Sfinții îndrumători și ocrotitori

Românii din vechime știau că viața întru Dumnezeu este greu de dus pentru cei orbiți de patimi și păcat. Și că, prin urmare, este nevoie de îndrumarea sau călăuzirea și, bineînțeles, sfătuirea celor care deja au străbătut acest drum, deja au trăit o viață întru Dumnezeu.

Acești îndrumători sau călăuzitori puteau să fie și pe pământ – părinții care aveau o viață îmbunătățită. Dar mai ales erau cei din Ceruri, cei care biruind ispitele acestei lumi cuceriseră Împărăția lui Dumnezeu.

Astăzi mulți vor ca sfinții – și Dumnezeu, desigur – să îi păzească, să îi apere, să îi ocrotească. Dar se gândesc prea puțin, ori deloc, la urmarea lui Christos, la trăirea întru Dumnezeu, la ascultarea față de sfinți și de Cel Sfânt.

Ca o amintire a vieții înaintașilor, ca o chemare la a trăi asemenea lor și a le duce mai departe moștenirea, dau aici câteva îndeletniciri sau ocupații ori meserii mai vechi și mai noi. Cu sfinții care erau călăuzitorii și ocrotitorilor celor care își făceau îndeletnicirea sau meseria pentru Dumnezeu. Poate facem și noi ca ei.

Pentru oieri erau îndrumători și ocrotitori sfinți precum Proorocii Ilie, Elisei, David, Sfântul Apostol Andrei (socotit păstorul fiarelor, începând cu lupii), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Dimitrie din Soluna (Săruna), zis și Izvorâtorul de Mir. Un sfânt al pielarilor (cu ramurile acestei îndeletniciri) și al oierilor (spre deosebire de alți păstori) este Sfântul Spiridon, Făcătorul de Minuni.

Aceeași sfinți erau îndrumătorii și ocrotitorii stăvarilor (crescătorilor de cai, măgari și catâri), văcarilor, bivolarilor, căprarilor etc. Căprarii mai ales (aici intrând și Românii care, cândva, mai creșteau cerbi și cerboaice) îl aveau la mare cinste și pe Sfântul Mucenic Mamant, care asemenea a păstorit peste capre sălbatice și cerbi, dar și pe Sfântul Ierarh Spiridon, care și ca episcop mai creștea capre și oi. Pentru stăvari, mai ales pentru cei din părțile Tisei și Dunării de Mijloc, dar și pentru stăvarii români de pe Nistrul de Sus, de pe Pripit (Pripiat) etc., era la mare cinste Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours), fost călăraș1 în armatele romane.

Pe aceeași sfinți Andrei Apostolul, Mamant Mucenicul și Sfântul Dimitrie îi aveau îndrumători și ocrotitori învățătorii sau îmblânzitorii de animale; aceștia sunt cei care dădeau cândva Românimii caii învățați, câinii învățați, fiarele îmblânzite etc. Firește, unii dintre ei erau și stăvari, vânători ș.a.m.d.

Crescătorii de animale de casă, precum găinile, porcii, câinii, pisicile, porumbeii, rațele, gâștele și orice animale din curtea omului au ca îndrumători și ocrotitorii pe Sfinții Mucenici Gheorghe, Elmo (Erasmus), Dimitrie, Pantelimon etc.

Vânătorii cinsteau și se aflau sub călăuzirea Patriarhului Moise și Proorocilor David și Ilie, toți trei călăuzindu-și oamenii prin pustie prin mijlocul dușmanilor și fiarelor sălbatice. De asemenea (adesea și după ținta de seamă a lucrării lor2) i-au mai cinstit mult și pe Sfântul Apostol Andrei, pe Sfântul Mucenic Mamant, pe Sfântul Hubert de Leodium, pe Sfântul Eustațiu etc.

Grădinarii, pomarii, plugarii și vierii îl aveau în cinste în primul rând pe Sfântul Trifon, apoi și pe Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe Proorocul Ilie etc.

Stuparii, adică apicultorii cum mai sunt numiți astăzi, albinarii, lumânărarii (făcătorii de lumânări, adică) și săpunarii (adică cei care fac săpun) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Ambrozie de Mediolan (astăzi Milan). De asemenea îi cinstesc pe Sfântul Trifon (apărător împotriva dăunătorilor, de la gândaci la șoareci), pe Sfântul Prooroc Ilie (pe alocuri ținut mai aproape de albinari decât Sfântul Ambrozie), pe Sfântul Apostol Bartolomeu (de asemenea vechi ocrotitor al albinelor, bondarilor și păstorilor acestora), pe Sfântul Dimitrie etc.

Pe Sfântul Apostol Bartolomeu l-au ținut la cinste ultimele două milenii și făcătorii creștini de mursă3 și de mied (denumire pentru multe băuturi alcoolice având ca temelie mierea, de la unele dulci și slab alcoolice la altele seci și foarte tari, cu felurite variante).

Tot pe Sfântul Apostol Bartolomeu, alături de Sfântul Trifon, îi socoteau îndrumători și apărători cei care se îndeletniceau cu facerea vinului. La fel cei care făceau sicheră, adică cidru. În multe părți Sfântul Trifon este socotit patronul viticultorilor și mustarilor sau vinarilor.

Cei care se îndeletniceau cu ostășia îi aveau, firește, pe sfinții militari, începând cu amintiții mai sus Gheorghe și Dimitrie, dar și pe Sfinții Arhangheli și pe Sfinții Împărați ai Românilor (începând, bineînțeles, de la Constantin cel Mare).

Cei care făceau parte din cler, fie ca zugravi (pictori) bisericești, ca citeți, gropari, ipodiaconi, diaconi, preoți sau chiar vlădici (episcopi), îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Trei Ierarhi și/sau pe alții dintre cei amintiți mai sus, ori alți clerici care au câștigat mai înainte Împărăția Cerurilor.

Pietrarii, dar și zidarii și constructorii (chiar și în lemn!) îl cinsteau dintre sfinți mai ales pe Apostolul Toma. Același Sfânt Toma este și patronul arhitecților și inginerilor constructori.

Pentru cărămidari un loc deosebit îl avea Sfântul Ierarh Spiridon, cel ce printr-o cărămidă a închipuit Sfânta Treime la Primul Sinod Ecumenic (de la Niceea, 318), prin lutul, apa și focul ce o alcătuiesc.

Rotarii, dogarii, tâmplarii și alți lucrători în lemn îl aveau ca îndrumător și ocrotitor mai cu seamă pe Dreptul Iosif – și nu de puține ori se lăudau că Însuși Domnul nostru Iisus Christos a fost lucrător în lemn! De asemenea mulți dintre ei îl țineau ca patron pe Sfântul Apostol Matia (mai ales la vechii Români din Dalmația, Epir, Acarnania, Etolia, Moreea și Candia).

Minerii sunt călăuziți și ocrotiți mai ales de Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara), ea fiind cea mai vestită patroană a lor. De asemenea mai au pe Sfinții Mucenici Flor și Lavru șij pe Sfântul Cristofor (ca îndrumător la săpături ca să nu se dea de apă – mare – și ca apărător împotriva infiltrațiilor apei sau surpărilor aduse de aceasta).

Sfântul Jula, sau Giula, sau Gilă, sau Egidius (Giles ori Gilles în Occident) este unul dintre patronii făurarilor (fierari, aurari, argintari, potcovari etc.) alături de Sfântul Apostol Iacob, de Sfântul Spiridon (mai ales pentru aurari), Sfânta Mare Muceniță Barbara (Varvara) – aceasta mai ales pentru fierari –, Sfinții Mucenici Flor și Lavru (pentru fierari și bijutieri) etc.

Armașii, adică făuritorii de arme și armuri, ca și rotarii făcători de scuturi, meșterii făuritori de arcuri și săgeți etc., stau din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail.

Tot sub îndrumarea și ocrotirea Sfinților Mucenici Flor și Lavru se află din vechime sobarii și coșarii, cei prin care se ține sub stăpânire focul; de asemenea și făcătorii de cuptoare (mari) sau, cum li se zice astăzi, furnale.

Podarii, adică cei care asigură trecerea apelor pe poduri umblătoare (numite astăzi și pontoane) sunt sub ocrotirea Sfântului Cristofor, care s-a îndeletnicit de asemenea cu trecerea apelor. La fel constructorii de poduri și de diguri.

Împletitorii de coșuri (un meșteșug foarte trebuincios în trecut!) îi cinsteau mai ales pe cuvioșii din Egipt, mari împletitori de coșuri, începând cu Sfintul Cuvios Antonie cel Mare.

Ceasornicarii și alții care se îndeletnicesc fie cu măsurarea timpului, fie cu aparate ce fac asta, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Dionisie cel Mic (cel Smerit), de fel din Dicia (Dobrogea).

Pielarii, adică cei care știau să lucreze cu pieile și blănurile, împreună cu blănarii, curelarii, cojocarii etc. sunt patronați de Sfântul Ierarh Spiridon. Între pielarii de demult erau cuprinși și cei care făceau încălțăminte – deoarece tot ei făceau și curele, chimire și altele asemenea – astăzi numiți cizmari. Tot aici intrau și unii dintre cei numiți mai apoi papucari (făcători de papuci), dacă îi lucrau din piele – dacă lucrau cu pânzeturi și sfori papucarii intrau la croitori.

Croitorii îi au ca îndrumători și ocrotitori pe Sfântul Apostol Pavel, făcătorul de corturi, pe Măicuța Domnului, vestită pentru îndemânarea ei în cusut și împletit, pe Sfântul Martin Romanul (episcop de Tours).

Drumarii sau făcătorii de drumuri sunt călăuziți și apărați de Sfinții Apostoli (care au călătorit din Ierusalim până în Spania și India, și pe apă dar mai ales pe uscat) și îndeosebi de Sfântul Apostol Toma.

Scriitorii creștini sunt sub îndrumarea și călăuzirea Sfântului Prooroc David – și în mare a Sfinților Prooroci –, a Sfântului Ioan Evanghelistul, a Sfântului Apostol Pavel, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Niceta Romanul și a Sfântului Ieronim (ca și a altor sfinți scriitori). La fel sunt tipografii, legătorii de cărți etc.

Solii sau curierii – cum sunt numiți astăzi –, poștașii vechi și noi (deci și olăcarii de altădată), transmisioniștii moderni și cei care lucrează în orice fel în transmiterea de mesaje, date etc. îl au ca patron, în primul rând, pe purtătorul de vești dumnezeiești Gabriel Arhanghelul.

Vindecătorii sau tămăduitorii sau medicii și-au îndreptat privirile și spre Sfântul Apostol Luca, spre toți doctorii fără de arginți (Ioan, Chir, Damian, Pantelimon, Cozma etc.) dar și spre făcători de minuni ca Sfântul Haralambie, Sfântul Nicolae, Sfântul Grigorie Luminătorul, Sfântul Pantelimon etc. De asemenea Sfântul Vasile cel Mare este patron mai ales al tuturor celor care lucrează în spitale, fie că sunt medici, asistente, tehnicieni medicali sau alt personal. Stomatologii sau vindecătorii (doctorii) de dinți mai au drept patron și pe Sfântul Patric.

Sfântul Mucenic Filimon este îndrumătorul și ocrotitorul actorilor. Un alt sfânt al actorilor este socotit Proorocul David, ca cel care, de nevoie, a jucat (și chiar foarte bine) anume roluri în fața unor mărimi ale vremii sale.

Sfântul Prooroc David, Sfânta Cecilia, Sfântul Andrei Criteanul, Cuvioasa Casiana, Niceta de Remesiana și Sfântul Roman Melodul sunt câțiva dintre îndrumătorii și ocrotitorii cântăreților (din gură și din instrumente muzicale), ai făurarilor de instrumente muzicale, ai compozitorilor și poeților etc.

Zugravii de biserici sau icoane, și de fapt toți pictorii iubitori de Dumnezeu, au ca îndrumător și ocrotitor în primul rând pe Sfântul Apostol Luca, cel care a zugrăvit primele icoane creștine.

Marinarii români îi cinstesc mai ales pe Sfântul Foca, pe Sfântul Apostol Pavel/Paul (scăpat de multe ori din naufragii prin dumnezeiască putere), pe Sfântul Isidor, pe Sfântul Cristofor și pe Sfântul Ierah Nicolae, pe Sfântul Elmo (Erasmus), iar în Apus și pe Sfântul Brandon (în ultimele decenii devenit mai cunoscut la noi, alături de Sfântul Patric (Patrick al Irlandei)4 și alți sfinți ortodocși din Vestul Europei).

Pescarii, în afară de Marele Pescar, stăteau sub călăuzirea și apărarea Sfinților Apostoli, foști pescari, și mai ales a Sfinților Apostoli Andrei, Petru și Ioan.

Negustorii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Sfinții Nicolae al Mirelor și Cristofor (ocrotitori și ai tututor călătorilor) și pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (care a fost el însuși negustor).

Pentru vameși primul sfânt rămâne totdeauna Sfântul Apostol Matei, vameșul venit la Credință din adorație față de Mântuitorul. Tot el este patronul contabililor și al tuturor celor ce lucrează în finanțe. În vechime era cinstit de către vistiernici (un fel de bancheri ai vremurilor de demult) și Patriarhul Avraam, cel care a administrat multă avere cu înțelepciune și deplină lipsă de lăcomie.

Învățătorii au, alături de Marele Învățător Iisus Christos, mulți sfinți care le sunt călăuzitori și ocrotitori: de la mulți sfinți ierarhi (Ambrozie, Ioan Gură de Aur, Grigore Luminătorul, Vasile cel Mare, Grigore cel Mare, Niceta de Remesiana etc., etc.), la Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, Sfântul Prooroc David și nenumărați alții. Aceeași sfinți îi patronează pe ucenici (alături de sfinții meseriei lor), pe elevi și pe studenți (doctoranzi etc.).

Sfetnicii îi aveau ca îndrumători și ocrotitori pe Patriarhii Avraam, Isac și Iacob, pe Sfântul Prooroc David și ceilalți prooroci, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfinții Mucenici Serghie și Vah, pe Sfinții Ierarhi Silvestru și Ambrozie, pe Sfântul Daniil Sihastrul, pe Sfântul Antim Ivireanul etc.

Inginerii îți găsesc sfântul care îi patronează după specializarea lor – cei specializați în construcții, asemenea constructorilor, cei specializați în minerit asemenea minerilor etc. Electricienii și toți cei care lucrează cu energia electrică sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Prooroc Ilie. Toți aceștia sunt și sub ocrotirea Sfântului Patric al Irlandei.

Pompierii sau stingătorii de pojar (incendiu) sunt din vechime sub călăuzirea și ocrotirea Sfântului Florian (prăznuit pe 4 mai). Acest străbun al Românilor, născut aproape de malurile Dunării, a fost nu doar un mare general roman ci și unul dintre cei mai buni conducători ai unităților de stingere a incendiilor din armata romană (acestei armate îi reveneau misiunile ce sunt astăzi ale pompierilor). De asemenea îl au ca patroni și pe Sfântul Prooroc Ilie și pe Sfântul Iosif de la Partoș.

Bombagii – după numirea veche românească –, adică artileriștii și tanchiștii de astăzi, precum și geniștii, o cinsteau mult pe Sfânta Muceniță Barbara (Varvara), dar și pe Sfântul Prooroc Ilie.

Judecătorii au ca îndrumători și ocrotitori, în afară de Marele Judecător, pe Sfântul Prooroc Ilie, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfântul Apostol Pavel, pe Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pe Sfântul Ioan Gură de Aur etc.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului este socotit și patronul avocaților, alături de Sfântul Apostol Pavel, de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful etc.

Informaticienii și progamatorii, ca unii ce lucrează cu informația în formă electronică, sunt sub îndrumarea și ocrotirea Sfântului Arhanghel Gavriil și a Sfântului Prooroc Ilie.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni și cu ale lor sfinte învățături, Doamne ajută-ne să facem voia Ta și ne miluiește pe noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Așa cum am spus la început, această înșiruire nu este întreagă. Dacă cineva nu își găsește sfântul călăuzitor și îndrumător al îndeletnicirii sale, este liber să îl amintească în comentarii. Și, după putere, voi încerca să întregesc lista. Mulțumesc pentru înțelegere și ajutor!


1Călăraș este denumirea românească pentru luptătorii călare (cavaleri, cum li se spunea în Apus).

2Dintotdeauna vânătorii au fost și păzitori ai bunei rânduieli a firii, adică a naturii sau sălbăticiei.

3Mursă = (lat.) băutură din sucuri de fructe sau sevă (de arțar, de viță de vie etc.), amestcate cu miere și alcoolizate (controlat).

4Amintim faptul că Sfântul Patric(k) este un sfânt ortodox, unul dintre cei care au apărat Biserica lui Dumnezeu din Apus de invoațiile papiste, pricină pentru care a fost urât de mulți dintre promotorii lor.

Câinele moare de grija stăpânului. Prostia care smintește

De multe ori înțelepciunea populară taie mai adânc decât pare.

Câinele moare de grija stăpânului și prostul de grija altuia.

Acest cuvânt românesc vechi așează prostul care moare de grija altuia mai jos decât pe câine. De ce?

Pentru că stăpânul este datoria câinelui. Murind pentru stăpân, câinele își face datoria, face ceea ce trebuie.

Dar acel altuia sau vecinului, după cum se întâmplă, din proverb, este chiar cineva în ale cărui treburi nu se cuvine să te bagi. Mai ales peste măsură.

Ei bine, la noi au început să se frământe unii și alții de grijă.
De grija Rusiei, de grija Ucrainei.

Printre prostiile din ultima vreme amintesc:

1. Biata Ucraină a fost invadată pe nedrept. Nici vorbă, și-o merită din plin, Ucraina a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ucraineeni, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

2. Biata Rusie este nedreptățită de comunitatea internațională. Nici vorbă, și-o merită din plin, Rusia a fost și este un stat genocidar, care persecută cu bestialitate pe cei care nu sunt Ruși, care ocupă fără rușine teritorii străine și încă mai vrea, care abia așteaptă să invadeze alte țări.

3. Trebuie să ajutăm Ucraina. Nici vorbă. Întâi să dea înapoi ce ne-a furat și să își ia coloniștii din teritoriile noastre. Pe urmă mai vorbim.

4. Trebuie să ajutăm Rusia. Nici vorbă. Întâi să retragă Armata a 14-a din Transnistria, cu tot cu regimul criminal de la Tiraspol și coloniștii străini pe care i-a adus în Moldova, să dea drepturi reale, nu de spectacol, Românilor din cuprinsul său, să ne înapoieze Tezaurul etc. Pe urmă mai vorbim.

5. Putin este un criminal dement pentru că amenință cu folosirea armamentului nuclear. Ei, nu se poate, floricica moșului! Chiar așa face Putin? Și eu care credeam că țările cu armament nuclear îl au de podoabă, nu ca să îl folosească la nevoie, fie și pentru descurajare nucleară! Ce nenorocit și Putin ăsta, să amenințe că folosește armamentul din dotare! În loc să invadeze și el, politicos, cu patine cu rotile și trotinete!

6. Ucraineeni m-au dezamăgit, folosesc populația civilă ca scut uman. Ei, nu se poate, floricelul moșului! Chiar așa fac Ucraineenii? Făpturile alea blânde care se omorau între ele în stradă și în Parlament chiar, acum câțiva ani? Care au grupări mafiote mai violente decât Albanezii? Care ucid civili în Donbas de vreo zece ani? Nu-mi vine să cred! Sigur e propagandă rusească!

7. Statul român trebuie să intervină! Cine? Statul român! Cine e ăla? Cel care a desființat Armata Română până a ajuns o umbră de armată – exceptând unitățile NATO care cică sunt românești dar sunt sub comandă străină? Care lasă Românii să ardă de vii în spitale? Care le bagă la intubare doze de oxigen și de peste o sută de ori mai mari decât necesarul, arzându-le plămânii? Care calcă și Constituția, și legile obișnuite, fără nicio rușine? Care e condus de Arafat și Johannis, cei mai verzi Români din Sahara? Și să intervină ca să ce? Să facă praf și alte locuri, cum fac praf România?

Genial. Pur și simplu genial.

V-ați lăsat păcăliți în Decembrie 1989, în 1990, în 1996 și de atâtea ori, și încă o faceți.
Știți că televiziunile mint, știți că sursele oficiale mint, știți că oficialii mint.
Și îi credeți.

Mântuiește, Doamne, Poporul Tău,
Și binecuvântează moștenirea Ta!
Biruință dreptcredincioșilor conducători
Asupra celor potrivnici dăruiește,
Și cu Crucea Ta păzește
Pe poporul Tău.

Mihai-Andrei Aldea

Țăranul – Sufletul Țării sau Limba noastră-i o comoară

De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea

Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.

Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.

Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…

Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?

În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.

Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…

Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.

De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?

Pentru că ei sunt Țăranii.

În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.

Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.

Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.

Să lăsăm puțin Istoria deoparte!

Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.

Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.

Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.

La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)

Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?

Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:

Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică

Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică

Sfatul/Divanul și Țăranii Români

(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică

Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)

Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.

În vremea Împăraților ea a devenit

Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română

Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României

Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că

Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.

Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.

În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,

Țăranul este sufletul Țării.

El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.

Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:

  • Obârșia românească
  • Moșia părintească sau dobândită după Legea Românească (putea să aibă și jumătate de pogon, nu suprafața o făcea moșie, ci faptul că era pământul Țării)
  • Datoria de a-și apăra Țara, Neamul și Legea în fața dușmanilor din lăuntru și din afară
  • Locul său în obștile românești (în cătun, sat, cetate, oraș ori în plasă, județ, ținut, unitate militară etc.)

Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sticla. Istoria unei minuni (IV) Romanii şi făurirea sticlei (I)

Smalţul şi sticla din Egipt au fost folosite pentru nenumărate opere de artă. Unele spirituale – precum mozaicele smălţuite din unele temple -, altele practice – de la vase pentru medicamente sau cosmetice la ochi falşi – sau estetice – coliere, brăţări, inele.

Vestea despre smalţul şi sticla din Egipt s-a răspândit până departe. La aceasta, bineînţeles, a ajutat şi una dintre cele mai mari forţe ale comunicării dintre oameni: negoţul.
Atât negustorii egipteni, cât mai ales cei fenicieni, dar şi libieni, evrei etc., au dus până departe vase smălţuite, mărgele şi vase din sticlă produse în Egipt.
Se pare că din Fenicia sau Siria provine ţeava de suflat sticla, devenită în timp simbolul acestei arte (suflarea sticlei).

La sfârşitul secolului al XIX-lea (şi în secolul XX) cercetătorii europeni descopereau cu uimire mărgele din sticlă, provenite din Egiptul antic, la multe triburi africane. Cu o vechime de două sau trei mii de ani, aceste mărgele – verzi şi albastre mai ales – erau păstrate de Africani ca o scumpă moştenire străbună.

În Mesopotamia s-a putut importa chiar şi tehnica producerii smalţului şi sticlei – chiar dacă meşterii sticlari de aici nu i-au putut întrece pe cei egipteni. Din Mesopotamia – şi poate şi din Africa, pe vechile drumuri fără pulbere ale negoţului maritim – smalţul şi sticla au ajuns şi în India.

Dar nicăieri în lumea antică sticla nu a avut preţuirea pe care a primit-o la Romani!

Geniul tehnologic roman este greu de supraapreciat.
Romanii au dăruit lumii drumurile moderne – stratificarea practicată de ei se păstrează şi astăzi, chiar dacă materialele diferă uneori. Au dăruit lumii apa curentă pentru toată lumea, canalizările, spectacolele pentru fiecare (chiar şi pentru sclavi). Au conceput încălzirea în pardoseală – cu aer cald. Au realizat primele semafoare şi au conceput primele reguli de circulaţie – inclusiv zonele pietonale şi sensurile de mers. Au produs un avans uriaş în tehnologia metalurgică, dând un avantaj foarte puternic moştenitorilor lor – covârşitor europeni, cei africani şi asiatici fiind masacraţi de Islam. Din moştenirea romană au ieşit revoluţiile tehnologice în prelucrarea lemnului şi a metalelor ce au dus la supremaţia Vest-Europenilor din secolele XVI-XX.

În toată această explozie de creativitate umană ce a fost cultura romană un loc deosebit îl are sticla.

Sticla a ajuns în Res-publica Romană – adică în vechea confederaţie de triburi latine – încă de la sfârşitul mileniului II î.Chr.
A ajuns sub forma mărgelelor verzi, albastre, mai rar de alte culori, aduse de Fenicieni şi Greci din Egipt.

După multe sute de ani de lupte pentru libertate – în faţa invaziilor celtice, etrusce şi greceşti – Romanii încep să crească şi să devină tot mai puternici.
Probabil secolul III î.Chr. este cel care transformă pe Romani dintr-un mic popor – unic prin patriotism şi toleranţă – într-o superputere.

Ceea ce a făcut posibilă această devenire a fost combinaţia între patriotismul şi geniul ingineresc roman.
Fiecare cetăţean roman era dator să fie un luptător pentru Ţara sa.
Şi, pentru a fi un bun luptător, trebuia să se priceapă la construcţii, la meşteşuguri, la realizarea bazei materiale prin care se duce – şi câştigă – un război.

Această mentalitate a făcut să existe un interes unic în lume pentru fiecare artă omenească.
Inclusiv pentru ceramică şi, respectiv, sticlărie.

Romanii au plecat de la ceramica celtică – ei fiind îndeaproape înrudiţi cu Celţii – şi de la cea locală. Vasele feniciene, etrusce şi greceşti s-au adăugat şi ele.
Cuptoarele romane au devenit tot mai bune, deci şi ceramica a fost arsă la temperaturi tot mai mari. Ceea ce a permis o smălţuire foarte bună, alături de calitatea superioară a lutului ars.

Acesta este, foarte pe scurt, cadrul în care începe dezvoltarea sticlei la Romani.

La început, s-au produs mărgele de sticlă asemănătoare celor egiptene.
Dar cuptoarele romane folosite pentru metalurgie şi ceramică erau nespus de bune faţă de vetrele libere folosite de Egipteni.
Ca urmare, meşteşugarii romani au început să scoată din cuptoarele lor felurite vase din sticlă. De obicei verde, aceasta era translucidă, mult mai frumoasă decât sticla mată egipteană.

Dar, fireşte, meşterii latini nu s-au mulţumit cu atât.
Pe de-o parte, au căutat felurite mijloce spre a face o sticlă cât mai bună şi mai frumoasă.
Au ajuns să producă, prin urmare, sticlă albă, sticlă neagră, sticlă albastră, sticlă verde, sticlă galbenă etc.
Până la producerea – mult mai târziu – a sticlei transparente, sticla romană a fost de departe cea mai luminoasă sticlă a omenirii.

Vase romane de sticlă (mai ales sec. I î.Chr. – I d.Chr.)

Pe de altă parte, meşteşugarii romani au împodobit sticla.
În primul rând, prin pictură.
În al doilea rând, prin aplicaţii – unele chiar din sticlă, altele metalice.
În al treilea rând, prin gravură. Gravura sticlei începe cu Romanii şi se realizează cel mai bine folosindu-se un fel de dălţi alcătuite dintr-un mâner de lemn şi un cap din diamant. Cu acesta din urmă se zgâria cu grijă sticla – poate pe urmele unor desene făcute cu cărbune – până se obţineau modelele dorite.
În al patrulea rând, prin matriţe. Acestea erau forme pe care se apăsa ori în care se sufla sticla. Aceasta căpăta astfel felurite modele.
Bineînţeles, unele vase din sticlă aveau combinaţii de asemenea decoraţii.

Podoabe romane din sticlă

În următoarea parte vom vorbi despre câteva minuni excepţionale ale sticlăriei latine: vasele cu dantelă (numite, greceşte, diatrete) şi vasele murine (murrhine).

< Sticla la Egipteni III Sticla la Romani V >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Dacologie, Dacism şi Dacomanie

Am fost întrebat de unii cititori care ar fi sensul termenului Dacism în textele mele istorice. Deşi mi se păruse că am construit un context destul de lămuritor… pentru unii nu este de ajuns.
Deci, în ce înţeles folosesc termenul de Dacism?
Sensul este acela de Dacomanie, doar că sunt politicos şi încerc să las loc revenirii la firesc.

Pe scurt, avem următorii termeni esenţiali

Dacologie = Discipline ştiinţifice care au ca domeniu de lucru istoria, cultura şi idiomurile dacice.

Altfel spus, Dacologia cuprinde în ea istorie, arhivistică, numismatică, arheologie, etnologie, filologie etc., în măsura în care acestea sunt legate de Daci.

Dacism = (1) (înv.) Pasiunea faţă de Daci şi cultura sau/şi istoria lor. (2) (şt.) Element lingvistic ori cultural tipic dacic. Termenul este folosit rar şi doar în lucrări de specialitate. (3) (depr., şt.) Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, negându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc.; dacomanie.

După cum se poate vedea, termenul de dacism poate avea înţelesuri foarte diferite.
Înţelesul (1) este învechit şi, în fapt, ieşit din uz. A fost întrebuinţat mai ales între anii ’70-’90 ai secolului XX.
Înţelesul (2) este ştiinţific şi se foloseşte doar în lucrările de specialitate, lipsind în limbajul curent.
Înţelesul (3) este depreciativ şi ştiinţific. El desemnează în limbajul politicos înclinaţiile de falsificare agresivă a istoriei, culturii şi idiomurilor Dacilor. Altfel spus, este o denumire politicoasă pentru dacomanie.

Dacomanie = Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, nedându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc. Ca în orice tulburare maniacală cei afectaţi sunt ilogici fără să poată vedea acest lucru, sunt foarte violenţi faţă de cei care îi contrazic şi au o purtare oscilantă – trec foarte uşor de la un limbaj civilizat la unul suburban, de la o purtare elegantă la mojicie şi violenţă. Concepţiile despre Daci ale celor afectaţi de dacomanie sunt extrem de diverse şi adeseori contradictorii; totuşi cei mai mulţi dacomani sunt uniţi între ei de adoraţia faţă de Daci (oricât de diferit concepuţi) şi de ura faţă de istoria bazată de izvoare.

Pentru a constata lipsa de logică a dacomaniei, să consemnăm aici doar şapte dintre tezele preferate ale dacomanilor:

şapte teze daciste (dacomaniacale)
A.1 şi A.2 Romanii şi Dacii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă.
B. Dacii erau un popor avansat, spiritual, viteaz dar lipsit de agresivitate, urând imperialismul.
C. Romanii erau nişte bestii primitive, violente şi invadatoare.
D. Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia şi unele părţi din Africa.
E. Decebal a fost un erou care s-a opus intrării Daciei în statul roman.
F. Romanii au fost nişte invadatori nenorociţi ai Daciei.

Acum, desigur,
a) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor înseamnă că aveau, în mare, aceeaşi cultură[1]; deci erau cam la fel de buni sau răi;
b) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă înseamnă că ar fi trebuit să fie uniţi;
c) dacă Traian era din acelaşi popor cu Decebal, dat fiind că el conducea cam 80 de milioane de Romani=Daci, iar Decebal cam 1 milion de Daci=Romani, înseamnă că Decebal era un separatist;
d) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (după unii dacişti… toată Europa şi Asia!) şi ceva din Africa înseamnă că erau războinici cuceritori (=invadatori) şi nu paşnicii apărători ai gliei părinteşti cum îi proclamă dacomanii;
e) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (plus părţi din Africa) înseamnă că au cucerit teritorii de cel puţin zece de ori mai mari decât Romanii;
f) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor cucerirea Daciei nu a fost o invazie, ci o reîntregire naţională.

Sunt doar câteva din fracturile logice fundamentale ale Dacismului/Dacomaniei.
Dar pentru adepţi nu contează logica: precum în orice manie, convingerea este dincolo de raţiune.

Nădăjduiesc să fi lămurit pe nelămuriţii cititori.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

[1] Pentru cine nu ştie voi sublinia faptul că un popor se defineşte esenţial prin cultură şi secundar prin limbă.
De exemplu, Brazilienii şi Elveţienii sunt popoare ce vorbesc limbi diferite (Brazilienii – portugheză şi spaniolă; Elveţienii – franceză, germană, italiană şi retroromană).
Alt exemplu, Bolivienii, Argentinienii, Chilienii, Ecuadorienii etc. sunt popoare diferite deşi vorbesc aceeaşi limbă.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare (227-337), primul împărat creştin al Romaniei, străromân în toate înţelesurile termenului (se naşte în Moesia Superior, Prefectura Dacia, este vorbitor nativ de latină, construieşte un pod peste Dunăre şi poartă de grijă nu doar teritoriilor provinciale nord-dunărene ci şi cetăţenilor romani din Goţia, stat clientelar roman din vremea lui Aurelian).