Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia. Este înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur, foarte mică (sub 50 kmp).
După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Ţara devine regat, după legendă în anul 753 î.Chr., când este întemeiată Roma. După două secole şi jumătate dinastia regală este înlăturată. În loc de confederaţie de triburi sau regat ţara devine republică. O republică de tip confederativ, în care vechile triburi – latine şi de alte origini – şi structurile create de acestea îşi găsesc un respect şi o înnoire ce permite păstrarea tradiţiilor şi deschiderea către viitor.
Republica va dura de două ori mai mult decât regatul – sau decât confederaţia de triburi – ţinând cca. 500 de ani.
După jumătatea secolului I î.Chr. regimul politic se schimbă, ţara transformându-se tot mai mult în ceea ce astăzi numim „imperiu”. Trecerea nu se întâmplă dintr-o dată, ci în mai mulţi paşi care definesc forme statale aflate între republica veche, consulară, şi noua structură confederativă, imperială.
În secolul al III-lea d.Chr. conducerea este împărţită între câţiva oameni – în didarhie, tetrarhie etc. -, ca parte a unei lupte neîncetate pentru putere.
La începutul secolului al IV-lea d.Chr. noul împărat, Constantin cel Mare, întemeiază o nouă capitală: Constantinopole.
Multe dintre familiile nobile şi bogate din Roma se multă la Constantinopole. Multe rămân în Roma, sperând că aceasta va redeveni capitala ţării (sau din alte motive).
Denumirea oficială a ţării a fost, de-a lungul vremii, Terra Romanorum, Senatus Populusque Romanum sau Romania.
Ultimul nume devine cel oficial al ţării mai ales din secolul al IV-lea (d.Chr.) încolo. Chiar şi din secolul al VII-lea (d.Chr.), când extremiştii greci preiau puterea politică în ţară şi impun limba lor drept limbă oficială, numele rămâne. Scris, desigur, cu litere greceşti: Ῥωμανία.
Acest nume, Romania sau Ῥωμανία, a fost folosit vreme de peste o mie de ani. Documentele constantinopolitane, dar şi cele ale unor alte localităţi sau chiar ale unor puteri străine folosesc repetat numele de Romania sau Ῥωμανία. El este folosit de asemenea documente (diplomatice, comerciale, militare etc.) inclusiv pentru ceea ce după 1500 va fi poreclit de unii „Imperiul Bizantin”.
Termenul „Imperiul Roman” este impropriu, dat fiind că ţara a avut mai multe tipuri de conducere şi nu a folosit acest termen decât întâmplător. Mai des este întrebuinţat numele de „Împărăţia Romanilor” (devenit în vremea impunerii limbii greceşti „Împărăţia Romeilor”); dar toate aceste forme s-au folosit în paralel cu cele de Senatus PopulusQue Romanorum, Terra Romanorum şi Romania. Termenul de „Imperiu Bizantin” este peiorativ şi fără legătură cu realitatea; o ţară cu acest nume nu a existat niciodată. Numele a fost născocit spre sfârşitul secolului al XVI-lea d.Chr., ca parte a propagandei papale care încerca să nege continuitatea Romaniei constantinopolitane.
Revenind, să amintim că după Sfântul Împărat Constantin cel Mare se revine la didarhie, urmaşii acestuia împărţindu-şi stăpânirea asupra ţării. Roma redevine capitală, deşi numa pentru partea vestică a ţării.
În 476 d.Chr. însă germanicii izbutesc să distrugă partea apuseană a Romaniei.
Un secol mai târziu Împăratul Iustinian (527-565) eliberează părţi din Spania, aproape toată Africa de Nord apuseană, Italia şi alte teritorii ce fuseseră ocupate de germanici. Pentru cca. două sute de ani Roma va face iarăşi parte din Romania, dar fără să fie capitală. Aceasta rămâne la Constantinopole.
Papalitatea se desparte tot mai mult de tradiţia egalităţii episcopilor creştini şi încearcă să ridice Roma deasupra celorlalte oraşe. Ca mijloc de a se ridica pe sine. Unii episcopi romani – precum Grigorie cel Mare în secolul al VI-lea d.Chr. – anatematizează aceste încercări, ca şi pe cele echivalente de la Constantinopole.
Dar încercările sunt reluate după moartea fiecărui papă care încearcă să apere ortodoxia Romei. „Donaţiile constantiniene”, un fals grosolan, prin care se pretindea că de fapt Constantin cel Mare ar fi dat Patriarhiei Romei stăpânirea ţării (şi a tuturor creştinilor din lume!) sunt doar un exemplu între multe.
Ulterior se realizează o alianţă între Paplitate şi conducătorii triburilor germanice. Scopul era folosirea mijloacelor militare germane şi religioase papale – precum şi cele economice comune – spre a pune stăpânire pe fostele teritorii romane apusene. Şi pe cele răsăritene. Şi înfiinţarea unei noi Romanii.
Un vârf al acestor încercări îl constituie începutul secolului al XIII-lea.
În 1204 cruciaţii plecaţi „să elibereze locurile sfinte” şi primiţi frăţeşte în Constantinopole scot armele şi trec oraşul prin foc şi sabie, luându-l sub stăpânire.
Decenii întregi ţările romane luptă şi, până la urmă, îi înving pe invadatorii germanici – zişi, fără justificare, latini. Constantinopolul este eliberat.
*
În secolul al XV-lea d.Chr. Romania este o împărăţie organizată ca o confederaţie de principate şi despotate. Conducătorii acestora ţin adesea numai formal de Constantinopole, având o foarte largă autonomie sau chiar o independenţă de facto. Aşa sunt Despotatul lui Dobrotici (Sciţia Mică sau Dobrogea), Principatele Romane Dunărene (Muntenia şi Moldova), Principatul de Trapezunt (proclamat mai târziu, în ciuda micimii sale, imperiu), Principatul de Doros (Theodoros-Mangop), Despotatul de Salona/Tesalonic etc.
În 1453 Constantinopolul este cucerit din nou (prima oară fusese în 1204). În 1474 mai există trei principate romane libere: Muntenia, Moldova şi Doros (Theodoros-Mangop, în Crimeea).
Visul otomanilor era acelaşi cu al extremiştilor greci sau al Papalităţii: să preia moştenirea romană. De aceea după cucerirea Constantinopolului turcii încearcă să se poarte faţă de creştinii aflaţi sub ocupaţie astfel încât să poată pretinde că duc mai departe Romania. Chiar şi numele acesteia, în formă turcă, Rumelia, este folosit mult.
În 1475 armatele otomane încearcă să pună stăpânire pe cele trei principate rămase libere şi care păstrează viu visul renaşterii ţării. La fel cum se întâmplase, de altfel, şi în secolul al XIII-lea (când Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi).
Turcii şi tătarii asediază cetăţile libere din Crimeea.
Ultimii 300 de luptători pe zidurile cetăţii Doros – români din Moldova – mor luptând până la capăt. Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, învinge armatele turceşti ce îi atacau principatul. Apoi eliberează cetatea Doros (Mangop) şi îşi reaşează pe tron cumnatul (Alexandru de Mangop). În decembrie însă turcii şi tătarii revin şi cuceresc cetatea, distrugându-i zidurile, astfel încât rămâne în ruină până astăzi.
În următorii ani, şi în următoarele secole, turcii, ajutându-se de tătari, ba chiar şi de ura Papalităţii împotriva românilor, încearcă repetat să ocupe şi să distrugă Principatele Romane Dunărene. Singurele rămase în viaţă din străvechea Romanie. Şi care, singure fiind, sunt numite de acum Principatele Romane sau Principatele Române.
Dar cele două ţări rezistă. Secole de-a rândul.
Iar în 1859 se reunesc, sub numele de Principatele Române Unite sau România. Alegând oraşul Bucureşti drept capitală a ţării. Aşa cum este până astăzi.
Harta alăturată reprezintă Romania în cea mai mare întindere administrativă. Regatul Marcomanilor a fost federat Romaniei doar vreo 20 de ani. Regatul Iazigilor Metanaşti, dintre Dunăre şi Carpaţi, a fost cca. două secole stat clientelar roman. Cu ajutorul inginerilor şi ofiţerilor romani va construi patru rânduri de valuri de apărare înspre Carpaţi. Dacia devine stat clientelar roman în secolul I d.Chr. Cele două ţări – Iazigia şi Dacia – vor fi urmate mai târziu de Goţia, devenită în 273 stat foederat al Romaniei (aşa cum era şi Bosforanul – azi Crimeea). La începutul secolului al IV-lea goţii îşi încalcă înţelegerile cu Romania, iar Împăratul Constantin cel Mare le răspunde pe măsură, eliberând cea mai mare parte a Daciei nord-dunărene de sub stăpânirea lor. În timpul acestui împărat se construieşte şi al doilea pod peste Dunăre, mai mare decât cel ridicat de Împăratul Traian.
Mihai-Andrei Aldea
A se vedea şi:
România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse
Romania, câteva menţionări la Iordanes
Vechimea României, vechimea Principatelor Romane/Române Dunărene
Ura faţă de Romani(a). Partea I
România Străveche - Ancient Romania 