Thoughts. Morality

One of the greatest triumphs of Leftism against sane thinking is the absurd idea the morality (ethics) can exists outside of a religious system. The truth is that is no morality outside Theology and religious thinking. The Communist morality (ethics) is not just a political fabrication, but a religious one in the first place; as is based on the religious convictions of absolute ideological superiority, absolute truth of Communist hypothesis etc. There isn’t – and never was – a moral code, a morality or ethics that could be (or was) deduced on through a thinking or a assessment system that eludes or ignore the transcendent. A very direct and invincible proof is the multitude of „moral” systems that the Left proclaimed and proclaim to be absolute.

Coming back: Morality is always religious.
Even immorality is always religious.

As a logical consequence, any political system that proposes or proclaims an „independent morality” is, in fact, a disguised religious system.

Mihai-Andrei Aldea

Gânduri. Morala

Una dintre marile biruințe ale Stângismului asupra gândirii sănătoase este ideea absurdă că morala poate exista în afara unui sistem religios. Adevărul este că nu există o morală în afara Teologiei și conceptelor religioase. Morala comunistă nu doar că este o născocire politică, este în primul rând o născocire religioasă, întemeiată pe convingerile religioase de superioritate ideologică absolută, de adevăr absolut al ipotezelor („teoriilor”) comuniste etc. Nu există o morală ce să poate fi dedusă printr-un sistem de gândire sau calcul în care lipsește o concepție despre transcendent. O dovadă empirică, simplă și invincibilă, este multitudinea de sisteme „morale” pe care le-a proclamat și le tot proclamă Stânga drept absolute.

Revin: Morala este totdeauna religioasă.
Chiar și imoralitatea este totdeauna religioasă.

Ca o consecință logică absolută, orice sistem politic ce propune o „morală independentă” este, de fapt, un sistem religios mascat.

Mihai-Andrei Aldea

Snobism orb sau erezie?

Snobism orb sau erezie?

Aflu că în tot mai multe biserici din București se răspândește o practică eretică: slujirea în limbi străine, deși credincioșii, enoriașii sau viețuitorii sunt Români.

Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, poruncește lămurit ca în biserici să se folosească limba locală.

Împotriva acestei învățături dumnezeiești s-a ridicat rătăcirea „limbilor sfinte”, la început latina și greaca. Sub acoperirea acestei rătăciri Grecii xenofobi1 au dezlănțuit persecuții și chiar masacre împotriva celor ce foloseau altă limbă în biserici: Armeni, Copți, Sirieni, Români etc.

Biruința Slavilor împotriva Imperiului Roman și a Apusenilor a adus „la masă” o altă limbă, slavona, declarată și ea sfântă. Iar Românii, în majoritate, au început să o folosească în biserici – ca apărare împotriva extremismelor grecești sau papale. Folosința s-a făcut la început mai mult formal, româna fiind încă cea real întrebuințată. Dar, treptat, scrierile biblice și liturgice de limbă română au devenit tot mai rare. Urmele găsite în Maramureș sau Epir, Macedonia, Dalmația sau alte părți ale Românimii, arată această pierdere treptată.

Din secolul al XVI-lea, s-a răspândit între elitele românești și Grecismul – o erezie etnofiletistă ce vede Grecii ca rasă superioară și cultura lor ca supremă. Pe de altă parte, după veacuri de persecuție pro-catolică, Ungurii au început să impună Românilor din stăpânirea lor Calvinismul, cu mijloacele tipice de convertire: amenințarea, bătaia, torturile, violurile, crimele, genocidul (mai ales în secolul al XVII-lea). Acțiunea a fost continuată de Austrieci, care au adus altă „lumină” pentru Români, Uniatismul (numit și Greco-Catolicism). „Lumină” însoțită de impunerea limbii latine catolice și, desigur, de aceleași mijloace „tolerante” de convertire ca ale Calvinismului maghiar. În sfârșit, unele grupuri ale elitelor românești s-au afundat în „tradiția” slavonă, ajungând la venerarea ei, cu alunecări filo-slave (și mai ales filo-rusești) la fel de absurde. O pildă tristă este a familiei lui Dimitrie Cantemir, ce s-a rusificat iute și s-a pus în slujba Imperiului Țarist fără șovăire și fără hotare.

Față de toate aceste extremisme, desigur, a crescut și singurul răspuns sănătos: întoarcerea la folosirea limbii române în biserici și în celelalte laturi ale vieții românești.

A fost o istorie lungă, un război ce a ținut secole întregi. Încă de la 1700 folosirea limbii române în Ortodoxia Românească era puternic răspândită; însă atât etnofiletiștii grecomani, cât și cei latiniști sau slavoniști se împotriveau neîncetat. La 1800 deja limba română era singura folosită în satele românești din Moldova și Muntenia; în catedrale și în unele mânăstiri, însă, chiar dacă enoriașii sau viețuitorii erau Români, slujitorii snobi foloseau greaca sau slavona doar spre a-și etala cunoștințele. Mai rău, unii o făceau în slujba etnofiletismului amintit mai sus – ca parte a unui program pe termen lung de asimilare etnică a Românilor și cucerire a Țărilor Române.

Pas cu pas episcopii locali, iar mai apoi Sfântul Sinod, au interzis folosirea limbilor străine în bisericile în care enoriașii (sau călugării) sunt Români. În același timp, cu înțelepciune sfântă, același Sinod al Bisericii Dreptslăvitoare Române a deschis numeroase căi pentru ca enoriașii sau călugării de altă etnie să își poată folosii limba maternă în bisericile lor (din păcate, o practică unică printre Bisericile Locale, prea des lovite de erezia etnofiletistă).

Sub ocupații străine s-a încercat, iar și iar, impunerea altor limbi în Biserică. Rezistența a fost mărturia maturității duhovnicești și a fost binecuvântată de Dumnezeu prin întoarcerea la firescul limbii române. Acolo unde, însă, rezistența a încetat, Românii au fost asimilați etnic, devenind, după loc, Greci, Bulgari, Unguri, Ruși etc., ajungând să se rușineze de străbunii lor, de cultura părintească, de limba maternă.

Se pare că fenomenul se repetă, inexplicabil, în București… și nu numai!

Numeroase mărturii confirmă că în multe biserici, inclusiv mânăstirești, se impune cu aroganță folosirea limbii grecești sau a altor limbi străine. Și asta nu pentru că enoriașii sau călugării (maicile) nu ar fi Români, ci cu toate că sunt Români.

Acest fenomen este foarte răspândit în București, dar se întâlnește și în alte mari orașe ale țării, din nefericire.

Erezie sau snobism orb?
Este datoria episcopilor să lămurească acest lucru și să îndrepte greșelile sau căderile.

Rămâne ca Sfântul Sinod să reamintească preoților – fie ei de mir sau de mânăstire – și că limba oficială a României este limba română, și că aceasta este limba de slujire pentru toate obștile românești din Țară și străinătate. Cel mai bine, înainte să ne trezim cu alunecări ireparabile.

Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1În Ortodoxie extremismele xenofobe sunt unite sub denumirea de etnofiletism, concepție care pune neamul (națiunea) mai presus de locul său firesc în simfonia națiunilor numită și Biserică sau Împărăția Cerurilor. Etnofiletismul a fost recunoscut drept erezie prin consensul Bisericii Ortodoxe din toată lumea și prin multe sinoade locale.

Soborul Sfinților Români

Despre numele de botez. Ce este, ce greșeli se fac mai des la alegerea lui.

Tot omul greșește, tot omul păcătuiește. Acesta este un fapt ce îl deznădăjduiește pe cel (încă) depărtat de Dumnezeu. Însă pentru cel ce știe ce crede, acest fapt este ajutor întru smerire și îndreptare, în punerea încrederii în ajutorul lui Dumnezeu, nu în puterile proprii.
Canoanele 114 și 115 de la Sinodul al VIII-lea din Cartagina au fost pecetluite de Sinoadele Ecumenice și de plinirea Bisericii. Și ele ne arată că și sfinții (mai) păcătuiesc, deci se înțelege că mai și greșesc. Singur Dumnezeu este fără de greșeală. Și la El ne întoarcem, iar și iar, ca să primim îndreptare.

Numele este pecetea insului, persoanei, față de fire sau natură.
Firea omenească, de pildă, există în fiecare dintre noi, dar altfel, așa încât fiecare dintre noi este unic. Și numele propriu este cel prin care ne recunoaștem și suntem recunoscuți ca persoane.
Prin urmare, numele propriu are o mare însemnătate.

Atunci când cineva urmează să se boteze, avem două împrejurări: este destul de mare și așezat spre a-și putea alege numele ori este prea mic sau prea slab pentru asta.

În prima împrejurare meritul sau vina alegerii sunt ale celui care și-a ales numele. Sfătuitorii au, însă, partea lor; mai ales cei care, folosind slăbiciunile celui nebotezat, îl îndeamnă pe căi greșite.
În a doua împrejurare nașii sunt cei care poartă cea mai mare răspundere, urmați îndeaproape de părinți, sau – dacă greutatea alegerii se schimbă -, părinții urmați de nași.

Ce nume se pot folosi la Sfântul Botez?

Răspunsul canonic este: orice nume care nu sunt de ocară.

Adică ne vom feri cu putere de nume care denumesc deschis răul, de cele obscene sau ridicole.
Voi sublinia faptul că folosirea acestor nume este necanonică, până la măsura în care se discută adeseori validitatea botezului la care se acceptă așa ceva.
De asemenea, ne vom feri de nume excesiv de lungi: în loc să pecetluiască identitatea persoanei, silesc la forme scurte ce mai mult tulbură și duc spre pierderea identității. (Exemplu negativ: Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru; este evident că deși numele omului este „Răzvan-Mugurel-Dănuț-Alexandru” nu se va putea identifica prin el, și nu va putea fi identificat prin el de către rude și prieteni; se vor folosi doar bucăți din numele său, și el însuși va folosi doar o parte, ceea ce duce la foarte multe probleme psihologice.)

Dar se naște aici altă întrebare
Nu sunt obligatorii numele creștine, numele de sfinți ori îngeri?

Nu, nu, nu! Canonic, nu!
Părerea teologică după care Botezul se face drept doar cu nume de sfinți este o exagerare ce nu ține seama de Istoria Bisericii, de Sfintele Scripturi, de mărturia din veac a Duhului Sfânt. Adică este o părere necreștină, care dă valențe magice unor nume, fără niciun temei teologic.
Uimitor? Șocant? Scandalos? Să vedem ADEVĂRUL!

A. Mărturia Scripturilor despre numele de botez

A.1. Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu există nicio datorie de a da copiilor nume de prooroci sau ale altor oameni sfinți. Există doar grija pentru înțelesul numelui – după cum am amintit și mai sus că este canonic și azi.

A.2. Noul Testament

În Noul Testament apare Botezul – adevărata Tăiere Împrejur, nu după trup, ci după duh și în Duhul. De asemenea, apare, pentru Biserica lui Christos, o constelație sau un cer de constelații de nume noi (față de cele vechi-testamentare). Acestea sunt de două feluri.:

  • Acvila, Andrei, Ampliat, Andronic, Corneliu, Crescent, Lidia, Luciu, Petru, Pavel, Ruf, Sila, Ștefan, Timotei, sunt doar câteva dintre numele „neamurilor” care, niciodată înainte folosite de oameni sfinți, sunt totuși păstrate la Botez și asumate; și sfințite prin sfințirea purtătorilor
  • Apolo (F.A. 18.24), Aristobul (Romani 16.10), Dionisie (F.A. 17.34), Febe (diaconița – Romani 16.1), Hermas și Hermes (Romani 16.14), Nereu (Romani 16.15) etc. sunt denumiri de zeități păgâne; dar purtătorii lor au fost botezați cu ele, cu numele purtate până atunci, nu cu nume ale sfinților vechi-testamentari sau ale martirilor creștini, și le-au sfințit prin viața lor.

Se vede, prin urmare, că Dumnezeu nu s-a scârbit de asemenea nume. Deși acestea, toate, țineau de culturi și religii străine Evreilor și păgânești. Dimpotrivă, a vărsat harul Său peste purtătorii acestor nume, cu belșug și bucurie. Iar ei au sfințit numele păgânești, astfel încât astăzi strălucesc în Calendarele Bisericii.

B. Istoria Bisericii

În Istoria Bisericii apar iar și iar nume din culturi și religii străine, care sunt folosite ca atare la Sfântul Botez. Și care, iarăși, sunt sfințite de purtătorii lor. Aproape totdeauna practica este ca numele primit de la părinți sau tutori să se păstreze la Sfântul Botez. Ca urmare, calendarul creștin se îmbogățește cu noi și noi nume – de origine necreștină, dar sfințite prin sfințirea oamenilor ce le-au purtat.
Amintim aici despre Ignatie Teoforul, despre Ducele Sărunei Dimitrie (Izvorâtorul de Mir), despre sfinții cu numele Teodor, de Mucenicul Sava Gotul, despre Sfântul Betranion, de Ioan Casian Romanul, despre Constantin cel Mare, de Elena, maica sa, de Efrem Sirul, despre Macarie Egipteanul și nenumărați alții.
Cu toate că numele lor nu erau biblice, cu toate că nu erau de sfinți, cu ele au fost botezați și le-au sfințit ei, prin viața lor.

Avem aici mărturia Duhului Sfânt, că primește numele oamenilor după neamul și limba lor și cultura din care vin, așa cum le-au avut înainte de Botez, prin acesta și Mirungere – și celelalte lucrări ale Bisericii – dăruindu-le har spre a se și a le sfinți.
Repetăm: Niciodată în Sinoadele Ecumenice sau în sinoadele locale, în Învățătura Bisericii sau în tradiția liturgică sobornicească nu a existat această contrazicere cu Sfintele Scripturi, prin care s-ar cere schimbarea numelui la Botez pe motiv că nu ar fi fost purtat mai înainte de vreun sfânt.

Bineînțeles, apare altă întrebare:

Dacă Biblia, Istoria Bisericii și lucrarea lui Dumnezeu mărturisesc atât de clar adevărul, de ce mulți Creștini, inclusiv clerici, spun că trebuie să (te) botezi doar cu nume de sfinți?

Pentru că așa au apucat… și nu au cercetat.
Această eroare teologică se găsește și la unii sfinți (de aceea am amintit Canoanele 114 și 115 Cartagina VIII la început!). Ceea ce arată răspândirea și răutatea acestei greșeli.

Dar de unde apare această eroare teologică, după care e musai să dai nume de sfinți la Botez?

Din extremismul etnofiletist (adică rasist) grecesc.
Această greșeală apare ca mijloc pentru grecizarea (elenizarea) naționalităților din Romania – adică din Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole (poreclit astăzi „Imperiul Bizantin”). Convingându-i să adopte nume grecești, misionarii asimilării etnice prin Biserică (adică ereticii etnofiletiști) deschideau calea grecizării acelor oameni. Chiar și atunci, practica era folosită mai ales pentru neștiutori și neîntăriți. Căci îi stăteau împotrivă și Scripturile, și toată Istoria Bisericii.

De pildă, atunci când domnitorul de origine varegă (vikingă) al Kievului, Vladimir, se botează, Grecii nu îndrăznesc să îl boteze Vasilios, Gheorghios, Dimitrios ori cu alt asemenea nume grecesc. Și, iată, Vladimir este sfânt, este în calendar, cu numele său de origine păgână sfințit de viața sa creștină.

Deci este greșit să botezăm pe Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni, Azteci etc. cu nume de sfinți creștini?

Depinde de pricina alegerii numelor!
În primul rând va trebui amintit că există sfinți ortodocși cu nume apusene ori orientale. Și, dacă vreun misionar ortodox are acolo lucrare, este canonic să le dea întâietate acestora în alegerea numelor de botez pentru Francezi, Irlandezi, Chinezi, Japonezi, Indieni etc.
În al doilea rând, atunci când catehumenul (cel care se pregătește pentru Botez) vrea el (și) numele unui sfânt din altă parte, pentru evlavia față de acel sfânt, se poate folosi (și) acest nume. Dar dacă misionarul îi spune catehumenului că trebuie să ia un nume din calendar, face un mare păcat. Impunerea numelor străine pentru Creștinii dintr-o țară este o practică necreștină! Și este și una din pricinile înstrăinării Creștinilor din multe țări față de concetățenii lor, este un instrument de deznaționalizare și este o tristă despărțire de Învățătura lui Dumnezeu.

Canonic, pentru Creștinii care se creștinează se folosesc nume din propria lor țară, cultură, limbă – bineînțeles, dacă nu sunt nume de rușine, blasfemice, excesiv de lungi etc. Orice adaptare pentru ultimele probleme se va face ținându-se seama de specificul național al catehumenilor.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Împărtășirea mirenilor – interviu

Cina cea de Taină – Poenaru – CIMEC

Î.: Câte zile se postește înainte de Împărtășanie?

R.: După vechile și veșnicele canoane ale Bisericii, NU se ține un post anume înainte de Împărtășanie. Postul înainte de Împărtășanie se dă de către duhovnic pentru unele păcate, fiind însoțit de oprirea de la Împărtășanie. Dar cel care nu este oprit de la Împărtășanie trebuie, după Învățătura Bisericii, să se împărtășească la fiecare Liturghie (Canonul 9 Apostolic!), fără alte posturi decât cele firești (Miercurea, Vinerea, cele patru mari etc.).

Î.: Dar de ce foarte mulți preoți români leagă Împărtășania de una sau mai multe zile de post suplimentar?

R.: Din obișnuință și nebăgare de seamă – așa au apucat, așa fac, fără să cerceteze. Este o practică locală răspândită la Români mai ales în vremea Comunismului, fără un temei canonic. Pretextul a fost că nu se putea posti de frica prigonitorilor comuniști. Și este o picătură de adevăr, căci în multe locuri de muncă prânzul se lua la cantine. Iar aici, cumva, cu toată sărăcia mâncării, ceva de dulce musai se băga. Și cel care voia să țină post ieșea la vedere. Și deseori era luat în râs, era certat, i se tăia chenzina, câteodată pierdea avansări și uneori chiar putea să fie dat afară „pentru misticism”. Așa că, fie nevrând mai multe greutăți, fie temându-se, mulți mâncau de dulce. De asemenea, aceeași oameni temători mergeau rar la biserică, dar și mai rar la Spovedanie; tot de frica prigonirii. Atunci mulți duhovnici au făcut pogorăminte, lăsând oamenii care nu țineau post să se împărtășească dacă țineau câteva zile (două sau trei) înainte de a primi Trupul și Sângele Domnului. 

Totuși această practică nu este canonică. Pe de-o parte, celui aflat în prigoană și, de aceea, neputând ține post, însăși prigoana i se socotește post; deci nu poate fi oprit de la Împărtășanie sau pus să postească din această pricină. Dar era adevărată neputința de a, ține post? Ei bine, avem cealaltă parte a Românilor, o minoritate credincioasă, care a ținut posturile în plin Comunism. Aici intră de la călugării alungați din mânăstiri la ucenicii unor sfinți din Prigoanele Comuniste (Nicodim Măndiță, Iustin Pârvu, Visarion Iugulescu etc., etc.). Sunt sute de mii sau chiar milioane de Români care posteau, răbdând pentru Domnul bătăile de joc, amenințări și pedepse; care, ce să vezi, după câteva luni și încetau, căci în fața răbdării și dârzeniei se plictiseau și prigonitorii. Iar harul primit de cei răbdători este dincolo de cuvânt!

Partea rea este că „pogorământul”, care trebuia să fie o excepție trecătoare, s-a împământenit. Și mulți viitori duhovnici au crescut cu practica necanonică a zilelor de postire înainte de Împărtășanie. Însă așa cum ipodiaconii, diaconii, preoții și episcopii NU postesc deosebi înainte de Liturghie și se împărtășesc, la fel ar trebui să facă toți mirenii – desigur, cei care nu sunt opriți de la Împărtășanie pentru o vreme.

Î.: Nu există un canon care să lase pe clerici să se împărtășească la fiecare Liturghie pentru că o slujesc? Ceea ce nu s-ar aplica mirenilor.

R.: Nu există. 

În primul rând, Liturghia este slujită de clerici ȘI mireni. În Ortodoxie preotul sau episcopul nu pot săvârși Liturghia fără măcar un mirean (cu excepția izolării forțate a clericilor de către prigonitori). Deci fiind împreună slujitori, trebuie ca toți să mănânce aceeași Masă Dumnezeiască. În al doilea rând, canoanele Bisericii sunt foarte limpezi. Canonul 9 Apostolic, pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice, poruncește pedepsirea tuturor celor care, venind la Liturghie, nu se împărtășesc (afară, desigur, de cei opriți canonic). 

În al treilea rând, nu există niciun canon care să ceară postirea mirenilor înainte de Împărtășanie. Dacă ține posturile rânduite de Biserică și nu are oprire, mireanul se împărtășește, ca și clericii, la fiecare Liturghie. Bineînțeles, fiecare în locul rânduit lui: clericii în Altar, mirenii în fața Sfintelor Uși.

Î.: Ce păcate sunt opritoare de la Împărtășanie?

R.: Sunt cele înșirate în Moliftelnic(ul Mare), în Cârma Bisericii sau alte asemenea cărți.
De asemenea, deși Împărtășania este foc ce arde spinii patimilor, uneori oprirea de la Împărtășanie dă omului durerea cea bună prin care se rupe de patimă. Ca urmare, uneori duhovnicul poate socoti folositoare oprirea de la Împărtășanie pentru o patimă (vorbărie, lăcomie etc.) pentru care nu se cere canonic oprire. Aici lucrurile țin de grija și iscusința doctorului de suflete care este duhovnicul – după cum arată Sfântul Vasile cel Mare. Căci ne spune acest sfânt, după ce înșiră felurite opriri de la Împărtășanie, că până la urmă fiecare duhovnic va socoti cum să scadă, să țină ori să crească zilele opririlor – astfel încât să își vindece copiii duhovnicești (nu să îi deznădăjduiască prin prea mare asprime, ori să îi încurajeze în patimă sau păcat prin prea mare îngăduință).

Î.: Dar de câte ori se poate împărtăși creștinul după o Spovedanie?

R.: Cleric sau mirean, creștinul se va împărtăși după o Spovedanie la fiecare Liturghie, până face un păcat opritor, sau cât i-a rânduit duhovnicul. Clericii și mirenii au cel puțin aceeași rânduială în această privință, deși mulți sfinți sunt, pe bună dreptate, mai aspri cu clericii. Căci de la ei se cere mai mult și se cuvine să fie mai curați decât mirenii – deci și să se spovedească mai des.

Î.: Dar nu sunt mulți clerici care se spovedesc foarte rar?

R.: Sunt. De aceea vin asupra lor mai multe necazuri decât ar avea de dus în chip firesc; de aceea slăbesc atunci când ar trebui să fie tari, se clatină în încercări, au șovăieli la predici etc. Și multe încercări vin asupra Bisericii din această delăsare a unora dintre clerici. Toți trebuie să ne spovedim și să ținem aproape de duhovnic, de orice ceată a Bisericii am ține. Despărțirea de Spovedanie este despărțirea de călăuzirea lui Dumnezeu, care vine prin aceasta; este despărțirea de curățirea dăruită de Domnul cu Sângele Lui; este o despărțire, în parte, de Biserică. De aceea și roadele otrăvite ale acestei despărțiri sunt foarte rele – iar la clerici se resimt în Biserică mai puternic decât la mireni, căci multe suflete țin de clerici.

Dumnezeu să fie cu noi toți și să ne călăuzească pururea!

Întrebări – mai mulți cititori
Răspunsuri – Pr. Mihai-Andrei Aldea

A se vedea și Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduială canonică și rătăciri.