Mărturisește un domn de 62 de ani:

„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”

Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile.
Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi.
Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare.
Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).

Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor.
Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții.
Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol.
De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța.
Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi.
Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură.
Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ne-ai (m-ai) călit!”

sau

„Afară-i frig, în casă-i frig,
deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că ești condus de un tâmpit!”

Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”.
De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc.
În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!).
Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.

În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari!
Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit.
Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d.
Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.

Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu al blocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii.
Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor.
Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea