Iubesc România

Tricolor România f

Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.

Romania sau Imperiul Roman - mic

Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie.
Este Ţara născută din mii de obşti creştine, crescând în vreme de pace uneori, dar cel mai adesea în bătaia vânturilor, furtunilor, vijeliilor. Şi cu atât mai puternice.
Este o dantelărie în care nesfârşite rugăciuni au prins nesfârşite ore de muncă, de luptă, de bucurie şi durere, de cântece de slavă şi de cântece de jale, de cântece de vitejie şi de cântece de dor.
Este o Ţară în care basmele sunt mult mai aproape de adevăr decât s-ar crede, în care Eroii şi Eroinele se întrupează prin basm şi legendă în copii, în care Sfinţii se nasc din cei mai obişnuiţi oameni.

IMG_20171117_092344_374

Iubesc România.
E o Împărăţie cerească, parte a Împărăţiei Cerurilor, o parte frumoasă, bogată, minunată, născută prin jertfa a milioane şi milioane de Românce, prin jertfa a milioane şi milioane de Români.
Ştiu că dacă voi birui, cucerind Cerurile, voi găsi acolo, aşteptându-mă, Străbunii. Cu hainele lor naţionale, cu mâinile lor muncite, cu chipurile în care străluceşte, precum în rănile lui Christos, frumuseţea durerii vindecătoare, izgonitoare a răului, aducătoare a binelui.
Voi vedea acolo atâtea mame ce au dat Viaţă unui neam întreg, iubindu-l în fiecare copil şi în fiecare copilă, hrănindu-l cu mâncare, cu bunătate, cu înţelepciune, cu tărie, cu răbdare, cu dragoste de muncă şi de natură, cu toate darurile unui om deplin.
Voi vedea acolo atâţia taţi ce au ştiut să se încrunte şi să glumească, ce au fost gata să-şi dea viaţa şi mai mult decât viaţa pentru demnitate şi libertate, pentru Credinţă, Adevăr, Nădejde, Dragoste… Bărbaţi ce au ştiut care este vremea muncii, vremea luptei, vremea iubirii, vremea lacrimii, vremea râsului… căci este o vreme pentru toate câte sunt.

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Iubesc România.
În mijlocul vâltorilor, în mijlocul nebuniei lumii, România.
Atât de lovită şi sfâşiată, atât de pierită, de nimicită, dar atât de neclintită, atât de aceeaşi, atât de nemuritoare!
Am văzut România în Sfinţii Închisorilor.
În cei care au ţinut vie Ţara în vreme ce Statul era satanic. În cei care au păstrat şi Cultură, şi Credinţă Românească, atunci când neamul şi iubirea de neam – naţionalismul – erau interzise prin lege. În cei care în adâncul mormintelor şi al iadurilor puşcăriilor şi lagărelor comuniste ştiau să fie demni, să fie puternici, să fie smeriţi, să fie răbdători, să fie gata să înveţe, ştiau să creeze, să zâmbească, să plângă, să se bucure, să mângâie durerea altuia şi să sufere împreună cu el, să fie Români.
Am văzut România în bunătatea Străbunilor, care au fost sanctuar pentru toţi oropsiţii unei lumi medievale, răvăşită de ură şi răutate, de lupte şi măceluri.
Acolo unde alţii loveau, Românii au avut puterea de a ocroti. Şi România cerească a crescut mai luminoasă, mai mare, mai deplină.

IMG_20171118_141625_976 02

Iubesc România.
Iubesc mersul turmelor de oi şi isteţimea uneori răutăcioasă a caprelor, blândeţea cu neaşteptate izbucniri a oilor, smerenia încăpăţânată a măgarului, şiretenia catârului, nobleţea uneori trufaşă a calului, dăruirea câinelui.
În fiecare munte şi în fiecare vale, în fiecare deal şi în fiecare câmplung, în fiecare câmpie şi în fiecare luncă, în fiecare baltă şi în fiecare ţărm văd luminoasele umbre ale Străbunilor. Oieri, văcari şi crescători de cai, lucrători de grădini, semănători şi secerători de grâu mărunt şi grâu mare, de grâu de munte şi grău tare, de secară, ovăz şi orz. Stupari, tămăduitori, pescari, mineri, făurari, ţapinari, tâmplari, dulgheri, olari, aurari…
Oameni care, în nenumărate îndeletniciri, au căutat nu să-şi ţină viaţa de pe o zi pe alta, că să urce trepte în cunoaştere, înţelegere, măiestrie, duh.

crucea-manafului

Iubesc România.
Iubesc Ţara alcătuită din multe ţări, în care s-a unit dragostea Apostolilor pentru Dumnezeu şi oameni, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, dragostea oamenilor pentru Creaţia lui Dumnezeu şi pentru Creatorul tuturor.
În văzduhul României fâlfâie nevăzut aripi de îngeri, miliarde şi miliarde.
Câmpiile Cereşti s-au umplut de mucenicii pe care câmpurile şi turmele româneşti, pe care luptele şi ostenelile româneşti, pe care durerile şi jertfele de veacuri i-au născut dincolo de hotarele lumii.
Ţara de dincolo de neguri, înălţată deasupra cerurilor acestei lumi, cu rădăcini în ţărâna Ţăranilor Români, zidită cu sudoare, sânge, lacrimi, dar mai ales dragoste, adevăr şi curaj.

parintele-iustin-parvu

Iubesc România.
Este o Românie oriunde este un Român,
şi oriunde este un Român este România.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Slavă lui Dumnezeu pentru România!
Slavă României întru Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului peste noi toţi!
Bucurie sfântă!

 

 

 

Mihai-Andrei Aldea

O picătură de mistică ortodoxă. O lume a arcadelor…

Suntem o lume a arcadelor.
Stâlpi înalţi, paraleli, se unesc sus în arcade de piatră arcuită, văzute sau pierdute în ceaţă. Când le vedem, am înţeles mistere. Când le întrezărim doar, prin norii tulburători ai înălţimii, privim antinomiile, paradoxuri aparente, lămurite de o logică superioară nouă.
(Când le trăim, sunt ramurile iubirii întru adevăr. )

Şi stâlpii sunt vii.
Arcadele fac parte din ei: şi ele sunt vii.
Atunci, de ce stâlpii nu se mişcă?
(Împreună cu arcadele, sau sfărâmându-le…)

Se mişcă: în sus.
Cresc, ridicându-se mai spre înalt, sprijinind arcadele ce de vin tot mai trainice şi tot mai dantelate. Şi capătă noi arcade, ce îi unesc iarăşi, altfel, între ei.
Până acolo unde stâlpii se adună într-un mare, unic, stâlp şi temelie a adevărului, Biserica.
Rămânând, totuşi, stâlpi, cu multe arcade, tot mai multe arcade.
Căci unitatea stâlpilor într-un Stâlp nuo dă nici dantela arcadelor, nici limpezimea sau ceaţa luminoasă a înălţimilor. O dă ceea ce hrăneşte stâlpii, viaţa şi creşterea lor, ceea ce dă viaţă, frumuseţe şi bogăţie arcadelor – Lumina ce hrăneşte Zidirea şi o înalţă mereu: Dumnezeu.

(Lumina Aceasta, care de jos nu se vede, care sus luminează de la temelie până dincolo de cele mai înainte arcade, umple golurile ce par să fie între stâlpi. Par să fie, căci Lumina Aceasta este mai puternică decât stâlpii; ea îi ţine, ea îi hrăneşte, dar se smereşte, făcându-le loc. Şi pentru ochiul atât de lipit de materie, exprimarea puterii pare mai puternică decât puterea însăşi. De aceea de jos nu se vede lumina ce zideşte stâlpii şi naşte arcadele, unind potenţialele singurătăţi într-o simfonie a unicităţilor ce se înalţă dincolo de toate hotarele.)

Mihai-Andrei Aldea
1996

Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea