Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii)Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Retragerea aureliană, între minciună şi adevăr

Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-româneşti, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparaţie cu propaganda binecunoscută.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” şi Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri şi distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împăraţi romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forţă militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala aşezată providenţial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veşnică Romanie eliberază Italia şi mari părţi din Africa. Roma era iar parte din Împărăţia Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor şi conspiratorilor apropiaţi de Germanici. Despărţirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită şi de teama Germanilor de Romania şi posibila ei revenire în Apus. Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era îndreptăţită: a distrus ocupaţia germanică din Italia şi a realipit Italia Ţării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică.
Dar după o vreme Germanicii au revenit în Italia, au cucerit iarăşi Roma şi au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiţilor invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini şi discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie. Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană. Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale şi juridice pe care se zidise ordinea romană. Dezbinaţi, furioşi, punându-şi orgoliile mai presus de interesul naţional, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Chiar şi încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel naţional au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” şi care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane. Şi, pentru a-şi legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – şi Papalitatea avea nevoie de a se revendica drept centrul religios şi politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moştenitoare directă şi unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria şi-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor, pentru că e mai uşor să visezi o lume ideală şi să distrugi pentru ea ceea ce există decât să îndrepţi concret, răbdător, iubitor şi înţelept ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniştii.
Şi pentru unii, şi pentru alţii, Romania (Imperiul Roman) a fost – şi este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniştilor faţă de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales greceşti, de fapt, şi privitoare la dominaţia plăcerilor (până la punerea femeilor în comun şi toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – şi mai ales culturală şi religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”. Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de nobleţe, demnitate, tradiţie şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepţii de rang înalt. Pentru ceilalţi, „sex, pâine şi circ”, fără nicio şansă de ieşire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbuşit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăieşte?
Cum să revendici moştenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeaşi lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alamni din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Aurelian 270 275Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

Dacia sub Constantin cel Mare

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

 

Noi suntem Români. Mihai Eminescu şi dacismul. Un răspuns minciunilor deznaţionalizatoare (II)

În prima parte a acestui mic studiu am prezentat cele două căi pe care lucrează deznaţionalizarea (forţă şi viclenie), ca instrument al neopritei lupte dintre puterile lumii (fie ele mici sau mari). De asemenea, am prezentat câteva curente deznaţionalizatoare devenite clasice (latinismul apusean, pseudo-alegerea între Dumnezeu şi naţionalitate, neo-naţionalismul comunist) şi o vastă mişcare deznaţionalizatoare de astăzi, Dacismul. Am arătat câteva din principiile prin care acesta încearcă să-i convingă pe Români să-şi abandoneze neamul, să renunţe la însuşi numele de Român şi România, să adopte o „naţionalitate” inventată de unii sau alţii dintre ideologii (neo)comunişti. Am menţionat pe scurt falsificarea de către Dacism a Dacilor, Tracilor şi Romanilor, în cadrul eforturilor de deznaţionalizare a Românilor prin atragerea către o altă identitate naţională (cea a „Dacilor”, „Tracilor”, „Geţilor”, „Agatârşilor” etc. născociţi de grupările daciste, străini realităţii istorice şi, evident, străini de ceea ce sunt Românii de două mii de ani). Am încheiat amintind de încercările de a pretinde o vechime a Dacismului inexistentă, inclusiv prin invocarea unor nume ca cel al lui Mihai Eminescu. Vom încerca să prezentăm aici, pe scurt, texte eminesciene care să lămurească lucrurile, să ne arate în ce măsură Mihai Eminescu a fost adeptul vreunui curent dacist sau, dimpotrivă, al iubirii sănătoase faţă de Neamul Românesc.

B. Mihai Eminescu şi iubirea sa de neam

Atâta foc, atâta aur,
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte… 

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Pentru că este invocat adesea de felurite grupuri daciste ca un fel de „adept al Dacismului” şi al „dacizării Românilor”, Mihai Eminescu trebuie studiat spre a fi înţeles întru adevăr.
Sunt câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns:
1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? Socotea că suntem Daci sau Români?

Fără să facem aici un studiu extins, bazându-ne pe textele eminesciene ca atare, putem constata că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci, privindu-i cu romantică nostalgie şi arătând că aceşti Străbuni ai Românilor merită respect şi dragoste. De asemenea, Mihai Eminescu a socotit că Dacii sunt dispăruţi ca neam, trăind prin moştenirea păstrată de Români. Dar, şi trebuie să amintim acest lucru de la început, Mihai Eminescu nu s-a limitat nicio clipă la dragostea şi respectul faţă de Daci. În primul rând, Romanii au ocupat, după cum vom vedea, un loc cel puţin la fel de însemnat în sufletul, gândirea şi viaţa lui Mihai Eminescu. În al doilea rând, Mihai Eminescu nu a uitat nicio clipă faptul că Dacii erau o ramură a Tracilor, şi că Românii sunt urmaşi nu doar ai Daco-Romanilor, ci ai Traco-Romanilor.
Cităm:

„Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României. Nu e, într-adevăr, popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sărbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi, fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi robie.
[…]
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev.”
(Mihai Eminescu, Timpul, 25 Mai 1879)

Revenind la Daci, să ne amintim că şi în Memento mori, şi în Rugăciunea unui dac, găsim o nostalgie romantică faţă de aceşti Străbuni, înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, legaţi de natură, trufaşi, înclinaţi spre blesteme (inclusiv auto-blesteme), politeişti etc.
O nostalgie la fel de romantică există şi în Memento mori şi în alte scrieri faţă de Romani, de asemenea înfăţişaţi, în acelaşi timp, ca extremişti, viteji, ordonaţi, autoritari, trufaşi, politeişti etc.
În hotarele cunoştinţelor secolului al XIX-lea Mihai Eminescu se arată nu doar a fi fost un istoric erudit, ci şi un sintetizator de excepţie, izbutind să găsească asemănările şi deosebirile celor două popoare, frumuseţile şi scăderile celor două civilizaţii. Iar dacă pe Daci îi priveşte ca stinşi, pe Romani îi priveşte ca decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice cum trebuie. Dovada fiind, pentru Mihai Eminescu, chiar Românii. Pe care, în Memento mori, în secţiunea dedicată Romanilor, îi introduce astfel:

„Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.

Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă ­ de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei ­ și dacă mor ei ­ suntem noi nemuritori?…

Strănepoții?… Rupți din trunchiul ce ni da viață fertilă,
Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă.
Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn…
Exilați în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat mărirea veche, cu rușine chiar de nume,
Multe semne de pieire și de viață nici un semn.

Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte
Morții lor… P-inimi regale și pe membrele lor sfinte
Spânzura zdrențe umilice de sclavi, de cerșitori ­
Căci simțiră-n ei scânteia care secolii aprinde.
Întronați au fost în tronuri arse-n foc… Și pe-a lor frunte
Pusu-ș-au de fier coroane arse-n foc sfășiitor.

Și deși-n inima noastră sunt semințe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaște; căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieții veche uriaș, puternic lanț;
Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
Noi murim… ramul din urmă din trupina de giganți.

Când îi cugeți, cugetarea sufletu-ți divinizează.
În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei;
Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…
Și ne simțim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei…”

În faţa acestui text, în care Românii sunt văzuţi de Mihai Eminescu drept urmaşii drepţi şi ultimi ai Romei vechi – şi nu ai celei germanice, papistă!-, în care continuitatea dintre Romani şi Români este atât de clar înfăţişată, nu poţi să nu te îngrozeşti de răutatea mincinoasă a propagandei daciste.
Căci, da, este limpede că Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci – pe Dacii adevăraţi, aşa cum sunt mărturisiţi de izvoarele antice, nu cei născociţi de comunişti şi neocomunişti. Şi tot limpede este că privindu-i pe Daci ca pe unii dintre Străbunii noştri, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat şi pe Romani, pe trunchiul cărora altoindu-se Dacii au născut Neamul Românesc.
Desigur, cine vrea poate să conteste această viziune – aşa cum oricine poate contesta orice. Dar este viclean şi neruşinat să-i atribui lui Mihai Eminescu acest Dacism contemporan, anti-românesc şi deznaţionalizator. A răstălmăci atât de urât şi nedrept cuvintele şi ideile cuiva este profund dezonorant. În faţa unei asemenea purtări înşişi Dacii, dacă ar mai trăi, ar răspunde cu armele, distrugându-i – după obiceiul dacic – pe cei care le batjocoresc numele, legându-l de asemenea practici mizerabile.

Dar, cutremurător, presimţind o asemenea otravă anti-românească, din vederea seminţelor pe care străinii le răspândeau şi atunci, Mihai Eminescu scrie şi următoarele:

„Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum.
Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim sa fim ceea ce suntem – români.
[…]
A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimenea nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii — toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimenea nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.”
(Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, Noiembrie 1876)

şi

„Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
(Mihai Eminescu, Discurs la Primul Congres al Studenţilor Români de la Putna, Putna, 25 Mai 1871)

şi, referitor la forma cea mai răspândită a Dacismului de secol XIX, formă numită, mai des, „daco-românism”…

„… o invenţie austro-rusească, făcută spre a fi opusă de o putere celeilalte […]
… e de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II şi Ecaterina II sunt părinţii ideii daco-române, ceea ce se probează printr-o sumă de documente.”
(Mihai Eminescu, Imperiile vecine şi Daco-România, în Timpul, 2 Octombrie 1880)

Am citat pe larg aceste texte eminesciene deoarece ele aduc lumină şi în privinţa poziţiei lui Mihai Eminescu faţă de Biserica Românească (Ortodoxă), pe care o apără sistematic. Merită amintit aici că Mihai Eminescu a avut un traseu obişnuit pentru un om inimos şi inteligent, începând cu un patriotism afectat de concepţii de stânga în tinereţe, pentru ca după întâlnirea cu Apusul să meargă spre Conservatorism (adică în dreapta spectrului politic) şi să treacă de la romantism şi sincretism la o apropiere tot mai mare de Biserică (în ultimul deceniu din viaţă începând să se spovedească periodic la Mânăstirea Putna şi să înţeleagă tot mai mult Ortodoxia). Dar chiar şi în perioada sa de început, în care se afla la distanţă de viaţa creştină, Mihai Eminescu a dovedit neîncetat respect faţă de Biserică şi a apărat-o în toate privinţele. Cunoştinţele sale istorice profunde unite cu patriotismul său îl duceau la o concluzie logică, elementară: Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882). Pe această linie de gândire, pentru administraţiile locale Mihai Eminescu vedea existenţa a trei îndatoriri fundamentale: „biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune”  (Mihai Eminescu, Timpul, 6 Decembrie 1881). Biserica fiind pentru Eminescu, după cum se vede, cea dintâi.
De asemenea, se vede în aceste texte, şi în altele pe care le prezentăm, precum şi în multe pe care le-am lăsat deoparte, faptul că Mihai Eminescu pune pe primul rând interesul şi dezvoltarea naţiunii, Statul fiind privit – extrem de corect şi extrem de rar astăzi – ca o anexă sau o unealtă a interesului naţional; iar în cazul încălcării acestui statut, ca sistem parazitar. Şi, în sfârşit, aceste citate arată dragostea şi respectul gânditorului român faţă de popor; ale cărui lipsuri le vedea foarte bine, dar văzându-i, totodată, şi uriaşele calităţi, dar mai ales nesfârşitele suferinţe.
Şi, desigur, în afară de toate acestea se vede limpede poziţia eminesciană faţă de Dacism. Pe care îl socoteşte, documentat, o născocire austro-rusească.
Şi are dreptate, deşi s-ar cuveni să adăugăm că anumiţi principi ai Transilvaniei, Unguri de origine, au avut şi ei rolul lor în apariţia acestui curent. Acest Dacism de secol XVI-XVII a apărut pe fondul cuceririi Ungariei de către Turci. În lipsa micului imperiu-regat din trecut, Ungurii au privit către cele trei Ţări Româneşti rămase neocupate de Turci – printr-o continuă jertfă a Românilor. Şi s-au gândit că invocarea amintirii Daciei poate asigura o unire sub conducerea lor. Ideea avea să fie preluată mai târziu de Papalitate, Austria şi Rusia şi folosită în diferite moduri, după interesele lor, născând ulterior şi Dacismul comunist şi formele neo-comuniste de astăzi.
Pentru Mihai Eminescu, la fel ca pentru Românii din trecut, România nu se putea mărgini la Dacia, ci trebuia să cuprindă, fie şi doar spiritual, dacă nu politic, cea mai mare parte a Românimii.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Deci întorcându-ne la întrebările puse mai sus, observăm că cea privitoare la poziţia lui Mihai Eminescu despre Dacism este cu atât mai necesară cu cât există un citat repetat insistent de adepţii Dacismului:
În România totul trebuie dacizat„, sau, cu o formă ceva mai restrânsă şi mai aproape de adevăr,
„[Eminescu a spus:] totul trebuie dacizat„.
Citatul este scos din context şi trunchiat, se cuvine să o spunem de la început.
Este smuls dintr-un articol fără titlu, apărut în 1881 în Timpul (pe 29 Iulie) şi reluat ulterior sub numele „Pătura superpusă„.
Articolul este o replică dată unui ziar comunist/de stânga/liberal din epocă (tipic pentru propaganda anti-românească, acel ziar este intitulat… Românul) şi care atribuia lui Mihai Eminescu – şi ziarului Timpul – o ideologie a antagonismului dintre Moldoveni şi Munteni.
Mihai Eminescu neagă categoric a avea asemenea idei şi subliniază faptul că există o singură rasă românească (termen adeseori sinonim celui de naţionalitate în epocă, dar peste care s-a suprapus, tot mai mult, o pătură străină de fanarioţi şi alţi alogeni, „un element nou şi hibrid„.
Cităm:

Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s- au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
Fizic
şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă, le vedem punându-se la discreţia străinilor şi votându-le când pe Stroussberg, când răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei.
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în
Ţara Românească decât în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii’i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Româneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Câmpulung , la Tîrgovişte, la Târgu- jiului ş.a.m.d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni.
[…]
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei româneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi români. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie români, precum din salcie , oricât neam sili, nu putem corci stejar.
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mâni va fi poate organizaţia socială, poimâni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte.
Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană , vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înlăuntru n- avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.
(Mihai Eminescu, în Timpul, 29 Iulie 1881)

Trecem aici de nădejdea lui Mihai Eminescu de a vedea în 1921 o Românie liberă de pătura suprapusă de străini ce conduc România antiromâneşte pretinzându-se, totodată, Români. O nădejde ce nu s-a împlinit nici astăzi, la aproape 100 de ani de la 1921…
Dar pentru a rămâne la subiectul nostru observăm dragostea lui Eminescu faţă de naţiunea română, faţă de limba română, faţă de orânduirea socială românească, faţă de Biserica românească, faţă de tot ceea ce este românesc. A interpreta în acest context afirmaţia „totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte” ca una anti-românească, aşa cum o face Dacismul, este imposibil pentru o minte raţională. Dimpotrivă, afirmând unitatea elementului românesc din Dacia ca premiză pentru afirmaţie, şi aşezând-o într-un context al naţionalismului românesc, Eminescu arată clar că prin termenul respectiv se referă la recâştigarea dominaţiei româneşti – politic, economic, religios, cultural, militar etc. – cel puţin în hotarele Daciei. Înţelesul nu este doar clar, ci revine şi în alte contexte, comentatorul Scrierilor politice observând, de exemplu, că „În împrejurările nesigure din vremea războiului oriental, Eminescu exprimă clar ideia că ţinta noastră trebue să fie asigurarea naţionalităţii, nu formarea unei Dacii politice.„.
Ceea ce „ratează” şi adepţii Dacismului, şi alţi interpretatori ai lui Mihai Eminescu, este faptul că în gândirea acestuia – ca şi în cea a lui Mircea Vulcănescu şi altora asemenea – România nu se reduce la Dacia!
Scrierile lui Mihai Eminescu despre Românii din sud, sau de dincolo de Tisa, înspre Apus, ori de Nistru, înspre Răsărit, stau mărturie a viziunii unei Românii care trebuie să îmbrăţişeze toată Românimea! O viziune, de altfel, elementară (după cum o arată, pe fapte – ale străinilor, din păcate – şi Eminescu). Orice naţie cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara nu este Statul! Orice naţiune cu o gândire corectă în această privinţă ştie că Ţara îmbrăţişează pe fiii ei oriunde ar fi aceştia! Repet în acest context un principiu fundamental, pe care l-am mai spus şi-l voi spune cât trăiesc:
Oriune este un Român este o Românie!
sau, altfel spus,
România este oriunde este un Român!

Cum privea Mihai Eminescu România ca Ţară a tuturor Românilor se vede limpede dintr-o poezie pe care, deşi am mai publicat-o, o redăm aici în întregime:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arme cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

În contrast cu aceste dorinţe puternice şi înălţătoare ale unui suflet liber stau tinerii prăbuşiţi în viclenia deznaţionalizării prin robia plăcerilor, lene, laşitate şi alte asemenea patimi:

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cadeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-au serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Pentru orice om cu conştiinţă această poezie este cutremurătoare. Şi credem că pe un om sincer, care îşi caută rădăcinile cu onestitate, îl va zgudui şi îl va trezi.
Este cutremurător să vezi cum aceleaşi patimi înrobeau tineretul deznaţionalizat de atunci şi de astăzi – este efectul unei politici unitare în ideologie, deşi schimbătoare în forme, politica masono-comunistă.
Este cutremurător să vezi cum Mihai Eminescu, cel declarat de propagandiştii neo-comunişti drept „dacist”, încearcă să-i trezească pe tineri prin amintirea trecutului glorios al Străbunilor Romani, prin amintirea faptelor măreţe ale unui Cezar sau Traian…
Este cutremurător să vezi cum stă, în faţa minciunilor moderne care îi viclenesc pe Români să aleagă între Străbuni, mărturia iubirii de Străbuni a lui Mihai Eminescu, iubire ce îi îmbrăţişează pe Romani şi Daci împreună.

Reluăm, mai pe larg, un citat eminescian fundamental:

Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională;
disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;
desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie.
Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei „patriotice”? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]

Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
(Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)

Credem că, deşi pe scurt faţă de volumul operei eminesciene, am lămurit întrebările puse la început.

Mihai Eminescu i-a iubit pe Străbuni, respectându-le identitatea şi istoria, dar ştiind să facă deosebirea între ei şi Neamul Românesc. Romanii, Dacii ca ramură a Tracilor şi aceştia din urmă ca întreg şi-au avut locul lor în legătura cu Străbunii, văzută de Mihai Eminescu drept esenţială pentru Românism.
Mihai Eminescu a văzut Dacismul secolului al XIX-lea ca o capcană anti-românească, pe care Austria şi Rusia au iniţiat-o şi folosit-o împotriva Românilor, şi care le-a adus acestora enorm de multe suferinţe.
Mihai Eminescu a visat o Românie a tuturor Românilor, nu la una mărginită la Dacia; deşi a ştiut că eliberarea Românilor şi construirea României Mari (cu adevărat mare!) poate începe doar din Dacia, de la Nistru pân’ la Tisa
Mihai Eminescu a văzut ocuparea Regatului Român de o pătură superpusă (suprapusă, am zice astăzi), eterogenă dar categoric ne- şi chiar anti- românească.
În faţa tuturor acestor greutăţi, ameninţări, încercări etc. Mihai Eminescu a văzut câteva mijloace de rezistenţă şi înălţare fundamentale: Biserica, Românismul, munca inteligentă, legătura cu străbunii, cultura şi cultivarea, independenţa faţă de culturi şi puteri străine, vârtutea militară (ostăşească) şi vitejia.

Pentru oricine cunoaşte într-adevăr opera eminesciană – fie şi doar poezia, ori doar publicistica – este limpede că încercările adepţilor Dacismului de a-l confisca pe Mihai Eminescu şi a-l anexa lucrării lor de deznaţionalizare a Românilor sunt doar o mărturie de profundă imoralitate. Ideologia în cauză este respinsă clar de Mihai Eminescu, cel care a iubit Biserica Românească şi Neamul Românesc mai mult decât propria viaţă. Cel care în faţa abia născutelor dispute dacisto-latiniste a concluzionat categoric: Suntem Români şi punctum!

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care n-au înţeles, dăm răspunsurile sintetice la întrebările puse la început:

1. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Daci?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Daci.

2. Mihai Eminescu i-a iubit/respectat pe Romani?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu i-a iubit şi respectat pe Romani.

3. A avut Mihai Eminescu vreo poziţie clară faţă de Dacism?
Răspuns: Da, Mihai Eminescu a fost împotriva Dacismului, socotindu-l un instrument străin destinat distrugerii Românilor.

4. Care a fost poziţia lui Mihai Eminescu faţă de Ortodoxie?
Răspuns: Mihai Eminescu a socotit Biserica Ortodoxă Română Maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică românească, azilul de mântuire naţională în ţările în care Românul nu are stat.

5. Se socotea Mihai Eminescu Dac sau Român? Român. Socotea că Ţara trebuie să se numească Dacia sau România? România. Socotea că suntem Daci sau Români? Români.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pouqueville despre Românii din Sud

Fran­çois‑Charles‑Hugues‑Laurent Pouqueville (1770‑1838) a fost Con­sul al Franţei la Ioanina, în vremea lui Na­poleon I şi respectiv Ali‑Paşa. Era un bun cunoscător al Români­lor din Epir. În Voyage dans la Grèce (Editura Firmin Didot, 1820, în V volume şi 1826 în VI volume) el spune, printre altele:

Păstori neadormiţi, lucrători cumpătaţi, aceşti Români, care se socoteau urmaşi ai Romanilor stabiliţi în Candavia de Quintus Maximus, au ridicat în secolul al XI‑lea, pe ruinele ve­chiului oraş al Moscilor, pe acela al Voscopolei [Moscopolei] şi dintr‑o simplă aşezare păstorească, această colonie ajunse me­tropola comercială a Epirului… Franţa cumpăra [în secolul al XVII‑lea] părul de ca­pră şi lâna turmelor Românilor, şi chiar în secolul lui Ludovic al XIV‑lea, ea avea un antrepozit al acestor produse la Meţova [Aminciu]… Interesul care dă naştere spe­culaţiilor nu a întârziat să determine pe iscusiţii Români să toarcă lâna lor… începură a ţese stofele simple care servesc la facerea mantalelor Albanezilor şi a învelitoarelor folosite de ma­rinarii Mării Adriatice… Odată fă­cut acest pas în domeniul meşteşugurilor, ei se folosiră de pavilio­nul Franţei pentru a ex­porta în străinătate ţesăturile lor. Curând după aceea, ei voiră să urmeze baloturile lor de mărfuri, pentru a le supraveghea vânzarea şi pentru a primi, în schimb, bani şi obi­ecte de manu­factură străine, după nevoile lor… Deoarece soarta nu putea fi decât fericită cu astfel de oameni economi, s‑au văzut, vreme de o jumătate de secol, adică de la anul 1760 şi până în zi­lele noas­tre [reamintim că această lucrare apărea la 1820], Românii Mari din Călăriţi, Săracu, Meţova, Aspropotamos şi Zagor răspândindu‑se pe diferite pieţe maritime ale Mediteranei… Mergând cu busola şi sonda în mână, pentru noi încercări, unii întemeiară case de comerţ la Neapole şi Livorno, la Genova, în Sardinia, la Cadix, în Sicilia şi la Malta. Alţii se stabiliră la Ve­ne­ţia, la Trieste, la Ancona şi la Ragusa… Voi adăuga că se gă­seşte la Călăriţi cursul principalelor pieţe ale Europei… marile operaţii rulează în fiecare an asupra bumbacurilor din Macedo­nia Cixasiană şi Tesalia, care trec în parte în statele Austriei, asupra mătăsurilor din Aghia şi Volos, asupra exporturilor de piei de ie­puri, viezuri şi de urşi, care se trimit în regatul Neapolului pentru a fi schimbate cu fireturi de aur, în sfârşit, asupra comerţului cu piei aduse din Rusia pen­tru folosinţa ră­săritenilor… Românii care au călătorit – şi sunt în număr mare – vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci destul de bine înzes­trate cu cărţi franţuzeşti şi italie­neşti. Ei posedă ediţii bune ale clasicilor greci, şi un străin găseşte la ei ajutoare literare pe care cu greu le‑ar putea duce cineva cu sine în călăto­rii.

Puţin despre vie, vin şi vinărit în Dacia

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice) [1]. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor saulemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit,cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi dezeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentrustorcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii saubutoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vierpodgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de cătreviile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şicentum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi avinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidiu Naso, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos (Bachus la Romani) – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin [2], Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentruviţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinulfiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturileviticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea


[1] Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

[2] Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr. Nu am studiat personal subiectul, astfel că redăm informaţia ca atare.