Drăgaicele, Sânzienele, Şoimanele… şi altele

Plaiul Nou a adunat câteva definiţii din Dicţionarul Cum luptau Românii? potrivite pentru ziua de astăzi.
Le-am preluat şi eu, în ideea că poate ajung la alţi câţiva oameni; dar sfătuiesc cititorii binevoitori să viziteze şi pagina Plaiul Nou. Mulţumesc!

24 iunie – Zânele – Sânzienele – Drăgaicele – Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Ziua Universală a Iei. „SÂNZIENE = (lat.) (1) Îngeri (v.) sau zâne (v.) sau iele (v.), adică duhuri bune (v.), având rosturi (v.) legate de vreme și de îngrijirea, de frumusețea lumii. Aici intră și curăția, latură a frumuseții pe care cei depărtați de Dumnezeu (v.) au pierdut-o în foarte mare parte – atât la nivel propriu cât mai ales ca parte a sistemului de valori.

(2) Femei (v.) tinere, mai ales fecioare, dar nu numai, care au (aveau) o legătură strânsă cu sânzienele (1) propriu-zise, care trăiau după o rânduială (v.) ce oglindea rosturile (v.) și felul de a fi al sânzienelor (1). Zâne (2) (v.).”

[…]

„DRĂGAICĂ = (rom.) (1) Sărbătoare a Sfântului Ioan Botezătorul, a recoltelor și vremii (v.) bune. Prin opoziție cu Irodiada, care a dansat spre patimă (v.) spre rău, spre opoziție cu Dumnezeu (v.), la Drăgaică se joacă (II) spre slava lui Dumnezeu, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, spre binecuvântarea vremii și a recoltelor, a Creației (v.). de aceea Drăgaicele (v.) sunt împodobite cu flori(le Sfântului Ioan) și se țin departe de bărbați. Sânzienele (v.)

(2) Surăție (v.) a drăgaicelor (1) și (2).

(3) Jocul (II) care se joacă de Drăgaică (1).

(4) Cele care joacă acest joc, drăgaicele.”

[…]

„DRĂGAICE = (rom.) (1) Nume vechi dat duhurilor care răspund – în mistica românească – de starea vremii și recolte. Ca și alte asemenea duhuri, având o mare frumusețe (v.) (atribut fundamental feminin), sunt denumite cu nume feminine, chiar dacă se știe că, de fapt, nu au gen (sunt dincolo de masculin și feminin; a se vedea și transnatural). Această frumusețe a drăgaicelor (1) era însoțită de o putere foarte mare, inclusiv în luptă (v.).

(2) Nume dat fetelor și femeilor (v.) care fac parte din surății (v.) închinate acestor îngeri ai vremii și rodirii, sau chiar surățiilor. Printre caracteristici se numără pregătirea de luptă – mai ales cu săbii scurte, cuțite lungi, seceri și bâte scurte (făcăleț, retevei, sucitor, șuvei etc.) -, îndemânarea în aruncarea unor arme (zburături, cuțite), priceperea în rugăciuni pentru îndreptarea vremii și recolte bune etc. Una dintre armele spirituale (v.) ale drăgaicelor (2) era incanarea anumitor Psalmi (v.). Deși de obicei drăgaicele (2) trăiau în obști (v.) obișnuite, ca orice Românce, existau grupuri care duceau viață de zâne (2). În timpul jocurilor (II) de Drăgaică (1) și (2) nu le era îngăduită femeilor apropierea de bărbat (v.).

(3) Duhuri rele (v.) care imită drăgaicele (1), dar făcând rău, stricând vremea sau recoltele. Acestea sunt principalele dușmane ale drăgaicelor (1) și (2).”

[…]

„IELE = (lat.) În mistica populară românească (v.) Ielele sunt duhuri (v.) care păzesc (v.) ori binecuvântează (v.) locuri în care oamenii (v.) nu calcă – sau calcă foarte rar. Sunt îngeri (v.) care au în grijă locurile ce nu au fost încă preluate de oameni. Datorită frumuseții (v.) lor, oamenii au impresia – falsă – că ar fi femei (v.). Acest lucru duce la gânduri necurate – precum cele de invidie la unele femei, sau de desfrânare la unii bărbați (v.). Gânduri care sunt pedepsite (v.) de Iele, adesea foarte aspru (chiar cu paralizie (v.) sau moarte (v.)) Apropierea de iele a unor oameni cu gânduri curate și suflet curat le ducea acestora mari binecuvântări (v.), uneori și ajutorul – mereu miraculos (v.) și foarte eficient – al Ielelor. În mod greșit se atribuie Ielelor purtări rele (v.), fie din neînțelegerea pedepselor date de acestea, fie prin confuzie cu irodițele (v.), iroasele (v.) ori ilioii (v.). În ierarhia populară a duhurilor bune (v.), dintre care cele care au în grijă firea (v.) sau natura, cele mai puternice și mai înalte sunt Ielele. A se vedea și Drăgaică, Drăgaice, Sânziene, Sfintele, surate, surății, Zâne”

[…]

„SFINTELE = (lat.) Ne oprim aici la acest cuvânt doar ca la denumirea dată Ielelor (v.), denumire prin care Românii arătau faptul că acestea sunt de fapt îngeri (v.). Folosită uneori și pentru zânele bune (v.) din aceeași pricină. A se vedea și Șoimanele.”

[…]

„ȘOIMANE(LE) = (et.nec.) (1) Zâne (1) (v.) ale naturii legate de vânt (v.), de coroanele copacilor (v.) de stâncării (v.) și alte locuri înalte. Se caracterizează prin zborul în care sunt văzute cel mai adesea, fie că joacă (II) sau fac alte lucruri. Sunt puternice și temute și, bineînțeles, frumoase.

(2) Iele (v.).

(3) Denumire dată unor surății (v.) dedicate urmării modelului Șoimanelor (1) (v.) și unor femei (v.) care erau surate (v.) ale acestor surății. Erau unele dintre surățiile cele mai ascunse ori tainice ale Româncelor.

(4) Zâne rele (v.) care imită șoimanele (1), dar care nu se pot stăpâni să nu își arate, mai devreme sau mai târziu, urâțenia.”

[…]

„ZÂNĂ / ZÂNE = (lat.? tracic?) (1) Duhuri (v.) ale codrilor (v.) și pădurilor (v.), ale câmpiilor (v.) (mai rar) și altor locuri apropiate de starea veche a lumii (v.). Zânele bune au rostul (v.) să poarte de grijă acestor locuri – prin aceasta înțelegându-se toate cele care sunt acolo – până în clipa în care le preia omul (v.). Din clipa în care oamenii se așează într-un loc zânele (1) încep să se îndepărteze de acela, atât pentru că datoria (v.) lor a fost îndeplinită cât mai ales din pricina păcatelor (v.) oamenilor. Acolo unde se așează oameni buni (v.) care fug de păcat și urmează binele (v.) zânele (1) rămân mai multă vreme. Datorită frumuseții lor foarte mari zânele sunt privite drept feminine, cu toate că se știe că duhurile nu au gen. Cele mai puternice dintre zâne se numesc iele (v.)

(2) În Cultura Română Veche, prin zâne se înțelegeau și acele femei (v.) care împrumută cât pot din felul de viață al zânelor (1), care păstrându-și feminitatea (frumusețea) au puterea de a trăi în pădure (v.) sau codru (v.) – de obicei în armonie cu vietăți cu care stabilesc o relație oarecum simbiotică (cerbi și ciute, urși, păsări mari etc.). Cele mai multe se desprind(eau) cu totul de obștile (v.) obișnuite ale oamenilor (v.) (sate, cătune etc.). Mai rar, unele trăiesc (trăiau) „două vieți”, una obișnuită, cealaltă în surății „de zâne”, adesea chiar ca iscoade (v.) ale zânelor (2) în lumea oamenilor. A se vedea și Drăgaice, Sânziene, surată, surății, Șoimane.

(3) Duhuri rele (v.) care imită zânele (1) în așezare, dar urmărind să înmulțească răul (v.) în locurile în care s-au așezat.

(4) Personaje de basm ale folclorului românesc, fie aflate la hotarul dintre duhuri și oameni, având proprietăți din amândouă categoriile, fie fiind un fel de femei altfel, făpturi transnaturale (v.).”

[…]

„ZÂNĂ BUNĂ / ZÂNE BUNE = (rom.) (1) Duhuri bune (v.) din categoria zânelor (1) (v.).

(2) Femeie (v.) ce face parte dintre aceste surății (v.) dedicate urmării modelului zânelor bune (v.).

(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) în înțelesul comun – deci nu călugăriță (v.) – , și care lucrează binele (v.). În folclor sunt frecvente cazurile de fete care ajung în pădure (v.) fără voia lor și care, în loc să caute cu stăruință o cale de ieșire în lume, se obișnuiesc să trăiască în sălbăticie, aproape de vietățile și firea locului. Din acea clipă folclorul începe să le numească zâne, în conformitate cu acest al treilea înțeles al cuvântului.”

[…]

„ZÂNĂ REA / ZÂNE RELE = (rom.) (1) Duhuri rele (v.) din categoria zânelor (3) (v.), care s-au dedicat imitării duhurilor bune (v.) puse de Dumnezeu (v.) ca păzitori (v.) ai codrilor (v.) și altor ținuturi nelocuite de oameni (v.). Evident, în opoziție cu aceste duhuri bune, zânele rele (1) urmăresc să înmulțească răul (v.) din locurile în care s-au așezat. Alungate de Români cu ajutorul mărțișoarelor (fire de lână alb și roșu sau alb și negru înmuiate în aghiasmă (v.) și legate la răscruci și la marginea pădurilor, livezilor, pășunilor etc.).

(2) Femeie (v.) din surății (v.) păgâne (v.) dedicate urmăririi modelului zânelor rele (1).

(3) Femeie dedicată unei vieți în natură, luptătoare (v.) sau vrăjitoare (v.), care lucrează răul (v.). În folclorul românesc ele sunt văzute și ca răpitoare de copii (v.), una dintre cele mai cumplite acuzații din Legea Românească (v.).”

[…]

„IROASĂ / IROASE = (rom.) Nume feminin pentru Ilioi (v.). Categorie de duhuri necurate (v.) cu aparență feminină, de obicei atrăgătoare și vulgară. Cei care se lasă atrași de iroase au de suferit din partea acestora felurite pedepse, de la paralizie temporară la moarte sau posesie demonică. Numite uneori, greșit, Iele (v.), prin confuzia (intenționată de iroase) cu acestea.”

[…]

„IRODIȚĂ / IRODIȚE = (evr.) Alt nume pentru Iroase (v.), venit de la numele propriu Irodiada (cea care lua mințile privitorilor prin dans, acțiune identică celor ale duhurilor necurate (v.) cu aspect feminin numite greșit Iele (v.) sau corect Iroase).”

[…]

„ILIOI = (rom.) Duhuri rele (v.) cu aparență feminină (fie de tinere, fie de bătrâne), care umblă mai ales prin locuri pustii – păduri (v.), bălți (v.) ș.a.a – și încearcă să facă rău oamenilor (v.) întâlniți. Numite uneori, impropriu, și Iele (v.) sau, ceva mai corect, Iele rele.
De obicei Ilioii folosesc mai puțin aparența feminină (tânără) ca mijloc de atragere în păcat, această lucrare fiind cumva „rezervată” mai ales Simzienelor (v.) și iroaselor (v.). Pentru Românii vechi răutatea (v.) acestor duhuri le face să piardă mult din aparența feminină, de unde și numele masculin. Manifestările Ilioilor sunt adesea de o mare vulgaritate, însoțite, bineînțeles, de răutate. Una dintre regulile fundamentale ale vechilor Români era ferirea de orice reacție la manifestările Ilioilor în afară de rugăciune (adică nu se comenta ceea ce fac de față cu ei, nu se vorbea cu ei etc.).”

[…]

„SIMZIANĂ / SIMZIANE = (lat.?) Termen cu polisemie contradictorie. Regional poate să desemneze fie Sânzienele (v.), fie duhuri rele (v.) cu aparență feminină – precum ilioii (v.) și iroasele (v.). În acest caz, spre deosebire de cazul ilioilor sau iroaselor, duhurile rele se arată doar în chip de femei tinere – sau cu o aparență feminină foarte vagă, dar preferabil luminoasă. De asemenea poate să desemneze surate (v.) sau surății (v.) de luptătoare (v.) care folosesc furia ca mijloc de amplificare a puterilor (v.) (oarecum asemănător bersercilor vikingi).”

Citate extrase din cartea „Cum luptau Românii? II Dicționarul” de Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

https://vk.com/plaiulnou?w=wall602523307_49

Să vă aduceţi aminte!

de vina pentru pacaleala 01

Când veţi afla cât de mult aţi fost păcăliţi cu gripa covid-19, cât de mult au câştigat unii pe spinarea voastră… să nu daţi vina pe mass-media sau politicieni. De vină sunteţi voi, cei care i-aţi crezut orbeşte.
(Deşi mereu spuneţi că mint, mass-media şi politicienii sunt dumnezeii voştri.)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Român, Românofon, Pseudo-Român. Şi Mihai Eminescu

De mai multă vreme am început a face deosebire între Român şi Românofon.

Chiar şi în lucrarea Cum luptau Românii? (2019, Ed. Evdokimos, Bucureşti), am amintit cele două cuvinte cu înţelesurile lor. Scriu, în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul:

Român(i) – Populaţie (membru al acesteia) care duce mai departe moştenirea (v.) de sinteză creştină a Traco-Ilirilor, Scito-Sarmaţilor, Celţilor şi (bineînţeles) Romanilor. (p.382)

Românofon(i) – Persoană care vorbeşte limba română, fie ca limbă maternă, fie ca deprindere însuşită mai târziu, dar care nu cunoaşte şi nu trăieşte Legea Românească (v.). Românofonii nu cunosc (şi adesea nu recunosc) moştenirea (v.) românească, nu îi respectă pe Străbuni (v.), dispreţuiesc Biserica (1) (v.), inventează noi „tradiţii” (de obicei cu foarte slabe legături cu realităţile istorice şi culturale româneşti, născocesc noi origini şi denumiri ale Românilor (v.) („Daci”, „Geţi”, „Rumuni”, „Arimi”, „Vlahi” ş.a.a.), militează pentru „transformări” sau „reveniri” la ceea ce Românii nu au fost niciodată etc. Sau, dimpotrivă, sunt cu totul dezinteresaţi de orice ţine de Românime (1) (v.), de orice îi defineşte pe Români ca etnie sau naţiune.

foto 01b

Termenul de Românofon îmi aparţine în parte, noţiunea însă nu[1].
Noţiunea există de multă vreme.
Mihai Eminescu îi numea pe cei care s-au rupt, conştient sau nu, de moştenirea străbună Pseudo-Români. În vremea lui erau încă minoritari în Principatele Române / Regatul României. Însă o minoritate ce deţinea puterea, cu mult sprijin străin (sună cunoscut?).

Perioada de după 1848 a cunoscut o corupere a Românilor şi o distrugere a identităţii lor unică în istorie.
Toate celelalte coruperi şi distrugeri asemănătoare ca intensitate s-au făcut sub ocupaţii străine. Însă aceasta s-a făcut prin mâinile unor aşa-zişi Români.
Ca urmare, un Mircea Vulcănescu a putut spune România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o.
Ca urmare, un Ernest Bernea a putut spune, la sfârşitul anilor ’50, Vechea cultură românească a pierit.

Într-adevăr, ce legătură este între slugile gata să pupe picioarele stăpânilor ce le pun botniţă şi străbunii gata să moară luptând pentru libertatea lor?
Ce legătură este între Româncele din Apuseni care cântau că mai bine mor decât să meargă după un bărbat de alt neam şi femeile vorbitoare de limbă română care pleacă vesele „la produs” în Cipru, Italia, Germania… şi tot restul lumii?
Ce legătură este între vechea familie românească, în care bătrânii erau veneraţi, erau inima şi sufletul familiei, şi familia de astăzi, în care bunicii sunt o povară şi copiii răzgâiaţi sunt zei?
Ce legătură este între Românul de altădată, care nu se socotea bărbat dacă nu ştia trânta, bătaia, răsucirea spadei, întinsul lăncii şi al arcului, călăria şi altele asemenea, şi, respectiv, fătălăii de astăzi, preocupaţi de epilare şi manichiură, freză şi ţoalele la modă?
Ce legătură este între bărbatul român de altădată, care muncea de mic şi era fericit ostenindu-se, şi mimozele pretins masculine de astăzi, care leşină dacă trebuie să facă muncă fizică?
Ce legătură este între Românca harnică de altădată şi uşuraticele care se freacă în faţa a mii de privitori ca să câştige bani pe care îi risipesc aiurea, ajungând la bătrâneţe frânte, stoarse, sterpe şi acrite?
Ce legătură este între bunica de altădată, cu privirea sfântă şi mânile muncite pline de har şi acriturile pline de venin ale maturelor sau senioarelor de astăzi?
Şi tot aşa.
(Desigur, nu cuprindem aici pe cei de astăzi care nu sunt aşa. Se înţelege de la sine.)
Răspunsul este:
Legătura dintre cele două părţi este (uneori) a originii fizice (genetic (uneori) au aceiaşi străbuni) şi a limbii vorbite (în parte aceeaşi).

Căci, da, dincolo de bunicii ori străbunicii comuni, rămâne faptul că toţi cei amintiţi vorbesc o limbă zisă românească.
Spun zisă, pentru că la mulţi nu mai este limba română, ci, ştiinţific vorbind, o creolo-română. O creolo-română în care nu doar vocabularul este împestriţat cu străinisme tâmpe, dar şi gramatica este strâmbată după forme străine.

Nu sunt toţi aşa! – vor spune unii cititori.
La Pungeşti au fost oameni ce au dat dovadă de bărbăţia românească de altădată – de pildă.
Şi?
Eroii de la Pungeşti au fost persecutaţi, bătuţi, amendaţi, arestaţi, hărţuiţi. De la preoţi până la bătrâni. Şi restul „Românimii” a dormit, a tăcut, şi-a văzut de manele, grătare, sex şi celelalte droguri.
Obştile de moşneni, mânăstirile de iubitori de Dumnezeu, obştile parohiale adevărate, tot ceea ce este comunitate românească în adevăratul înţeles… minoritate!
Majoritatea cetăţenilor Republicii România este alcătuită din Românofoni.

Românofoni, oameni care şi-au pierdut rădăcinile, sau nu le-au avut niciodată sau cu rădăcini anti-româneşti, dar vorbind (oarecum) româneşte.
Unii sunt din familii româneşti străvechi. Dar fie au fost rupţi de tradiţie prin valurile Comunismului şi altor duşmănii, fie au renunţat la ea „ca să le fie bine”.
Unii sunt la mijloc, între o moştenire şi alta, fără a avea tăria de a-şi asuma Românismul în care şi pentru care s-au născut.
Unii sunt duşmani veniţi aici ca să îi înlăture pe Români, indiferent de mijloace. Colonişti străini, agenţi străini (a se vedea cazuri precum Silviu Brucan, Ion Iliescu, Petre Roman), oameni care vor să nimicească România şi Românii spre a le lua locul – ei sau comandanţii lor.

Existenţa Românofonilor este un coşmar şi pentru unii dintre ei, şi pentru Români.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care îşi caută rădăcinile – şi, într-o ţară controlată de anti-români, le este foarte greu să şi le regăsească.
Este un coşmar pentru aceia dintre ei care ajung să se ruşineze de moştenirea românească, sub apăsarea unui rasism anti-românesc feroce (exemple: „Românii nu se pot conduce singuri” [2], „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită” [3], „Ortodoxia este de vină pentru înapoierea României” [4] etc., etc.).
Este un coşmar pentru Românofonii care vor distrugerea Bisericii, tradiţiilor, culturii române… şi încă nu o obţin.

Pentru Românofonii din primele categorii ieşirea din coşmar este asumarea, firească, a moştenirii româneşti, a identităţii româneşti.

Pentru Români, ieşirea din coşmar este refacerea structurilor sociale româneşti, revenirea la obştea românească, revenirea la încrederea în Dumnezeu şi puterea Neamului Românesc, renunţarea la încrederii în partidele parlamentare – marionete ale puterilor străine.

Citez din scrierile lui Mihai Eminescu:

Dacă pe acest pământ va exista o civilizaţie adevărată, va fi aceea ce va răsări din elemente civilizatorii vechi.
Nu de greco-bulgara subţire şi nasalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbii noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechie sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, din adâncimi proprii, răsare civilizaţia adevărat a unui popor; nu din maimuţărirea obiceiurilor străine, limbilor străine, instituţiilor străine.

Mihai-Andrei Aldea


[1] Noţiunea acoperă o realitate veche, a celor deznaţionalizaţi, a imigranţilor străini sau ostili tradiţiilor româneşti (deci care nu ar trebui primiţi niciodată ca cetăţeni ai ţării a căror cultură o dispreţuiesc sau urăsc). Forma – de Românofon(i) – mi-a fost inspirată de termenul basarabean pentru cei care îşi spun cetăţeni ai Republicii Moldova însă nu vor să vorbească româneşte: Rusofoni (oameni care nici în Rusia nu se duc, nici Români nu vor să fie, parazitând o ţară românească fără nicio ruşine). Cuvântul Românofon este astfel acoperitor pentru mai multe realităţi: şi pentru cei care fără voie sunt înstrăinaţi de moştenirea românească (şi până izbutesc să o regăsească de multe ori lovesc în ea şi în Români); şi pentru cei care se întâmplă să vorbească (oarecum) româneşte, dar nu au nicio dorinţă de a fi Români; şi pentru cei care deşi vorbesc (oarecum) româneşte urăsc istoria, cultura şi tradiţia românească.

[2] Expresia „Românii nu se pot conduce singuri” (sau „Românii nu sunt în stare să se conducă singuri„) este o expresie tipică rasismului fanatic, ce desemnează un popor sau o rasă ca inferioare. Expresia a fost folosită pentru a justifica toate formele de genocid ale secolelor XIX-XX. De la Hitler şi Stalin la ceea ce a făcut Japonia în China şi Indochina anilor 1940-1945, nenumărate sunt ororile ivite sub asemenea pretext.

[3] Am vorbit şi altădată despre oroarea unei formule care este o instigare directă la genocid. Şi a cărei folosire la adresa Românilor nu a fost pedepsită niciodată. Pentru conducătorii Republicii România doar alţii trebuie ocrotiţi – chiar când sunt invadatori ce au pe conştiinţă şiruri de crime odioase. Românii, după aceşti conducători, pot fi oprimaţi şi exterminaţi fără probleme. (Aştept să văd pedepsirea abuzatorilor din timpul carantinei!)

[4] Maica Neamului Românesc, după cum o numea Nicolae Iorga, cea care singură, a dat o limbă şi o cultură, Limba Română şi Cultura Română, este acuzată de rasişti fanatici ca fiind „vinovată de înapoierea României”. Pentru asemenea fiinţe iraţionale nu este de vină Catolicismul, care a dezlănţuit nesfârşite războaie şi prigoane împotriva Românilor (Ungaria şi Polonia fiind aici primele instrumente); nu este de vină Islamul, care din secolul al XIII-lea şi până astăzi poartă război împotriva Românilor (peste 600 de ani de atacuri, jafuri, măceluri, genocid, războaie etc. sunt ignorate!); nu este de vină Protestantismul, care prin Calvinism a prigonit cumplit pe Românii din Transilvania şi Ungaria, şi prin îndoctrinarea lui Petru a declanşat imperialismul rus în forma sa atroce. De vină, pentru ei, este Ortodoxia, este Biserica Ortodoxă, cea care a ţinut Neamul Românesc în vâltori, făcându-l să treacă peste toate răutăţile aduse de „civilizatorii” catolici, musulmani, protestanţi etc.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Omul de azi. Lecţia COVID-19

Spuneam cândva:

Omul de azi este atât de lipsit de duh încât încercând să fie profund este doar confuz.

Adaug:

Omul de azi primeşte ca fireşti cele mai mari restrângeri ale libertăţii sale, ale libertăţii copiilor lui, ale libertăţii oricui, de frica unei gripe. În faţa ameninţării politicienilor cu gripa aplaudă până şi bătaia celoralţi oameni pe stradă de către jandarmi şi poliţişti. De frica gripei.
Ca şi cum nu ar şti că cel mai sigur lucru în viaţă este moartea: vei muri, este absolut sigur.
Însă acelaşi om de azi respinge cu putere şi chiar duşmănie rânduielile sfinte de curăţare a sufletului, gândirii, simţămintelor, cuvintelor şi faptelor, date de Dumnezeu prin Biserica Sa. Cu toate că acestea sunt singurele ce preschimbă moartea în viaţă, trecând omul din iad în Veşnicia luminii, adevărului, bucuriei, dragostei.
Primele restrângeri şi alarme ajung la omul de astăzi de la politicieni: pe care îi ştie mincinoşi, dar îi crede.
Rânduielile Bisericii ajung la omul de astăzi prin cuvântul sfinţilor: pe care îi ştie curaţi şi adevăraţi, dar nu îi crede.

Sfântul Antonie cel Mare a spus, acum peste 1600 de ani:

Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.

Mihai-Andrei Aldea

sfinţii închisorilorAll-Saints-of-British-Isles-and-Ireland

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Muzică populară adevărată – Jiana de la Polovragi, cu Dan Panu-Misailescu şi Nea Culiţă

Cu foarte multă muncă şi cheltuială,
Dan Panu-Misailescu a izbutit să readucă la lumină o jiană frumoasă,
păstrată de fluieraşul Nicolae Sanda – Nea Culiţă
şi pe care aici o cântă împreună,
arătând totodată lumii
frumuseţea unor plaiuri şi obiceiuri de basm.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă