Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (II)

În prima parte a acestui articol am văzut că administraţia romană apare în Dacia, la Nord de Dunăre, adică, la începutul secolului I d.Chr. Prima oară între Prut şi Nistru, unde se construieşte un val de apărare pentru Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi). Apoi prin Regatul Iazigilor Metanaşti, devenit stat clientelar roman în primele decenii ale aceluiaşi secol. Apoi prin Regatul Daciei, care se aliază cu Roma cel târziu în anul 50 î.Chr.
Deci, dacă din punct de vedere cultural şi comercial Romanii apar în Dacia undeva în secolul II î.Chr. (cel mai târziu), din punct de vedere administrativ apar aici în prima jumătate a secolului I d.Chr.
Dar
Când s-au retras Romanii din Dacia?

Aici se invocă mereu, cu multă convingere, aşa-numita Retragere Aureliană, care ar fi avut loc în anii 271/273 d.Chr. Dar ce a fost, de fapt, Retragerea Aureliană?

În articolul „Retragerea Aureliană între minciună şi adevăr” am arătat o serie de fapte care sunt fie necunoscute publicului, fie ascunse ori ignorate de majoritatea lucrărilor. Pe scurt,

  • în anul 269 Împăratul Marcus Aurelius Claudius (268-270) obţine la Naissus (Nişul de astăzi) o victorie strălucitoare împotriva celei mai mari alianţe gotice care atacase Imperiul Roman; capătă supranumele de Claudiu al II-lea Goticul
  • în anul 270 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţii care se aliaseră cu Iazigii Metanaşti pentru o nouă campanie de jaf în Romania
  • în anul 271 Împăratul Aurelian (270-275) îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi în Dacia nord-dunăreană, ucigându-l în luptă pe Canabaudes, Regele Goţilor
  • înţelegerea de pace dintre Împăratul Aurelian şi Goţii înfrânţi prevede ca Goţia să devină regat clientelar roman, preluând apărarea Dunării în numele Romei
  • trupele romane sunt retrase din ceea ce acum este organizat, sub îndrumare romană, ca Goţia
  • regiunile sudice ale Daciei Traiane, din Estul Banatului (Vestul ţinea de Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman) până la Nistru, sunt mai departe parte a provinciilor romane (Dacia Aureliană sau Moesia, mai târziu şi Sciţia Mică).

Departe de a fi o „ieşire” a Daciei nord-dunărene din sistemul roman, departe de a fi o „plecare a Romanilor din Dacia”, Retragerea Aureliană din 271-273 este în fapt o transformare a unor teritorii provinciale romane în parte a unui nou regat clientelar roman.
Teritorial, Romania nu pierde nicio palmă de pământ în urma Retragerii Aureliene. Câştigă teritoriile gotice adăugate Daciei Traiane, mută trupele din Carpaţi la Dunăre şi câştigă noi aliaţi.

Aurelian nu doar că nu pierde teritorii romane, ci, dimpotrivă, restabileşte conducerea romană atât în aşa-zisul „Imperiu Celtic” (o structură autonomă romano-celtică din Galia şi Britania), cât şi în Imperiul Palmirei (Palmyrei) – pe care îl va recuceri la un an după supunerea Goţilor. Aurelian este denumit Restitutor Orbis (Restauratorul Lumii)!

Vreme de patruzeci şi patru de ani, din 271 până în 315, Goţii încetează orice incursiune de jaf în Sudul Dunării!
Îşi respectă, adică, statutul de foederaţi romani mult mai bine decât o făcuse Regatul Daciei în secolul I d.Chr.

Romania sub Aurelian 270 275

După 315-316, când pentru prima dată după peste patru decenii Goţii se alătură Carpilor în campaniile de jaf sud-dunărene, Sfântul Împărat Constantin cel Mare începe pedepsirea Goţilor şi Carpilor.
Într-o serie de campanii, el întăreşte stăpânirea romană în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei, supune Regatul Iazigilor (Sarmatia) şi include în Romania Sud-Vestul Transilvaniei. Goţia este reconfirmată drept regat clientelar roman.

Dacia sub Constantin cel MareAdministraţia romană în spaţiul carpatic în vremea Sfântului Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (305-337) nu doar că realizează aceste reorganizări administrative şi militare, nu doar că reface Podul lui Traian, dar construieşte un nou pod peste Dunăre!
Acest pod era necesar pentru că exista, de asemenea Valul lui Constantin cel Mare, numit şi Brazda lui Novac, un val de apărare întins din părţile Drobetei până la Nord de Cetatea Albă (atunci Tiras). Aceste valuri de apărare erau un sistem socio-militar şi economic-administrativ complex. Construite de cetăţeni romani aflaţi sub arme, aşa-numitele miliţii populare, erau apărate de aceeaşi cetăţeni romani aflaţi sub arme. Satele (fossatum) din regiunea valurilor de apărare erau nu doar fortificaţii ele însele, ci şi surse de trupe – miliţii – pentru zona valurilor de pământ şi/sau piatră. Sistemul, cu bune corespondenţe în sistemele defensive tracice (inclusiv dacice), era, după cum am arătat, nu doar unul militar, ci şi unul socio-cultural şi economic-administrativ. Dacă mai amintim că, în fapt, nu era vorba despre „un val”, ci de mai multe (precum AlutanusTransalutanus etc.), care sunt fie construite, fie refăcute în vremea lui Constantin cel Mare, avem un tablou mai larg al bogăţiei vieţii romanice în Dacia acelor vremuri.

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Constantin cel Mare (fără sudul Orientului Apropiat, Egipt şi alte părţi africane)

Avem, prin urmare, în primele decenii ale secolului IV d.Chr., o viaţă romană puternică, bine închegată, la Nordul Dunării.
Războiul din 331-332 confirmă statutul de foederaţi romani al Goţilor. Aceştia ajung chiar să se amestece în luptele pentru succesiune la tronul Constantinopolului, susţinându-l în anii 60 ai secolului IV pe Procopius, rivalul lui Valens (364-378). Acesta din urmă va fi nevoit să vină în Goţia pentru a-şi înfrânge rivalul şi susţinătorii.

Ajungem astfel în anul 376 d.Chr., când are loc Marea Invazie Hună.
Strecuraţi în grupuri mici de câteva decenii în zona Daciei/Goţiei, Hunii devin dintr-o dată nu ameninţători, ci distrugători. Înfrânţi cumplit, Goţii vor primi, ca foederaţi romani, refugiu în Sudul Dunării.
Vreme de multe decenii au loc lupte între Romanii din Dacia nord-dunăreană şi Huni.
În timpul Împăratului Teodosie al II-lea (408-450) Romania va pierde cele mai multe teritorii nordice, păstrând numai cetăţile de pe Dunăre. Valul lui Constantin cel Mare şi populaţia stră-română ce locuia în zonă intră sub stăpânire hună. Dar numai pentru cca. 10 ani!

Romanii vor folosi, ca mijloc de luptă împotriva Hunilor, o nouă alianţă: cu Gepizii.
Aceştia vor fi sprijiniţi pentru a se răscula împotriva Hunilor şi în 454 alianţa câştigă: Imperiul Hun este sfărâmat.
Romania, slăbită, lasă Gepizilor administrarea – şi, implicit, paza – celei mai mari părţi a Daciei ptolemaice. Păstrează, mai departe, zona riverană de la Dunăre, prin cetăţile şi castrele de pe malul nordic.
Însă Împăratul Iustinian (527-565), Străromân din Macedonia (să ne amintim că Slavii încă nu ajunseseră acolo), vine pe urmele Sfântului Constantin cel Mare şi reia sub stăpânirea Constantinopolului ţinuturile pe care le stăpânise şi acesta. Se refac cetăţile şi castrele, podurile şi Valul lui Constantin cel Mare.

Şi atunci, când se retrag Romanii din Dacia?

Nicolae Iorga vorbeşte repetat despre „veşnica revenire” a Împărăţiei la Nordul Dunării.
Într-adevăr, această idee nu dispare niciodată din gândirea constantinopolitană, nici măcar atunci când Romania devine de limbă greacă. Nici din gândire, nici din practică. Prezenţa Ducilor nord-dunăreni în sistemul confederat al Imperiului Roman în secolele IX-XI este o dovadă absolut clară în această privinţă.

Am putea spune că avem o retragere începând cu 602 d.Chr., când are loc Marea Invazie Slavă, care aduce populaţiile slave până în Sudul Greciei de astăzi.
Dar în această invazie StrăRomânii sunt aliaţi cu Slavii împotriva Grecilor care preluaseră controlul Constantinopolului. Mai mult, au deja propriile structuri, care se vor evidenţia mai târziu sub forma Ducatelor Româneşti, din care se nasc şi Principatele Romane (Române) Dunărene.
Şi din punct de vedere lingvistic limba română, în ceea ce are esenţial, era atunci deja formată (altfel am fi vorbit astăzi o limbă slavă, nu limba română).
Însă cum o limbă nu poate să existe fără purtătorii ei, nici limba română nu exista fără Români.
„Retragerea Romanilor din Dacia” nu există ca fenomen istoric.
Există schimbări administrative, militare, economice, solidare schimbărilor ce au loc în întreaga Romanie şi cu particularităţile locale fireşti.
Dacă se consideră simbioza româno-slavă din secolele VII-VIII drept „retragere romană”, înseamnă să ignorăm romanitatea şi românitatea Românilor.
Merită să observăm, în încheiere, că „mileniul de tăcere” atât de vehiculat este, în fapt, un mit. În cel mai rău caz, dacă alegem să ignorăm prezenţa românească în Balcani şi Carpaţi alături de Slavii veacurilor VII-VIII (bine atestată arheologic şi clar atestată documentar), am avea cel mult două secole de aşa-zisă „tăcere”.

Când s-au retras Romanii din Dacia?
Niciodată! Alături de Traco-Iliri, Celţi şi Scito-Sarmaţi au format, din Munţii Alpi în Caucaz şi de la Nord de Carpaţi la Marea Mediterană Neamul Românesc. Au devenit Românii. Cu ţări româneşti, urmaşe directe ale Romaniei şi multă vreme parte a acesteia, ba chiar continuatoarele ei după căderea Constantinopolului. Cu Legea Românească, dezvoltare – şi uneori scădere – a celebrului Codex Iustinianus, lucrarea fundamentală de Drept Roman creată de Împăratul Iustinian, StrăRomân din Macedonia. Cu tot ceea ce îi defineşte fundamental pe Români, cu tot ceea ce defineşte fundamental România.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Când au venit şi când s-au retras Romanii din Dacia? (I)

Întrebările pot să pară ciudate.
„Tot internetul ştie” (deci, în lumea superficialităţii, „este adevărat”) că „Romanii au venit în Dacia în 106″ şi că „Romanii s-au retras din Dacia în 271/273” (aşa-zisa „Retragere Aureliană„).
Minciuni, amândouă afirmaţiile.
Romanii nu au venit în Dacia în 106 (d.Chr.).
Romanii nu s-au retras din Dacia în 273/275 (d.Chr.).

Să începem cu o mică lămurire!
Deşi exprimarea de internet este adeseori argotică, ca să fim în adevăr avem nevoie de o vorbire clară.
„Când au venit Romanii în Dacia?” şi „Când s-au retras Romanii din Dacia?” sunt două exprimări argotice, foarte neclare.
Cei care le pun au în minte imagini foarte diferite, dar exprimate identic.
Ce înseamnă, de fapt, „Când au venit Romanii în Dacia?”?
Depinde!
Unii se întreabă când au ajuns prima dată Romanii în Dacia ca persoane cu o anume identitate. Alţii se întreabă când au ajuns Romanii prima oară în Dacia ca purtători ai unei influenţe politice, culturale etc., ca reprezentanţi ai Imperiului Roman. În sfârşit, mulţi se întreabă de fapt, prin aceleaşi cuvinte, „Când a devenit Dacia parte a Imperiului Roman?”
La fel stau lucrurile şi cu întrebarea „Când s-au retras Romanii din Dacia?”, care de asemenea are în spatele său aceste trei forme largi, cu multe nuanţe, în funcţie de fiecare persoană.

Dacă vrem să aflăm când au venit, ca persoane, primii Romani în Dacia, evident, nu ştim. Legăturile dintre populaţiile şi triburile din Panonia (Ungaria de astăzi) sau Noricum (Austria de astăzi) şi Romani, respectiv Daci, sunt străvechi. Datând cel puţin de la începutul secolului III î.Chr. în forme instituţionale, ceea ce împinge contactul iniţial şi mai departe. Însă fără să existe o dată clară.
În secolul I î.Chr. deja influenţa romană în Dacia este foarte puternică. Monezile greceşti, care erau folosite şi copiate de Daci, sunt masiv înlocuite de monezile romane, care sunt folosite şi copiate de Daci. De fapt sunt copiate atât de bine, încât până la relativ recenta găsire a unor matriţe dacice pentru denari romani (de argint), se credea că „denarii romani dacici” sunt chiar romani!
Desigur, folosirea şi copierea denarului roman este doar un exemplu – chiar dacă, prin amploarea uriaşă a fenomenului, este unul foarte important. Însă influenţa romană se manifestă în multe aspecte, de la metalurgie până la legăturile dintre nobilii daci şi nobilii romani, chiar din Roma. Legături ce stârnesc discuţii şi în vremea lui Burebista, şi mai târziu.
Dar, şi aici, nu avem o dată clară.
Nu ştim când au venit primii Romani, ca persoane, la Dunărea cuprinsă între Panonia şi Marea Neagră. Nici când au sosit primii negustori, când s-au stabilit primele legături economice, militare şi culturale. Cu siguranţă, înainte de anul 100 î.Chr., dar o dată anume nu poate să fie indicată.

În sfârşit, dacă ne referim la intrarea Daciei în sistemul roman, avem unele indicaţii istorice puţin mai exacte.
Astfel, la începutul secolului I d.Chr. (între anul 10 şi 30 d.Chr.), are loc preluarea de către Romani a sudului Basarabiei, dintre Prut şi Nistru. Zona era una de trecere dinspre Sciţia Mare către Sciţia Mică (Dobrogea); şi era folosită de Sciţi, Geţi şi alte neamuri pentru năvăliri de jaf în sudul Dunării. Ca urmare, Romanii construiesc un val de apărare între Prut şi Nistru. O lucrare defensivă admirabilă, care constituie începutul administraţiei romane la Nordul Dunării.
Tot în această perioadă devin foederaţi romani şi Iazigii Metanaşti, care stăpâneau ţinuturile dintre Dunărea de Mijloc şi Carpaţi. Întinşi din inima Ungariei de astăzi până la poalele Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Bănăţeni, Iazigii Metanaşti se treziseră prinşi între două puteri: Romanii şi Dacii.
I-au ales ca aliaţi pe cei dintâi, ajungând parte – ca stat clientelar roman – a sistemului de provincii şi state ce alcătuia confederaţia cunoscută astăzi drept Imperiul Roman. Ca urmare, au primit ingineri şi fonduri pentru a ridica întărituri pe frontieră. Şi avem, de la cotul Dunării dinspre Slovacia de astăzi până aproape de Moldova Veche, patru şiruri de valuri de apărare. Este a doua prezenţă administrativă romană la Nordul Dunării, ceva mai puţin directă decât prima.
Ca urmare, stăpânirea romană în Dacia (dintre Tisa şi Nistru) începe în primele decenii ale secolului I d.Chr.

Dacia Decebal 01

Între Tisa, Dunăre şi Nistru, în secolul I d.Chr. există mai multe state – dacă le putem numi state şi nu teritorii. De la Apus la Răsărit avem:
Regatul Iazigilor Metanaşti, stat clientelar roman (care deţinea regiunile de câmpie, colinare şi deal ale Crişanei şi Banatului de astăzi);
Regatul Daciei, devenit între anii 50-70 d.Chr. aliat al Romei, apoi stat clientelar roman (care deţinea Transilvania, Estul Banatului, Oltenia şi Nordul Munteniei de astăzi)
Ţinutul Costobocilor, posibil regat sau confederaţie de triburi, sau altă structură (care deţinea Maramureşul, Pocuţia, nordul Bucovinei de astăzi şi poate şi alte ţinuturi nordice – nu există o delimitare clară spre nord a acestei zone)
–  Ţinutul Carpilor, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Moldova nordică, între Costoboci şi Bastarni)
– Carpianii, aflaţi la sud de Carpi, nu sunt amintiţi ca putere de sine stătătoare; fie fuseseră înglobaţi de Carpi şi/sau Bastarni, fie au făcut parte dintre Geţii trecuţi în Sudul Dunării, devenind Romani, la începutul secolului I d.Chr.
Bastarnii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sudul Moldovei, între Ţinutul Carpilor, Roxolani, teritoriul roman din Basarabia şi, se pare, Nistru)
Roxolanii, trib sau regat sau confederaţie de triburi (aflat în Sud-Vestul Moldovei, Estul şi Sud-Estul Munteniei)

Dintre aceste şase state principale intră în sistemul roman – ca state clientelare – în secolul I d.Chr. întâi Regatul Iazigilor Metanaşti, apoi Regatul Daciei. Acesta din urmă apare în anii 60 ai acestui secol deja ca aliat al Imperiului Roman – în care, totuşi, Dacii fac incursiuni de jaf ca cea din 69 (cf. Tacit). Şi Iordanes menţionează că la venirea la putere a lui Duras (68-87 d.Chr.), urmaşul lui Scorilo pe tronul Regatului Daciei, exista o veche alianţă între acest stat dacic şi împăraţii romani. Pluralul ne duce cel mai târziu în vremea lui Claudius (41-54 d.Chr.), dacă nu mai înainte. Este vremea în care cca. 100.000 de bărbaţi „transdanubieni” (din Câmpia Română şi Sudul Moldovei de astăzi) primesc voie să treacă Dunărea şi să se aşeze în Imperiul Roman împreună cu familiile lor.

Ca urmare, constatăm că începutul stăpânirii romane în Dacia este în prima jumătate a secolului I d.Chr.

Dar când are loc retragerea Romanilor din Dacia?
Încercăm să răspundem în partea următoare a acestui articol.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Districtul Dacilor sau Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Districtul Dacilor

sau

Istoria Românilor cu iubire şi adevăr

Poate de mii de ori am repetat că nu există adevăr fără dragoste şi nici dragoste fără adevăr. Iubirea fără adevăr este patimă; cu cât adevărul este mai puţin, cu atât iubirea devine o patimă tot mai oarbă şi mai bolnavă. Adevărul fără iubire este patimă; este justiţiarism şi superficialitate, căci fără iubire nimic nu are valoare, deci cumpăna dreptăţii nu mai poate măsura.

Iubindu-i pe Daci, atât de importanţi pentru Românii nord-dunăreni, trebuie să aşezăm iubirea noastră în adevăr. Să ne amintim că sunt o parte a Tracilor, o parte specifică. Să ne amintim că pentru Românii sud-dunăreni, mai ales de la Munţii Hem (Balcani) spre sud şi răsărit, Tracii sudici şi Ilirii sunt mai importanţi. Că mulţi dintre Traco-Iliri, inclusiv dintre Daci, au luptat alături de Romani împotriva Grecilor, sau în luptele dintre Romani, sau împotriva Germanicilor etc. Că legăturile traco-romane, traco-germanice, traco-greceşti etc. sunt complexe şi simplificările de tip roman ieftin – de dragoste şi ură, de capă şi spadă – sunt minciuni, falsificări ale istoriei. Şi că dacă vrem să găsim adevărul trebuie să privim cât mai obiectiv către Străbuni. Luându-i aşa cum sunt: complicaţi, cu bune şi rele, cu lucruri pe care le ştim şi pe care nu le ştim.

Folositoare în această privinţă este pilda pe care o avem în Districtul Dacilor.
Ce este Districtul Dacilor?
Este un teritoriu, o diviziune administrativă… în Marea Britanie! Mai precis, în Anglia!

Primele diviziuni administrative ale Angliei se numesc counties, ceea ce s-ar traduce corect în limba română prin comitate. Un comitat era condus, cândva, de un comite sau conte. Dar în epoca modernă este tradus prin judeţ.

La nord de Great London, diviziunea administrativă a capitalei Angliei, Marii Britanii şi Commonwealth-ului, există un comitat numit Hertfordshire. Mai puţin cunoscut Românilor, el este „prins” între mai celebrele Essex, Cambridgeshire şi Buckingamshire, învecinându-se la nord cu Bedfordshire – iarăşi un comitat mai puţin celebru în România.
Comitatele engleze au ca subdiviziuni districtele.
Comitatul Hertfordshire are zece districte. Districtul zece din Comitatul Hertfordshire este District Dacorum, adică Districtul Dacilor.
Da, Districtul Dacilor.
A cărui stemă cuprinde şapte frunze de stejar

V-aţi aprins?
Desigur, este o bucurie pentru orice Român să regăsească, mai ales la cca. 1500 de kilometri de Braşov, o denumire atât de românească. E bine să gustăm această bucurie, dar cu măsură! Pentru că originea denumirii nu este chiar atât de simplă pe cât am crede! Vă amintiţi că simplificările sunt minciuni?

Dacorum_Flag

Stema Autoguvernării Dacorum, District Dacorum, County Hertfordshire, Anglia1

Numele acestui district este înţeles de Englezi ca însemnând „Sute de Daci”. În realitate Dacorum înseamnă, în latină, „al Dacilor”. Iată cum o simplificare – o etimologie populară neverificată – devine afirmaţie falsă dacă este preluată fără cernere. Etimologia populară nu este însă cu totul ilogică. Ea îşi are izvorul în ceva.

Explicaţia obişnuită a denumirii este următoarea:

Undeva prin secolul al IX-lea s-a făcut o înţelegere între Vikingii Danezi şi Saxonii din zona Comitatului Hertfordshire de astăzi. Un teritoriu avea să rămână câtorva sute de Danezi care îl cuceriseră, celălalt rămânea Saxonilor. Hotarul ar fi fost aşezat pe Râul Lea.
Aici am putea face o paranteză, pentru că numele acesta care, printre altele, se poate pronunţa şi Lia („Lie, Lie, ciocârlie”), însemna în Celta Britonă străveche „lumină” sau „strălucire”. Dând o posibilă legătură între Celţii care au trăit în Dacia până prin secolul I d.Chr. cel puţin şi o denumire populară românească încă disputată.

Dar să revenim la Sutele de Danezi.
În Evul Mediu Danezii îşi revendicau adesea o origine dacică. Exista această idee că Străbunii lor, cei care ajunşi în Peninsula Yutlanda au dat, amestecându-se cu Yuţii, pe Dani, ar fi fost originari din Dacia. Aceeaşi Străbuni s-au amestecat, mai la nord, cu Scanii, dând Vikingii din Scandinavia propriu-zisă, inclusiv pe cei din Gotland – care îşi revendică şi astăzi rădăcini dacice. Ideea, cu largă răspândire populară, a fost în timp respinsă ori cel puţin mult discreditată de studiile ştiinţifice. De ce? Pentru că limba vorbită de Vikingi este foarte departe de tot ceea ce cunoaştem din idiomurile tracice şi scito-sarmatice – principalele vorbite în Dacia şi în jurul ei. Şi, bineînţeles, este departe şi de latină. De asemenea, foarte multe din elementele culturale aduse de Dani în Yutlanda ţin de culturile germanice şi alte culturi nordice.
Dar în Evul Mediu convingerea originii dacice a Danezilor era puternică. Şi nu de puţine ori în loc de Danemarca sau Dania se mai folosea şi forma Dacia, iar în loc de Dani aceea de Daci.
Ca urmare, teritoriul numit „al Danilor” sau „sute de Dani” a devenit în latina cancelariilor engleze medievale şi în vorbirea comună totodată „Districtum Dacorum”. Adică Districtul Dacilor.
District care, cu acest nume, există şi astăzi.

Cineva s-ar putea să fie dezamăgit că nu este vorba despre nişte Daci propriu-zişi care au întemeiat districtul, preferabil trăind ca Daci până astăzi. Dar adevărul este că bucuria de a vedea un nume străbun păstrat la mare depărtare de Dacia ar trebui să rămână pentru orice Român. Căci, până la urmă, esenţial este că în Anglia, la nord de Londra, există un teritoriu în al cărui nume cumva ne regăsim: Districtum Dacorum.

Sigur, am fi putut încheia aici. Dar istoria nu este simplă, vă amintiţi?

Adevărul este că amintita revendicare daneză a unei ascendenţe dacice nu este cu totul nejustificată. Unele din elementele culturale vikinge – nu foarte multe, dar general folosite – îşi au originea în cultura scito-sarmată şi se regăsesc şi la Daci. Primul şi cel mai evident este acela al balaurului. Acesta apare ca simbol al Sciţilor din Asia cel târziu în secolul IX î.Chr., pentru ca peste cca. cinci secole, în urma conlocuirii dintre Sciţi şi Daci, să fie preluat şi de aceştia din urmă. Balaurul dacic, atât de vestit la noi, are ca particularitate capul de lup. La Sciţi existau multe forme – de la balaur cu cap de pasăre la cel cu cap de leu sau de lup. Dacii îşi individualizează opţiunea.

Deşi Vikingii au mai multe forme de balaur, modelele apropiate de cap de lup sunt frecvente. Este atestată existenţa unor „contra-migraţii” dinspre Dacia şi Sciţia Mică spre nord şi nord est, în contra-balanţă cu migraţiile germanice. Aceste „contra-migraţii” se fac într-un context germanic, ceea ce face logică dominanta culturală germană. Dar şi posibilă o parţială şi îndepărtată origine dacică – geografic în primul rând, însă şi cultural – a celor care au iniţiat mişcarea ce s-a încheiat cu naşterea Vikingilor.

Complicat?
Desigur. Pentru că viaţa nu este simplă, are tot felul de schimbări neaşteptate. „N-aduce anul ce aduce ceasul”, zice înţelepciunea populară.

Ca să complicăm şi mai mult lucrurile, aducem aminte că trupe scitice şi dacice au luat parte la administrarea şi apărarea Britaniei latine. La Valul lui Adrian se păstrează până astăzi elemente ale culturii Dacilor care au trăit şi luptat aici. Şi care, în cele din urmă, s-au unit cu populaţia locală. Filmul „Ultima legiune” este inspirat din această realitate.

Ca urmare, chiar dacă denumirea de Districtum Dacorum se bazează pe o confuzie medievală între Danezi şi Daci, confuzia aceasta are o sămânţă de adevăr… sau chiar două. „Ceva” de origine dacică există şi în cultura daneză, şi în cultura britanică. Şi a rânduit Dumnezeu să se păstreze o amintire a acestei legături străvechi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Conform https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/b/be/Dacorum_Flag.svg

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (III)

prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
a doua parte aici (II. Rasismul ca realitate concretă, imediată)

III. Bazele istorice ale rasismului anti-românesc în România (prima parte)

Purtarea clasei politice faţă de popor pare să fie la Români aceeaşi de foarte multă vreme. Iar mărcile ei identitare sunt exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească. Este o realitate greu de acceptat, deoarece oamenii au, de obicei, înclinaţia de a(-şi) idealiza copilăria şi tinereţea. Ca urmare, de foarte multe ori par mai tolerabile, dacă nu cumva aurite, regimurile politice „dinainte”. Cum spunea o glumă – ce se putea plăti extrem de scump în vremea comunismului – „Înainte, tot înainte, că înainte era mai bine!„. Dincolo de paradoxul acestui construct românesc excepţional, rămânem la observaţia reflexului privirii înduioşat-pozitiviste faţă de ceea ce a fost nu prea demult. Acest reflex face să se uite că dincolo de schimbarea aparentă regimurile politice se caracterizează în spaţiul românesc, de foarte multă vreme, prin mărcile identitare prezentate mai sus: exploatarea, jaful, abuzul, prefăcătoria, promovarea incompetenţei şi corupţiei, dispreţul faţă de ceea ce este cu adevărat istorie, tradiţie, cultură românească.

Dincolo de discursurile care – cu bunăvoinţă sau cu reavoinţă – auresc una sau alta dintre guvernări, una sau alta dintre epocile politice, sursele istorice sunt clare cu ceea ce a fost. Începem de la martiriul Brâncovenilor:
– epoca fanariotă este marcată în timpul Mavrocordaţilor de suferinţe populare atât de mari încât cca. 66% din populaţia Moldovei şi 75% din populaţia Munteniei este ucisă ori fuge în Imperiul Otoman, în Imperiul Ţarist ori în Vestul Europei şi America de Nord (cf. datelor furnizate de străini contemporani şi menţionate de N. N. Constantinescu în lucrările sale); adică este o epocă a unui genocid anti-românesc extins.
– epoca fanariotă de după Mavrocordaţi este aceea a încercărilor de refacere a unor ţări pustiite de genocid, în care conducerea este preluată total de străini şi înstrăinaţi; boierii care încearcă să ţină de tradiţiile româneşti, care nu acceptă grecizarea, franţuzirea, germanizarea, turcirea, rusificarea sau alt fenomen similar sunt izolaţi.
– ca urmare, după 1800 străinii aflaţi în Muntenia şi Moldova constată că majoritatea boierilor îşi reneagă originile româneşti, căutând să îşi afirme tot felul de origini alogene – pe care, într-un rasism anti-românesc bine articulat, le consideră şi declară cu tărie drept „superioare”.
– regimul zis local dintre 1821 şi 1828 este dominat de ciocoi şi ciocoisme; ciocoii au de ales între puterile străine pe care să le slujească: Imperiul Austriac, Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Franţa, Prusia, Marea Britanie etc. „Românismul” există în rândul claselor cu influenţă politică şi financiară doar prin „filtrul” acestor perspective externe. Se doreşte construirea unei „culturi româneşti” care să fie după model austriac, rusesc, turcesc, francez, prusac, englezesc etc.

Pentru toată această epocă Nicolae Iorga – cu o poziţie destul de favorabilă Fanarioţilor din motive „de cultură” – mărturiseşte clar ruperea categorică de toată tradiţia românească veche. Armata naţională (refăcută de Brâncoveni şi, în limitele timpului său, de Dimitrie Cantemir) este desfiinţată şi înlocuită de cete de mercenari. Este mutilat ritualul de încoronare împărătesc, respectat din vremurile vechi de Principii Munteniei şi Moldovei (înrudiţi direct cu familiile domnitoare în vechiul Constantinopol). Boierii mici – numiţi şi Moşteni/Moşneni sau Răzeşi – sunt apăsaţi tot mai tare de autorităţi, libertăţile lor fiind şterse treptat – ca şi majoritatea îndatoririlor în afara celor către noul zeu, Statul. Tradiţiile sunt înlocuite sistematic şi intenţionat de tradiţii noi. Căluşarii sunt dezarmaţi, în locul spadelor şi săbiilor folosite tradiţional fiind nevoiţi să apeleze la beţe din lemn, precum copiii mici. La fel se întâmplă cu Junii, cu Şoimanii şi alte frăţii româneşti. Surăţiile româneşti încep să devină tot mai discrete, ajungând cu vremea să se stingă; Româncele încă îşi mai spun surată una alteia şi la început de secol XX, dar pentru cele mai multe cuvântul este un simplu reflex verbal, fără acoperire în legăturile mistice din trecut. Etc., etc., etc.

Aceeaşi rupere, ba chiar mai mare, o avem şi în teritoriile aflate sub stăpânire austriacă. Clasa politică este exclusiv alogenă. Românii infiltraţi în ea trebuie să dea dovadă de o totală înstrăinare de propria naţionalitate pentru a fi acceptaţi. Faptul că o serie de familii nobiliare – gen Szathmary sau Kandaffy – sunt de origine românească nu scade cu nimic anti-românismul lor; ba chiar dimpotrivă – doar strigoiu’ntâi din neam mănâncă, după cum bine zice poporul. În Banat sunt măcelărite sate întregi de Români, iar altele strămutate – cu locuitorii risipiţi adesea în mijlocul unor populaţii străine, ca să îşi piardă identitatea. În locul lor sunt aduşi Germani, Austrieci, Sârbi, Unguri, Slovaci, Cehi şi orice alte etnii posibile. Bălţile Banatului, care dădeau cândva şiruri de care cu morun, nisetru, păstrugă, somn, crap etc. sunt secate: erau prea bune sălaşuri pentru Români şi prea de nepătruns pentru autorităţile austriece. Religia este schimbată cu forţa: Românii trebuie să devină catolici, cel puţin în forma greco-catolică, dacă nu cea romano-catolică. Sau „măcar” protestanţi. Deşi, trebuie spus, urmele cumplitelor prigoane protestante din secolul al XVII-lea nu au fost şterse de cumplitele prigoane catolice din secolul al XVIII-lea. Prin apostazie, germanism austro-papist şi alte influenţe străine Românii din Banat, Voievodina, Crişana, Transilvania, Maramureş, Galiţia şi Bucovina sunt supuşi unui proces cumplit de deznaţionalizare. „A fi român înseamnă a fi inferior” – iată esenţa politicii austriece (şi, mai apoi, austro-ungare) în privinţa Românilor. Este un rasism radical, fanatic, total. Practicat, cu o imoralitate neruşinată, chiar şi astăzi de urmaşii acelor regimuri inuman, ai acelor „oameni-neoameni”. Vom reveni asupra acestui aspect.

Trecem însă în sudul Dunării, acolo unde populaţia creştină se află sub o deja veche opresiune islamică. Purtătorii „războiului sfânt”, Turcii Osmanlâi, au limitat măcelărirea Creştinilor ce respingeau convertirea la Islam doar dintr-un motiv extrem de cinic: pentru a-i păstra ca forţă de muncă. Asupra acestui proces – inutil şi total absurd negat de unii propagandişti islamici sau patrioţi turci – s-a scris extrem de mult iar dovezile sunt clare pentru orice om obiectiv. Există, deci, o primă apăsare, aceea a islamizării şi turcirii.
Dar mai erau aici şi alte două presiuni, despre care s-a scris mult mai puţin, pentru că au fost mari lupte împotriva unor asemenea scrieri (sau chiar contra vorbirii pe aceste două teme): presiunea catolică şi presiunea grecească. Dar pentru a lămuri aceste două fenomene atât de puţin cunoscute trebuie să facem un salt în trecut. Fără acesta, nu vom înţelege contextul istoric din secolul al XVIII-lea şi de după aceea.

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cultura violenţei. Un nou rasism (II)

II. Rasismul ca realitate concretă, imediată

Reflexele gândirii şi purtării rasiste constituie o parte intrinsecă a oricărei culturi în care o formă sau alta de rasism a fost sau este practicată. (Reamintim de folosirea termenului de rasism în înţelesul lărgit prezentat în prima parte a acestui eseu, de aroganţă de grup în raport cu celelalte grupuri.)
Această realitate este omniprezentă. Şi, cumva, tocmai de aceea este adeseori foarte greu de simţit atât de purtătorii rasismului cât şi de ţintele acestuia.

Un exemplu al acestei situaţii o constituie Germanismul. Care, dincolo de orice alte pretenţii, este marcat în mod real de un dispreţ profund faţă de ne-germanici.
Oare?
Oare nu este aceasta o exagerare?
Oare nu este vorba doar despre o îndreptăţită mândrie a propriilor realizări tehnice şi culturale?
Oare nu este vorba doar despre o recunoaştere a propriei valori?
Oare nu este vorba doar despre o corectă apreciere a unei superiorităţi tehnice şi culturale ce se cuvine a fi recunoscută ca atare?
Asemenea întrebări – sau afirmări – erau ridicate, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de către filogermanii din Regatul României.
Ei vedeau în ceea ce alţii numeau „aroganţa germană” un fenomen firesc, pe nedrept înfierat. Ei spuneau că superioritatea culturală germană este o realitate şi că a fi mândru de calităţile şi realizările tale nu este un defect, este ceva natural.
Aceste puncte de vedere s-au prăbuşit, însă, în anii 1916-1918. A fost nevoie doar de 707 zile de contact direct cu Germanismul, de trăire în direct a culturii germane, pentru ca filogermanismul să se prăbuşească total în România.

Trebuie citită lucrarea „707 zile sub cultura pumnului german„, scrisă de Virgiliu N. Drăghiceanu. Acesta era un om format în culturile apusene, care vorbea germana şi franceza la un nivel pe care puţini Germani şi Francezi îl atingeau. Şi, tocmai de aceea, a fost desemnat de autorităţile române ca reprezentat pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. Pentru că, în toamna lui 1916, Germanii ocupaseră Oltenia şi Muntenia. Misiunea oficial atribuită lui Virgiliu N. Drăghiceanu ar fi trebuit să fie relativ uşoară: să colaboreze cu Germanii în ocrotirea patrimoniului cultural românesc. La cât de mare şi frumoasă este cultura germană (conform filogermanismului!) o asemenea însărcinare părea destul de uşoară – dincolo de sentimentele personale, evident dureroase, faţă de ocuparea unei largi părţi din Regatul Român.
Nici vorbă!
Bestialitatea ocupaţiei germane în Muntenia şi Oltenia avea să fie egalată doar de ocupaţia sovietică de mai târziu!
Cele 707 zile de ocupaţie germană au fost marcate de un rasism extrem al autorităţilor germane faţă de Români. Cu excepţii vrednice de laudă, însă cu atât mai triste cu cât erau excepţii, Germanii, fără Hitler pe care să dea vina, s-au dovedit de o răutate greu de descris.
Nu vorbim aici despre ceea ce s-a întâmplat în „focul luptei” şi în „aprinderea de după bătălii”. Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat în teritoriile ocupate de Germani în care se aşezase, teoretic, pacea.
Vorbim, de pildă, despre trupele germane cazate în mânăstirile româneşti. Trupe care au dovedit o plăcere diabolică în a distruge. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim cazul Mânăstirii Lainici. O mânăstire aflată în hotarul Olteniei cu Transilvania, la peste 500 de kilometri de front. Înconjurată de păduri bogate. Şi în care soldaţii germani au făcut focul cu mobilă veche, de cea mai mare valoare, cu manuscrise şi cărţi vechi – deşi lemne erau cu nemiluita.
Asemenea distrugeri au avut loc pretutindeni.
Ceea ce nu se fura sau jefuia se distrugea, ceea ce nu se distrugea se jefuia sau fura.
De către Germani.
Sub directa oblăduire a autorităţilor germane.
Cu o mitocănie arogantă, întrecută doar de minciunile aproape de necrezut ale propagandei germane, care înfăţişa ocupaţia germană în cele mai strălucitoare culori şi lumini.
Sunt fapte. Sunt fapte consemnate nu doar de un om, fie el şi cu misiune diplomatică oficială în România ocupată de Germani.
Sunt fapte consemnate de mii de surse.
Românii erau folosiţi ca sclavi oricum şi oricând voiau Germanii.
Abuzurile Germanilor nu erau pedepsite, protestele Românilor faţă de abuzuri erau pedepsite.
Excepţiile la acest comportament au fost atât de rare, încât jaful şi distrugerile au avut o scară greu de închipuit.
Toate convenţiile internaţionale au fost încălcate de Germani în mod repetat.
Românii au fost trataţi de Germani, oficial, drept „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
S-a furat până şi pământul! La propriu!
În Teleorman şi alte judeţe sudice Românii au fost scoşi cu miile pe câmp şi puşi să încarce stratul superior al pământului, cel mai roditor, în sute şi mii de vagoane. Care l-au dus în Germania, să fie folosit drept îngrăşământ. Efectele dezastrului ecologic provocat atunci se simt şi astăzi.
Crime, violuri, abuzuri nesfârşite, un jaf care a lăsat bisericile fără clopote şi uşile fără clanţe. Românii au fost înfometaţi până la limita subzistenţei, trăind (ca „oameni liberi”!) mult mai rău decât Germanii din lagărele româneşti de prizonieri (unde li se asigura o raţie decentă de mâncare).
Cutremurat în ceea ce vedea, în vara lui 1918, în România ocupată de Germani (pe care ştia cum o lăsase în plin război), un ofiţer român, cu inima sfâşiată de durere, scria:

Poate că înfrângerea vă va deschide ochii şi, ridicând întunecoasa perdea a militarismului sălbatic, prin muncă onestă, vă veţi restabili o viaţă nouă, întemeiată pe adevărata iubire a aproapelui. 
Nu uitaţi însă că nevinovatele glasuri ale milioanelor de orfani risipiţi pe tot pământul nu vor înceta să vă blesteme cât timp numele de german va zbura de pe buzele lor sfinte!
(Cpt. Petre Popescu – „În faţa morţii: amintirile unui luptător din linia întâi„)

Sunt fapte.
Fapte care au dus la prăbuşirea filogermanismului în România.

Sunt fapte.
Fapte despre care de obicei nu se vorbeşte. Fie din laşitate, fie din comoditate, fie din felurite interese politice. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care se supără de amintirea acestor fapte („Să nu scormonim mizeriile trecutului!”) nu au nicio problemă în a căuta şi prezenta tot ce e mai rău – real sau născocit – la Români. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care neagă Românilor dreptul la cunoaşterea acestor fapte nu au nicio problemă în transformarea unor fapte similare – dar la adresa altor naţionalităţi – în politică de stat. Se predă în şcolile româneşti mult mai mult despre suferinţele altor etnii din partea Germanilor sau Sovieticilor decât despre suferinţele Românilor din partea Germanilor, Sovieticilor sau altor etnii. Ceea ce, evident, este o formă de persecuţie etnică radicală. Este rasism. Rasism anti-românesc.
Iar faptul că este practicat de autorităţile (zis) române nu îi schimbă în niciun fel valoarea de purtare şi doctrină inumană, extremistă. Doar îi accentuează perversitatea.

O formă tipică a rasismului, trăită de Români ca realitate imediată, este sintetizată de expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”.
Expresia este o incitare directă la genocid; şi reflectă o ură extremistă împotriva Românilor ca etnie şi naţiune.
Orice om sănătos la cap ştie că orice grup – şi cu atât mai mult orice popor – are bune şi rele. Că trebuie lucrat la înmulţirea binelui şi la îndreptarea a ceea ce este strâmb. Orice om sănătos la cap ştie că soluţia nu este exterminarea Tătarilor – pentru ceea ce au făcut sub Genghis Han şi urmaşii acestora -, exterminarea Germanilor – pentru ceea ce au făcut sub Kaiser ori sub Hitler -, exterminarea Japonezilor – pentru ceea ce au făcut în Al doilea război mondial în Coreea, China, Indochina etc.
Ca urmare, cei care acceptă o gândire, vorbire şi purtare de tipul „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”, nu sunt sănătoşi la cap! Mai precis, suferă de rasism într-o formă foarte gravă.
Cei care sunt – sau se cred – Români şi au asemenea idei suferă de o formă de rasism sinucigaş, auto-distructiv, numită etnofobie (adică ura faţă de propriul neam, o patologie similară cu cele care duc la auto-mutilare şi sinucidere).
Cei care sunt de altă naţionalitate şi au asemenea idei suferă de xenofobie, de românofobie şi/sau alte forme similare de gândire patologic-extremistă.
Şi acestea sunt fapte.

Vedem astfel că în viaţa de toate zilele avem de-a face cu forme tipice sau ne-tipice, clasice ori extinse de rasism.
Se poate găsi ieşirea din matrix, eliberarea de asemenea patologii.
La nivel creştin este foarte limpede: îndreptarea vine din lăuntrul fiecăruia, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin urmare, eliberarea de rasism presupune atât eliberarea de etnofobie, cât şi de xenofobie, la nivel personal. Dragostea faţă de Străbuni, faţă de propriul Neam, dragostea faţă de Ţară, sunt fiinţial unite în Ortodoxie cu dragostea faţă de Dumnezeu şi de întreaga Creaţie, implicit faţă de întreaga Omenire. Naţionalismul creştin este ca iubirea de părinţi – sau, respectiv, de copii. O asemenea iubire este cu atât mai deplină cu cât nu este întinată de ura faţă de alţi oameni. A crede că pentru a-ţi iubi părinţii sau copiii trebuie să-i urăşti pe cei care nu îţi sunt părinţi sau copii este la fel de aberant cu a crede că pentru a-ţi iubi Neamul sau Ţara trebuie să îi urăşti pe cei care nu le aparţin.
Nenorocirea vine însă, la nivel social, din profunda înstrăinare a Românofonilor de astăzi de Ortodoxie. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre vorbitorii de limbă română (aproximativ română) şi posesorii de cetăţenie română sunt desprinşi de moştenirea naţională. Or a pretinde că eşti parte a unui Neam, a unei Naţiuni, a cărei istorie şi cultură îşi este străină e în cel mai bun caz exprimarea unei dorinţe, unui ideal, unui vis. Dar nu a unei realităţi concrete.
Dovada este în faţa noastră: realitatea concretă este a unui rasism anti-românesc multilateral dezvoltat.
Un exemplu clar şi uşor de observat este acesta: oricine poate să spună orice lucru rău despre Români şi România, dar dacă spune lucruri rele despre alte popoare şi ţări este îndată taxat. Este o atitudine socială generală, este un fapt care nu poate fi negat de niciun om corect.
Iar una din fundaţiile patologiei care macină societatea în general şi pe cei mai mulţi dintre aparţinătorii ei în particular este ceea ce am numit rasism cultural

(va urma)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă