Măsura viitorului unei naţiuni sau ţări…

Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt Sfinţii şi Eroii săi de oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi unul bun. Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi dispreţuiesc Sfinţii şi Eroii, viitorul este întunecat.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu

Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimăa unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Iubesc România

Tricolor România f

Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.

Romania sau Imperiul Roman - mic

Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie.
Este Ţara născută din mii de obşti creştine, crescând în vreme de pace uneori, dar cel mai adesea în bătaia vânturilor, furtunilor, vijeliilor. Şi cu atât mai puternice.
Este o dantelărie în care nesfârşite rugăciuni au prins nesfârşite ore de muncă, de luptă, de bucurie şi durere, de cântece de slavă şi de cântece de jale, de cântece de vitejie şi de cântece de dor.
Este o Ţară în care basmele sunt mult mai aproape de adevăr decât s-ar crede, în care Eroii şi Eroinele se întrupează prin basm şi legendă în copii, în care Sfinţii se nasc din cei mai obişnuiţi oameni.

IMG_20171117_092344_374

Iubesc România.
E o Împărăţie cerească, parte a Împărăţiei Cerurilor, o parte frumoasă, bogată, minunată, născută prin jertfa a milioane şi milioane de Românce, prin jertfa a milioane şi milioane de Români.
Ştiu că dacă voi birui, cucerind Cerurile, voi găsi acolo, aşteptându-mă, Străbunii. Cu hainele lor naţionale, cu mâinile lor muncite, cu chipurile în care străluceşte, precum în rănile lui Christos, frumuseţea durerii vindecătoare, izgonitoare a răului, aducătoare a binelui.
Voi vedea acolo atâtea mame ce au dat Viaţă unui neam întreg, iubindu-l în fiecare copil şi în fiecare copilă, hrănindu-l cu mâncare, cu bunătate, cu înţelepciune, cu tărie, cu răbdare, cu dragoste de muncă şi de natură, cu toate darurile unui om deplin.
Voi vedea acolo atâţia taţi ce au ştiut să se încrunte şi să glumească, ce au fost gata să-şi dea viaţa şi mai mult decât viaţa pentru demnitate şi libertate, pentru Credinţă, Adevăr, Nădejde, Dragoste… Bărbaţi ce au ştiut care este vremea muncii, vremea luptei, vremea iubirii, vremea lacrimii, vremea râsului… căci este o vreme pentru toate câte sunt.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Iubesc România.
În mijlocul vâltorilor, în mijlocul nebuniei lumii, România.
Atât de lovită şi sfâşiată, atât de pierită, de nimicită, dar atât de neclintită, atât de aceeaşi, atât de nemuritoare!
Am văzut România în Sfinţii Închisorilor.
În cei care au ţinut vie Ţara în vreme ce Statul era satanic. În cei care au păstrat şi Cultură, şi Credinţă Românească, atunci când neamul şi iubirea de neam – naţionalismul – erau interzise prin lege. În cei care în adâncul mormintelor şi al iadurilor puşcăriilor şi lagărelor comuniste ştiau să fie demni, să fie puternici, să fie smeriţi, să fie răbdători, să fie gata să înveţe, ştiau să creeze, să zâmbească, să plângă, să se bucure, să mângâie durerea altuia şi să sufere împreună cu el, să fie Români.
Am văzut România în bunătatea Străbunilor, care au fost sanctuar pentru toţi oropsiţii unei lumi medievale, răvăşită de ură şi răutate, de lupte şi măceluri.
Acolo unde alţii loveau, Românii au avut puterea de a ocroti. Şi România cerească a crescut mai luminoasă, mai mare, mai deplină.

IMG_20171118_141625_976 02

Iubesc România.
Iubesc mersul turmelor de oi şi isteţimea uneori răutăcioasă a caprelor, blândeţea cu neaşteptate izbucniri a oilor, smerenia încăpăţânată a măgarului, şiretenia catârului, nobleţea uneori trufaşă a calului, dăruirea câinelui.
În fiecare munte şi în fiecare vale, în fiecare deal şi în fiecare câmplung, în fiecare câmpie şi în fiecare luncă, în fiecare baltă şi în fiecare ţărm văd luminoasele umbre ale Străbunilor. Oieri, văcari şi crescători de cai, lucrători de grădini, semănători şi secerători de grâu mărunt şi grâu mare, de grâu de munte şi grău tare, de secară, ovăz şi orz. Stupari, tămăduitori, pescari, mineri, făurari, ţapinari, tâmplari, dulgheri, olari, aurari…
Oameni care, în nenumărate îndeletniciri, au căutat nu să-şi ţină viaţa de pe o zi pe alta, că să urce trepte în cunoaştere, înţelegere, măiestrie, duh.

crucea-manafului

Iubesc România.
Iubesc Ţara alcătuită din multe ţări, în care s-a unit dragostea Apostolilor pentru Dumnezeu şi oameni, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dragostea oamenilor pentru Creaţia lui Dumnezeu şi pentru Creatorul tuturor.
În văzduhul României fâlfâie nevăzut aripi de îngeri, miliarde şi miliarde.
Câmpiile Cereşti s-au umplut de mucenicii pe care câmpurile şi turmele româneşti, pe care luptele şi ostenelile româneşti, pe care durerile şi jertfele de veacuri i-au născut dincolo de hotarele lumii.
Ţara de dincolo de neguri, înălţată deasupra cerurilor acestei lumi, cu rădăcini în ţărâna Ţăranilor Români, zidită cu sudoare, sânge, lacrimi, dar mai ales dragoste, adevăr şi curaj.

parintele-iustin-parvu

Iubesc România.
Este o Românie oriunde este un Român,
şi oriunde este un Român este România.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Slavă lui Dumnezeu pentru România!
Slavă României întru Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului peste noi toţi!
Bucurie sfântă!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Împărăţia Românească

Dispreţuind ţăranul român, mulţi intelectualişti românofoni, precum şi victimele acestora, tot au impresii ciudate despre istoria făcută de ţărani. Sunt ei convinşi, printr-o „revelaţie intelectualistă”, că Românul de altădată, „ţăranul simplu”, era un fel de vită semi-vorbitoare, care trăia în inconştienţă, fără să ştie pentru ce, fiind purtat de valurile istoriei, fără să ştie încotro şi fără să-i pese. Desigur, ironia este că intelectualiştii cei „foarte conştienţi şi foarte cultivaţi” sunt şocaţi, an de an, de mersul istoriei, de purtarea celor pe care i-au votat, de „cum merg lucrurile” etc. Ceea ce, desigur, dovedeşte că de fapt ei sunt în inconştienţă şi sunt purtaţi de valurile istoriei fără să ştie încotro… chiar dacă, să zicem, le pasă. (Mă întreb, totuşi, cât le pasă şi cât se prefac, spre a-şi liniştii conştiinţele mustrate de o viaţă petrecută în nimicnicie.)

Atunci când am vorbit despre filonul de aur românesc, atunci când am vorbit despre rasismul anti-românesc (oficial!) şi despre mijloacele prin care putem duce mai departe moştenirea Străbunilor, intelectualiştii au protestat totdeauna. Încercând să-mi acopere spusele fie prin atacuri la persoană, fie prin atacuri la adresa Neamului Românesc, prin murdărirea Străbunilor… Şi una dintre acuzaţii a fost, iarăşi, ideea că Românii de altădată nu aveau conştiinţă naţională, nu ştiau pentru ce trăiesc şi luptă.

Aceste afirmaţii „plutesc în aer” în întreaga societate românofonă (că greu, foarte greu poţi numi românească o societate atât de etnofobă, atât de dispreţuitoare faţă de propria naţionalitate). De la genocidara expresie „România e o ţară frumoasă, păcat că este locuită” (de care şi Horthy, şi Stalin, şi alţi „pretini” ar fi foarte mândri), până la minciuna după care n-ar fi ştiut bieţii Români de ce merg în Războiul de Independenţă, în Războiul de Reîntregire, în Al doilea război mondial…
După imaginea promovată de rasismul anti-românesc, s-au dus aşa, orbeşte, fără să ştie de ce şi cum.

Am încercat şi încerc să demontez aceste minciuni abjecte şi grosolane prin fapte.
De la faptele de jertfă ale popilor ortodocşi – cei murdăriţi în fel şi chip de aceeaşi propagandă anti-românească -, până la mărturii despre înalta conştiinţă naţională a ţăranului român.

Între eroii români, un loc aparte îl ocupă uimitoarea Regină Maria.
Născută în afara Neamului Românesc, ea a devenit româncă atât de deplin, încât este una din dovezile mustrării adusă de Nicolae Steinhadt lui Nae Ionescu, faţă de afirmaţia acestuia că cel care nu e născut Român poate fi un bun cetăţean român, dar Român, niciodată: „Ai uitat de puterea lui Dumnezeu!”.
Căci, într-adevăr, cel care a ridicat din pietre urmaşi lui Avraam poate să ridice Români din cei care vor să fie Români, oricare ar fi originea lor.
Tot astfel şi Regina Maria s-a arătat a fi într-adevăr româncă şi, asemenea marilor Doamne ale Istoriei Românilor, o adevărată mamă pentru popor. Ducând mai departe tradiţia frumoasă a Reginei Elisabeta a României (de asemenea născută în alt neam), şi Regina Maria a apărat valorile României Străvechi. A purtat haine naţionale româneşti – alea de care se înfurie intelectualiştii, insultaţi de gândul că „vrea să ne facă popa ţărani” -, a promovat satul românesc, hora românească, doina românească, pe scurt, tot ceea ce era creaţie românească adevărată. Şi, de asemenea, a ştiut să ia parte la marile încercări ale Istoriei cu demnitate.
În timpul Războiului de Reîntregire a Neamului Regina Maria a îngrijit nenumăraţi răniţi, dând exemplu, prin faptă, tuturor celor care voiau să vadă şi să înţeleagă. Alături de ea au fost şi alte doamne care, urmând-o, s-au implicat în lucrarea de îngrijire a celor loviţi de răutatea războiului.
În „Jurnalul de front” pe care l-a scris ea menţionează, printre altele:

Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi:când îi întreb dacă suferă, îmi spun:
Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“, acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung eu „Împărăteasa tuturor românilor“. 
Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă. 
De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce? 
Unul, groaznic rănit de un glonţ dum-dum, era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus, „rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regina“ – iar apoi refrenul etern: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ 
N-am putut îndura asemenea vorbe, pe următorul om asupra căruia m-am aplecat l-am văzut ca prin ceaţă din cauza lacrimilor.

Faptul că Românii „simpli” au intrat în război pentru reîntregirea Neamului, pentru unirea tuturor Românilor, pentru România Mare, este atestat istoric prin mii şi mii de documente. Nenumărate scrisori de pe front, adesea cu un scris mai mult decât bolovănos şi o gramatică rurală mărturisesc acelaşi sfânt ideal, care îi făcea pe Români să îndure totul: Marea Unire!
Pentru ea, Românii îndurau comandanţi incompetenţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, politicieni corupţi – nu aveau de unde să scoată alţii -, gloanţe, schije, mizerie, boli, nedreptăţi… Aveau un ideal!
Bineînţeles, Românofonii de astăzi – numai gura de ei – sar îndată: „ar fi trebuit să înlocuiască şi comandanţii, şi politicienii!”.
Cu cine? Cu unii ca voi?
Spre deosebire de voi, Românii aveau destul bun-simţ ca să ştie că bunele intenţii nu înlocuiesc pregătirea!
Poţi fi un patriot adevărat, cu cele mai nobile gânduri şi voiri, dar fără priceperea, fără pregătirea de a fi ofiţer sau politician, vei face o figură jalnică, nu vei face nimic mai mult decât comandanţii sau politicienii pe care îi osândeşti (au fost asemenea cazuri în perioada interbelică, de la Goga la Iorga).
Ca urmare, în situaţia datăŢăranul Român a dat dovadă şi de înţelepciune, şi de răbdare, şi de un spirit de jertfă nemărginit! Pentru binele Ţării, pentru binele Neamului, a dus toate răutăţile.

Spre deosebire de Românofonii de astăzi, care nu-şi pun mărul în coş dacă văd pe el vreo zgârietură, adevăraţii Români ştiau că desăvârşirea este un ideal spiritual, nu material. Ştiau că lumea este plină de lipsuri şi defecte, iar a o face puţin mai bună este deja o mare victorie. Şi luptau pentru asta, din toate puterile lor.

Dar, totodată, aveau o îndrăzneală extraordinară.
O îndrăzneală ce pare pentru cei de astăzi inimaginabilă.
Printre altele, aveau curajul să viseze la o Împărăţie Românească, ducând mai departe, peste atâtea veacuri, strigătul Românilor la intrarea lui Ştefan cel Mare în Suceava după victoria de la Vaslui: Trăiască Împăratul!

Această Românie există în Ceruri, trăită, îngrijită, crescută de milioane şi milioane de Eroi şi Sfinţi Români.
Totul este să ştim să trăim ca ei, să avem curajul de a visa româneşte şi a ne urma visurile, chiar prin Iad, până dincolo de sfârşitul lumii, în Lumină.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă