Un stagiu de legendă sau Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

Un stagiu de legendă

sau

Cum să faci level-up în realitate în numai două zile

TGP 27 28 04 2018

În zilele de 27, 28 şi 29 Aprilie (2018) a avut loc, undeva pe Valea Doftanei, „Tabăra de haiducie Gogu Puiu”. Ce m-a atras, de la început, către aceasta?

În primul rând, faptul că îl cunoşteam pe organizatorul stagiului – Eugen Sechila – ca peEugen Sechila un veteran încă tânăr, cu 16 ani în Legiunea Străină, cu dragoste de Dumnezeu şi de Ţară, cu un extraordinar talent de sculptor, retras din L.S. cu gradul de sergent major, instructor de tir autorizat etc. Un om mai mult decât interesant, având tone de cunoştinţe de cea mai mare valoare, trecut prin conflicte armate aproape două decenii, pe trei continente. Un asemenea instructor, dacă are şi spirit pedagogic, este o valoare inestimabilă. În Vest, asemenea oameni sunt plătiţi cu mii şi mii de euro sau dolari pentru o prezentare de două ore. Tabăra dădea celor înscrişi peste cincizeci de ore cu el… la un preţ mai mic decât cheltuielile avute de foarte mulţi bucureşteni sâmbătă în Mall.

În al doilea rând, faptul că era o tabără de [tehnici de] supravieţuire dedicată lui Gogu Puiu, legendarul conducător al grupării de rezistenţă anti-comunistă „Haiducii Dobrogei”. Din vorbe, mulţi cinstesc pe eroii şi martirii rezistenţei anti-comuniste. Când vine vorba de fapte, rămân cel mult 1% – da, cel mult unul dintr-o sută! Iar când aceste fapte înseamnă nu doar o comemorare, un miting sau punerea unei cruci ori a altui monument, ci înseamnă să munceşti puţin, să trăieşti puţin în felul în care au muncit şi trăit ei în vremea rezistenţei… Chiar eram curios: câţi vor veni? Câţi vor veni din cei care se laudă că sunt urmaşii Tracilor, Dacilor, Romanilor. Galilor, Agatârşilor, Sciţilor, Răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ai Moştenilor lui Mircea, ai Vitejilor lui Mihai Viteazul, ai Răsculaţilor lui Horea, ai Moţilor lui Iancu, ai Haiducilor, ai Martirilor din Rezistenţa Anti-Comunistă? Şi cum poate fi făcută o tabără ca să se apropie, fie şi cât de cât, de ceea ce a însemnat războiul de harţ, viaţa grea, plină de încercări şi primejdii, a luptătorilor anti-comunişti?

Aceste întrebări, şi altele, m-au făcut să iau legătura cu Eugen Sechila, sperând să primesc unele răspunsuri. Cu o purtare demnă de laconismul vechilor Romani sau Geţi, m-a invitat în tabără. Să vin şi să văd – logic, nu? Doar că… nu mai sunt tânăr (mi se tot spune că par tânăr, mulţumesc frumos, deşi prefer onestitatea şi ştiu că ce a fost, a fost), starea mea de sănătate nu e tocmai bună (anul trecut am avut o spitalizare, am fugit de a doua, anul ăsta deja am scăpat de prima, sper să o pot fenta pe cea care ar trebui să urmeze…) iar condiţia fizică este departe de a fi strălucită (în afară de puţin „joc cu spada” şi, din păcate foarte rar, ceva tir, n-am mai făcut sport de mulţi, prea mulţi ani de zile). Pe de altă parte, sunt şi vreau să fiu până la moarte grănicer în rezervă, ceea ce nu prea îmi dă voie să dau înapoi de la o asemenea provocare. Ce e un stagiu de două zile faţă de un an de armată, nu? Am trecut prin acela, voi trece şi prin acesta. Totodată, aşa cum „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.17), la fel şi „patriotismul fără fapte mort este”, la fel şi „vitejia/hărnicia fără fapte moartă este” etc. Adică fără fapte, cuvintele devin vorbe goale. E drept, invitaţia mi-a fost făcută cumva ca să văd ce se întâmplă în tabără. Dar cum puteam să stau pe margine şi să mă uit, în loc să iau parte real? M-aş fi simţit ca o „legumă observatoare” a unor oameni vii, adevăraţi! Şi, până la urmă, nu era un bun prilej şi pentru a mă măsura pe mine însumi? Doar viaţa e plină de neaşteptat, deci orice pregătire pentru neaşteptat este mai mult decât binevenită…

Deci, mi-am făcut bagajele – după indicaţiile organizatorilor – şi am pornit la drum.

Unul dintre cursanţi, pe atunci încă necunoscut mie, Cristi V., a avut bunăvoinţa să mă aducă la locul faptei, pe Valea Doftanei. Pe drum am găsit neaşteptat de multe puncte comune cu binevoitorul coleg: de la iubirea de Neam şi Ţară până la cartierul copilăriei sau locurile de origine ale unora dintre bunicii noştri. Aşa că am ajuns fără să simţim cum trece timpul. Organizatorii erau acolo de câteva zile, pregătind stagiul. Ne-am adunat toţi şi tabăra a început!

incurajari.JPG
Încurajări înainte de plecarea în primul marş; cu spatele la aparatul foto, Eugen Sechila

Nu, nu voi povesti aici tabăra. Voi spune doar că a fost pur şi simplu EXTRAORDINAR!

Am avut parte de mărşăluit prin ploaie şi de aplicarea practică a tehnicilor de supravieţuire pentru clipele în care ne trezim uzi până la piele în mijlocul sălbăticiei; ca rezultat, nimeni nu a răcit. Am avut parte de „înviorări” de dimineaţă de peste o oră, care au scos untul din mine – recunosc, aveam şi cea mai slabă condiţie fizică dintre participanţi, dar pot să mă laud că, scrâşnind din dinţi, m-am ţinut de treabă. Am învăţat să fac noduri! Un lucru pe care mi l-am dorit din copilărie, pe care, cumva, nu am izbutit să-l împlinesc niciodată, şi care a devenit fapt în această „tabără de haiducie”. În afară de vreo zece feluri de noduri, am învăţat cum şi de ce se folosesc aceste noduri pentru asigurare la urcare sau coborâre – fie ea proprie sau a unui camarad –, pentru a ridica o greutate mare – persoană sau obiect –, pentru a pune o capcană sau alta pentru animale etc., etc. Desigur, după ce ni s-a explicat – şi am semnat – că aceste tehnici se folosesc doar în condiţii specifice, nu pentru ilegalităţi. Am avut parte de cursuri cuprinzătoare privitoare la marile agresiuni naturale, supravieţuire, calea virilă, prim-ajutor etc. Am avut parte de curs de citire a hărţilor şi orientare în teren, urmat în ultima zi de o aplicaţie practică, un test de găsire a unui număr de cinci balize… Asta folosind hărţi vechi – de aproape patru decenii! – pe care trebuia să le comparăm cu terenul, găsind punctele de reper şi observând schimbările, astfel încât să ne putem orienta corect! Calitatea pregătirii făcute cu o zi mai devreme s-a putut vedea din faptul că echipele au obţinut rezultate excepţionale în ciuda răspândirii balizelor pe un teritoriu sălbatic – păduri, păşuni, tufărişuri, stâncării, râpe, smârcuri etc. – de peste 15 kmp.

Am avut parte de cursurile de autoapărareSamir Mekki.JPG predate de bază de Samir Mekki, fost coleg al lui Eugen în Legiunea Străină – care a fost, totodată, cel care a asigurat primul-ajutor pentru stagiu. Cursuri de bază, dar o bază adevărată, puternică, sănătoasă, cum rar am văzut să fie oferită. Am avut parte de un curs medical de prim-ajutor ţinut de specialişti în domeniu. Am dormit sub foaie de cort sau folie, în aer liber, în cântecul ploii – în prima noapte – şi în cel al unor bufniţe – în a doua noapte, senină, cu o lună minunată. Am avut schimburi „de gardă”, în care vegheam liniştea taberei. Şi am avut parte de o mâncare excepţională, care ne-a dat energia de care aveam atâta nevoie!

De la deosebirea dintre creasta militară şi creasta geografică până la alegerea traseului şi a adăpostului, nenumărate au fost aspectele prin care am putut înţelege şi trăi, pe teren, concret, o parte din rigorile vieţii pe care a dus-o cei din rezistenţa anti-comunistă. Deosebirile – faptul că noi aveam siguranţa „ieşirii” din lumea în care intrasem, faptul că puteam face focul fără grijile haiducilor, faptul că aveam echipament mai bun decât cei mai mulţi luptători anti-comunişti etc. – au fost subliniate repetat. Şi era foarte uşor, acolo pe teren, să înţelegi cât de cât greutatea acestor deosebiri. Greutatea acestui stagiu – căci uşor nu a fost! –, ne-a ajutat să înţelegem ceva mai adevărat statura uriaşă a luptătorilor anti-comunişti, tăria lor, dragostea nesfârşită de Dumnezeu şi Neam care i-a întărit în condiţii extrem de grele. Am experimentat, sub îndrumarea unor oameni excepţional de bine pregătiţi, ceva din aceste condiţii. A fost greu, a fost maturizant, a fost înălţător. A fost ca şi cum am fi păşit din lumea „realităţii virtuale şi mizeriei cotidiene” în lumea de legendă a Străbunilor. Iar frumuseţile Patriei ne-au ajutat din plin!

creasta militara.JPGNi se explică regulile deplasării militare în raport cu creasta unei înălţimi

Spuneam la început, vorbind despre Eugen, că un instructor cu experienţa sa are o valoare inestimabilă dacă are şi simţ pedagogic. Are. Mai mult, l-a avut alături şi pe Samir Mekki, de asemenea un instructor cu simţ pedagogic, de asemenea cu o valoare inestimabilă, dată şi de experienţa de front. Au transferat un bagaj foarte mare de cunoştinţe teoretice şi practice în câteva zile; firesc, frumos, eficient, bărbăteşte. Au fost un exemplu şi prin purtarea lor, prin felul în care au făcut faţă, camaradereşte, la provocările – prevăzute şi neprevăzute – ale stagiului. Dacă în primul marş – de patru ore, jumătate prin ploaie – au predat şi şcoala tăcerii – esenţială în supravieţuirea luptătorilor anti-comunişti –, în multe din lucrările ce au urmat cei doi au izbutit nu doar să ne dăruiască multe cunoştinţe, dar şi spiritul camaraderiei, al unităţii ce dă putere. Ne-au împărţit şi reîmpărţit pe echipe, ne-au arătat cum cel care e cel mai slab într-un domeniu devine salvator în altul, cum o echipă devine superioară oricăriu membru al ei, oricât ar fi de bun…

20180427_183127 (1)Luminişul bază, după ploaia ce ne-a însoţit jumătate de marşul de bun-venit

Dragostea de Ţară s-a arătat printre altele şi prin dragostea faţă de frumuseţile Patriei, faţă de mediul natural. De la sosire instructajul a cuprins regulile de ocrotire a mediului, care au fost respectate perfect de fiecare participant. „Greblarea” organizată de Samir Mekki înainte de plecare a arătat că nu rămăsese după noi nici măcar un băţ de chibrit. Părea pur şi simplu de neînchipuit că acolo au „locuit” şi muncit nişte oameni câteva zile. Totul era verde şi neatins, ca la sosire. Aşa cum ar trebui, de fapt, să fie în urma trecerii oricărui Român prin această lume, care ne-a fost dată s-o facem mai frumoasă, să o îngrijim, nu să o murdărim sau distrugem. Încă o lecţie însuşită!

Şi dacă s-a muncit mult în acest stagiu, şi dacă s-a învăţat mult, a fost, cumva, loc de voie bună. Am râs, ne-am bucurat de greutăţi şi de trecerea prin sau peste ele, am învăţat să râdem de eşecurile noastre şi să ne bucurăm de reuşitele camarazilor. A fost viaţă adevărată, bărbătească, liberă, românească… aşa cum ar trebui să ne fie viaţa. Aşa cum a fost viaţa Străbunilor.

TricolorulTricolorul – peste cortul-bază, în inima luminişului, în inimile noastre

Singurul regret real a fost că stagiul a durat doar două zile şi ceva. Pentru că au fost două zile în care într-adevăr am devenit mai buni. Uneori faci ani de zile de cursuri fără să câştigi nimic. Aici a fost „level up”, în viaţa reală, în două zile. Pot doar să spun „MULŢUMESC!” şi să sper că voi mai apuca să merg în câteva din aceste tabere.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dincolo de valoarea stagiului în sine, câştigul personal pe care acesta îl aduce ţine, desigur, de străduinţa fiecăruia de a-şi însuşi, de a păstra în viaţa sa, ceea ce a învăţat. Tabăra de haiducie Gogu Puiu (27-29 Aprilie 2018) rămâne un dar extraordinar făcut participanţilor; ce facem noi cu acest dar… ţine de alegerea proprie.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Mânăstirea Paltin – Petru Vodă, pe scurt

Munţi Paltin Petru Vodă

În inima Carpaţilor, în Munţii Stânişoarei (o imagine, mai sus), există un sat cu nume de basm: Petru Vodă.
Acest sat a fost scena multor întâmplări istorice, de la unele străvechi şi până la altele destul de noi (precum confruntarea dintre Rezistenţa Anticomunistă şi colaboraţioniştii consăteni, de pildă).

Venind dinspre Târgul Neamţ, pe Valea Ozanei, se trece de Satul Plotun (incult rebotezat „Pluton”, bătrânii folosind încă numele vechi, care înseamnă elan – Alces alces – un animal pe care îl credem neapărat nordic, dar ce a trăit şi la noi…). Încă din acest sat încep curbe tot mai ascuţite, care continuă nu doar până sus – la Popasul Petru Neamţ – ci şi dincolo, în coborâre.

Şi se ajunge în satul Petru Vodă. În care primul drum la dreapta duce spre mânăstirile Paltin Petru Vodă (maici) şi Petru Vodă Deal (călugări).

Satul Petru Vodă spre Mânăstirea Paltin

Aceasta este o poză aproape de ieşirea din sat, înspre Mânăstirea Paltin Petru Vodă.

Drumul continuă într-un peisaj uluitor. Şi, după un anume urcuş (dacă mergeţi, o să-l ţineţi minte), coboară trecând pe lângă o troiţă, numită adesea „Troiţa Maicii Tatiana”.

Troiţa Maicii Tatiana

Această troiţă este îngrijită de o călugăriţă născută în Siberia şi numită Tatiana. Mama ei, româncă din Basarabia, a fost deportată însărcinată fiind, aşa cum au fost deportate multe femei basarabence pentru „crima” de a fi românce. Soţii erau trimişi la Vorkuta, în minele de plumb de la Cercul Polar, sau în alte lagăre de muncă forţată şi exterminare sovietice. Prin minune, copilul a trăit. Şi poartă de grijă troiţei care, după o străveche tradiţie românească, arată şi apără izvorul de apă curată, de munte, din apropiere.

Mânăstirea Paltin Petru Vodă este o mânăstire destul de nouă şi deosebită.
Întemeiată de unul dintre martirii prigoanelor comuniste, Părintele Justin Pârvu (1919-2013), mânăstirea are, de fapt, două începuturi.

Locurile au fost adăpost al sihaştrilor din vremuri străvechi, ca toate locurile din jurul Ceahlăului. Munte care a fost un centru al isihasmului românesc din Moldova şi Transilvania Carpaţilor Răsăriteni.
Chiar numele satului se trage de la întâlnirea Domnitorului Petru Rareş (în 1538) cu sihaştrii de aici, în vremea în care, trădat de unii boieri şi vânat de turci, îşi căuta adăpost. Ei i-au prezis că va elibera ţara şi se va întoarce pe tron, aşa cum s-a şi întâmplat.
Biserica pe care acest domnitor a construit-o în munte a fost mutată mai târziu – în timpul prigoanelor anti-ortodoxe din vremea lui Cuza – în Satul Largu, unde există până astăzi.

Al doilea început al Mânăstirii Paltin, după cel al moştenirii sihăstreşti, este pus de Părintele Justin Pârvu.
Arestat şi torturat pentru iubirea sa, deschis mărturisită, pentru Dumnezeu şi Neamul Românesc, acesta va trece prin toate încercările cu demnitate deplină.
Chiar şi după lichidarea de către regimul ceauşist a sistemului „deţinuţilor politici”, şi „eliberarea sub supraveghere” a acestora, Părintele Justin Pârvu a continuat aceeaşi lucrare creştină. Spovedea şi sfătuia duhovniceşte, era aproape de oameni. Reţinut şi arestat în repetate rânduri, mutat de colo-colo de autorităţile comuniste, şi-a îndeplinit lucrarea de apostol fără oprire. În foame şi frig, în zdrenţe, în ciuda bătăilor şi batjocorilor suferite din partea comuniştilor.

După 1989 revine pe plaiurile natale. Şi vin la el mulţi, tot mai mulţi căutători ai trăirii sincere a Credinţei.
Pas cu pas, locul său de retragere devine o mică mânăstire.
Unii părinţi se sihăstresc în apropiere.
Preoţi care fuseseră şi ei în închisoare, dar şi ucenici ai acestora, vin alături de Părintele Justin.
Apare Mânăstirea Petru Vodă Deal (cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril), apoi Mânăstirea Paltin Petru Vodă (de maici), la câţiva km depărtare.

Hartă Paltin Petru Vodă 02b

Aici se vede locul în care trebuie făcut la dreapta spre Mânăstirea Paltin Petru Vodă (de maici). Celălalt drum se opreşte la Mânăstirea Petru Vodă Deal (de călugări).

Părintele Justin Pârvu spunea:

Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi.”

Mânăstirea Paltin Petru Vodă a fost dedicată împlinirii acestui ideal al iubirii creştine.

Mân. Paltin Petru Vodă, biserica şi azilul

Se pot vedea aici, la cam 5 kilometri de sat, biserica mânăstirii – într-un stil arhitectonic românesc vechi – şi clădirea numită, de obicei, „Spitalul” sau „Azilul”.
Pentru că, de fapt, clădirea îndeplineşte şi aceste funcţii.
Aici sunt îngrijite de maici în jur de 40 de bătrâne.
Tot aici se află un cabinet medical şi unul stomatologic, asigurând primul ajutor atât de necesar.
Tot în această clădire, la etajul doi, se află chilia în care a trecut în Veşnicie în 2013 Părintele Justin Pârvu. Acum devenită, împreună cu camera alăturată, muzeu memorial. Care s-a extins prin adăugarea de obiecte ale sfinţilor din prigoanele comuniste (ca cele care au aparţinut lui Radu Gyr sau Ioan Ianolide).

Bătrânele din azil se bucură de o bucătărie în care maicile gătesc după cerinţele medicale ale fiecăreia dintre ele. Au o sală de mese comună, un paraclis, spaţii de întâlnire şi alte facilităţi. Cele care se deplasează greu sau sunt imobilizate sunt servite la pat.

20170519_115611 - b.jpg

În această fotografie avem în dreapta „Azilul”, mai în faţă biserica, iar dincolo de ele unele dintre chiliile maicilor. Aceleaşi pe care le vedem şi în poza următoare:

Paltin Petru Vodă chilii trapeză

Făcută dinspre clopotinţă – biserica şi Azilul sunt undeva în stânga, sus – această imagine cuprinde nu doar munţii atât de frumoşi, cu pădurile lor de amestec (foioase şi conifere). Ci şi câteva clădiri, într-un foarte frumos stil arhitectonic românesc vechi – adaptat în parte la materialele de construcţie contemporane.
Avem întâi chilii, apoi o clădire care la etaj are chilii şi la parter bucătăria de obşte şi două trapeze (trapeză = sală de mese în mânăstire). Aici iau masa nu doar maicile, ci şi toţi pelerinii care poposesc la mânăstire.
Mai în spate sunt alte chilii şi brutăria – în care maicile fac pâine, plăcinte, cozonaci etc., spre bucuria pelerinilor. Apoi alte chilii, biblioteca, atelierul de icoane…

Nu am fotografiat aici „Şcoala” sau „Copiii”, clădirea în care mânăstirea poartă de grijă, cu multă dragoste, unor copii din familii care nu au posibilitatea să îi ţină în şcoală. Maicile îi îngrijesc, le asigură rechizite, haine, mâncare – au bucătărie proprie, singura în care apare şi carnea în meniu în mod constant, conform nevoilor copiilor aflaţi în creştere. Mânăstirea îi duce şi aduce de la şcoală, iar maicile cu pregătire pedagogică asigură şi meditaţiile necesare pentru teme şi pregătire suplimentară. În vacanţe copiii sunt, de obicei, în familiile lor, dar mânăstirea nu îi uită, asigurându-le excursii şi tabere.

Desigur, totul se face şi datorită unor mireni care au bucuria de a împlini cuvântul iubirii creştine. Un exemplu este acela al creştinilor din Judeţul Constanţa care asigură de ani de zile taberele la mare pentru aceşti copii din inima Carpaţilor. Dar mai sunt şi alţii care vin în ajutorul maicilor în această lucrare frumoasă.

Biserica

Biserica Mânăstirii Paltin Petru Vodă

 

şi clopotniţa,

Clopotniţă Paltin Petru Vodă

sunt exemple de arhitectură frumoasă, românească, după vechile noastre tradiţii.
Desigur, biserica este inima liturgică a mânăstirii, în vreme ce glasul clopotelor din clopotniţă cântă peste munţi, întregind simfonia Pădurii celei Mari.

În dreapta clopotniţei se află altă clădire, construită după acelaşi chip al arhitecturii româneşti tradiţionale:

20170517_201833 - b.jpg

La demisol ea are atelierele în care se fac tincturile din plante – se vând la parter, prima uşă în stânga. În afară de magazinul de tratamente tradiţionale – numai în ultimii ani s-au brevetat de către mânăstire cca. 30 de asemenea medicamente-leacuri – la parter se mai află atelierele de croitorie şi broderie. La etaj, alt atelier de icoane şi, de aşteptat, alte chilii.

Deşi de foarte mare ajutor, donaţiile pelerinilor şi ale iubitorilor Mânăstirii Paltin sunt departe de a putea asigura necesarul zilnic.
Mânăstirea are 130 de maici – călugăriţe, rasofore, surori -, bătrâne, copii etc., dar şi un număr mare de pelerini, la care se adaugă familii mai modeste pe care mânăstirea le sprijină.
Pelerinii sunt primiţi – în măsura locurilor libere, desigur – între una şi trei nopţi. Fără plată. De la curăţenia din camere şi până la spălarea aşternuturilor, de la obţinerea produselor de bază şi până la gătit, pusul şi strânsul mesei etc., totul este făcut de maici. Există şi voluntari care vin uneori să ajute.
Sunt tineri români care vin din felurite părţi ale ţării – de la Borsec, Târgu Mureş, Gherla, Cluj etc. şi până la cei din Moldova, Muntenia sau Dobrogea – şi simt nevoia să sprijine, fie şi o zi, lucrările ce se fac aici. De la tăiatul lemnelor şi până la grădini, este mereu mult de muncă.

20170515_123604 - b.jpg

Aici, de pildă, se văd caprele mânăstirii – aduse de la păscut.
De la ele şi de la vaci – care au alte grajduri – vin laptele, smântâna (atât de bună!) şi brânza pentru copii şi bătrâne.
Există şi grădini şi solarii, precum acestea:

Paltin Petru Vodă

Într-un cuvânt, se munceşte din greu. Căci, precum credinţa fără fapte, moartă este, la fel şi iubirea nelucrătoare.

Istorie, cultură, Credinţă, iubire, milostenie, muncă, rugăciune…
Mânăstirea Paltin Petru Vodă cuprinde toate acestea, şi încă multe altele.
Descrierea noastră, chiar dacă poate părea lungă, este, de fapt, extrem de scurtă.
Mai multe poate afla fiecare. Fie de pe site-ul mânăstirii (http://www.paltin-petruvoda.ro/) sau al revistei „Atitudini” (http://www.atitudini.com/), editată aici, fie, desigur, la faţa locului.

Mânăstirea Paltin Petru Vodă, aflată în inima Carpaţilor şi a Pădurii celei Mari, duce mai departe Vechea Cultură Românească, în tot ce are aceasta esenţial: Credinţă vie, lucrătoare, Învăţătura lui Hristos, milostenie, muncă, lupta de curăţare şi dezvoltare personală, dragostea faţă de tradiţie şi faţă de natură etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea