şi o intrare sub puterea Celui Rău, era un act de o răutate şi gravitate extremă. Inacceptabil, cerând o pocăinţă fierbinte şi lungă, şi care nu se făcea decât foarte rar, de oameni aflaţi în chinurile unor anti-creştini, sau hotărâţi să meargă pe drumul răului prin acte abominabile.

Desigur, schimbările sunt fireşti. Oamenii se schimbă, împrejurările se schimbă, popoarele se schimbă. Şi, odată cu acestea, şi cultura. Este de înţeles ca mulţi dintre Românofonii de astăzi să aibă altă credinţă şi alt sistem de valori decât cel ţinut de Români două mii de ani. Problema cea mare este confuzia.
Confuzia între ceea ce sunt astăzi cetăţenii României şi ceea ce au fost Românii din trecut. Confuzia între ceea ce este o persoană sau un grup de persoane şi ceea ce este o naţiune. Confuzia între dreptul de a te rupe de Naţiunea ta, de Străbuni şi de Credinţa lor, şi ne-dreptul să minţi că ei au fost altfel decât au fost.

Cine se face frate cu dracul poate fi românofon; poate să vorbească romgleza de azi, poate să aibă unele cunoştinţe istorice. Dar s-a rupt de Străbunii care pentru Credinţă au înfruntat imperii şi cele mai cumplite prigoane, s-a rupt de ceea ce a fost totdeauna esenţa Românismului: Ortodoxia Românească.

Mihai-Andrei Aldea