I. Puţin despre simplitate, neştiinţă, prostie şi fudulie

Românii Vechi aveau un proverb: Prostul, dacă nu-i fudul¹, încă nu e prost destul.
Sau, mai simplu, prostul care nu e fudul nu este chiar prost. Este neştiutor, sau nepriceput. Dar nu prost în sensul celui care gândeşte strâmb fiind, în acelaşi timp, deplin încredinţat că are dreptate (absolută).

Prostia nu este păcat atunci când nu-i fudulă sau/şi intenţionată.
Dar prostia fudulă este. Şi nu doar păcat, ci chiar patimă. Una care otrăveşte viaţa omului nespus de mult.

Am mai arătat că pentru starea de astăzi a României nu sunt atât de vină politicienii, după cum se pretinde de obicei.
Politicienii pe care îi avem – în cea mai mare parte fie răi, fie incompetenţi, fie agenţi străini sau trădători, fie combinaţii între acestea – îi avem pe merit. Ca total, ca sumă socială, asta este ce ni se cuvine. Am mai arătat de ce în materialul pe temă. Acum o să vorbesc despre prostia trufaşă. Cu un mic studiu de caz.

Am fost inspirat în scrierea acestui eseu de un bărbat care a comentat, pe pagina mea de facebook, o înregistrare. O înregistrare a unor cântări, frumoase, patriotice; la care au luat parte, într-o biserică ortodoxă românească, profesionişti (muzicieni), preoţi şi popor.

Majoritatea privitorilor se bucurau de această înregistrare, de această lucrare frumoasă, întru unire, a unor Români. Bărbatul respectiv, nu. Şi, cu toate că prevenisem că voi şterge mesajele aberante, a lăsat unul în care se indigna pe tema „etnofiletismelor” care, vezi Doamne!, ne-ar face atâta rău! Şi câteva persoane, la acelaşi nivel de înţelegere, au apreciat comentariul lui…

Prost însemna, în trecutul îndepărtat, ceea ce astăzi numim simplu, adică fără (prea multe) părţi alcătuitoare, ori firesc, natural, ori obişnuit, de rând (spre deosebire de ceea ce este neobişnuit, preţios, rar).
Însă, atât în română, cât şi în unele limbi slave, cuvântul s-a preschimbat.
Mihai Eminescu spunea că Limba este floarea sufletului (respectiv, Limba română este floarea sufletului românesc). Şi, într-adevăr, după cum spiritualitatea unei obşti, unui grup social, creşte sau scade, la fel şi limba devine mai înaltă, mai profundă, sau, respectiv, mai săracă, mai seacă, uneori chiar josnică.

Deoarece prin secolele XVIII-XIX mulţi luau (vorbeau despre, gândeau despre) lucruri adânci, întortochiate, grele, simplificându-le absurd, cuvântul prost a ajuns să desemneze o asemenea gândire: superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă. La fel, prostia a încetat să fie simplitate, naturaleţe, devenind gândire şi purtare (inclusiv vorbire) superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă.

Poate vi se pare că repet fără rost definiţia. Însă răspândirea prostiei trufaşe – adică prostia care sminteşte – arată că avem nevoie să repetăm de multe ori definiţiile noţiunilor de bază. Pentru că în iureşul informatic al prostiei, avem toate şansele să le uităm, să le denaturăm, să le pierdem.

Mai adaug o paranteză, destul de necesară, cred eu.
Neştiinţa a fost privită cu îngăduinţă de Români, atâta vreme cât nu este intenţionată şi/sau trufaşă. „Nu ştie, lasă-l”, ori „e neştiutor, săracul”, sunt zise ce arată această înţelegere faţă de cei neştiutori. Dar, din nou, până când se vede că este o prefăcătorie sau, alternativ, că este însoţită de trufie. În primul caz, apare acuzaţia „te (pre)faci că nu ştii!”. Şi nu este una peste care să se treacă uşor! În al doilea caz, apar exprimări de felul „prostul până nu-i fudul, încă nu e prost destul”. Dintr-o dată, neştiinţa devine prostie!

(De ce? Pentru că s-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Când nu vrem să recunoaştem acest fapt, când nu ţinem seama de el şi ne purtăm ca şi cum am ştii ce nu am învăţat, nu am trăit, atunci, într-adevăr, nu mai este neştiinţă!)

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

---

1 Fudul = îngâmfat, trufaş, arogant, lăudăros, cu aere (de superioritate).

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă