Am arătat în alte părţi că Ţara cunoscută sub numele comun de Imperiul Roman avea ca nume întâi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum (Romanorum), iar din secolele II-III d.Chr., tot mai mult, numele de Romania, ce se va şi impune pentru peste o mie şapte sute de ani ca nume oficial al Ţării; am arătat şi apartenenţa Principatelor [Romane/Române] Dunărene la confederaţia de principate ce alcătuia Romania sau Imperiul Roman în secolele XI-XV (a se vedea aici, aici, aici, aici etc.)

Pentru mulţi continuitatea între Terra Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene şi România este ceva atât de nou încât este greu şi de înţeles, cu atât mai puţin de analizat logic sau acceptat. Am avut parte chiar de cititori – inclusiv extrem de agresivi – care nu au putut face nici legătura, nici distincţia, între denumirea antică de Romania şi cea medieval-contemporană de România.
Poate să pară şi mai ciudat şi neaşteptat faptul că, în realitate, această legătură există în documente vechi, neîncetat, din Evul Mediu până în contemporaneitate; sau că în lumea academică a istoricilor români a fost larg discutată.
Am amintit, printre altele, de unele dintre afirmaţiile făcute de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta are chiar o lucrare pe temă, Byzance après Byzance, apărută în limba franceză, în Franţa anului 1935, şi la care a făcut un rezumat (larg) în limba română, numit „Bizanţ după Bizanţ” – un text greu de citit din pricina limbajului şi numeroaselor citări şi note. Istoricul român foloseşte în stil occidental termeni în realitate improprii, precum Bizanţ în loc de Constantinopol şi Imperiul Bizantin în loc de Romania sau Împărăţia Romană (Imperiul Roman), acestea din urmă fiind denumirile reale, existente în toate documentele istorice ale epocii. (Folosirea de către Occident a unor alţi termeni, născociţi şi peiorativi, are bazele despre care vorbim şi în textul despre falsificarea Retragerii aureliene).
Dincolo de problema termenilor – în context secundară -, esenţială este atestarea sistematică pe care Nicole Iorga o dă – inclusiv în celebra Istoria Românilor ce îi aparţine – continuităţii amintite (Terra Romanorum sau Senatus Populusque Romanorum, Romania, Principatele Romane (Române) Dunărene, România).

Dincolo de rândurile pe care le-am redat publicului de curând, Nicolae Iorga spune şi că Principatele Române au constituit, mai ales de la 1453 încolo,

„… o nouă basileia [Împărăţie Romană], înconjurată îndată de prezenţa, pe timp de luni, şi ani chiar, a capilor clerului grecesc… ajungând acum să întrunească în jurul Domnului din Iaşi sau Bucureşti patru patriarhi bizantini, în funcţiune sau în exil. 
Această situaţie care a dat Ţărilor Române – în împrejurările şi după concepţiile de atunci – un rol de supremaţie care se întindea până la Tiflis, la Antiohia, la Cairo… a durat de la căderea „feciorului Satanei”, Cantacuzinul [1347-1354] ai cărui urmaşi se stabiliseră în curând la Dunăre, până la imperiala măreţie şi dărnicie a acelui boier Lupu care, ajungând pe tronul Moldovei, se botează Vasile; ca împăratul legiuitor cu a cărui operă, visând la Bizanţul [Constantinopolul] unde l-ar fi instalat veneţienii şi polonii, el s-a luat la întrecere, prin publicarea Codului său, în acelaşi timp în care [tot] la Iaşi se dădea prima traducere integrală din Herodot„

Nicolae Iorga include în această serie de Domnitori Români ce duc mai departe tronul şi moştenirea Constantinopolului şi pe Fanarioţi, declarând însă că

„Bizanţul se va sfârşi prin aceşti fanarioţi înşişi. Ca dragomani ai Porţii, ca informatori în capitalele vecine cu creştinătatea liberă, ei ajung a se impregna de o dublă stare de spirit, vătămătoare pentru bizantinismul în stare să reziste până atunci la toate primejdiile: aceea a liberalismului pe care îl predică, fie chiar într-un sens cu totul special, „filosofia” franceză a secolului al XVIII-lea, duşmana influenţelor religioase şi a autorităţilor istorice [a tradiţiei[, şi cea din care se desprinde încetul cu încetul din acest cult al noilor abstracţii, din acel internaţionalism revoluţionar… 
Acesta fu, în zorile veacului al XIX-lea, moarte Bizanţului. Ea supravieţuise aproape patru secole formei imperiale creştine, după ce supravieţuise o mie de ani formei dintâi, romane.” (citatele sunt din Bizanţ după Bizanţ, de Nicolae Iorga)

Istoricul atestă, prin urmare, o continuitate directă – schimbările fiind, o spune clar, doar ale „formei” – între Terra Romanorum sau Ţara Romanilor din Antichitate, Romania cu capitala la Constantinopole (începută cumva de Sfântul Constantin cel Mare), aceeaşi Romanie devenită după 602 de limbă grecească şi, respectiv, Principatele Române Dunărene, Muntenia şi Moldova.
Trecem aici peste înrudirea dintre Domnitorii Români şi Paleologi, Cantacuzini şi alte ramuri ale dinastiilor constantinopolitane, peste toate legăturile dintre Muntenia şi Moldova, pe de-o parte şi „lumea bizantină”, de cealaltă parte, amintite de Nicolae Iorga în operele sale, peste toate elementele de continuitate ce ţin, până la urmă, de amănuntul istoric. Asta pentru că ceea ce ne-a interesat în primul rând a fost atestarea de către marele istoric a continuităţii ce îi uimeşte până la şoc pe mulţi dintre cei de astăzi.

(Şi, desigur, înţelegem că poate fi un şoc să afli că Imperiul Roman există în secolul XXI, sub numele de România, fiind iarăşi republică precum a mai fost între vremea regatului etrusc şi cea a imperiului lui Augustus (anul 27 î.Chr.), adică vreme de peste 450 de ani. Câtă vreme se tot asimilează „căderea Romei” cu „prăbuşirea Imperiului Roman”, se ignoră eliberarea Romei de sub năvălitorii Germanici de către Iustinian şi nenumărate alte realităţi istorice, este şocant să constaţi cât de mult se minte pe temă…)

Revenind la citatele de mai sus, trebuie să observăm, totuşi, că este o viziune subiectiv „moartea” acelui „Bizanţ după Bizanţ”, pusă de Nicolae Iorga în seama trecerii conducerii Ţărilor Române, în vremea Fanarioţilor, de la Legea Românească şi Ortodoxie la principiile franc-masonice şi secularismul misticist al Iluminismului. Este, după cum am spus, o viziune subiectivă, cu argumente şubrede şi care are nevoie de îndreptare.
Îndreptare, pe care o începem cu strălucitoarea frază a lui Mircea Vulcănescu:

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
(Mircea Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei)

Merită sublinat faptul că martirul şi înaltul gânditor român Mircea Vulcănescu foloseşte termenul de „România” pentru realităţi dinainte de, din timpul şi de după 1848.
Cine a citit Dimensiunea românească a existenţei a văzut şi condensarea uluitoare a unui volum uriaş de cunoştinţe, gândire şi înţelegere în fraze de o profunzime greu de egalat. Prin urmare, folosirea termenului de România în acest context nu este o greşeală, reprezintă, ca tot restul operei, o sinteză ideatică.
Mircea Vulcănescu vede România dincolo de formele statale prin care aceasta se exprimă.
România este Ţara, iar Ţara sunt Românii ce duc mai departe moştenirea Străbunilor şi pământul pe care ei trăiesc.
Statul poate să exprime Ţara, sau nu.
Ţara poate să fie liberă, sau sub ocupaţie; aceeaşi Ţară poate să se organizeze în confederaţie de triburi, de principate, de regate, într-o împărţie sau republică centralizată, într-o confederaţie de republici etc., etc. Toate acestea sunt forme trecătoare – după cum observa chiar Nicolae Iorga – prin care Ţara se exprimă la nivelul conducerii şi organizării politic-administrative (şi, parţial, relativ, şi sociale). Ori chiar sunt forme prin care se exprimă o situaţie de ocupaţie – precum a fost regatul etrusc pentru Terra Romanorum, vreme de cca. două secole.
Dar Ţara există dincolo de aceste forme, atâta vreme cât îşi păstrează moştenirea străbună şi o duce mai departe. Această moştenire este cea pe care Mircea Vulcănescu o numeşte, nu o singură dată, cultură.

Prin fraza

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o”

Mircea Vulcănesc exprimă, în primul rând, continuitatea Ţării dincolo de organizarea de Stat şi alte asemenea forme superficiale şi trecătoare dar, în acelaşi timp, şi ivirea unui fenomen extrem de grav: ruptura culturală.

La prima vedere s-ar putea crede că este vorba despre aceeaşi ruptură pe care Nicolae Iorga o socoteşte drept „moarte” a „Bizanţului după Bizanţ”.
În această perspectivă am avea doar o deplasare a „datei decesului”, de cca. 60-100 de ani, din timpul stăpânirii fanariote în vremea lui 1848.
Dar în vreme ce Nicolae Iorga vorbeşte despre o rupere a Fanarioţilor de moştenirea Constantinopolului – adică, implicit, de moştenirea Romaniei -, Mircea Vulcănescu vorbeşte despre România şi ruperea culturii României!
Deosebirea este de substanţă, nu de formă (şi nici pe departe doar de dată).

De fapt, înţelegem că Nicolae Iorga a riscat destul de mult prin sublinierea continuităţii între Ţările Române, Romania cu capitala la Constantinopole şi vechea Terra Romanorum cu capitala la Roma. Occidentul a urât şi urăşte orice subliniere a continuităţii dintre Terra Romanorum şi Constantinopole. Am explicat fenomenul aici – şi nu doar – astfel că nu revenim acum asupra lui. Amintim doar că nu au existat niciodată nici „Bizanţul”, nici „Imperiul bizantin”, nici „Imperiul roman de răsărit”, toate trei fiind denumiri peiorative, rasiste, prin care Evul Mediu Apusean – şi continuatorii lui – au încercat să apere şi promoveze, cu orice preţ, ambiţiile Germano-Papale de preluare monopolistă a moştenirii romane. Căderea Constantinopolului a fost un pretext excelent pentru a nega romanitatea statelor – principare, despotate etc. – care supravieţuiseră, fie că erau din Negroponte, Crimeea sau de la Dunăre. Poziţia lui Nicolae Iorga pe temă vine, ca urmare, în contradicţie directă – şi combativă – cu poziţia unor puteri mari – şi adeseori stupid-necruţătoare.
În acest context, a vorbi despre un sfârşit al acestui „Bizanţ după Bizanţ” este liniştitor pentru amintitele puteri. Teama unei revendicări este estompată. Asta cu toate că „observatorii” sau „cercetătorii” sau spionii francezi şi britanici în Românime constatau în secolul al XVIII-lea că Românii de pretutindeni, din Epir sau Candia (Creta) până în Carpaţi îşi păstrează conştiinţa continuităţii milenare, îşi păstrează capitala cel puţin spirituală la Constantinopol, visând la eliberarea acestuia – şi a întregii Romanii – sub unul dintre Principii Români. (Principi ai cui? Ai Romaniei constantinopolitane, bineînţeles, nu ai vreunui imperiu germanic ori slav.)

Mircea Vulcănescu restabileşte însă adevărul acolo unde Nicolae Iorga şi-a construit o ieşire diplomatică.
Pentru că, într-adevăr, câtă vreme Poporul, Neamul, ţine Legea Românească, faptul că Fanarioţii sau alţi conducători – străini de Neam sau trădători – s-au dat după legi străine (în speţă, cele franc-masonice), Ţara este aceeaşi; se schimbă, cel mult, orânduirea statală. Ceea ce înseamnă că ruptura culturală fanariotă îi rupe de „moştenirea bizantină” pe ei, eventual structurile statale pe care le administrează, dar nu şi pe Românii ce duc mai departe cultura românească.

Atunci, însă, de ce aminteşte Mircea Vulcănescu de 1848?
Până la urmă, în 1848 nu pare să existe nicio schimbare semnificativă.
Da, se schimbă conducerea Munteniei, pentru puţină vreme (din Iunie în Septembrie). Culmea este că din Septembrie 1848 conducerea Munteniei îi aparţine lui Constantin Cantacuzino, urmaş evident al Domnitorilor de la Constantinopol. Deci, la prima vedere, avem o întărire a moştenirii constatinopolitane.
În Moldova nici măcar nu se schimbă Domnia!
Au loc, ce-i drept, alte schimbări în 1849, dar iarăşi nu semnificative la nivel de stat.
Nu are loc nicio transformare semnificativă a Statului, nu are loc o schimbare a familiilor domnitoare, nu se aşează noi legi…
Unde este ruptura pe care o vede Mircea Vulcănescu?

În conştiinţa populară, în conştiinţa naţională.
1848 este primul an în care, de la Iulian Apostatul încolo, anti-creştinii sunt priviţi ca patrioţi şi naţionalişti.
România a avut o cultură. O cultură ce s-a zidit, două mii de ani, în trăirea creştină, în iubirea şi trăirea Învăţăturii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Christos. Legea Românească a fost atât de strâns inspirată din şi legată de Învăţătura Ortodoxă, încât în multe părţi – din Dalmaţia în sudul Poloniei – prin Legea Românească se înţelegea în mod obişnuit Ortodoxia şi doar secundar Jus Valachorum.
Timp de aproape două mii de ani prigonitorii Neamului au fost prigonitorii Bisericii, Credinţei, Învăţăturii Adevărate. Fie că vorbim despre Goţi sau despre Împăraţii Romani prigonitori, despre Huni, Tătari, Otomani sau alţi năvălitori, avem acelaşi tipar, neschimbat.
Dar în 1848 apare prima formă de acceptare populară – cu înţelesul de largă, nu de unanimă – a unei forme de patriotism şi naţionalism ne-creştin, ba chiar anti-creştin.
1848 este data de la care o parte dintre Români încep să creadă în patriotismul sau naţionalismul adepţilor secularismului franc-masonic.
Cultura României este ruptă, din 1848, între adepţii sinceri ai patriotismului şi naţionalismului de tip secularist (masonic, socialist, comunist etc.) şi cei al Românismului Străvechi, aşa cum a fost trăit şi lăsat moştenire de Străbuni.

Într-adevăr, Mircea Vulcănescu a avut dreptate:

„România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.

A rupt-o, nu a nimicit-o!
Avem aici lămurire de cea mai mare însemnătate, prin care se îndreaptă şi diplomaticul neadevăr al lui Nicolae Iorga.
Pentru că şi după 1848 trăieşte România constantinopolitană, România creştină, legată fiinţial de Biserica lui Dumnezeu şi valorile creştine.
Se încearcă distrugerea ei, este adevărat.
Se desfiinţează biserici şi mânăstiri, se jefuiesc tezaurele Românimii, fiind trecute Statului tot mai secularizat – şi care nu încetează a-şi proclama făţarnica grijă faţă de Biserică, faţă de „Tradiţiile Neamului”, faţă de Popor…
Bolniţa Colţea, mânăstire ce a salvat mii şi mii de vieţi, este luată de Stat şi adusă în pragul prăbuşirii, fiind cu greu salvată. Altele nu scapă…
Şcoli, licee, spitale – totul se întemeiază prin jefuirea celor construite de România Străveche. Iar meritele sunt asumate apoi de Secularişti, în acelaşi stil pe care îl vom regăsi şi în Comunismul anilor 1944-1989 (a se vedea aici, aici, aici… ).
Invenţii şi descoperiri ce ţin de firea iscoditoare a omului sunt atribuite – în stilul pe care îl va păstra şi Comunismul – filosofiei conducătorilor; asta chiar şi atunci când inventatorii şi descoperitorii au fost persecutaţi şi marginalizaţi toată viaţa lor de amintiţii conducători şi adepţii lor.
Merită observat faptul că ruptura, fie la Nicolae Iorga, fie la Mircea Vulcănescu, are exact acelaşi caracter spiritual: trecerea de la Împărăţia Creştină (Românească) la Secularism. Şi, pentru amândoi, constituie o despărţire de moştenirea Străbunilor, de Legea Românească, de ceea ce ne defineşte ca Neam şi Ţară, o formă de distrugere, de sinucidere sau asasinat.

Nu continuăm aici zugrăvirea tabloului sumbru, pentru că alta este tema articolului nostru. O să amintim doar faptul că România Străveche – sau, dacă vreţi, România Profundă – a mers mai departe, în ciuda persecuţiilor, în ciuda genocidului anti-românesc desfăşurat, sistematic, de „patrioţii” şi „naţionaliştii” secularişti.
Deşi acoperită de valurile de mizerie ale acestor regimuri seculariste, Ţara încă trăieşte.
Trăieşte în bisericile şi mânăstirile ce ţin Credinţa Strămoşească, trăieşte în tinerii ce-şi ţin steagul în piept şi icoanele Voievozilor Români pe pereţii camerei, trăieşte în toţi cei care duc mai departe moştenirea Străbunilor.

Cel ce a început în voi lucrul cel bun [adică Duhul Sfânt] îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus (Filipeni 1.6)

Chiar sub forma republicii de astăzi, România trăieşte, şi va trăi, în ciuda tuturor duşmăniilor, până la A doua venire a Domnului, când unindu-se cu România cerească – a celor care mai înainte de acele zile au câştigat Raiul – va intra în Veşnicie.
Totul este ca fiecare dintre noi să izbutească să fie al acestei Românii, nu al rupturii…

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă