Ultimii Domnitori Români

5

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Iubitul nostru împărat! (I)

21 Mai este ziua în care, de peste 1.500 de ani, Românii din toată lumea se bucură de pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
De ce? Vom încerca să arătăm (desigur, pe scurt) de unde vine această străveche şi statornică dragoste faţă de cei doi.

constantin-cel-mare - b.jpg

Constantin I sau Constantin cel Mare a rămas în sufletul Românilor sub numele de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

Numele său a fost, de fapt, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.
Născut în 27 februarie 272, la Niş (anticul Naissus), în sudul Timocului, el a fost fiul Împăratului Constanţiu cel Verde (Verde Împărat, putem spune, zâmbind basmelor copilăriei) şi al Împărătesei Elena.

Împăratul Constanţiu cel Verde (Chlorus) era născut în Dardania, aflată între Iliria (azi Bosnia-Herţegovina), Moesia, Tracia şi Macedonia. Dar părinţii săi erau din Iliria. O provincie în care vechiul amestec traco-ilir fusese îmbogăţit sub Traian şi urmaşii săi prin coloniştii aduşi din Dacia. Legăturile daco-ilire (şi dardano-dacice) sunt foarte strânse în epocă. Împăratul Galerius, ai cărui străbuni erau din Dacia nord-dunăreană, este un exemplu, dar nici pe de parte singurul. Împăratul Constanţiu cel Verde era, de altfel, înrudit şi cu Galerius, dar şi cu alţi înalţi conducători romani de origine traco-iliră.

Pe atunci Romania („Imperiul Roman”) era într-o frământare foarte puternică, într-o nelinişte grea.
Trupele militare nu erau plătite bine, îşi primeau banii cu întârzieri mari, descurcându-se greu. Una din cauze era corupţia tot mai puternică, pe model grecesc, ce se răspândise în administraţie. Administraţia avea obligaţia de a construi şi întreţine drumurile, podurile, viaductele, băile şi şcolile publice, tribunalele şi alte clădiri de folos obştesc. Lucrări făcute de obicei cu cei mai bune lucrători ai ţării: ostaşii.
Legiunile romane, în primul rând, uneori şi auxiliile, ridicau zidurile cetăţilor şi valurile de apărare, construiau podurile, drumurile şi apeductele şi celelalte construcţii publice. Fiind socotite de importanţă strategică, acestea nu puteau fi lăsate în seama altcuiva.
Iar pentru aceste lucrări ostaşii erau plătiţi, completându-şi astfel solda.

Corupţia administrativă a făcut ca, pas cu pas, lucrările să fie plătite tot mai prost ori chiar să fie lăsate unor „confrerii de meşteri” civili, aflaţi la mâna administraţiei civile. Aplicându-se, avant la lettre, principiul comunist „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În acelaşi timp, feluriţi ofiţeri de origine traco-iliră voiau să ajungă la putere şi promiteau sume uriaşe trupelor care îi sprijineau. Cea ce făcea, pe de-o parte, ca forţa militară să fie cheltuită în lupte interne – şi era o cheltuială imensă. Iar, pe de altă parte, ca cei ajunşi la putere să dea banii promişi celor care îi sprijiniseră, nedreptăţind restul unităţilor militare. Şi sădind astfel sămânţa altor tulburări.
După care foloseau alte sume uriaşe pentru propriile plăceri şi megalomanii.

Aceste lupte interne, acest avans al corupţiei şi tulburării aveau loc în vreme ce uriaşe populaţii barbare – Germanii, în primul rând, însă şi felurite triburi asiatice – se adăugaseră Persiei în atacarea Romaniei.
Căci bogăţia acesteia era cunoscută până departe. Vasele romane, de o calitate superioară, podoabe şi arme romane au fost găsite de arheologi pe ţărmurile Mării Baltice şi în multe locuri dinspre Munţii Urali. Chiar şi Chinezii, atât de îndepărtaţi de Romania, cunoşteau legende privitoare la bogăţia şi frumuseţea acesteia. Ceea ce a atras jefuitorii.

Răutatea vremurilor era uşor de văzut. Şi era resimţită de cei mai mulţi, chiar dacă mai toţi se bucurau, când puteau, de roadele corupţiei. Cine era de vină? Administraţia, propaganda grecească, trupele implicate în lovituri de stat, generalii care voiau tronul, barbarii veniţi după jaf? Prea mulţi ca să poţi da vina pe ei! Aşa că vinovaţii declaraţi (ţapii ispăşitori) erau… creştinii. Da, pe aceştia se dădea vina pentru tot ce mergea rău în ţară.

Deşi erau doar undeva în jur de 8% din populaţia ţării; deşi nu li s-a putut niciodată reproşa vreo purtare urâtă faţă de cineva; deşi erau cei mai corecţi cetăţeni ai Romaniei, creştinii „erau de vină” pentru tot. Credinţa lor într-un singur Dumnezeu, Sfânta Treime – concept de neînţeles pentru păgânii dezinteresaţi de subtilităţile creştine – era declarată ateism şi ofensă adusă zeilor. Şi, se spunea, datorită acestei ofense merge rău Romaniei, căci zeii, supăraţi, pedepsesc Terra Romanorum.

Ca urmare, creştinii erau pedepsiţi în fel şi chip. Erau jefuiţi de bunurile lor, erau bătuţi, alungaţi din funcţii, băgaţi în închisori, torturaţi, ucişi. Lepădarea de Credinţă era singura cale de scăpare din această persecuţie.
Dar creştinii, asemenea Împăratului Ceresc Întrupat, Iisus Christos, mergeau curajoşi la închisoare, la chinuri, la moarte. În arenele în care erau ucişi cântau cântece de bucurie, văzând moartea ca o trecere în Împărăţia Cerurilor, în veselia, lumina şi frumuseţea acesteia. Pentru ei moartea era biruinţă.
Nobilii şi marii funcţionari creştini, odată despuiaţi de averi şi închişi în temniţe, făcuţi sclavi şi puşi la muncă silnică, primeau cu bucurie aceste încercări. Libertatea lor faţă de averi şi funcţii era înspăimântătoare pentru păgâni. Şi era un contrast uriaş, zguduitor, cu lăcomia, corupţia şi goana după plăceri care bântuiau ţara.
Ceea ce sporea ura şi teama faţă de ei. Erau de neînţeles, deci erau înspăimântători. Deci erau de vină pentru tot şi trebuia să fie nimiciţi… Tristă, veşnică reacţie a corupţiei în faţa curăţiei, a răutăţii în faţa bunătăţii.

În armată se petrece, totuşi, un fenomen invers.
Pe de-o parte, foarte mulţi ostaşi Gali, Traci, Iliri şi Sciţi vedeau în curajul creştinilor, în bucuria lor în faţa morţii, un ideal. Ce răspundea propriei lor chemări. Şi se converteau. Sunt cazuri în care zeci şi sute de ostaşi, ba chiar mii, se convertesc, se botează. Şi devin oşteni mai buni decât fuseseră. Sfântul Andrei Stratilat cu cei aproape 2.600 de ostaşi ai săi este o asemena pildă.

Unii generali şi ofiţeri, chiar traco-iliri de origine, îi prigonesc pe ostaşii creştini. Îi ucid pur şi simplu. Sau îi trimit în cele mai primejdioase bătălii, în condiţii extrem de proaste, încercând să-i distrugă. Fără a se gândi la pierderile suferite de ţară prin irosirea unor asemenea resurse militare, prin înfrângerile care puteau să aibă loc. Dar în foarte multe cazuri ostaşii creştini nu doar că luptă cu un eroism nemărginit – asta o făceau totdeauna – dar chiar câştigă împotriva tuturor şanselor. (Sfântul Andrei Stratilat, de pildă, învinge trupele persane care distrugeau legiuni întregi, deşi avea doar o jumătate de legiune sub comandă. Însă toţi ostaşii erau creştini…)

Acesta este fundalul pe care, în 306, urcă pe tron, la Roma, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea