Etichetă: Romania

Conducerea României o expune terorismului. Intenționat?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Reflexul a două dintre trei puteri ale statului – puterea legislativă și cea executivă – este de a acuza de orice incident violent Federația Rusă.
Pentru statul zis român nu mai există terorism islamic, Hamas, nebuni, rackeții ucraineni1, extremiști maghiari și alții asemenea. Cu toate că singurele acțiuni teroriste dovedite din România între 1990 și astăzi (29 – X – 2026) sunt cele ale Mahomedanilor2 și, respectiv, ale Ungurilor3.
Sigur, există ”amenințarea naționaliștilor/patrioților”, chiar dacă aceștia nu vor violență, ci ca instituțiile statului să respecte principiile de drept… așa cum sunt legal obligate.

Desigur, se pot spune multe despre acest reflex al puterilor statului de a blama automat Federația Rusă.
Însă pe noi ne interesează doar un aspect foarte pragmatic.
Se poate și pretinde că, la cât rău a făcut Rusia în istorie României, reflexul ar fi de așteptat.
Doar că puterile statului au obligația de a acționa cât mai obiectiv cu putință; căci reacțiile emoționale garantează manipularea – iar puterile statului sunt garante ale stabilității naționale, deci trebuie să fie ne-manipulabile.

Deci, care este aspectul pragmatic ce ne preocupă?
Care este rezultatul practic, pentru grupările teroriste – fie ele ungurești, islamice sau de orice altă natură – a reflexului puterilor statului de a da vina automat pe Federația Rusă pentru orice incident violent?

Liber la terorism. – acesta este răspunsul pe care și-l va da orice individ dominat de idei extremiste

De vreme ce oricum se dă vina pe Federația Rusă, extremiștii din Ucraina ori Pakistan, Bangladesh ori Ungaria, sau de oriunde ar fi, vor vedea – sau deja văd! – o ocazie excelentă pentru a da lovituri cu impunitate.
Sau, cel puțin, pe lângă privirile îndreptate strict înspre Rusia ale puterilor statului.

Adică reflexul de a blama orbește Federația Rusă, fără verificări, fără dovezi, ba chiar împotriva dovezilor, expune România terorismului internațional.

După cum se poate vedea, faptele sunt clare, logica strânsă, raționamentele evidente, dacă nu truisme.
Ceea ce înseamnă că este imposibil ca persoane esențiale din conducerea serviciilor, din conducerea puterilor statului, să nu fi înțeles ce consecințe are acuzarea apriorică a unei unice ținte.
Este imposibil să nu se fi gândit că pot fi prinși în actele de terorism pe care această politică, acest reflex, le încurajează, înșiși copiii lor, părinții lor, oamenii la care țin.

Ceea ce îndreptățește întrebarea De ce?
Pentru că la întrebarea Intenționat? răspunsul pare obligatoriu pozitiv.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. A se vedea materialul Asasinii de care se temea Vântul și de care fug până și interlopii…, Evenimentul Zilei, 10 Ianuarie 2015 (click aici pentru accesare). Sau Cât costau asasinii plătiți în România…, Libertatea, 1 Martie 2017 (click aici pentru accesare). Sau Contrabandiștii, opriți doar cu armele…, Gazeta de Nord Vest, 21.03.2014 (click aici pentru accesare). Sau Smugglers have arranged shooting in Mukachevo…, în Zotty, Sept. 1 2016 (click aici pentru accesare). Etc. ↩︎
  2. Pentru cazul din 2012 a se vedea și SRI: Unul dintre cetățenii…., Ziare, 17 Decembrie 2012 (click aici pentru accesare). ↩︎
  3. Pentru crimele din Al Doilea Război Mondial și o fereastră către tradiția terorismului unguresc a se vedea și Teroarea horthysto-fascistă…, online aici (click pentru accesare). Pentru actele teroriste maghiare din Decembrie 1989 a se vedea și Raportul Harghita – Covasna: Crimele ungurilor…, Ziariști Online, 18 Decembrie 2014 (click aici pentru accesare). Pentru crimele din Martie 1990 a se vedea și Apogeul conflictului…, Ziare, 20 Martie 1990 (click aici pentru accesare). Pentru cazul din 2015 a se vedea și ATENTAT dejucat la Târgu Secuiesc…, Mediafax, 1 Decembrie 2015 (click aici pentru accesare). Pentru terorismul maghiar interbelic cititorul poate căuta și lucrările marelui patriot Raul Șorban (drept între popoare), sau istoricul unor organizații și mișcări precum Maghiar Fiatolok sau Ifju Gárda. După 1945, printre altele, sunt Krasvolgy, Arpad Siegfrid SS, ”Organizația Secretă Revoluționară” (din 1956 încolo), ”Ungaria Mare și Liberă” (1962 și după) etc. ↩︎

Prostia care smintește. România, stat suveran ȘI independent

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Și pe unii, șovăitori, mustrați-i;
pe alții, smulgându-i din foc, mântuiți-i;
de alții, însă, fie-vă milă cu frică,
urând și cămașa spurcată de pe trupul lor.
Duhul Sfânt
(prin Sfântul Apostol Iuda – Ruda Domnului – 1:22-23)

România este sub dictatură cel puțin din 1930, de la așezarea pe tron a lui Carol al II-lea Trădătorul, rușinea cea mai mare a Casei Regale – a reușit să pună în umbră prin mizeria sa realizările excepționale ale lui Carol I și Ferdinand Întregitorul.
Dictatura a fost rareori numită sau recunoscută ca atare.
Fie că dictatorii, ori reprezentanții dictaturii, au fost Carol al II-lea Trădătorul, Ion Antonescu, Ocupația Sovietică, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu sau oricare altul, toți și-au prezentat regimul în cele mai sclipitoare imagini și culori.

Din păcate, oamenii erau mai conștienți de dictatură sub Gheorghiu-Dej ori Ceaușescu decât după Decembrie 1989.

Încercările mele de a preveni Românii în 1990 asupra preluării puterii de oamenii Sovieticilor – de la Ion Iliescu la Silviu Brucan și alte nomina odiosa – au avut, firește, un rezultat aproape nul. Până la urmă, nici Ion Rațiu, Constantin Voicescu, Justin Pârvu și nenumărate alte personalități nu au reușit să îi trezească pe Români din somnul cel de moarte. Ce putea face un tânăr necunoscut?

Căci oamenii vor să nu vadă.

Pe o linie similară s-au purtat Românii în 1997, când am fost doar câteva zeci de mii de oameni care am protestat în toată Țara împotriva trădării mizerabile săvârșită de Emil Constantinescu, Victor Ciorbea și toți trădătorii din Parlament ce au votat cedarea teritoriilor românești ocupate către Ucraina și Rusia. Blestemați sunt ei în vecii vecilor, căci ceea ce au făcut este păcat împotriva Duhului Sfânt. Și, după cum Dumnezeu Însuși spune, blestemul rămâne pe toți urmașii lor – adică pe toți cei care le continuă ideile și lucrarea.

Dar oamenii vor să nu vadă.

Asta cu toate că prostia promovată sistematic ajunge la un nivel atât de ridicol încât nu are limite.

De exemplu, în Constituția României aflăm că, printre altele, statul român ”este… suveran și independent”.

Doar că suveran este cel care are putere sau autoritate absolută; independența este o caracteristică a suveranității.

Sau, altfel spus, nu poți să ai suveranitate fără să ai independență.
Este ca și cum ai spune că cineva stăpânește limba română dar nu știe niciun cuvânt românesc. Este o absurditate absolută.

Celebrul judecător Max Huber spunea

Suveranitatea în relațiile dintre state înseamnă independență.

Deci raporturile dintre cei doi termeni – de altfel, neologisme – sunt același nu doar în română, ci și în franceza din care provin, în engleză și alte limbii care i-au preluat.

Suveranitatea implică obligatoriu independența

Deci, exprimarea conform căreia România „este stat… suveran și independent” este de un agramatism feroce, este un pleonasm ridicol, este o dovadă a incompetenței în cunoașterea limbii române și a limbajului juridic din partea celor care au scris Constituția României.
Pe care, totuși, oamenii i-au votat, inclusiv prin abținerea de la votul ce trebuia dat patrioților români.

Pentru că oamenii vor să nu vadă.

Și, totuși, dacă așa agramată cum este, această prevedere ar fi luată în serios, cel puțin câteva sute de ”politicieni” s-ar fi aflat de mult în fața plutonului de execuție.
Însă, oricum, îi așteaptă cu nerăbdare Iadul, să îi înghită și să le spulbere toate iluziile privind mărirea lor sau felul în care l-ar putea păcăli pe Dumnezeu.

Cât despre noi, așteptăm, potrivit făgăduințelor Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Christos, ceruri noi și pământ nou, în care, în sfârșit și pentru totdeauna, locuiește dreptatea.
Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care smintește. Confuzia între originea cuvântului și originea noțiunii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit și altădată despre greșeala abisală de a confunda originea unui cuvânt cu originea noțiunii.
Pentru că un cuvânt poate să fie mult mai nou decât noțiunea în cauză în viața aceluiași popor.

Nu e clar?

Să luăm un barbarism tipic pentru creolo-româna contemporană: șoping (indiferent cum este scris, deși în română, academic, ar trebui scris cum se pronunță – aici însă ne izbim de snobismul rasist care siluiește limba română și limbile academice).

De ce îl numesc barbarism tipic?
Pentru că încalcă toate legile neologismului sănătos, natural.

Astfel, el nu este adoptat pentru o noțiune care nu exista în limba română.
Adopții corecte de acest fel sunt, de pildă, radar, radio, telefon, televizor etc. Pentru care doar un om foarte lipsit de discernământ ar avea ceva de reproșat.

Dimpotrivă, șoping este adoptat din snobism rasist. Adică pentru că unora li se pare mai ”cool”, adică mai grozavă, limba engleză decât limba română, pentru că sunt rasiști și snobi.
Cine nu crede că am dreptate poate consulta definiția oficială a rasismului a Consiliului Europei (click pentru accesare), care include orice discriminare puternică și sistemică față de un grup etnic sau religios pentru simpla apartenență la acel grup. Astfel, se include la rasism și antisemitismul, adică discriminarea puternică și sistematică față de Evrei. Consiliul Europei recunoaște faptul că rasele sunt mituri (adevăr pentru care, slavă lui Dumnezeu, am avut eu însumi parte de persecuții)1. Dar, arată foarte corect, asta nu înseamnă că noțiunea de rasism este și ea mitică sau ireală. Dimpotrivă, este o realitate foarte concretă.
Desigur, Consiliul Europei ignoră rasismul antiromânesc. Asta și din pricina faptul că Românii ar trebui să potopească acest consiliu cu plângeri împotriva persecuțiilor maghiare, sârbe, rusești, ucrainene, grecești etc., dar nici vorbă de acest lucru.
Românii – și statul zis român – ar trebui să ceară despăgubiri reale, nu bătăile de joc ce au fost, pentru genocidurile desfășurate de Ungaria și partidele maghiare în Transilvania, Crișana, Maramureș – atât împotriva Românilor, cât și împotriva altor etnii locale2. Raul Șorban, Dumnezeu să-l odihnească, a avut multe de spus pe temă, dar nu a fost ascultat.
Românii – și statul zis român – ar trebui să facă mii de plângeri și acțiuni împotriva genocidurilor bulgare împotriva Românilor; de la cele din Dicia (Dobrogea) interbelică sau din Primul Război Mondial3 și până la cel actual.

Dar mă opresc aici, fără a mai descrie acțiuni genocidare anti-românești ale altor națiuni.
Ar trebui să fie destul pentru ca cititorul să iasă din irealitatea virtuală și să dea piept cu un modest tablou al realității plină de suferință a Istoriei Românilor.
Esențial este că, după Consiliul Europei, UNESCO, ONU și alte structuri similare – în care Republica România este parte – tratarea cu dispreț a culturii și limbii române este rasism.

Un rasism la care foarte mulți cetățeni aderă puternic, de multe ori cu patos. Construind uriașe discursuri – monolog polifonic, după cum bine spunea Sfântul Nicolae Steinhardt – prin care să își îndreptățească rasismul, să ”dovedească” inferioritatea nativă și istorică a Românilor.

Acesta (rasismul) este sistemul cultural ce determină ”englezirea” limbii române, așa cum a determinat în trecut ”franțuzirea” sau ”nemțirea”.
De aici și adoptarea șopingului sau altor barbarisme similare.

Acum să ne întoarcem însă la exemplu: șoping (shopping sau shoping4) este un cuvânt englezesc, intrat în uz la engleziții din anii ’80 ai secolului trecut.
Desigur, feluriți snobi anglofili l-au folosit și anterior, dar minoritar.
Însă, fie că îi dăm ca dată de intrare anul 1980, anul 1960 sau chiar anul 1800, este absurd să crezi că până atunci Românii nu au mers la cumpărături!

Deci originea unui cuvânt NU indică originea noțiunii, fenomenului sau obiectului descris la vorbitorii limbii de care aparține cuvântul!

Dimpotrivă, rareori cuvântul are o vechime semnificativă comparativ cu noțiunea.

De exemplu, a cumpăra sau a face cumpărături sunt expresii latine, chiar dacă și-au schimbat sonoritatea. Însă este bineștiut că Tracii au făcut comerț, deci implicit cumpărături, înainte de a deveni parte a culturii romane.
Mai mult, descoperirile arheologice pre-indo-europene atestă foarte clar existența negoțului chiar pe distanțe neașteptat de mari pentru vremea respectivă.
Cum spuneau la a cumpăra sau a face cumpărături doamnele și domnișoarele de acum 10,000 de ani de pe teritoriul nostru? Nu știm, dar știm cu siguranță că altfel decât Romanii și Românii – câteva exemple în nota5.

Am explicat acest lucru, cândva, pentru hulitul cuvânt sarma, declarat – cu o adâncă lipsă de logică și spirit științific – drept ”turcesc”. De aici rasiștii trăgând ”geniala” concluzie că ”sarmalele au fost aduse de Turci” (click pentru accesare). Asta deși numele sarma este inițial regional – și extins prin impunerea limbii literare în dauna idiomurilor locale. Asta deși numele alimentului în diferite regiuni sunt: brozbuțe, curechi umpluți, foi (de varză/viță de vie), găluște, perișoare, perne, puicuțe etc. Dintre 13 denumiri înregistrate de noi pentru alimentul în cauză șapte sunt de origine latină, unul probabil traco-ilir, apoi două latino-slave sau latino-slavo-germane, una slavo-germană, una slavă și, evident, sarma.
TOATE denumirile în afară de sarma fiind ignorate de rasiștii care urlă, împreună cu invadatorii otomani, ”sarmalele sunt turcești”. De parcă Turcii mănâncă porc!

Asemenea absurdități rasiste bântuie cultura română, fie aceasta de stradă sau livrescă.

Se vaită unii, cu gingășie rasistă, că „nu avem nimic românesc în așa-zisa bucătărie românească”. ”Explicația” fiind faptul amintit:

greșeala abisală de a confunda originea unui cuvânt cu originea noțiunii.

Dar, va protesta cineva – rănit la inimioară de asprimea unui text incomparabil mai blând decât suferințele produse de rasismul anti-românesc –, de ce ar fi o asemenea greșeală, fie și abisală, rasism?
Până la urmă este o confuzie, nu?

Răspunsul este simplu: aceeași oameni care adoptă cu hărnicie orice afirmație/acuzație de tipul ”ciorbele nu sunt românești, sunt turcești” refuză orice viziune similară la alte popoare.
De exemplu, ciorbă nu este turcesc la origine, ci persan.
Asta nu înseamnă că Turcii nu au avut zeamă acră (fiertură acră) până la preluarea cuvântului în cauză.
De fapt, ca să fim cinstiți, ciorbă nu este la origine persan, ci part; fiind preluat de Perși de la Parți. Ceea ce nu înseamnă că până atunci Persanii nu au avut acel fel de mâncare.
Toate aceste lucruri sunt ușor de aflat astăzi. Dar niciunul dintre rasiștii care anulează bucătăria românească pentru (unele) cuvinte de origine străină nu este interesat de ele. Pentru că interesul este denigrarea sistemică și sistematică a culturii române, mai ales populară, a limbii române, a istoriei Românilor, a Românilor ca etnie.

Vedem astfel că în spatele confuziei între originea cuvântului și originea noțiunii, la foarte multe persoane stă rasismul anti-românesc.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. A se vedea șirul de eseuri de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, Cultura Violenței. Un nou rasism, I-IV, 2019 (începând cu prima parte, click pentru accesare). ↩︎
  2. Pentru a nu copleși cititorul, oferim câteva dintre lucrările fundamentale pe temă, lucrări cu un număr foarte mare de izvoare pentru fiecare dintre evenimentele descrise.
    Lucrări generale:
    Istoria Bisericii Ortodoxe Române, de Mircea Păcurariu; A History of Roumanians: From Roman Times to the Completion of Unity, de R. W. Seton-Watson, 1934; Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, de Ștefan Pascu, 1971-1989; Istoria Transilvaniei, vol. I-III, de Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan și Thomas Nägler, 2003-2008; Istoria Transilvaniei, de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, 2016; Formarea națiunii române, de Ștefan Pascu, 1967; Istoria României: Transilvania, vol. I, coord. Ioan-Aurel Pop, 1997; Ungurii despre români: Nașterea unei imagini etnice, de Melinda și Sorin Mitu, 2014.
    Lucrări privind maghiarizarea ca fenomen: Notițe despre întâmplările contemporane, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1913; Date privitoare la maghiarizarea românilor, de G. Popa Lisseanu, 1937; The Hungarian Policy of Magyarization in Transylvania: 1867-1918, de Gelu Neamțu și Nicolae Cordoș, 1994; Românii mureșeni în fața deznaționalizării maghiare, de Aurel Holrică, 1996 (lucrarea atestă excepțional, prin documente școlare, parohiale, ale administrațiilor locale etc. un proces de maghiarizare ce urmează foarte strict regulile descrise de Huszar Antal – a se vedea mai jos; subliniem că în 1996 lucrarea secretă a lui Huszar Antal – Ungur de origine română! – era necunoscută până și în Ungaria, cu excepția anumitor persoane, cu atât mai mult în România; ceea ce face din lucrarea lui Aurel Holrică o confirmare categorică a genocidului sistematic anti-românesc al Ungariei); Transilvania prigonită de unguri, de Ioan N. Ciolan, 1997; National Identity of Romanians in Transylvania, de Sorin Mitu, 2001; Studies on the Romanian Political Elite from Transylvania and Hungary (1861-1918), de Ovidiu Iudean și Alexandru Onojescu, 2012
    Pentru antebelic și Marea Unire:
    A se vedea Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Nicolae Iorga, 1906; Istoria Românilor, vol. VII-X, Nicolae Iorga, 1936-1939; Destrămarea monarhiei austro-ungare, 1900-1918, de Ștefan Pascu, 1964; Mișcarea românească din Transilvania: 1900-1914, de Liviu Maior, 1986; Istoria unirii românilor, de Ioan Lupaș, 1937; Istoria Românilor din Dacia Superioară, de Alexandru Papiu Ilarian, 1852; Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgărașului dimpreună cu documente istorice, vol. I-IV, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1904-1907; Date istorice privitoare la familiile nobile române…, vol. I-II, de Ioan Cavaler de Pușcariu, 1892 și 1895.
    Pentru interbelic și mai ales Al Doilea Război Mondial:
    Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei (1940-1944), coord. Mihai Fătu, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, 1985; Invazia horthystă în Transilvania – 1940, de Raul Șorban (drept între popoare!!!), 2004; Chestiunea maghiară, de Raul Șorban, 2001; Invazia de stafii, de Raul Șorban, 2003; Nu te lăsa învins!, de Raul Șorban, 1996 etc.; Administrația militară horthystă în Nord-Vestul României, septembrie-noiembrie 1940, de Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Pușcaș, 1988. A se vedea și Ardealul frânt în două!, de Sf. Dumitru Stăniloaie, 2011.
    Pentru 1780-1849 o sinteză foarte utilă este The Rumanian National Movement in Transylvania, 1780-1849, de Keith Hitchins, 1977; pentru o epocă următoare (cu un gol de 21, umplut în bună parte prin referințe la cele două decenii) A Nation Affirmed: The Romanian National Movement in Transylvania, 1860-1914, de același autor, 1999; În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Nicolae Iorga, 1991.
    O lucrare MAGHIARĂ esențială:
    A Magyarországi Románok, de Huszár Antal, 1907; se găsește online în format pdf, cu toate cele 953 de pagini ale ediției secrete. Pentru cine nu știe maghiară, titlul tradus în română este Despre Românii din Ungaria (deși poate fi citit și Despre Maghiarizarea Românilor, pentru că în realitate aceasta este tema cărții). Este lucrarea unui extremist ungur pentru care maghiarizarea Românilor este un țel suprem. Cartea s-a dorit secretă (25 de exemplare destinate exclusiv unor grofi și funcționari unguri de rang înalt) deoarece este de o răutate diabolică. Principala unealtă pentru maghiarizare a fost Catolicismul, în primul rând în forma Greco-Catolicismului de la Blaj – prima etapă în maghiarizarea Românilor era trecerea la Greco-Catolicism, urmată de schimbarea numelor și catolicizare. Numirea preoților unguri în localitățile greco-catolice și catolice românești îi forța pe Români să folosească tot mai mult limba ungară. Este doar un exemplu între multe.
    O lucrare SECUIASCĂ esențială:
    A Szekelyfold leirasa tortenelmi, regeszeti termeszetrajz a nepismei szempontbol, de Orban Balasz, 1871 (poate fi găsită online în format pdf). Este o lucrare de cca. 740 de pagini reprezentând cercetările și concluziile lui Orban Balasz după ce a vizitat personal între 1862 și 1868 cca. 500 de comune locuite de Secui, Români Secuizați și Români. Documentul prezintă atât fenomenul maghiarizării forțate a Secuilor, cât și a Românilor. Spre deosebire de zilele noastre, când Secuii se cred Unguri – iar cetățenii Ungariei îi consideră ”Țigani” (ca și cum asta ar fi o insultă) – până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Secuii și Românii erau frați. De fapt, singurii frați pentru amândouă popoarele.
    O sinteză a problemelor în materialul Evoluția secuizării românilor din Arcul Carpatic. Acțiuni de maghiarizare a românilor din Transilvania, 10/02/202, pe site-ul Cer și pământ românesc (click pentru accesare).
    O lucrare scurtă, sintetică, a marelui om și cărturar Raul Șorban: Fantasma Imperiului Ungar și Casa Europei, 1990.

    Evident, sunt mii și mii de cărți, colecții de documente, studii, eseuri, mărturii audio și audio-video, acte juridice (inclusiv simulacrele de procese făcute câtorva dintre Ungurii genocidari) etc. Deoarece nu cităm din lucrările oferite, nu le-am prezentat în forma academică, mai ales că sunt ușor de găsit cu datele oferite. ↩︎
  3. A se vedea 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, care include și câteva mărturii privind bestialitățile aproape de nedescris ale Bulgarilor și Turcilor asupra Românilor în epoca amintită. A se vedea Evaluările lui Marin Ionescu-Dobrogianu privind ocupația bulgară în județul Tulcea (1916-1918), de Valentin Ciorbea și Luminița Stelian (de altfel Valentin Ciorbea, respectiv Lumința Stelian au și alte materiale pe temă). A se vedea Administrația românească în Cadrilater (1913-1940), de Constantin Tudor. Ori Cadrilaterul (1913-1940): Dobrogea de Sud – Istoria unui teritoriu pierdut, de Florian Bichir, 2025. Sau Cadrilaterul. Ideologie cominternistă și iredentism bulgar, 1919-1940, de Dan Cătănuș, 2001 etc. ↩︎
  4. Așa apare în unele dicționare de neologisme. ↩︎
  5. În euskera (bască) a cumpăra este erosteko; basca fiind ultima limbă pre-indo-europeană rămasă în Europa. În georgiană (gruzină) a cumpăra este q’idva (ყიდვა). În abhază este aahəara. În osetină, cea mai scito-sarmată limbă modernă, a cumpăra este aelxeanân (cu ae legate ca o singură literă) sau ælxænyn (aproximativ; în grafie slavonă ӕлхӕнын, dar acel ы este descris în unele lucrări ca având aceeași sonoritate cu î, iar în altele fiind între î și ă, mai aproape de î). În armeană, cea mai apropiată limbă de idiomurile tracice cunoscută astăzi, a cumpăra este gnel (գնել). În albaneză, socotită cea mai ilirică limbă cunoscută, a cumpăra este bleră (blerë). Etc. După cum se poate vedea, deosebirile sunt enorme. ↩︎

Rasism versus rasisme

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (IV)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Suntem la a șaptea parte a unei, nădăjduiesc, ziditoare căutări a înțelegerii creștine, inițiată de utilizatorul Mihai. Se pot vedea mai jos primele trei părți.

Între desacralizare și sfințire
Păcatul își poate schimba natura? (I)
Păcatul își poate schimba natura? (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (I)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (II)
Despre ierarhii ale binelui sau răului, Revelație directă și altele asemenea (III)

Mai departe încerc să răspund, cu mila lui Dumnezeu, la feluritele întrebări și probleme ridicate de d-sa.

Reiau de această dată și începutul părții anterioare (IV), deoarece amândouă se referă la același paragraf din textul semnat de Mihai.

Dacă îngăduiți, înțelegerea mea este că putem afirma că Republica Romană, deși lipsită de lumina Revelației directe și nicidecum neatinsă de viciu și hybris, a cultivat totuși mos maiorum și a exaltat virtus, înțelegând libertas nu ca libertinajul modern, ci ca libertate ordonată spre înflorirea res publica prin orientarea individului către o ordine morală transcendentă, mai presus de propria voință. Aceasta reprezenta aspirația ascendentă (deși incompletă și rănită) a omului către scopul său, care este, de fapt, cunoașterea și unirea cu Dumnezeu.

În mare, este adevărat.

Sunt însă necesare, mi se pare mie, unele nuanțări.

A. Lipsa luminii Revelației directe la neamuri?

La această întrebare am răspuns anterior, arătând că nu există o asemenea lipsă, chiar dacă formele specifice diferă de, să zicem, Poporul lui Israel.
Ca urmare, trecem la următorul punct.

B. Este aspirația ascendentă romană una către Dumnezeu?

Am recunoscut faptul că există în tradiția romană veche, dinaintea influențelor însemnate grecești, o „cultivare a mos maiorum (căii/legii înaintașilor)”.
Aceasta incluzând un șir de valori precum:

  • virtas, virtutea sau bărbăția (ce cuprindea excelența bărbătească, mai ales prin curajul dovedit în societate și luptă pentru apărarea și împlinirea res publica – treburile comune, ceea ce astăzi am numi interes național)
  • fides, fidelitatea sau credincioșia (ce cuprindea încrederea în cuvântul și fapta omului – bărbat sau femeie – în toate aspectele vieții)
  • gravitas, adică stăpânirea sau, i-am putea spune, demnitatea, seriozitatea (adică stăpânirea sentimentelor, astfel încât omul să fie echilibrat și să poată urma celelalte principii oricât i-ar fi de greu emoțional)
  • pietas, pietatea sau evlavia (ce cuprindea respectul adânc, precum și cunoașterea și împlinirea datoriilor față de familie, divin, stat și națiune – în ordine crescătoare valoric)

Va recunoaște orice Român că principiile de mai sus par (a) adevărate, (b) luate de-a dreptul din Legea Românească a înaintașilor vrednici pe care i-am avut și (par) (b) de-a dreptul creștine.
Sufletul oricărui Român care le citește va tresări zicând: asta este, așa trebuie să trăim!

Însă, dacă sunt atât de bune și de firești, cum de a ajuns Națiunea Romană să îi prigonească atât de puternic, sute de ani, pe Creștini?

Este EXTREM de important să ne punem această întrebare și să înțelegem răspunsul. Pentru că aici este răscrucea la care mulți Români rătăcesc sistematic!

Nenorocirea Românilor, pentru multe puncte de vedere, este legată de aceeași greșeală, de aceeași lipsă de discernământ cu care citim, de prea multe ori, texte precum prezentarea celor patru valori de mai sus.

Cele patru valori fundamentale din mos maiorum (Calea Înaintașilor) a Romanilor păgâni sunt citite de Români în cheie creștină, deși sunt păgâne!
Și de aici rezultă nenumărate greșeli de interpretare, care fac enorm de mult rău.

De pildă, este bună bărbăția, ca apărare și împlinire a res publica, dacă treburile comune (interesul național) este unul bun!
Nenorocirea este că la orice popor idolatru o parte (rareori mică!) din așa-zisul interes național este, în fapt, facerea răului.
Astfel că se ajunge, de pildă, la o „bărbătească” (de fapt, lașă) măcelărire a Creștinilor.
Cum s-a întâmplat și se întâmplă și în Islam, unde se consideră mare bărbăție să masacrezi oameni care nu se apără și să violezi fete și femei lipsite de apărare (deși este o lașitate satanică).

De pildă, este bună fidelitatea, atâta timp cât nu este loialitate față de rău; ceea ce este inevitabil să fie la orice comunitate – inclusiv stat ori națiune – care nu ascultă de Dumnezeu.

La fel, este minunată stăpânirea de sine, ori seriozitatea, care dă omului puterea de a urma cele pe care le știe bune. Însă dacă știe greșit, această virtute îl va face să înainteze mai repede și puternic pe un drum greșit.

În sfârșit, pietatea sau evlavia sunt minunate dacă sunt sănătoase. Dar pietatea sau evlavia față de idoli, erezii, schismă, iată calea care duce la răutăți extrem de mari.

De aceea i-au prigonit Romanii pe Creștini: nu atât din pricina instigării unor Evrei idolatri, răsculați împotriva lui Mesia și ucigași ai Evreilor Creștini, cum s-a pretins adesea, ci mai ales din pricina virtuților cu direcție greșită1.

Suntem în zona arătată și Părintele Nicolae Steinhardt, Evreu și Român, dar mai ales om al lui Dumnezeu, prin citatul din De Gaulle: „Oameni de bunăvoință? Bună, poate, dar unde este voința?”.

Iar în mos maiorum, din păcate, avem de-a face cu o contradicție dureroasă – tipică sistemelor ce păstrează destul de mult din Revelația Primordială spre a părea bune, dar nu îndeajuns pentru a fi.
Contradicția este între calitatea tehnicilor culturale și spirituale – căci virtuțile amintite sunt în același timp tehnici de dezvoltare personală și comunitară – și scopurile și rosturile culturii și spiritualității în cauză.

Curajul, inventivitatea, evlavia, dorința de cunoaștere, hărnicia, ordinea și nenumărate alte asemenea virtuți sau tehnici de împlinire și desăvârșire sunt bune dacă sunt folosite într-un țel bun.
Așa cum toate aceste virtuți sau tehnici de împlinire au fost prezente la mulți adepți ai unor tirani – de la Genghis-Han sau Hitler până la Stalin sau Pol-Pot. Însă această prezență doar a întărit răul.

Este situația inversă a principiului patristic binele nu este bine dacă nu este bine făcut (și ce opoziție față de scopul scuză mijloacele!). În acest caz avem de-a face cu răul bine făcut.

Știu că aceste idei sunt șocante și dureroase pentru orice om care cunoaște cultura veche a Romanilor.
În primul rând, pentru că există obișnuința stabilirii unei legături sufletești cu cele pe care le studiem.
În al doilea rând, pentru că mulți idealizează trecutul și îl romanțează fără ca măcar să își dea seama.
În al treilea rând, pentru că în comparația dintre Republica Romană și alte culturi – de la cea greacă antică până la cele celtice, scitice, tracice, persane etc. – prima se arată net superioară.

Iar la acest al treilea rând – nu că ar fi ultimul – ne izbim din nou de ierarhia utilitaristă.

Cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • socotea pe sclavi tot oameni
  • dădea sclavilor drepturi civile
  • avea prevederi pentru răspunderea stăpânilor față de buna stare a sclavilor
  • avea mecanisme de eliberare meritocratică și de deplină integrare a fostului sclav în societate
  • avea respect față de creațiile originale ale sclavilor, ce erau recunoscute și răsplătite (ex.: notele tironiene)
  • avea sisteme de pedepsire a abuzurilor stăpânilor de sclavi (de la cele sociale până la cele juridice)

În paralel, sclavii din alte culturi erau tratați atât de rău încât este și greu de descris.

Iarăși, cultura romană era superioară celorlalte pentru că, spre deosebire de acestea, de exemplu,

  • avea drepturi și pentru liberți, și pentru cetățeni, nu doar pentru o minoritate (ca la Greci, Persani, Parți ș.a.a.)
  • promova școli populare, astfel încât fiecare să poată învăța să scrie și să citească
  • asigura accesul la justiție pentru fiecare om din stat
  • promova igiena pentru cât mai mulți oameni din stat cu putință
  • avea reguli de circulație publică
  • avea drumuri publice mai bune decât oricare altă țară (și, din nenorocire, mult mai bune decât cele ale Republicii România de astăzi)
  • avea rețele de apă potabilă
  • avea canalizări

și multe altele care pentru celelalte culturi sau state adesea nu erau nici vise.

Ca pildă, Galii se pot mândri cu mărețe drumuri din lemn, care nu aveau nici o zecime din capacitatea sau rezistența celor romane.
Etc.

Toate acestea și multe altele creează celui care studiază Republica Romană – și alte faze ale istoriei romane – un simțământ de respect. Care trece, însă, de ceea ce se cuvine.
Și din sentimentalism, dar și din falsificarea prin simplificare.

În amândouă cazurile, se ajunge la generalizare.

Dar pentru orice Creștin – și pentru orice om rațional care încă nu a devenit Creștin – este evident că nici calitatea instituțiilor, nici nivelul dezvoltării tehnice nu echivalează cu binele moral.

Ca urmare, în superioara structură romană a putut încăpea nu doar închinarea la idoli, ci și impunerea acesteia, mergând până la genocid religios față de cei care o refuzau.

Desigur, se va replica – de către unii cititori – că este, apariția acestui genocid, posterioară Republicii Romane. (Ca și apariția, de altfel, a Creștinismului.)

Este evident acest lucru, dar ar trebui să fie evident și că, din păcate, nu există o ruptură semnificativă – sau nu o văd eu – între epocile respective.
Desigur, în epoca romană zeificarea persoanelor (adică idolatrizarea lor) se producea post-mortem și era adesea luată cum grano salis. Dar atacarea zeilor era și atunci o crimă.
Ceea ce înseamnă că și atunci Creștinii – poate chiar mai devreme decât s-a întâmplat în timpul Principatului – ar fi ajuns să fie prigoniți.

Și atunci, rămâne ceva în afară de o superioritate utilitaristă și o superioritate morală relativă, pentru cultura romană păgână, sau pentru Republica Romană?

S-a pus întrebarea – pentru unii afirmație – dacă această aplicare a mos maiorum și exaltare a virtuții (virtus) este o aspirație (incompletă și rănită) către Dumnezeu.

S-a spus că și în păcate omul Îl caută pe Dumnezeu.

Oare?

Și repet: oare?

Axioma este o parafrazare a lui Bruce Marshall, care spunea în 1945 că tânărul care sună la ușa bordelului Îl caută, inconștient, pe Dumnezeu (The World, the Flesh, and Father Smith, 1945, p 108).

Dar există în Ortodoxie o asemenea poziție?

S-ar putea invoca – inclusiv în apărarea meritelor teologice ale lui mos maiorum – pilda pe care o dă Dumnezeu Evreilor prin Recabiți (Ieremia 35:1-19).
Este însă o ispită, deoarece, grăind adevărul înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, în afară de faptul că Domnul le-a binecuvântat respectul față de părintele lor nu putem adăuga nimic.
Se știe că Dumnezeu binecuvântează pe cei care țin adevărul Său, chiar pe bucăți. Se știe că această binecuvântare este proporțională cu lipsa cunoașterii și invers proporțională cu creșterea cunoașterii Legii Sale. Se știe, de asemenea, că este proporțională cu izolarea celor (celui) care țin (ține) acele bucăți de adevăr – în mijlocul unora care le-au lepădat.
Dar, și acesta este un adevăr prea des uitat chiar și în teologia ortodoxă contemporană, această lucrare a binecuvântării este parte a pedagogiei divine de îndemnare și îndrumare către adevărul deplin. Adică nu este o binecuvântare a culturii în cauză in integrum.
Și, desigur, nu este o confirmare că în păcat omul îl caută pe Dumnezeu.

Pentru această ultimă presupunere – căci și Bruce Marshall o prezintă ca pe o dorință a Rev. Simth, nu ca pe un adevăr teologic –, pentru această ultimă presupunere, deci, trebuie să ne întoarcem la natura păcatului.
Care este neascultarea de Dumnezeu.

Ceea ce face să ne trezim într-o situație absurdă: cercetăm să vedem dacă în neascultarea de Dumnezeu omul Îl caută pe Dumnezeu!

Pe de altă parte, însă, și păcatul este absurd!

Ceea ce face, teoretic posibilă și o asemenea absurditate, ca omul să Îl caute pe Dumnezeu în neascultarea de Acesta.

Și, dacă ne gândim puțin, există cel puțin o variantă în care acest lucru este foarte clar posibil: atunci când omul nu cunoaște voia lui Dumnezeu, deși Îl caută.

Și această situație, care se manifestă cel puțin declarativ în istorie de multe ori, prezintă însă o problemă:
De vreme ce Dumnezeu stă la ușă și bate, adică lucrează activ, chiar dacă discret și elegant, la chemarea și îndrumarea omului spre mântuire și sfințire, ce împiedică pe un căutător sincer să Îi cunoască voia?

Răspunsuri sunt însă mai multe, de la obișnuințe greșite până la mulțimea minciunilor.
Ceea ce dovedește că cel puțin în unele cazuri manifestarea declarativă este, sau poate să fie, o realitate:

Omul poate să Îl caute pe Dumnezeu în păcatele despre care nu știe că sunt păcate.

Dar atunci când știe că sunt păcate – și foarte multe dintre ele se cunosc din fire –, afirmația devine, evident, greșită.

În unele păcate omul poate căuta o consolare pentru felurite suferințe, dar fiind o consolare mincinoasă este cu totul greșit a crede că este o căutare a lui Dumnezeu.
Pentru că ceea ce caută omul în păcate, în ciuda a ceea ce credea Toma de Aquino, nu este Dumnezeu Însuși, ci sunt anumite manifestări sau atribute dumnezeiești scoase din context.
Păcătosul vrea binele, dar fără Bine; vrea cunoaștere, dar fără Înțelepciune; vrea dragoste, dar fără Adevăr etc.

Și toate acestea sunt, de fapt, luptă cu Dumnezeu, nu căutarea Sa!

Ca urmare, cred că se poate spune cu îndreptățire că aspirația oricărei societăți păgâne este departe de a fi cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El.
Este, cel mult, căutarea cunoașterii și însușirii sau folosirii anumitor daruri și atribute ale Acestuia.
Iar această căutare este departe de a fi un bine, chiar dacă uneori chemarea lui Dumnezeu reușește să o întoarcă în ceva bun.

Însă care este concluzia pentru Republica Romană?

C. Concluzii la paragraf

Ei bine, dacă ne uităm la fapte/roade (Matei 7:15-20), putem constata că dorința de ascendență romană a dus către tot mai mult rău, iar nu către o creștere a binelui.
Voi sublinia faptul că împărțirea în epoci istorice, precum Republica, Principatul, Dominatul, ține foarte mult de o viziune exterioară. Pentru Romani trecerea nu a fost văzută și simțită ca atare mai mult decât au fost simțite alte schimbări drept o trecere la altceva.
Ca urmare, este greu să pretindem existența unei rupturi semnificative între Republică și Dominat, de pildă. Ele se dezvoltă organic, aș putea spune, ca rezultat (roade) pentru aplicarea mos maiorum.

Și asta inclusiv pentru faptul că mos maiorum, alături de virtuțile mai sus amintite, cuprinde multe principii și valori care, din perspectivă creștină, sunt cel puțin greșite, dacă nu demonice.

De pildă, Romanii Păgâni au manifestat sistematic voința de a-și ucide copiii nenăscuți dacă vor. Folosind pentru argumentarea acestei valori (din mos maiorum!2) sofisme ușor de demontat prin logică pură.
De exemplu, Romanii considerau un pui aflat în ou ca distinct de ou din clipa în care i se putea distinge structura; dar negau același principiu pentru copilul nenăscut.
Astfel încât socoteau avortul voluntar drept o chestiune privată.
Atâta timp cât nu afecta drepturile de moștenire.
Doar că niciun organ al trupului nu a avut vreodată drept de moștenire în sistemul juridic roman.

Ca alt exemplu, mos maiorum socotea ca normal adulterul soțului, câtă vreme amantele erau „respectabile”.
Promovând, simultan, pedepse grave pentru soția care ar fi făcut așa ceva3.

Sunt doar două exemple ale rădăcinilor răului care sabotau valorile sau tehnicile corecte din mos maiorum – și, în general, din societatea romană.

Toate dovedind, repetat, faptul că ascendența romană păgână a avut, sistematic, o țintă greșită.
Ceva de tipul drumul spre Iad este pavat cu intenții bune.

(urmarea aici)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Este interesant și dureros să vezi cum, pe de-o parte, mulți uită că „blestemații Iudei” care L-au ucis pe Iisus Christos au ucis și nenumărați binecuvântați Iudei (și, în general, nenumărați binecuvântați Evrei) (Fapte 7:54-60 cu 8:1-4 și 9:1-2; 22:1-8 ș.cl.), iubitori de Dumnezeu și ucenici ai Domnului (Fapte 2:29-41; 4:31-32; 6:1-7 etc.). Așa cum uită că Evrei sunt după trup și Iisus Christos cu Maica Sa, și Apostolii și foarte mulți dintre primi Sfinți ai Bisericii.
    La fel și alții uită că minciuna stă împotriva lui Dumnezeu, că spunând adevărul despre păcatele și greșelile cuiva care nu se îndreaptă, și care pe mulți rănesc, îți împlinești datoria și față de acela și față de ceilalți – și mai ales față de Dumnezeu, Binele absolut.
    Totodată, este tragi-comic să vezi cum unii cred că Romanii ar fi persecutat pe Creștini din instigarea unor Evrei. Ca și cum Romanii erau lipsiți de orice simț politic și de orice urmă de discernământ, ca să ajungă la genocid pentru niște bârfe. Episodul Nero este pilduitor, căci este al crimelor dezlănțuite din patimile dezlănțuite. Ceea ce se întâmplă și cu alții asemenea, mai ales cu Maximin Tracul, Decius, Galerius și alții asemenea. Să ne amintim, de exemplu, că la Galerius genocidul împotriva Creștinilor a fost cauzat de respectul față de mamă! Căci aceasta a venit plină de lacrimi la Galerius, plângându-se că rudele creștinate nu au vrut să vină la masa pusă de ea în cinstea zeilor. Așa că fiul înfuriat de durerea mamei și de „lipsa de respect” a rudelor creștine a trecut la genocid! Ca o paranteză la paranteză, merită să vedem tragica asemănare cu atâtea conflicte familiale ale Românilor de astăzi – fie ei sud sau nord dunăreni, est sau vest pruteni etc. Revenind, putem constata faptul că nici Nero, nici Maximin Tracul, nici Decius ori Galerius și alții asemenea nu au prigonit pe Creștini pentru că au fost manipulați de altcineva sau altceva decât de propriile patimi. Care însă, la o cercetare serioasă, apar ca fiind corespunzătoare valorilor mos maiorum pe care le-am amintit! Ceea ce dovedește ce era de dovedit. ↩︎
  2. Existența ei fiind sistematic ignorată de admiratorii (peste măsură ai) culturii romane. ↩︎
  3. A se vedea, printre altele, Aulus Gellius, Nopțile Atice 10:23; Cicero, Pro Milone 4; Valerius Maximus, Factorum et dictorum memoriabilium, 6:1; Plaut, Curculio 33-38 etc. ↩︎