Jurnal COVID-19. Otrăvirea României şi a Românilor – prostia şi corupţia ucid

Vă aduceţi aminte că m-am temut că „măsurile” pe care le iau politicienii noştri vor ucide mai mulţi oameni decât virusul SARS-CoV-2?
Iată, suntem în plină desfăşurare a unui plan de otrăvire masivă a României şi a Românilor. Se numeşte „dezinfectarea străzilor şi spaţiilor publice”.
Evident, niciuna dintre organizaţiile pretins ecologiste nu protestează, niciuna dintre organizaţiile pentru protecţia mediului sau a sănătăţii nu protestează.
Dar poate credeţi că este o glumă proastă din partea mea, sau că am eu ceva cu bieţii politicieni iubitori de cetăţeni! Hai să vedem faptele!

De pildă, Primăria Sectorului 1, conform propriilor declaraţii, dezinfectează străzile, parcurile şi interioarele blocurilor „o dată la 7 zile„. Cu ce? Cu Virkon spaţiile publice şi străzile şi cu Halamid scările blocurilor. O dată la şapte zile! Câtă grijă patriotică!
Dar hai să ne uităm pe fişele celor două produse, ca să vedem dacă folosirea lor este corectă sau nu, ajută la sănătate sau la distrugerea sănătăţii.

Virkon este o substanţă folosită pentru dezinfectarea unor zone industriale, respectiv a instalaţiilor şi anexelor folosite în zootehnia şi agricultura industrială. Este eficientă împotriva bacteriilor, fungilor (ciuperci, mucegaiuri) şi, da, împotriva viruşilor. Deci este bine că se foloseşte la dezinfectarea spaţiilor publice şi străzilor?
Nu! Nu! Nu!
De ce?
Pentru că este extrem de toxic!
Este extrem de toxic pentru mediu, este extrem de toxic pentru animale, este extrem de toxic pentru oameni.
De fapt imediat în dreapta pe etichetă sau prima foaie a fişei de prezentare scrie, mare (vă rog citiţi cu multă băgare de seamă!):

Prim ajutor
Dacă ajunge în ochi: ţineţi ochii deschişi curăţându-i continuu şi delicat cu apă 15-20 de minute. Dacă există lentile de contact după primele 5 minute îndepărtaţi-le şi continuaţi curăţirea. Chemaţi un centru împotriva otrăvirilor sau un medic pentru tratament.
Dacă ajunge pe piele sau haine: Îndepărtaţi hainele contaminate. Curăţaţi îndată piele cu multă apă vreme de 15-20 de minute. Chemaţi un centru împotriva otrăvirilor sau un medic pentru tratament.
Dacă este înghiţit: Chemaţi pe loc un centru împotriva otrăvirilor sau un medic pentru tratament. Ajutaţi persoana să înghită un pahar cu apă dacă mai poate înghiţi. Să nu încercaţi să induceţi vomă dacă nu vă cer acest lucru centrul sau doctorul. Nu administraţi nimic oral unei persoane inconştiente [deci nici apă n.n.]. Chemaţi un centru împotriva otrăvirilor sau un medic pentru tratament. Să aveţi un recipient cu această substanţă sau eticheta lui atunci când chemaţi un centru împotriva otrăvirilor sau un medic pentru tratament.

Aţi citit?
Aţi citit bine, cu băgare de seamă?
Să mai citim din prospect!

Substanţa este corozivă. Produce rănirea ireversibilă a ochilor sau a pielii. Dăunează dacă este înghiţită sau absorbită prin piele [subl.n.].”

şi, sărind peste alte fraze ce repetă faptul că dăunează, că trebuie ochelari de protecţie, haine de protecţie etc. în prezenţa substanţei, că trebuie spălată foarte bine orice urmă de substanţă etc., ajungem la avertismentele

Primejdii pentru mediu 
Nu aruncaţi resturi (scurgeri) ce conţin această substanţă în lacuri, cursuri de apă, iazuri, estuare, oceane sau orice alte ape…”     
„Nu aruncaţi resturi (scurgeri) ce conţin această substanţă în sistemul de canalizare fără a anunţa în prealabil direcţia de epurare a apelor uzate.

Altfel spus, staţiile de epurare nu pot curăţa în mod normal apele contaminate cu Virkon. Iar contaminarea apelor cu Virkon este extrem de gravă pentru toate apele.
Aceasta este substanţa din care Primăria Sectorului 1 varsă în fiecare săptămână mii şi mii de tone de apă contaminată pe străzile şi parcurile Sectorului 1.
De acum înainte, ani de zile, pământul, lemnul şi alte materiale vor conţine Virkon, substanţa care trebuie să NU intre în contact cu omul.

Dar poate este mai bun Halamid?

Ce spune fişa de siguranţă a producătorului?

„A nu se respira praful/spray-ul.
A se purta haine de protecţie/mânuşi de protecţie/ochelari de protecţie/mască de protecţie.” etc.

Practic, sunt aceleaşi sfaturi ca la Virkon.
Simplul fapt că este nevoie de o protecţie totală a celor care îl folosesc arată gradul ridicat de toxicitate.
Singurul avantaj este că e biodegradabil şi în câteva zile se descompune, încetând să mai fie activ. Altfel spus, după ce este aplicat în bloc este toxic încă 2-3 zile.

Imaginea reală a „dezinfectării” este, ecologic şi medical, un dezastru în cel mai literar înţeles al cuvântului.
Ceea ce se întâmplă acum aminteşte de demenţa folosirii DDT-ului şi de cumplitele urmări ale acesteia.

Să nu se creadă că am ceva cu Primăria Sectorului 1!
Primăria Sectorului 2 foloseşte zilnic clor în spaţiile centrale şi cel puţin o dată pe săptămână pe străzile secundare.
Voi cita o informaţie de acum 26 de ani:
Chlorine is a naturally occurring substance. Its manipulation and use in forming artificial chemical products has had devastating effects on the environment which we are only now beginning to understand.” (cf. Chlorine, pollution and the environment WEN Trust)
tradus:
Clorul este o substanţă naturală. Manipularea şi folosirea în formarea substanţelor chimice artificiale poate avea efecte devastatoare asupra mediului pe care doar acum începem să le înţelegem.
Pentru dezinfectarea spaţiilor interioare Primăria Sectorului 2 colaborează cu C.M.E., care utilizează Aldezin. Din informaţiile pe care am reuşit să le obţin, reiese că Aldezin este mai toxic decât Halamid, însă ceva mai puţin agresiv decât Virkon. Altfel spus, trebuie manipulat cu maximă protecţie şi orice contact este primejdios.
Ceea ce înrăutăţeşte lucrurile este faptul că Aldezin a mai fost folosit masiv în 2006, astfel încât avem de-a face cu un nou val de contaminare chimică. De pildă, în Bucureştiul anului 2006, într-o singură noapte, într-un singur cartier, s-au folosit peste 100.000 de litri de soluţie dezinfectantă Aldezin.

În Sectorul 3 Primăria foloseşte cloramină – a cărei toxicitate ar trebui să fie binecunoscută –, Halamid – pe care l-am amintit deja – şi, ni se spune, Bedo BIO, care este de fapt o firmă!
(S-ar putea să fie vorba despre Bedo BIO Care, un dezinfectant ecologic de excepţie, ne-toxic pentru mediu şi om, dar care distruge bacteriile, viruşii etc. Dacă este vorba despre el, ar fi fost bine şi de laudă să fie folosit exclusiv, nu alături de substanţe toxice.)

Primăria Sectorului 4 a folosit o dată hipoclorit de sodiu, un produs larg folosit în curăţarea hainelor, dar foarte toxic. Citez din fişa prezentată de Oltchim:

„Provoacă arsuri grave ale pielii şi lezarea ochilor.
Foarte toxic pentru mediul acvatic. [s.n.]
Nu inspiraţi vaporii.
Evitaţi dispersarea în mediu. [s.n.]”
Etc., etc., etc., indicaţiile sunt aproape identice cu cele pe care le-am văzut, mai sus, la Virkon.

20200403_172325
Dezinfectare străzi şi spaţii publice Bucureşti 2020

Foarte corect, Primăria Sectorului 4 a precizată că a folosit o singură dată hipocloritul de sodiu, după care a trecut la folosirea continuă a peroxidului de hidrogen.
Cu observaţia că ar fi fost bine să nu se folosească deloc hipocloritul de sodiu, eficient în clădiri şi instituţii (medicale), nu în spaţii deschise, voi sublinia că, da, peroxidul de hidrogen este o substanţă ecologică, ce nu otrăveşte mediul. Prima din listă.

Primăria Sectorului 5 ţine secrete substanţele folosite, chiar şi pe pagina de facebook a primarului. Ceea ce este profund incorect pentru o societate deschisă şi acceptabil doar pentru dictaturi. După cum bine observa o comentatoare (Roxana Daniela)

Bune practici inseamna comunicare corecta privind actiunea de dezinfectie : denumirea comerciala a dezinfectantului; timpul de contact evidentiat in Avizul produsului ref virusuri (anverlopate sau nu); dilutia utilizata. Anuntul este o mizerie. Daca este un dezinf pt suprafete, DE ce trebuie sa stea scara blocului inchisa? In caz ca are impact gazos, aerul ar trebui sa se recupereze prin ventilatie. Documentele dezinf si procedura de lucru trebuie sa se regaseasca la fiecare echipaj. Rog transmiteti public detaliile necesare unei astfel de actiuni.

Mi se pare foarte probabil ca Primarul Sectorului 5 să fie conştient de toxicitatea dezinfectanţilor folosiţi şi de faptul că au fost aprobaţi iniţial pentru interiorul anumitor clădiri, nu pentru spaţii publice.

Primăria Sectorului 6 foloseşte pentru curăţarea străzilor hipocloritul de sodiu, după propriile declaraţii, ceea ce este total aberant. După cum am arătat mai sus, O.M.S. a precizat că acesta poate fi folosit o singură dată, exact datorită gradului foarte mare de toxicitate pentru om şi mediu.
De asemenea, Primăria Sectorului 6 ne anunţă că foloseşte Suma Tab D4, adică o formă de cloramină. Aceasta este întrebuinţată în spălarea industrială a legumelor, a fabricilor de conserve etc., etc. Este toxică pentru om şi pentru mediu.
În sfârşit, mai spune că foloseşte şi „Aquazidplus„, un produs pe care nu l-am putut găsi cu motoarele de căutare de care am dispus… Primăria Sectorului 6 pretinde că ar fi pe bază de peroxid de hidrogen, ceea ce ar însemna că ar putea să nu fie toxic… dar numai dacă între celelalte substanţe din compoziţie nu sunt şi unele toxice. Oricum, fără un prospect plutim în incertitudine.

Concluzia mea

Avem excepţia Primăriei Sectorului 4, care a otrăvit o singură dată pământul, asfaltul, canalizarea etc., trecând apoi la o substanţă care nu otrăveşte mediul.
În rest, toate celelalte cinci primării ale Bucureştiului otrăvesc oraşul, sistematic, săptămânal şi chiar zilnic, până în străfundurile lui.
De ce?
Degeaba!
Cum degeaba? Nu fac asta ca să ne salveze de virus?
Nu. Pentru că
1. Nu era nevoie să facă asta.
2. Puteau folosi substanţe care nu distrug mediul şi nu otrăvesc oamenii pe termen lung.

Bun, înţeleg punctul 2. Puteau folosi peroxid de hidrogen sau alte substanţe care nu otrăvesc mediul. Dar era nevoie să dezinfecteze, nu?
De ce să fie nevoie?
Ca să omoare virusul!
Nu-l omoară.
Cum adică „nu-l omoară”??
Dezinfectarea străzilor şi spaţiilor publice nu are niciun efect semnificativ asupra răspândirii virusului. Cel puţin aşa spune… Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Care mai atrage atenţia şi asupra distrugerii mediului.
Nu se poate! Cum? Dezinfectarea străzilor, spaţiilor publice şi scărilor de bloc nu ne apără împotriva virusului?
Nu. Este constatat.

În schimb otrăvirea repetată a pământului, apei şi implicit a roadelor lor, a aerului şi a întregului mediu urban cu substanţe toxice, va produce boli, malformaţii şi decese.
Dar se vor fi vândut deja, doar în Bucureşti, zeci sau sute de milioane de litri de substanţe dezinfectante peste consumul normal în vreme de epidemie; de zeci de ori mai multe milioane la nivel naţional. Banii curg spre unele buzunare. Şi asta este tot ce contează. Pentru unii.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Mitul aurului dacic şi adevărul – cât îl ştim

Există, mai ales în România, o destul de bogată mitologie a aurului dacic şi a atracţiei pe care acesta ar fi produs-o în lumea antică.
De pildă, se spune în această mitologie că Dacii ar fi fost excepţionali în extragerea şi prelucrarea aurului. Că Dacia ar fi fost cea mai bogată ţară în aur – ceea ce ar fi atras către ea mulţi duşmani. Ba chiar, în unele surse, că ar fi fost singura ţară cu aur în europa.

O mitologie asemănătoare este aceea a sării.
Un dacist extrem de subiectiv, G.G., a făcut cândva mult tam-tam pe prioritatea sa extraordinară, care ar fi fost folosirea importanţei sării în alimentaţie ca factor al analizei istorice. Din această perspectivă, d-sa a hotărât că izvorul umanităţii, cel puţin în Europa, trebuie să fie în Dacia.  Pentru că, spunea d-sa, Dacia ar fi fost singurul loc din Europa în care se găsea sare. Iar fără sare, oamenii nu pot trăi.
Desigur, d-sa ignora cu superbie faptul că sarea de mare este un produs extrem de vechi. Pe malurile celor mai multe ape sărate mari – fie ele oceane sau mări – se formau natural depozite de sare care i-au învăţat pe oameni că dacă apa sărată se evaporă, sarea rămâne. „Gropi de sare” au apărut, ca urmare, inclusiv pe ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane. De asemenea ignora faptul că Salzburg, oraşul sării, are o vechime a mineritului salin de peste 5000 de ani. Adică dinainte de venirea valului indo-european care, amestecându-se cu populaţiile mai vechi (pre-indoeuropene şi indo-europene) i-au format pe Traci (din care Dacii se desprind prin secolul V î.Chr.). Ignora şi vechile extracţii de sare din Sicilia şi alte părţi ale Europei, izvoarele sărate din Galia sau Britania. Etc. (Poate mai revin asupra subiectului…)

Oricum, pe aceeaşi linie se află şi mitologia care pretinde că (a) aurul Daciei i-ar fi atras pe Romani, că (b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului şi (c) că şi alte popoare ar fi fost atrase de „aurul dacic” înainte de venirea Romanilor. În sfârşit, (d), era Dacia singura sau cea mai mare sursă de aur a Antichităţii, înainte de cucerirea romană?

Cultura scitică 001.pngFelurite obiecte realizate de Scito-Sarmaţi, cu un accent pe cele din aur

a) Aurul Daciei i-a atras pe Romani în Dacia? 

Nu.
Oricât de şocant ar fi, adevărul este că Romanii habar nu aveau că există aur în Dacia până când nu au cucerit-o. De ce?
În primul rând pentru că aurul pare să fi fost un privilegiul al familiilor regale sau, respectiv, al unei elite a preoţilor daci ajunsă şi pe tron. Din care familii sau elită preoţească se trăgea şi Decebal.
Acest aur era tezaurizat atât de tare, atât de fanatic, dacă e să vorbim cinstit, încât după ce Sarmisegetuza cade, cantitatea găsită de Romani pare de vis. Acest lucru a fost cu putinţă deoarece aurul practic nu circula printre Daci. De unde ştim asta?
Din faptul evident că monezile dacice erau de argint*. (Şi erau, din secolul II î.Chr. încolo, copii ale denarului roman de argint). Deci, pentru Romani, de vreme ce Dacii nu băteau monezi de aur, era clar că ţara este săracă în aur. Într-un fel, chiar aşa era: ţara, ca populaţie, era săracă în aur – acesta era privilegiul unui grup foarte mic.
În al treilea rând, până la cucerirea Daciei nu există nicio menţiune documentară despre bogăţia în aur a acestei zone.
În al patrulea rând, pentru că Traian, după primul război cu Decebal, îi lasă acestuia partea din ţară cu cele mai mari rezerve de aur – şi nu doar de aur. Este evident că dacă pentru aur ar fi venit Traian aici – şi nu doar ca să pedepsească trădarea unui (fost) aliat – ar fi încercat cel puţin înlocuirea lui Decebal cu cineva mai potrivit. Şi, desigur, ar fi „arendat” zona auriferă, dacă nu ar fi cucerit-o direct. În fapt bogăţia în aur a tezaurului lui Decebal şi a munţilor Daciei a fost un şoc pentru Romani. Desigur, unul plăcut.
Mai sunt şi alte argumente, dar sunt incluse de mine în răspunsul la celelalte puncte.
Adevărul este că Romanii nu au invadat Dacia în înţelesul comun (acela al unei neaşteptate şi nedrepte cotropiri). Ei au fost nevoiţi să cucerească Dacia de repetatele invazii sud-dunărene ale Dacilor şi Scito-Sarmaţilor dintre Regatul Iazigilor şi Tisa.

b) Dacii erau cei mai tari în extragerea şi prelucrarea aurului? 

Nu.
Din păcate pentru cei care se raportează la ei ca la rasa pură din care visează să se tragă, Dacii nu erau prea buni în minerit. De ce?
Probabil şi pentru că Celţii se pricepeau la asta mai bine decât oricine în afară de Romani. După invazia celtică din secolul IV î.Chr., centrele de greutate ale stăpânirii Galaţilor la est de Tisa vor fi Munţii Apuseni şi Dunărea. Dunărea ca axă comercială esenţială – şi Celţii înfiinţează aici un lung şir de aşezări. Munţii Apuseni ca resursă minieră. După ce Burebista hotărăşte să-i măcelărească pe Celţii care nu se încuscriseră cu Dacii – sau nu cu Dacii care trebuie! –, mineritul cunoaşte o mare prăbuşire în Dacia. Se extrage, mai departe, câte ceva, dar în cantităţi mici. Mici fiind şi cuptoarele de prelucrare a fierului, cu rare excepţii – de obicei şi târzii, şi de influenţă sau origine romană. 

O dovadă clară a lipsei de experienţă a Dacilor în domeniu o avem după ce Dacia devine provincie romană. În clipa în care Romanii găsesc aur în Munţii Apuseni de astăzi, se apucă să aducă aici pe Piruşti, trib de Iliri specializat în minerit. Este evident că dacă ar fi existat Daci mineri nu mai era nevoie de Ilirii mineri. Şi dacă cineva se va arunca să presupună că minerii daci ar fi fost duşi la minerit în Iliria, Spania ori Egipt… nu, nu este cazul. Dacii prizonieri sunt, în cea mai mare parte, folosiţi ca gladiatori sau soldaţi – şi ei preferă, desigur, ultima variantă. Nu se cunoaşte niciun lot de Daci mineri care să fi fost dus la vreo mină din Imperiul Roman.
Desigur, asta nu înseamnă că Dacii nu adunau aur. Da, îl adunau. Din jafuri, din negoţul – inclusiv cu sclavi – practicat cu Romanii şi Grecii, dar şi din albia râurilor, de unde s-a tot extras până în secolul al XIX-lea. Această extragere din râuri (lâna de aur) este principalul mijloc de obţinere a aurului „mineral” de către Daci.
Dar, desigur, Dacii erau pricepuţi în prelucrarea aurului.
S-a crezut până acum câteva decenii, de către mulţi specialişti, că Dacii ar fi prelucrat doar metalul Lunii, argintul. Găsirea unor obiecte dacice din aur a confirmat faptul că meşterii daci prelucrau şi acest metal cu pricepere… chiar dacă atât de discret încât practic nu se ştia asta în afara castei care deţinea privilegiul adunării aurului.
Trebuie spus, totuşi, că dintre Străbunii noştri atât Tracii Sudici (precum Odrizii şi alţii), cât şi Sciţii, aveau o iscusinţă în prelucrarea aurului care întrece tot ce s-a găsit până acum la Tracii Nordici, inclusiv la Daci.

c) Aurul Daciei a atras pe migratori înainte de venirea Romanilor?

Nu.
Celţii s-au concentrat pe extragerea fierului în Munţii Apuseni iar invazia lor din secolul IV î.Chr. nu a avut ca ţintă Dacia. Dimpotrivă, ei au ajuns până departe, dincolo de Nistru, ba chiar şi în Asia Mică – unde, în afară de mici Galate, înfiinţează o ţară numită Galatia (unde va aduce Creştinismul chiar Sfântul Apostol Pavel). Nici vorbă ca inelul carpatic să fi fost ţinta lor. Aurul de aici îi interesa prea puţin, mai ales că aveau la dispoziţie – prin comerţul dunărean – legături bune cu Galia, unde se ştia că există aur şi se exploata. (De altfel în Galia mineritul aurifer va fi puternic dezvoltat de Romani după cucerire.)
Agatârşii, parte a Sciţilor, se aşează, străbătând mai întâi ţinuturile Tracilor Nordici dintre Carpaţi şi Bug, tocmai în Transilvania de astăzi. Unde? În părţile Târnavelor şi văii Oltului. Nici vorbă să fi venit după aur.
Iazigii urmăresc să ajungă în Panonia, aşezându-se între Dunărea de mijloc şi poalele vestice ale Carpaţilor dacici. Nici ei nu au treabă cu aurul din Dacia, despre care nu ştiau nimic. Şi, la sărăcia lor, ar fi avut de ce să îl râvnească!
Bastarnii se aşează între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, în sudul Moldovei de mai târziu. Nici vorbă să caute aur în Dacia. Mai curând îl caută în jafurile făcute alături de Decebal asupra Traco-Romanilor de peste Dunăre.
Roxolanii se aşează între Argeş şi Galaţi, între Dacia aşa cum era şi sub Decebal, Dunărea de Jos şi, evident, Bastarni. Nici ei nu sunt veniţi în Dacia după aur.
Etc. 

scythians
Sciţii în Europa

Se poate vedea aici cum aşezarea Scito-Sarmaţilor ocoleşte zonele aurifere ale Daciei

Chiar şi în povestea lui Lisimah şi Dromihete se vede limpede că nimeni nu ştia că ar fi aur în Dacia. Invazia lui Lisimah este o explorare militară, în care curiozitatea şi trufia sunt mult mai mari decât cunoaşterea. Lisimah şi oamenii lui sunt convinşi de sărăcia şi slăbiciunea militară a Geţilor. Dromihete îi întăreşte în convingerea sărăciei în timp ce, paradoxal, le dă peste cap ideea slăbiciunii militare.
Am amintit şi de faptul că Traian a văzut primul război drept unul 
strict de pacificare. A încercat să facă pace la Dunăre, să întărească bine amândouă malurile. Bloca, astfel, atacurile nordicilor (Traci, Scito-Sarmaţi sau oricare alţii). Cucerirea Daciei nu merita – socoteau el şi generalii lui – cheltuielile militare şi aministrative necesare. Dacă ar fi ştiut de minele de aur de aici ar fi avut cu totul altă purtare şi strategie. 

Costantin_nord-limes_png - c
Romania sub Constantin cel Mare şi suprapunerea răspândirii Străbunilor: Romanii, Celţii (verde), Sciţii (albastru) şi Traco-Ilirii (purpuriu).

d) Era Dacia unica sau cea mai mare sursă de aur a Europei înainte de cucerirea romană?

Evident, nu.
Pe de-o parte, Galia şi Iberia erau surse de aur vestite. Mine romane sunt şi astăzi bine întreţinute – şi vizitate de turişti – în Masivul Central al Galiei. Dar cea mai vestită zonă minieră a Europei a fost, chiar şi după cucerirea Daciei, Iberia. Cu atât mai mult înainte de alipirea Daciei la Imperiul Roman Peninsula Iberică era cea mai celebră sursă de bogăţii minerale.
În Iberia (ce este împărţită astăzi de Spania şi Portugalia) mineritul începe încă din mileniul IV î.Chr. Mai târziu, Cartagina şi, după ce aceasta atrage pe Romani în zonă, şi Republica Romană devin interesate de minereurile iberice. Se extrag de aici mai ales cupru şi fier, dar şi lapis specularis, o varietate de gips transparent, folosit pentru ferestre** în locul sticlei (pe atunci altfel decât sticla de astăzi), argint şi, desigur, metalul galben – Las Medulas fiind cea mai celebră mină romană din Spania. În secolul I d.Chr. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, povesteşte şi despre aceste mine. Iberia era pentru mulţi un adevărat El Dorado.
Însă nu doar Iberia. O altă zonă celebră pentru aurul produs este Macedonia, care era însă umbrită, în ciuda bogăţiei sale, de vestitele mine de aur din Asia Mică, mai ales din Misia, Lidia şi alte zone învecinate. Plumbul, zincul şi cuprul se extrăgeau şi ele din aceste locuri al căror tezaur mineral este probabil sintetizat de bogăţia lui Cresus din Sardis, capitala Lidiei.
Apropiată de Italia – chiar privită ca o extensie naturală a acesteia – este Dalmaţia, de unde se extrăgeau serios, alături de piatră, şi fier, argint şi, da, aur. Romanii se bucurau de aceste resurse încă din secolul III î.Chr.  
În sfârşit, ar fi total nedrept să trecem sub tăcere unul dintrele izvoarele mineritului european, Tracia. Care este, totodată, patria unor meşteşugari aurari de o iscusinţă rară, rivalizată în Antichitate doar de Sciţi. Comorile de aur – şi argint – ale Tracilor Sudici au uimit lumea şi constituie, pe drept cuvând, mândria muzeelor din Bulgaria.
O să trec peste minele de aur din Caucaz, Alpi sau Britania. Cred că este deja destul de limpede că aurul se găsea, masiv, în multe părţi ale Europei şi bazinelor mediteranean-pontice. Dacia era, pe această hartă, o zonă albă înainte de cucerirea romană.

––––––––––––-

Deci, pe scurt, cele patru mituri sunt zdrobite.

Rămâne însă adevărul, iar acesta este mai tare decât mitul dacist (de origine comunistă).

Adevărul este că povestea aurului dacic este mai tainică şi mai tulburătoare decât o simplă concurenţă tehnică sau artistică între Daci şi alte popoare.
Primele obiecte din aur – mici mărgele primitiv realizate – au fost descoperite acum câţiva ani în vestul Transilvaniei. Ele datează de cel puţin 7.000 de ani, depăşind epoca obişnuit cunoscută a folosirii metalelor. Lucrurile nu sunt deocamdată elucidate – este o practică reală a civilizaţiei respective, sau este o întâmplare fericită, cineva a dat peste câteva bobiţe de aur într-un râu, le-a lustruit şi le-a folosit? Oricum, reprezintă un hotar, o dată de naştere a folosirii aurului în părţile nordice ale Românimii, cu mii şi mii de ani înainte de naşterea Neamului Românesc.
De atunci şi până în epoca romană, circulaţia aurului, bronzului, fierului, argintului şi altor metale nu a încetat. Dar, cumva, în epoca dacică teritoriul carpato-dunărean tinde să devină, literar spus, un fel de „gaură neagră”. Aurul nu apare acolo unde ar fi de aşteptat să apară.
Un stăpânitor ca Burebista trebuie să fi bătut monede de aur! Bătuseră stăpânitori mult mai mici decât el! Dar, iată, nu cunoaştem nicio monedă de aur care să  îi aparţină.
Încă din secolul II î.Chr. Dacii încep să imite denarul de aur roman. Atât de bine încât şi în secolul XX se credea că aceste monede sunt exclusiv romane. Doar după găsirea unor matriţe dacice s-a constatat „falsificarea”, „plagiatul” sau, mai corect spus, copierea săvârşită de Daci.
Podoabele dacice cunoscute până acum câteva decenii erau exclusiv din argint, bronz şi alte materiale, dar nu din aur. Între timp s-au găsit brăţări din aur – ritualice? –, dar puţine. Nu ne pot da o imagine clară asupra orfevrăriei nord-dunărene în acele vremuri.
În sfârşit, avem episodul de neînţeles al războaielor dintre Decebal şi Romani. 

Trec repede peste faptul că mulţi Daci şi cei mai mulţi dintre Traci erau de partea Romanilor. Ceea ce este esenţial pentru acest eseu este faptul că Decebal a stat până la moartea sa pe un tezaur imens. A stat pe el precum cloşca pe ouăle din care trebuie să îi iasă puii.
Dacă Decebal trimitea o tonă de aur la Germanici, o tonă la Costoboci, o tonă la Sciţi şi una la Perşi, cu doar patru tone ridica un război nimicitor împotriva Romanilor. Şi avea toate şansele de biruinţă.
Se spune – în izvoarele romane – că ar fi fost peste 100 de tone de aur în tezaurul dacic. Patru tone din acest tezaur pentru a câştiga războiul este puţin. Dar Decebal nu a dat nici măcar 100 de kilograme. Nu a dat nimic. Tezaurul a ajuns, întreg, la Romani.
De ce?
Nu ştim. 

Nu ştim până astăzi ce mitologie, ce vrajă, ce superstiţie, ce spiritualitate înconjura aurul, pentru Dacii din părţile stăpânite şi de Decebal, ca să apară un asemenea fenomen.
Ştim că este un fenomen generalizat, pentru că cei care încalcă monopolul şi strâng, pe ascuns, mici tezaure cu monezi de aur sunt puţini. (Vorbesc despre cei din Dacia secolelor II î.Chr. – I d.Chr.) Şi se prea poate ca şi aceştia să fi avut origini străine (scitice, romane, greceşti etc.).
Ne putem da seama că fenomenul este specific Dacilor, pentru că se manifestă doar în zona carpatică nord-dunăreană. Dar ce îl determină, nu ştim.
Dar, cu siguranţă, este un fenomen extrem de puternic.
Decebal era un mare conducător. Capacitatea sa a fost dovedită în cele două războaie pe care le-a provocat. Şi dacă ne putem întreba de ce le-a provocat – dincolo de ipotezele romantice sau comuniste, lipsite de substanţă dar prezentate ca dogme –, trebuie să ne întrebăm, iar şi iar, de ce nu a folosit comoara pentru a câştiga războiul. Cât de puternică era ideea, religia, convingerea care îl făcea să nu folosească această avere gigantică?  Şi, ştiind că nu va folosi tezaurul, de ce îl strângea? Şi de ce a mai pornit războiul? 

Ipoteza avansată de un coleg, după care tezaurul ar fi aparţinut unei elite preoţeşti sau nobiliare şi, ca urmare, Decebal nu ar fi avut acces la ea, nu rezistă analizei. Este limpede că Decebal venea dintr-o familie de prestigiu, deci obligatoriu ar fi ştiut de comoară, chiar dacă aceasta nu era în stăpânirea regilor.
La vreme de luptă, mai ales după pierderea primului război, Decebal ar fi pus mâna pe tezaur fără probleme… dacă ar fi vrut. Dacă erau nobili ostili avea toate pretextele şi toată puterea să îi execute. Dacă stăpânii comorii erau conducătorii preoţimii dacice, sigur ar fi dat din ea spre a scăpa de ocupaţia romană. Care, se ştie, aducea schimbări în religiile locale ce nu acceptau cultul împăratului…

Este limpede, prin urmare, că pentru aur exista la Daci (sau la Dacii din această ţară condusă şi de Decebal) ceva special. Ceva care trecea de valoarea „de piaţă” a aurului. Ceva care împiedica folosirea lui ca marfă – cu puţinele excepţii care întăresc regula. 

Această constatare ne poate duce cu gândul la asemănările şi deosebirile dintre Daci şi Romani, atât cât le cunoaştem.
Vorbind limbi semnificativ diferite (latina, limbă centum, traca, limbă satem), şi unii şi alţii erau aprinşi de dorul excelenţei. Şi unii şi alţii socoteau îndemânarea în luptă ca pe o datorie firească a oricărui bărbat liber. Doar că la Romani şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau valoarea doar în slujba Patriei. În vreme ce la Traci, inclusiv la Daci, şi excelenţa, şi îndemânarea (în orice, inclusiv în luptă), aveau o valoare de sine stătătoare – fie că erau folosite spre bine sau rău. (De aceea Dacii se puteau lupta între ei, aliindu-se cu străinii, fără să fie socotit acest lucru dezonorabil – era o parte a îndemânărilor de război.)
O altă deosebire mare este în privinţa misticii. Pentru Romani, originar, mistica avea preţ doar cât era de folos Patriei. Conducătorii Patriei se foloseau de auguri şi de toate mijloacele pe care le puteau oferi slujitorii zeilor spre creşterea, întărirea şi prosperitatea naţională. Evident, fenomenul se repeta în mic la nivel regional sau familial. La Traci situaţia este complexă, deoarece nu există o unitate religioasă, nici de raportare mistică. Tracii Sudici nu doar că dau Grecilor – şi, implicit, Romanilor – pe Orfeu, Dionisos, Pan şi alţii asemenea, dar au şi preluat ulterior interpretările religioase greceşti sau romane (inclusiv ale zeilor de origine tracică). Varietatea religioasă tracică este derutantă pentru cercetători: se întâlnesc în acelaşi timp curente ascetice (Orfeu) şi curente ce promovează desfrânarea (Dionisos), curente paşnice (capnobatai) sau, dimpotrivă, violente (Zamolxe).
Este limpede că spiritualitatea centrată pe Ţara Haţegului şi împrejurimi  era una mistic-militaristă. Aici apare daca, o armă a elitelor dacice, dar tot aici este centrul din care ţâşnesc cele mai multe invazii sud-dunărene până în 106 d.Chr. Armele curbe dacice par să fie legate şi de un anumit statut social (ridicat, războinic), dar şi de o anume apartenenţă religioasă.
Este, această lume tracică nordică centrată pe munţii dintre Porţile de Fier ale Transilvaniei şi Munţii Lotrului, o lume încă plină de mistere. Formele religioase de aici sunt complexe şi foarte puţin descifrate. Distrugerea Sanctuarului de la Sarmisegetuza de Ceauşescu, descrisă drept „refacere” (fantezistă şi neştiinţifică), nu a ajutat, evident. Dar nici vânătoarea de comori, care a scurs din ţară elemente arheologice esenţiale din metal, distrugând totodată ireversibil nenumărate situri arheologice cu toate mărturiile pe care le păstrau.
Ce gândeau războinicii daci din aceste părţi? Cum vedeau lumea? Ce anume îi făcea pe aceşti luptători teribili să se poarte cu aurul în acest fel original şi, deocamdată, de neînţeles? Ce spiritualitate le modela astfel viaţa?
Sunt întrebări fascinante la care, din păcate, munţii şi pădurile nu ne pot răspunde câtă vreme nu se investeşte foarte serios în arheologia românească. Dar sunt întrebări prin care privim către lumea acestor Străbuni ai noştri cu sinceritate, deci cu un respect adevărat. Nu punându-le în cârcă ceea ce nu le aparţine, în stil comunist, ci încercând cinstit să-i înţelegem. 

Mihai-Andrei Aldea


* Cosonii din aur sunt, s-a constatat recent, monede bătute în Macedonia, din aur macedonean (analiza chimică a  dovedit asta). Cel mai probabil au fost o plată pentru nobilii daci care au trimis trupe (sau au şi luptat) împotriva lui Cezar.

** Romanii sunt primii din istorie care înlocuiesc ori suplimentează uşiţele din lemn ale „golurilor de vânt” ale caselor cu o structură de felii de cristal. Cel mai ieftin, deci şi cel mai răspândit – este lapis specularis, o varietate de gips numită şi selenit. Marele avantaj al lapis specularis faţă de cuarţ, mică şi alte variante este mărimea cristalelor. Mai mult, acestea puteau fi tăiate uşor în felii destul de subţiri (chiar până la 1 mm), aproape la fel de transparente ca sticla de geam de mai târziu. Mărimea lor, spre deosebire de mică – şi cu atât mai mult de cuarţ şi alte structuri cristaline – ajungea obişnuit la suprafeţe utile de cca. 400 cmp (20×20 cm). Era nevoie, ca urmare, de un număr mai mic de piese pentru a umple rama unei ferestre. Prin montarea acestor felii de cristal Romanii au inventat ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de vitraliu. Mai târziu chiar ei vor folosii pentru vitralii şi sticla propriu-zisă (de unde şi numele montajului). Plumbul ce uneşte bucăţile de cristal şi sticlă era esenţial pentru cultura romană. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cei întorşi în Ţară. Jurnal COVID-19

Tricolorul

S-a întâmplat în adolescenţa mea – în anii în care Ceauşescu încă stăpânea România – să merg într-o tabără în care erau şi copii din alte ţări. Propriu-zis, nu erau în tabăra noastră, dar locurile de joacă erau comune. Desigur, erau copii tot din ţări socialiste, ca şi noi. Unii din Polonia – stăteau mai departe de noi. Unii, se zicea, din Bulgaria, dar cumva nu i-am întâlnit. Poate nici nu erau şi doar aşa se spunea. În sfârşit, mai erau unii din Cehoslovacia – astăzi împărţită în Cehia şi Slovacia. Aceştia erau mai aproape de noi şi am început să vorbim între noi într-un amestec între propriile graiuri şi, respectiv, rusă, franceză şi engleză. Mai vorbeam, mai ne jucam, fiecare cu ale lui.
În tabăra noastră, de Români, am văzut şi un grup mai mic ce părea să stea departe de noi, ceilalţi. „Ce-i cu ei?” – am întrebat. Mai erau pe acolo unii copii de nomenclaturişti ce stăteau cu nasul pe sus şi se deosebeau de restul. Doar că ei nu stăteau în grup… Cei care se puteau aduna cu alţii ajungeau oricum să stea cu noi toţi. Băiatul pe care l-am întrebat, mai mare, mi-a răspuns: „Sunt Unguri. Din Mureş, Harghita şi Covasna.”. „Bine„, m-am mirat eu, „dar de ce stau aşa, deoparte?„. „Nu ştiu româneşte.” mi-a răspuns el. „Sau nu vor să vorbească româneşte.” a adăugat.
Curiozitatea m-a chinuit toată viaţa. Aşa că m-am dus la ei şi i-am salutat aşa, mai ardeleneşte. „Servus!„. „Servus!” au răspuns ei, în cor. „Ön magyar?„, mă întreabă ei. Eu, convins că m-au întrebat dacă ştiu limba maghiară, răspund „Nu ştiu!„. Ei încep să râdă în hohote. De fapt mă întrebaseră dacă sunt Ungur… 😀
Unul dintre ei, un blonduţ de undeva din sau de pe lângă Vlăhiţa – dacă îmi mai aduc bine aminte – a binevoit să-mi explice întrebarea şi răspunsul. Am râs şi eu. Vorbea foarte greu limba română şi era singurul care putea să spună o frază în română. Ceilalţi doar înţelegeau. Bine şi aşa! Am început să discut cu ei folosind un amestec de cuvinte din ce limbi se nimerea – şi o gramatică, bineînţeles, extrem de originală. Până la urmă, am ajuns să tot stau de vorbă cu băieţelul blonduţ – iartă-mă, frăţioare, nu mai ştiu cum te cheamă! Era şi el pasionat de exploratori, ca şi mine, doar că în vreme ce eu ştiam exploratori români, francezi sau britanici, el ştia doar exploratori unguri. Dar mulţi şi grozavi! Cei mai grozavi, după el.
Ne întâlneam câte o oră, la amiază, când ar fi trebuit să dormim. Şi cumpăram – azi eu, mâine el – nişte bomboane cu mentă ca să ne împăcăm limba înnodată de atâtea străinisme. Ne mai certam pe cine a fost primul în Transilvania, ne împăcam visând la călătorii pe Amazon sau în insulele din Chile, în Tibet sau pe urmele lui Mowgli…

Într-o zi, spre seară, mai pe la sfârşitul taberei, aud nişte exclamaţii şi icnete care, deşi într-o limbă străină, erau uşor de recunoscut: unii se băteau. Curios – v-am spus că am o prea mare curiozitate încă de mic? – desigur că m-am dus să văd ce e. Şi mi s-a suit sângele la cap. Câţiva din băieţii din Cehoslovacia îl înghesuiseră pe blonduţ şi îi cărau „castane”, ghionturi şi chiar şuturi. „Ce faceţi, bă?!!” – am urlat furios. În româneşte. Se pare că m-au înţeles şi probabil că eram vânăt de furie, că s-au speriat. Au încercat să-mi explice că e Ungur şi au ei ceva cu Ungurii. Şi că eu sunt Român, deci de ce apăr un Ungur? Nu mai ştiu în ce limbă le-am zis, nu ştiu dacă au înţeles, dar le-am spus aşa: „Aici e România, nu Cehoslovacia! O fi el Ungur, dar e Ungurul nostru, nu al vostru. Căraţi-vă!” Au plecat. Blonduţul se ţinea tare, ochii încă îi scânteiau de mânie. Mic, dar bărbat. Trebuia să mergem în taberele noastre, că se apropia masa de seară. L-am salutat şi i-am zis „Nu uita că azi am luat eu bomboanele, mâine e rândul tău!”. A râs, nu ştiu exact de ce, dar mi-a părut bine.

Au trecut de atunci ani, decenii. Şi am aceeaşi convingere că fiii României trebuie să fie uniţi, să se ajute între ei. Dacă unii uită lucrul acesta este prostia lor. Dacă unii se întorc împotriva fraţilor lor Români e prostia lor. Şi prostia se plăteşte. Totdeauna, fie că ne dăm seama ori ba.

Spun asta pentru că în tot programul sau proiectul de grijă a Guvernului pentru Români, dincolo de tot felul de promisiuni cu taxele şi IMM-urile (o să vedem ce se va materializa şi ce nu), dincolo de alte subiecte, nu am văzut nimic despre Românii din străinătate şi despre Românii veniţi înapoi în Ţară.

Unii s-au întors pentru a-şi îngriji copiii sau părinţii rămaşi aici. Sau pentru a fi cu cei dragi în faţa unei calamităţi ce, conform presei de scandal, va nimici Omenirea. Alţii, în nădejdea că Ţara le poate fi adăpost – aşa cum este firesc.
Românii de aici, cei mai mulţi, i-au primit cu drag. Fraţii, copii, părinţi, prieteni plecaţi – uneori de multă vreme – şi regăsiţi, acum, la vreme de prigoană.

Au fost şi alţii – mai puţini, e adevărat – care au crezut că e acum clipa de miştouri, insulte şi şopârle. Uitând că picăturile de bani trimise de unul şi altul celor din ţară s-au adunat de-a lungul anilor într-un fluviu ce a ţinut România atunci când unii voiau s-o scufunde economic.
Chiar şi Ţiganii noştri, de ale căror „palate cu turnuleţe” (adeseori replici ale unor kitsch-uri apusene) le place unora să râdă, au adus tone de bani în Ţară. Inclusiv pentru a-şi construi şi lustrui palatele.

Nu voi sta acum să judec pe unii şi alţii care îşi varsă durerea apăsării venită de sus pe cei de alături.
Vreau doar să subliniez că în afară de cei cca. 300.000 de Români înregistraţi, cunoscuţi ca fiind în şomaj ca urmare a crizei, mai sunt cca. 900.000 de Români întorşi în Ţară. Statul trebuie să se ocupe de ei. Nu doar pentru că sunt cetăţeni români. Dar şi pentru că – cinic spus – dacă ei ajung la disperare toată societatea va fi sfărâmată de efectul disperării lor.
Aşa că, domnilor de sus, vedeţi că trebuie să aveţi grijă de toţi Românii, nu doar de cei care erau în Ţară la 1 Februarie 2020.
Uite, vă mai dau un motiv: şi ei votează.
Da?
Poate vă amintiţi şi de ei în măsurile pe care le luaţi.

Mihai-Andrei Aldea

20171210_130309_075 mic

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Între imperialişti şi comunişti

De-a lungul veacurilor Principatele Române au trecut prin mai multe pandemii. Holeră, ciumă, tifos…
De fiecare dată, printre măsurile de ocrotire luate au fost şi deasa spovedanie, deasa împărtăşanie, săvârşirea Sfântului Maslu.
Era şi firesc, până la începutul secolului al XIX-lea toate spitalele – pe atunci numite mai ales bolniţe – erau înfiinţate, ţinute şi îngrijite de Biserică. Aproape tot personalul era alcătuit din călugări – sau monahii, la bolniţele pentru femei.
Chiar şi Spitalul Colţea, declarat de Comunişti a fi înfiinţat în secolul al XIX-lea, este de fapt o ctitorie ortodoxă începută în secolul al XVII-lea şi finalizată în Decembrie 1704. Şi acestă bolniţă era parte a unei mânăstiri – Mânăstirea Colţea. Până când a fost confiscată de stat care avea chef să înfiinţeze un spital „de stat”. Aşa că l-a luat pe cel al Bisericii. Şi până a izbutit să organizeze posturi medicale şi ce mai trebuia – adică după câţiva ani – tot călugării şi monahiilor cărora li se răpise spitalul i-au îngrijit pe bolnavi.
Legătura aceasta strânsă între Biserică şi îngrijirea celor nevoiaşi, săraci, abandonaţi sau, ca în ce vorbim aici, bolnavi, este veche şi continuă. În vremea în care Statul cel „măreţ şi bun” desfiinţa vreo 100 de spitale, Biserica înfiinţa altele. După puteri. Aşteptându-se ca, iarăşi, să vină vremea în care să îi fie confiscate. Şi eventual, după o vreme, închise ca inutile, batjocorite, demolate. Eventual ridicându-se un hypermarket sau un mall peste (cum s-a făcut cu Mânăstirea Văcăreşti şi Mall-ul Sun Plaza în zilele noastre).

Spitalul_Colțea_fragment_noaptea
Din Mânăstirea Colţea au mai rămas biserica, lângă spital, şi o parte din ornamente. Puţini îşi amintesc de faptul că spitalul ce a salvat atâtea vechi este o ctitorie ortodoxă pe care statul şi-a însuşit-o tâlhăreşte…

În clipa de faţă medicii Bisericii – mulţi dintre ei preoţi, diaconi, monahi sau călugăriţe –, asistentele şi infirmierele Bisericii etc. au la activ zeci de mii de oameni consultaţi, trataţi şi îngrijiţi gratuit. Precum şi mulţi alţii consultaţi, trataţi şi îngrijiţi pe plată. După posibilităţi. (Ştiţi demenţa comunistă care pretinde ca Biserica să plătească orice, eventual dublu sau triplu, dar să nu primească niciun fel de plată pentru ceea ce face? Aritmetica elementară spune că cei cu asemenea idei sunt buni de balamuc.)
Aceşti medici, acest personal medical şi pacienţii lor pot confirma folosul extraordinar de mare pentru sănătate al rugăciunii, Spovedaniei, Împărtăşirii, Sfântului Maslu. Este o situaţie factuală, ce poate fi observată ca atare. Altfel spus, este atestată ştiinţific.

Măsurile care împiedică accesul credincioşilor la Sfintele Slujbe şi la Sfintele Taine în vreme de epidemie nu sunt luate pentru prima dată.
Românii, care învăţaseră să treacă prin molimi cu ajutorul medical şi duhovnicesc al Bisericii, au avut o nouă experienţă în 1829. Sub ocupaţie rusească. O ocupaţie care, în afară de un jaf cumplit, a adus şi ciuma. Altfel spus, ocupanţii ruşi nu doar au luat, ci au şi dat. Ciumă. Şi, în grija lor părintească faţă de popor, au luat exact aceleaşi măsuri ca cei de astăzi.
Au trecut două secole fără nouă ani. Ocupaţia rusească în România a fost înlocuită de ocupaţia comunistă. În uriaşă majoritate politicienii de sus de astăzi sunt copii, nepoţi sau ucenici ai Sovieticilor puşi să conducă România după 1948.
Dar lucrurile nu stau foarte diferit în restul lumii! Comunismul – în forme mai vechi sau în cele ale Neocomunismului – domină întreaga lume. Ca urmare, măsurile luate în această vreme sunt cele luate la începutul secolului al XIX-lea.
Şi, bineînţeles, politicienii şi mass-media aservită REFUZĂ SĂ ANUNŢE GĂSIREA TRATAMENTULUI PENTRU COVID-19, REFUZĂ SĂ LUCREZE LA PRODUCEREA LUI ŞI LA PUNEREA LUI LA ÎNDEMÂNA POPULAŢIEI.
Sunt deja nouă zile de când Francezii şi Chinezii au anunţat, independent, tratamentele pentru COVID-19. Politicienii noştri nu au nicio reacţie. Cu excepţia măsurilor similare celor de Ev Mediu.
Din aceeaşi grijă părintească pe care o aveau şi ocupanţii ruşi…

Mihai-Andrei Aldea

Tabel 2 Gautret et al 2020
Tabelul 2 din raportul oficial privind tratamentul COVID-19 cu hidroxiclorochină şi azitomicină (Gautret et al. 2020)
DonaldTrumpVestea
O formă a anunţului oficial al Preşedintelui SUA, Donald Trump, din 21.03.2020, de introducere în SUA a tratamentului COVID-19 descoperit de medicii francezi (cu hidroxiclorochină şi azitromicină).

P.S. Cine se întreabă ce măsuri cred eu că ar fi trebuit luate poate să citească articolele pe temă de pe acest blog. Dacă vrea să ştie. Cu toate că mă aştept ca unii să fantazeze pe temă (obicei foarte la modă astăzi).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pandemia politicianistă în România

Mulţi sunt îngroziţi până la folosirea cuţitului de urs în faţa ştirilor despre COVID-19 din mass-media. Şi, totuşi… cea mai mare plagă ce bântuie ţara este Pandemia politicianistă.
Nu mă credeţi?
Uitaţi-vă în pieţe şi magazine: preţurile au explodat, autorităţile tac. Şi s-au propus de mult măsuri de prevenire a speculei. Politicienii… nimic.
Uitaţi-vă la câţi stau acasă: cel puţin o sută de mii de IMM-uri vor falimenta, şi rata şomajului va exploda. Alte state iau măsuri solide spre a preveni dezastrul economic. Politicienii din România… nimic.
Uitaţi-vă în jur şi întrebaţi câţi şi-au pierdut locul de muncă şi trăiesc din economii tot mai subţiri. Alte ţări iau măsuri puternice pentru a-i salva pe cei în asemenea necazuri. Politicienii de la noi… nimic.
Uitaţi-vă în farmacii şi benzinării: nu se găsesc măşti sanitare, nu se găsesc dezinfectante pentru mâini, nu se găsesc încălţări de unică folosinţă, nu se găsesc halate de unică folosinţă şi tot aşa. Adică nu se găsesc exact lucrurile elementare pentru a opri răspândirea COVID-19.
Uitaţi-vă în SUA, în Franţa şi în alte ţări: tratamentul pentru COVID-19 este în producţie (masivă) şi intră pe piaţă, spre a fi la dispoziţia medicilor şi pacienţilor. La noi sunt tratamente eficiente şi se cunosc şi cele străine. Doar că politicieni… nu mişcă nimic.
Vedeţi că politicianismul este mult mai grav decât gripa?
Şi, totuşi, i-aţi votat.
Plagiatori, traficanţi de copii, şpăgari, infractori cu una sau mai multe condamnări, escroci dovediţi, mincinoşi patentaţi, falsificatori, abuzatori… i-aţi votat şi îi votaţi.
Şi nici nu vă gândiţi să căutaţi un partid extra-parlamentar, naţionalist, ca să daţi o şansă noului. Sau candidaţi real independenţi, „fără şanse”, care ar avea şanse dacă v-aţi da seama că ei sunt şansa voastră!
Pentru că şi voi, prea mulţi, sunteţi atinşi de virusul politicianist. Şi preferaţi un ticălos şmecher unui om cinstit. De aici şi Pandemia politicianistă.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dacă eşti de părere că trebuie schimbată direcţia votului ca să oprim Pandemia politicianistă în România… dă mai departe articolul. Cine ştie, poate ne mai vindecăm cu un vot mai mult.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă