Etichetă: Dumnezeu

Despre bârfitori și pace

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Sfinții Flori(ni)lor și Românii. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Sânta Maria și alți sfinți. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Sânta Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Mucenic Radu Brâncoveanu, Sfântul Mucenic Flor… şi alţii

Călăuza adevărată este neplăcută

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am cunoscut, cândva, un ghid montan foarte bun. Ca să aibă cât mai puțină treabă cu Securitatea lucra doar pentru grupuri de tineri din România.
Dar, după multe călătorii în care nu a primit nicio atenție de la cei călăuziți, un superior în meserie l-a luat la ceartă. Nu de alta, dar din atenții și ghizii trebuia să dea atenții mai sus. Iar dacă nu primeai, ce să dai?
Desigur, nu se așteptau la ”ghizii de Români” să aibă atențiile ghizilor de străini. Dar ceva, ceva, tot trebuia să pice!
Și, luându-l la întrebări, a constatat cu uimire că ghidul în cauză respecta toate regulile călătoriilor pe munte.
Dacă se mergea în codru, se lua echipamente de codru. Dacă se făcea creastă, se lua echipamentul de creastă. Dacă nu se lua echipamentul potrivit, ghidul schimba traseele cu cele cuvenite pentru echipamentul existent. Etc.
Atât studenții, cât și tinerii muncitori, îl antipatizau, pentru că li se părea ”cârcotaș”, ”prea aspru”, ”prea exigent”, ”prea prăpăstios” etc.
Când ”șăful” a înțeles care era mersul, s-a supărat și mai tare.
Și i-a dat ordin, scris, să fie mai îngăduitor cu clienții, să asculte mai mult de cererile lor.

În următoarea călătorie, tinerii au vrut să meargă, în plină toamnă ploioasă, pe un traseu pentru care nu aveau echipament.
Ghidul i-a rugat să îi dea o cerere scrisă, „ca să o aprobe șeful”; șeful a aprobat-o.
Au mers pe traseu și au urmat mai multe accidentări, inclusiv a ghidului care, deși avea echipament, a fost zdravăn rănit încercând să îi salveze pe cei alunecați de pe potecă.
A fost salvat de pușcărie numai de actele scrise pe care avusese inspirația să le dosească – pentru că șeful, când a aflat de accidentări, s-a grăbit să distrugă exemplarele pe care le avea la dosar.

Lecția este că o călăuză adevărată este neplăcută, pentru că ne va cere lucruri la care nu ne așteptăm, pentru care nu suntem pregătiți, pentru care suntem chiar orbi – din lipsă de experiență, înțelegere, deschidere etc.

Iisus Christos a zis către frații săi adoptivi – copii lui Iosif, logodnicul de protocol al Fecioarei Maria –, atunci când aceștia l-au ispitit (Ioan 7:3-5), și aceste cuvinte:

Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. (Ioan 7:7)

Cuvintele Mântuitorului sunt adânci, sunt adevărate, dar sunt și tăioase pentru cine le aplică sie-și.
Ceea ce rareori se întâmplă, pentru că mândria noastră – ori înșiși dracii – ne aduc în minte pe cineva căruia i se potrivesc foarte bine cuvintele de mustrare ale lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întoarcem la noi înșine, ne vom întreba de câte ori ascultarea de Dumnezeu ni s-a părut grea, neplăcută, depășită, învechită, exagerată, demodată etc., etc.
Ne vom întreba de câte ori am suferit sufletește pentru că ni se părea greu sau incomod sau prea mult să mergem la slujbă – mai ales ”de la ora asta”.
Ne vom aminti de câte ori n-am avut chef sau ne-a plictisit să citim din Biblie – mai curând să ne uităm la televizor, ori pe internet, ori să jucăm un joc…
Și, tot așa, vom vedea că între noi și Dumnezeu este un raport invers față de cel dintre Christos Iisus și lume:

Noi urâm sau respingem adesea lucrurile lui Dumnezeu pentru că sunt bune iar noi suntem obișnuiți cu relele.

Am văzut acest lucru de nenumărate ori la mine.
Și l-am văzut la mai toți ceilalți.

O formă specifică a acestei purtări este răzvrătirea față de duhovnicul care ne spune lucruri bune pe care nu vrem să le facem.

De câte ori nu au fost oameni care s-au supărat pe preotul care îi învăța că în timpul slujbei nu se vorbește, ci se cântă cântări Domnului și se roagă împreună toți cei din biserică!
De câte ori nu am văzut oameni încântați de „marele duhovnic” la care mergeau, desigur un „preot cu har”, „nu ca ceilalți”; oameni care își idolatrizau duhovnicul – oricât ar fi încercat acesta să îi domolească –; și care pentru un cuvânt care nu le pica bine, se despărțeau de el, se lepădau de el, ajungeau să îl urască și să îl bârfească.
Și câte alte forme ale acestei alunecări nu există!

Așa cum există și idolatrizarea preoților mincinoși, care batjocoresc Legea lui Dumnezeu în felurite chipuri: unii ”deschizând cartea” (= vrăjitorie cu cele sfinte, păcat de moarte), alții acoperind curvia și adulterul ca și cum ar fi îngăduite, alții făcând pe proorocii etc., etc.
Pe aceeași linie fiind și adulatorii ”marilor propovăduitori” din felurite secte născute de trufia omenească, împotriva Bisericii pe care Iisus Christos a înființat-o.

Sunt, iată foarte multe feluri în care diavolii ispitesc pe om să își aleagă o călăuză plăcută, care să îi spună ce vrea să audă.

Așa cum sunt, de pildă, doctorii mincinoși care asigură bolnavul că l-au făcut bine până când acela moare de la boala nevindecată: i-au spus lucruri plăcute, pe care voia să le audă, însă astfel l-au omorât.

Duhovnicul bun este cel care împlinește îndatoririle enumerate de Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel:

propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura (I Timotei 4:2)

Doar că acestea toate se fac celor care vor să se mântuiască, pentru că nu are cum duhovnicul să propovăduiască, stăruiască, mustre, certe, îndemne etc. pe cei care nu vor să asculte!

Pentru aceia nu doar că Duhul Sfânt are multe cuvinte de certare și prevenire asupra Iadului ce îi așteaptă. Dar are Dumnezeu și cuvinte de oprire a Creștinilor de a stărui pe lângă cei hotărâți să asculte de poftele lor.

Ca urmare, în noi nu avem puterea de a birui păcatul sau patimile, dar avem puterea de a alege o călăuză bună, pe care să o ascultăm.
Și să o ascultăm mai ales atunci când călăuzirea ei lovește în împătimirile noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Măicuța Domnului a avut o carieră – venită din ascultarea ei față de Dumnezeu – pe care orice femeie de astăzi ar urî-o: a fost lăsată de mică de părinți la Templul lui Dumnezeu, pentru că fusese făgăduită Domnului; a crescut în Templu iubindu-L mult și tot mai mult pe Dumnezeu; pentru că a ajuns la vremea firească a fetelor a fost nevoită să plece de la Templul lui Dumnezeu; pentru că părinții îi muriseră a fost dată ”în logodnă” (singura formă de adopție posibilă la vârsta ei) unui unchi bătrân, cu copii de o vârstă cu ea sau mai mari; în această situație grea, în care o fată evreică ar fi așteptat cu nerăbdare o căsătorie eliberatoare, a fost prevenită de Arhanghelul Gabriel că va fi însărcinată de la Dumnezeu, cu Dumnezeu; unchiul ce o primise în logodnă a vrut să se despartă de ea, crezând-o căzută în păcat trupesc; oamenii o disprețuiau, crezând că a rămas însărcinată cu unchiul care trebuia să o ocrotească până la căsătoria cu un tânăr; a fost purtată pe drumuri, deși însărcinată; a născut în frigul iernii într-o peșteră ce era staul de vite; a avut parte de câteva clipe de strălucire (îngeri, păstori, magi) pentru ca apoi să fie puși pe fugă de răutatea lui Irod; a băjenit în Egipt, iar apoi din Egipt în Iudeea, iar de aici în Nazaret; a crescut Copilul pe care Îl avea cu Dumnezeu ca și cum ar fi copilul bătrânului teslar; și-a văzut Copilul plecând la propovăduire, înconjurat de iubitorii de minuni și de iubitorii de fericirea de după arătarea lui Mesia (așa cum și-o închipuiau ei), dar și de urâtori, invidioși, lacomi, ucigași; Copilul ei făcea minuni, vindeca bolnavi, dădea vedere orbilor, îndrepta păcătoșii, chiar învia morții; și pe măsură ce făcea asta creștea ura împotriva Lui din partea tuturor celor care puseseră piciorul pe gâtul Poporului lui Dumnezeu; așa că până la urmă L-au osândit, chinuit și ucis pe Dătătorul Binelui și Vindecătorul Bolnavilor, iar Maria Fecioara L-a văzut osândit, chinuit și ucis, având dureri atât de mari ca și cum o sabie era înfiptă în inima sa; dar sabia a trecut odată cu Învierea; și cu toate că și-a văzut Fiul înviat, Maria Fecioara a știut că va trebui să aștepte în lumea plină de răutate, după ce El se va înălța, până când El o va chema la Sine; și a muncit, gătind, torcând, împletind și făcând nenumărate lucruri spre a fi de folos cât mai multora; până Fiul a chemat-o la El.
Viața Maicii Domnului este o viață care îngrozește orice om lumesc, și tot ce este lumesc într-un om.
Viața Maicii Domnului este viața care a făcut-o pe aceasta Născătoare de Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor.

Viața Maicii Domnului ne arată că Dumnezeu este o călăuză care de multe ori este departe de a fi plăcută. Pentru că voia Sa mereu se izbește de obișnuința noastră cu răul.
Dar ne mai arată și că ascultarea de Călăuza Veșnică aduce bunătăți care depășesc orice putem noi gândi.
La fel și călăuzele de El rânduite, dacă le ascultăm.

De ce nu am primit Islamul

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Pentru cei care nu cunosc acest lucru, amintesc faptul că în copilărie și adolescență am fost ateu.
Interesat de biologie, istorie, precum și anumite zone de frontieră ale științelor.
Pregătindu-mă pentru o carieră în biologie și medicină.
Fiind foarte interesat de genetică.

Dar tocmai acest interes pentru știință m-a adus la recunoașterea unui adevăr greu de primit pentru mândria unui ateu: știința dovedește existența lui Dumnezeu.
Principiile 1 și 2 ale termodinamicii, matematica probabilităților aplicată la structurile biologice, problema entropiei și nenumărate alte aspecte mi-au arătat că, dincolo de sofismele atee, Universul nu se poate explica prin el însuși; are nevoie de o cauză; și pentru ca acea cauză să nu fie intermediară, este obligatoriu să fie absolută, deci conștientă și rațională – pentru că știința empirică arată superioritatea absolută a ceea ce este conștient și rațional față de orice altă formă de existență cunoscută.

Dar risc să divaghez!
Ideea fundamentală este că am început să caut care ar fi acea religie adevărată, prin care Dumnezeu (cum s-o numi El, mi-am zis) ar fi comunicat cu oamenii care caută sincer adevărul.
Și am trecut prin marile religii ale lumii, alături de multe altele mai puțin răspândite.
Având două criterii fundamentale: logica internă a învățăturii fundamentale a religiei în cauză și coerența cu fenomenele naturale.
Căci un dumnezeu care să dea niște legi naturale și apoi să ceară omului să le încalce nu are cum să existe – poate doar să existe cineva care să pretindă asemenea absurditate, dar asta este altă discuție.

De ce fac această recapitulare?
Pentru că m-a întrebat cineva de curând, întâi, dacă am cercetat Mahomedanismul (= Islamul) în căutările mele, apoi după ce a aflat că da, de ce nu am primit Islamul/Mahomedanismul.

Voi preciza faptul că și în cazul Mahomedanismului, ca și în cazul altor religii, am urmărit învățătura fundamentală, apoi ce spun clericii religiei în cauză despre ea.

Ca urmare, am citit Coranul în patru sau cinci traduceri în limba română, două în franceză și trei în limba engleză.
Am putut constata cu acest prilej o primă minciună islamică: pretenția că pentru a înțelege Coranul este musai să înveți araba.
Este o idee peste care am trecut inițial, deși mi s-a părut ciudată – un dumnezeu care nu se poate exprima bine decât într-o singură limbă din miile de limbi omenești este departe de atotputernicie, după mintea mea; dar am zis că poate îmi scapă mie ceva și am trecut peste, după cum am spus.
Doar că, ce să vezi, Coranul exprima aceleași idei și în română, și în franceză, și în engleză.
Ceea ce, dintr-o dată, a ridicat un mare semn de întrebare asupra argumentațiilor islamice.

Dar, am trecut și peste asta.
Am încercat să trec și peste prezentarea foarte discutabilă a lui Mahomed în hadith, o prezentare care, obiectiv vorbind, îl arată ca fiind obsedat sexual și pedofil.
Am trecut peste aceste lucruri deoarece până la urmă Coranul este cartea fundamentală a Islamului. Și, oricât ar crede unui sau alții în hadith, acestea nu sunt Coranul.

Am mers la unii învățați ai Cultului Musulman din București, spre a discuta cu ei nedumeririle stârnite de încercarea mea de a cunoaște Islamul.
Unul dintre el a încercat să mă convingă de faptul că voi înțelege Islamul dacă spun de câteva ori o ”rugăciune” care, zicea el, mă va lumina doar prin rostire;
doar că acea ”rugăciune”, știam deja în clipa când a rostit-o, era șahada (shahada), o mărturisire de credință islamică; dacă aș fi făcut neghiobia să o rostesc, după cum voia el, ar fi însemnat să mă declar Musulman.
Doar că, prin educația de cercetător primită de la tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, am aflat ce este șahada încă din clasele primare, când citeam colecția pornografică zisă de povești O mie și una de nopți. Unde am găsit metoda foarte rapidă prin care cineva devenea – extrem de diferit de Ortodoxie! – Musulman, chiar fără să știe mai nimic despre religia în cauză. Metodă despre care mi-am întrebat tatăl și asupra căreia el m-a lămurit, prevenindu-mă și asupra cursei pe care unii Musulmani o întind necunoscătorilor.
Așa că, în loc să-i repet lălăiala1, i-am râs în față învățatului în cauză. Și am plecat, dezgustat de purtarea sa – pe care atunci, pe loc, am văzut-o drept medievală, asemănând-o cu purtările fanatice ale unor Turci din Evul Mediu. Individul a fost mult mai dezamăgit de faptul că nu i-am picat în cursă decât de disprețul meu față de asemenea metodă.
Mai târziu am aflat că este o practică răspândită și care are mult succes în rândul necunoscătorilor, care se trezesc forțați – atât prin presiuni psihologice, dar nu rareori și fizice – să accepte că repetând o frază pe care nu o înțeleg ”s-au legat” să fie Musulmani2.

Am trecut și peste asta, pentru că am studiat istoria și știu că în toate religiile, culturile, procedeele tehnice etc. oamenii strică.
Strică, adică încalcă principiile, le răstălmăcesc, le ignoră etc.

Ca urmare, am mers la alți învățați ai Cultului Musulman din București.
Unul dintre ei devenind mai târziu o persoană esențială a numitului cult din România.

Și i-am întrebat câteva din lucrurile care mă frământau:

1. Dacă în Coran scrie că Iisus este de la Dumnezeu și a spus adevărul, de Musulmanii nu se botează și nu devin Creștini?
2. Dacă în Coran scrie că învățătura primită de Evrei și Creștini este de la Dumnezeu (Sura 5:47; 5:68; 10:94), de ce Coranul învață lucruri ce sunt în contradicție cu învățătura din Vechiul și Noul Testament?
3. Dacă este de la Dumnezeu (”Allah”) cartea numită Coran, iar Acesta își păzește cartea Sa, de ce în timpul lui Uthman erau circa 700 de variante de Coran, iar astăzi sunt încă peste 40?
4. De ce am crede în versiunea de Coran aleasă de Uthman, când acesta nu a folosit absolut niciun criteriu științific sau teologic în alegerea sa, ci doar un criteriu politic?
5. De ce se pretinde că religia predicată de Mahomed înseamnă supunere față de Dumnezeu sau de Allah, când în fapt Coranul cere supunere absolută față de Mahomed?

La niciuna dintre cele cinci întrebări nu mi s-a dat un răspuns coerent.

De exemplu, cel care atunci conducea moscheea de la Piața Eroilor Revoluției din București a încercat să mă păcălească pretinzând că Biblia nu ar fi conformă cu ceea ce au spus Profeții și, respectiv, Iisus Christos.
Doar că dacă ar fi așa, ar însemna că Allah minte în Coran, atunci când spune că nu se schimbă cuvintele sale, totodată declarând Vechiul Testament și Noul Testament ca fiind… cuvintele sale.
Deci, dacă Biblia este schimbată, înseamnă că Islamul este mincinos, pentru că în Coran, cartea s-a fundamentală, se garantează că Biblia este de la Dumnezeu și că este neschimbabilă.
Iar dacă Biblia este neschimbată – cum arată, de fapt, zecile de mii de manuscrise ale acesteia – înseamnă iarăși că Islamul este mincinos, pentru că stă împotriva acesteia deși o declară totodată ca de la Dumnezeu.3

Un șoc interesant al interlocutorilor mei a fost provocat de o observație a mea privind afirmația din Coran după care Iisus nu ar fi fost răstignit și ucis pe cruce, pentru că Allah ar fi păcălit pe Iudei să li se pară că au făcut asta (Sura 4:157-158).
I-am întrebat:
– Cum se împacă această minciună a lui Allah cu ura lui Allah pentru minciună și blestemul lui Allah pentru cei care mint? (Sura 2:10; 3:61; 4:107; 16:105; 39:3; 40:28 etc.)
Mai mulți au fost șocați și nu au știut ce să răspundă.
Unul dintre ei (cel de la moscheea de la Eroii Revoluției) a pretins că „Allah trebuia să îl scape pe Iisus de ucidere”, de aceea a folosit o „stratagemă”.
Și l-am întrebat:
– De ce ar fi folosit o minciună, când putea să Îl facă dispărut pur și simplu?
A început să îmi explice că nu putem înțelege noi logica lui Allah.
Și i-am răspuns:
– Atunci Allah nu avea de ce să ne spună că a folosit această stratagemă. Și nici nu avea de ce să reproșeze celor pe care i-a păcălit că au crezut în ceea ce chiar el le-a arătat.
Aici s-a blocat și învățatul în cauză.
Pentru că dacă Allah a vrut ca oamenii să creadă în minciuna (”stratagema”) sa, este total absurd să le reproșeze apoi faptul că o cred.
Evident, omul nu a vrut să cedeze, așa că a început să îmi critice Creștinii, ca și cum asta ar fi acoperit răutățile pe care le constatasem4.

Felurite bâiguieli neserioase – inclusiv negarea unor surse istorice musulmane foarte clare – au fost pe post de răspuns și la întrebările privind arderea de către Uthman a nenumărate exemplare din Coran.

Dar unul dintre lucrurile care m-a lovit în cursul discuției cu învățatul XYZ – aducându-mă la un milimetru să îl bat5 – a fost afirmația după care „femeia este doar pe jumătate om”.
Poate mă-ta! – a fost reflexul mintal al educației de cartier.
Dar am izbutit să mă stăpânesc și să întreb:
– Cum adică?
Și a început să îmi ”explice” cum Coranul arată că un bărbat valorează cât două femei, dar patru femei nu valorează cât doi bărbați (Sura 2:282). De aceea, mi-a zis el, a lăsat Allah ca un bărbat să aibă moștenire cât două femei (Sura 4:11). Chiar și dacă o femeie este ucisă – a mai adăugat el – despăgubirea este la jumătate față de bărbat (conform legii Sharia).
L-am provocat:
– Unii Musulmani mi-au spus că femeia este pe jumătate animal.
– Da, mi-a confirmat el. Hadith o pun pe femeie alături de măgar și câine.6 De aceea și bărbatul poate corecta femeia cu bătaia, pentru că uneori nu înțelege altfel (Sura 4:34).

Față de aceste insulte la adresa mamei mele, ale bunicilor mele, ale surorilor mele etc., am înțeles că cel mai decent lucru pe care îl pot face este să mă delimitez de Islam cât mai deplin.
Fiind, aceste absurdități, alte exemple de contradicții interne și de contrazicere cu legile naturale.
Cum i-am spus unui Musulman:
– Dacă mama ta este pe jumătate animal nici tu nu poți să fi om întreg.

În sfârșit, ce au răspuns față de pretenția Coranului că „cel care ascultă de trimis [Mahomed, cf. Islamului n.n.] ascultă de Allah, sau că nu are credință cel care nu face ascultare totală de Mahomed (Sura 4:65)?
Una dintre scuze a fost că ”Mahomed nu vorbea după pofta lui, ci după voia lui Dumnezeu”, pretextul fiind că „un profet este imun la confuzie, corupție ori subiectivism, dând soluții perfecte”.
M-am minunat de această idee, aducându-i aminte imamului (sau aducând aminte altor interlocutori), nedreptatea lui Mahomed față de orbul din Mecca (Sura 80:1-10). Sau felul în care a făcut judecată nedreaptă în propria familie (Sura 66:1); situație în care a ajuns să își calce jurământul nedrept.
De asemenea, i-am adus (le-am adus) aminte cum în Coran se arată repetat faptul că Mahomed era păcătos (Sura 9:43, 47:19 sau 48:2, pe lângă cele deja arătate). Ceea ce contrazice ”justificarea” pentru ascultarea totală de Mahomed pe care mi-o oferiseră.
Desigur, erau șocați de faptul că știam Coranul, astfel încât le era foarte greu să practice „înșelăciunea de convertire” numită, după nuanță, taqiyya, muruna, hiyal sau kitman7. Despre care știam, fapt asupra căruia i-am prevenit – zadarnic – de la început.

O altă ”explicație” pentru autoritatea dumnezeiască dată lui Mahomed de Coran – autoritate de la care a venit și numele de Mahomedanism, cel mai corect nume pentru Islam – a fost că
„Orice comunitate are nevoie de o autoritate supremă și absolută; fără o asemenea autoritate nu poate funcționa.”
Tragi-comic, ei recunoșteau faptul că Hindușii, de pildă, nu au o asemenea autoritate absolută în comunitățile lor.
Deși Hindușii au comunități și au comunității de mii de ani.
La fel, Musulmanii care cunoșteau Românii și Ortodoxia recunoșteau faptul că în afară de Dumnezeu nimeni nu deține autoritate absolută în comunitățile române ortodoxe.
Care comunități române ortodoxe există și există de mii de ani.
Ceea ce anulează, factual, pretextul invocat de ei.
Pretext care, de altfel, nu explică logica coranică după care Mahomed ar avea autoritate absolută și infailibilitate deși este om păcătos și cu greșeli evidente.

Sunt, toate acestea, doar o parte dintre motivele pentru care am înțeles că Islamul este neadevărat.
Și cred că, pentru orice om rațional, sunt de ajuns.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Termeni precum a (se) lălăi, lălăială etc. provin de fapt din șahada și alte texte islamice în care se tot repetă la și lă. ↩︎
  2. Propaganda islamică pretinde publicului neștiutor cum că această mărturisire de credință musulmană ar trebui să fie făcute conștient. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost islamizați prin forță. Realitatea ne arată că nenumărați oameni au fost siliți să repete șahada fără să înțeleagă ce înseamnă, iar dacă după aceea au negat că s-au islamizat au fost torturați și uciși. ↩︎
  3. Minciuna după care Biblia ar fi fost modificată este foarte mult folosită de predicatorii Islamului. Ei ignoră intenționat faptul că toate diferențele dintre Coran și Biblie sunt de negăsit în orice manuscris (pretins) biblic, lipsind până și din cele mai necanonice (eretice) manuscrise dinainte de Mahomed. Altfel spus, nu există absolut niciun manuscris al Bibliei care să corespundă afirmațiilor despre Iisus, Profeți, Fecioara Maria etc. din Coran în tot ce se contrazice acesta cu ”Biblia oficială”. Pentru curioși, vom sublinia faptul că Biblia a existat din primele secole creștine atât în Romania (Imperiul Roman) cât și în afara acestuia, în țări precum Etiopia, Arabia, Mesopotamia, Armenia, Georgia, Persia (Iran), India etc. Ca urmare, dacă era vreo urmă de adevăr în variantele coranice la viața lui Iisus Christos, a Profeților etc., era imposibil să nu se găsească, între zecile de mii de manuscrise biblice, unele care să le confirme. Dimpotrivă, însă, pentru tot ceea ce spune Coranul diferit de Biblie nu există absolut nicio confirmare documentară.
    Dincolo de aceste aspecte concrete, absolut clare și din punct de vedere științific indiscutabile, predicatorii Islamului ignoră și faptul esențial că dacă Biblia ar fi greșită asta ar face mincinos însuși Coranul. Care este de asemenea dovedit ca mincinos și dacă Biblia este corectă, pentru că are nenumărate puncte în care se contrazice cu ea. ↩︎
  4. Este o practică des întâlnită în afara Bisericii lui Dumnezeu. Ca ateu, sau ca, să zicem, teist, m-am izbit în toate religiile pe care le-am cercetat în România de practica de acoperire a golurilor teologice proprii prin acuzații față de Biserica Ortodoxă și clericii ortodocși. A fost motivul principal pentru care, după câțiva ani de căutări, am zis să ”acord o șansă” și Ortodoxiei, pe care o disprețuiam aprioric. Ortodoxie care este Credința dăruită omului de Dumnezeu. ↩︎
  5. Să ne amintim că încă nu eram creștin. ↩︎
  6. Cf. Bukhari 304 și 511 și Muslim 511. ↩︎
  7. Taqiyya este „minciuna de frică”; este considerată un drept pentru Mahomedani. Muruna sau „flexibilitatea” este simularea acceptării unor principii sau idei ori tradiții ne-musulmane până Musulmanii au puterea să impună Sharia. Hiyal (viclenia juridică) este întrebuințarea de limbaj viclean, promisiuni mincinoase ori corupție (prin bani, femei, funcții etc.) pentru convertire. Kitman (tăinuirea) este ascunderea părților din Mahomedanism care ar împiedica atragerea interlocutorilor la convertire; deși teoretic respinsă de unii teologi, mai ales Suniți, în practică este folosită masiv de aceiași pentru islamizare. În critica acestor proceduri se invocă, în conformitate cu hiyal și kitman (sic!), Sura 2:159, ce condamnă pe aceia care „ascund ceea ce Allah a revelat”. Doar că această critică este tot un mijloc de convertire (din nou, după hiyal și kitman sau taqiyya), deoarece nu se consideră „ascundere” dacă după un timp de la convertire neofitul află și celelalte informații – printre care și faptul că dacă renunță la Mahomedanism este „apostat” și, conform Sharia, trebuie ucis. ↩︎