Etichetă: Istorie

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Înșelătoria Sponsianus, ori Cum nu se face istorie

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înșelătoria Sponsianus,

ori

Cum nu se face istorie

A izbucnit în urmă cu ceva vreme altă erupție mediatică despre ceea ce, mincinos, a fost numit ”Împăratul Sponsianus”. La prima vedere totul a plecat de la un geolog din Londra, profesor universitar în acest domeniu. Care este, se vede, prefect convins că dacă ești specialist într-un domeniu ești specialist în toate. În cazul de față, domeniile asupra cărora s-a aruncat avid și fără competență sunt numismatica și istoria. Studiul său, publicat pe 23 Noiembrie 2022, poate fi material educațional pentru cum se face falsificarea istoriei – indiferent dacă subiectivismul puternic al studiului este subconștient sau conștient. Dar de ce am spus că la prima vedere această furtună mediatică a izbucnit de la studiu? Pentru că era evident pentru orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie că studiul nu respectă norme științifice elementare, fiind perfect subiectiv. Pentru că era evident că orice cunoscător de arheologie, numismatică și/sau istorie ar fi manifestat cel puțin rezerve puternice față de concluziile acelui „studiu”. De fapt amintitele realități au fost menționate de specialișii din domeniu chiar îndată după apariția studiului (cum a făcut, de pildă, renumitul istoric al Antichității Clasice Mary Beard). Ca urmare, avem de-a face cu o înșelătorie (escrocherie) mediatică.

Pentru început, să facem o demonstrație prin reductio ad absurdum: să presupunem că monedele Sponsianus datează, într-adevăr, din secolele III sau IV d.Chr. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că monedele Sponsianus sunt falsuri datând din secolele III sau IV. d.Chr.

Nu înseamnă că a existat ”Împăratul Sponsianus”, că acesta s-a proclamat împărat în Dacia, că, așa cum scrie un ins fără rușine, „și-a asumat probabil comanda supremă în timpul unei perioade de haos și război civil” etc. etc.? Nu!

De ce?

În primul rând, pentru că monedele sunt falsuri.

Amintim doar trei elemente imposibil de combătut

  • monedele Sponsianus au fost realizate prin turnare, în timp ce monedele romane sunt totdeauna bătute (cu un ciocan special, lung, având în capătul ascuțit ștanța ce imprima prin batere imaginea dorită pe monedă); deosebirea este gigantică și se datorează faptului că realizatorul nu avea mijloace de batere a monedelor, ceea ce spune totul despre „autenticitatea” lor
  • monedele Sponsianus au fost realizate dintr-un material care nu s-a folosit niciodată pentru baterea de monede romane și care este în deplină contradicție cu politica monetară romană
  • monedele Sponsianus au pe față (avers) un chip cu o inscripție ce îl declară împărat și pe spate (revers) însemnele Republicii Romane, din vremea când nu existau împărați! Această asociere între împărat și republică pe o singură monedă este imposibilă

Deci, monedele fiind false, nu pot dovedi autenticitatea inscripției, titlului etc.

În al doilea rând, pentru că nu se cunoaște locul de origine al monedelor Sponsianus.

Aceste monede au apărut în Martie 1713 la Viena, primul lor posesor cunoscut fiind Johann David von Palm (1657-1721). Acesta, bancher cu studii de drept și fost ministru de finanțe al Imperiului Austriac, pretinde că le-ar fi ”găsit” în Transilvania. Deoarece nu există săpături sau alte activități arheologice făcute de acesta în Austria, Ungaria sau Transilvania, este evident că găsierea este doar un nume diplomatic pentru altă acțiune. Care poate să fie de jaf sau de falsificare – pentru că Johann David a fost implicat, în calitate de Ministru de Finanțe, și în probleme monetare (de la batere la circulație, paritate etc.), comerțul cu metale prețioase etc.1 Indiferent însă de modul în care monedele ”au apărut” în mâinile acestuia, este imposibil de stabilit, deocamdată, originea lor. Desigur, dacă ele sunt un fals târziu, al lui David von Palm sau al unui apropiat al acestuia, cel mai probabil loc de realizare este Viena. Dar dacă sunt un fals timpuriu, așa cum pretinde ”studiul” geologului londonez, Viena este prima etapă cunoscută din itinerariul monedelor, iar Transilvania este o presupusă etapă anterioară, dar nu este dovedită prin nimic a fi locul de origine.

De pildă, găsirea unor mărgele de chilimbar baltic în Transilvania nu dovedește că Transilvania ar avea depozite de chilimbar baltic, ci doar că acele mărgele de chilimbar baltic au ajuns în Transilvania.

În al treilea rând, pentru că, admițind pentru demonstrație prin reductio ad absurdum că monedele ar fi falsuri vechi, tot nu avem niciun fel de date pentru circumstanțele baterii lor. Ca urmare, a pretinde că știm dacă a existat, cine a fost, ce a fost și ce a făcut pretinsul Sponsianus este înșelătorie cruntă.

De pildă, se poate ca nepotul unui oarecare Sponsianus, doritor de pretenții la tron, să fi falsificat amintitele monede spre a putea păcăli pe unii că tatăl lui a fost împărat (s-au mai văzut asemenea cazuri, precum pretendentele la a fi Ducesa Anastasia).

Tot așa, se poate ca vreun dușman al unui oarecare dregător Sponsianus – pierdut în istorie – să fi falsificat amintitele monede spre a pretinde că acesta vrea tronul și a obține astfel disgrația și poate chiar execuția lui.

Se poate ca vreun oarecare șef de mină, colecționar sau megaloman, din lumea ne-romană sau post-romană, în care se practica (și) turnarea în locul baterii, să fi intrat cumva în posesia matriței pentru reversul monedei (matriță ce era deja antichitate în secolul al III-lea). Și să fi sculptat cu greu restul formei ca să își mulțumească orgoliul. În secolele IV-VIII au existat multe locuri și prilejuri pentru existența unui asemenea personaj și scenariu.

Deși asemenea scenarii par improbabile, într-o formă sau alta au avut loc de-a lungul istoriei, ducând la multe episoade interesante – și pentru contempotrani dureroase. În istoria mai recentă a Românilor avem tot felul de pretendenți la tron care erau gata să moară pentru a fi domnitori măcar câteva zile…

Monedă Sponsianus
Avers: un chip și inscripția ”I IMP SPONSIAN(U/I)
Revers: însemne republicane (care nu s-au mai folosit pentru monede romane încă din secolul I d.Chr.)

Cel mult, dacă amintitele monede Sponsianus ar fi într-adevăr falsuri vechi, am putea să avem un pretendent la tron. Deși un pretendent la tron care să prefere însemnele republicane celor imperiale este mai ciudat decât toate scenariile amintite mai sus. Mai ales că ipoteticul pretendent la tron nu apare în absolut nicio sursă antică.

Căci, trebuie subliniat, nu există absolut nicio atestare credibilă a existenței lui Sponsianus, cu atât mai mult a poziției sale de pretendent la tron.

Una dintre cele mai absurde… să zicem ipoteze istorice este aceea că ipoteticul Sponsianus ar fi fost vreun obscur comandant militar sau de răscoală din Panonia sau Dacia (din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Chr.). Care s-ar fi hotărât să bată monedă grea din aur, cică pentru ”a avea o economie funcțională” în zona respectivă. Această fantezie poate părea logică unor oameni cu foarte puține cunoștințe financiare, economice și istorice. Dar gândiți-vă că în România un regim nou, revoluționar, lipsit de bancnote și monede, hotărăște ca pentru o economie funcțională să bată o nouă monedă: bancnote (monede din metal prețios) de 500 și de 1000 de lei. Atât. Asta deși o pâine costă între 1 și 3 lei, kilogramul de carne 12 lei, litrul de lapte 3 lei… Cât de funcțională ar fi economia? Cu ce ar ajuta baterea economia când ar exista numai bancnote (monede) de 500 și 1000 de lei, dar multe prețuri ar fi de câțiva lei? Sau cine ar folosi asemenea monede?
Se înțelege, ar fi cel puțin un act absurd.
Adevărul este că mai mult de o jumătate de secol Romanii Antichității nu au bătut monede, pentru că trocul era de ajuns pentru economia locală. Devenind o putere semnificativă a Italiei, au bătut monede din cupru și bronz. De ce? Pentru că sufletul economiei sunt unitățile monetare mici, iar nu cele mari2.
Adevărul este că în ipotetica situație a unei provincii izolate, monedele mici, de cupru și bronz, sunt cele esențiale pentru sănătatea economiei; cele de argint și aur sunt, dimpotrivă, o povară, atât prin golurile de capital produse în cazul circulației sau tezaurizării, cât și prin ispita pe care o stârnesc în dușmanii din jur. Pentru ca un stăpânitor să bată monedă de aur este nevoie de o semnificativă stabilitate socială, politică (internă și externă!) și comercială, precum și de o situație economică foarte înfloritoare. Aici nu funcționează varianta inflației din lumea financiară a bancnotelor – inflația este provocată totdeauna de raportul dintre masa monetară (tipărită) și valoarea reală din spatele ei. Nu funcționează pentru că monedele din metale nobile (cupru, bronz, argint, aur etc.) au valoare în sine. Singurele forme de inflație posibile aici țin de aliaj, care poate să conțină (mult) mai puțin metal nobil decât titlul (norma declarată); sau care poate să conțină metale nobile de valoare mai scăzută etc. Ca urmare, este total ilogic să pretinzi că economia unui stat nou antic – sau altei structuri similare – are nevoie de monede din argint și aur.

Vedem astfel că și prin reductio ad absurdum tot nu putem considera autentice monedele, reală existența „Împăratului Sponsianus”, dovedită existența vreunui pretendent la tron cu acest nume, găsit locul ipotetic de origine al ipoteticului pretendent etc.

Ceea ce se pare că au observat englezul profesor de geologie și echipa sa este existența unor urme de uzură pe cele două monede Sponsianus cercetate. Ceea ce era de așteptat, dat fiind că au străbătut Europa într-o parte și alta.
Totuși, cel puțin hazardat, aceste urme au fost declarate drept „urme ale circulației monedelor”. Este însă evident că aceste urme dovedesc numai faptul că monedele au fost plimbate de colo, colo, înainte să ajungă în colecții. Evident, această plimbare se poate face dinadins și peste măsură, urmată de alți pași meniți să dea unor monede noi chipul vechimii. Fără a intra în discuții despre mijloacele – simple – de falsificare a acestor urme, să presupunem că urmele sunt reale. Acest lucru înseamnă însă doar că vreme de câțiva ani monedele în cauză au fost ținute în pungi sau cutii și respectiv au fost trecute prin câteva mâini. Acest proces poate avea loc la începutul secolului al XVIII-lea, sau oricând înainte. Pe scurt, uzura în cauză, chiar obiectiv observată, nu dovedește circulația pe piața romană sau barbară a monedelor Sponsianus.

Pe scurt, studiul este neștiințific; iar prezentarea mediatică o înșelătorie sfruntată.

Nenorocirea înșelătoriei Sponsiansus este faptul că este una dintre multele campanii mediatice care îngroapă munca istorică adevărată.

Am avut cinstea deosebit de mare de a fi, într-o măsură modestă, învățăcelul a trei nume excepționale ale istoriei, istoriografiei și arheologiei românești:
Dinu C. Giurescu, Mihail Diaconescu și Alexandru Barnea.
Acești oameni s-au caracterizat nu doar prin memorie, putere de muncă și o teribilă capacitate de analiză și sinteză; ceea ce le-a dat adevărata valoare a fost cinstea deplină în muncă sau obiectivitatea activității științifice. Ca urmare, sunt practic necunoscuți mass-mediei post-decembriste altfel decât prin fugare și neroditoare apariții, sau nici atât.

Părute nesfârșite, ore și zile și săptămâni și luni de osteneală pe șantierele arheologice au făcut din Alexandru Barnea un mare producător de comori arheologice. Îmi amintesc și cu dragoste respectuoasă, și cu durere, de setea de adevăr cu care se apleca asupra fiecărui ciob. Răbdarea pe care o dovedea nu poate fi măsurată, căci această cercetare venea după șantierele pline de praf (uneori, mai rău, de noroi), după truda grea la ambalarea descoperirilor arheologice, descărcarea lor și ducerea lor – totul făcut manual, de însuși Prof. Univ. Dr. Alexandru Barnea, studenți, doctoranzi etc. Și repet, el însuși punea mâna să care saci ori lăzi, unelte și ce mai trebuia. L-am văzut personal măturând pe jos în încăperile din subsolul Academiei (sediul nou). Și l-am văzut studiind cu ochi de vultur cărți și piese, tot ce putea deschide o nouă pagină către trecut. Nu există cuvinte pentru a exprima valoarea unui asemenea om de știință! Deși era un geniu, și încă unul enciclopedic, nu șovăia să învețe de la orice student sau doctorand care avea o contribuție reală. Tocmai competența sa l-a făcut nesuferit unora, care aplicau principiul superficialității sunătoare „merge și așa”, chiar dacă de fapt se poate mult mai bine. Pe site-ul Universității București frumosul cuvânt In memoriam prof. univ. dr. Alexandru Barnea cuprinde și o pioasă minciună:

„Cercetările arheologice […] i-au adus recunoașterea internă și internațională.”

Recunoaștere internațională, poate. Recunoaștere internă, doar între cele câteva nume de valoare care au știut să îl prețuiască. Însă dacă ne uităm la deceniile post-decembriste, marea „recunoaștere internă” a existat, la nivel de mase, doar pentru șnapanii care, deși turnători sau ofițeri de poliție politică în Securitate, s-au dat și se dau arbitri morali și științifici – deși au vărsat și varsă inepții și falsuri peste inepții și falsuri.

Masele abia de au auzit de Dinu C. Giurescu – cineva m-a întrebat, caz absolut șocant și real, dacă este actor sau cântăreț. De Alexandru Barnea sau Mihail Diaconescu… nici gând să știe că au existat măcar!

Și totuși Mihail Diaconescu a fost o altă minune dată de Dumnezeu acestui neam. Argeșean nu doar prin naștere, ci prin chemare, avea străbuni care – asemenea unor străbuni ai mei – erau Ardeleni trecuți în Țară din pricina prigoanelor cumplite de care aveau parte Românii. Un bărbat frumos, cald, impunător, inteligent, cu o cultură uimitor de vastă, cu o uriașă putere de muncă, Mihail Diaconescu a fost un enciclopedist de maximă valoare. Fie și numai Istoria literaturii dacoromane (Editura Alcor, București, 1999, cu ediții ulterioare) este de ajuns pentru a-l înveșnici, pentru a-i marca un loc de mare greutate în Istoria Românilor. Lucrarea monumentală este o parte esențială din ceea ce lipsea din Istoria Culturii și Literature Române: literatura românească pre-slavă și cultura acelor vremuri. Există aici un hău și o durere, căci politicienii culturii și intelectualii (intelectualiștii) de curte practică o mutilare culturală unică: din toată cultura noastră veche prezintă ceva despre Daci (adeseori fantezist, romanțat, sau pur și simplu luat de la alte ramuri tracice, ori chiar de la alte neamuri); apoi sar direct după limba slavonă. Or o asemenea practică infamă este unică în lume: Anglia studiază tot ce a fost cultură pe teritoriul său, Ungaria își asumă monumentele romane – și le valorifică turistic infinit mai bine decât politrucii de la București și din provincii –, Bulgaria își asumă cultura și limba tracică, Egiptul arabizat studiază – și, bineînțeles, valorifică turistic – străvechile creații copte etc., etc. Doar vătafii României, asemenea unor fanatici orbi, șterg tot ce se află între Dacii mistificați de ei și Epoca Modernă. Ca și cum Franța, Germania ori Spania s-ar rușina de creațiile lor latine medievale! Ei bine, Mihail Diaconescu, pe urmele unor Ioan G. Coman și Artur Silvestri, s-a apleacat, sistematic, spre începuturile scrise ale culturii românești din Iliria, Dardania, Moesia, Dacia etc. Și izbutește mai mult decât deschizătorii acestui drum, printr-o titanică muncă. Istoria literaturii dacoromane este mai mult decât spune titlul – căci atinge pagini însemnate din viața culturală, politică, religioasă și economică a locurilor și locuitorilor vremii3. Lucrarea s-ar cuveni studiată în toate facultățile de istorie ale României, dar și în alte țări care moștenesc vechea Romanie, precum Ungaria, Serbia, Ucraina, Bulgaria etc. Continuarea ei este sinteza Antologie de literatură dacoromână (București, Editura Corifeu, 2003), esențială pentru un tablou larg asupra oamenilor și culturii de atunci.
Altă lucrare fantastic de valoroasă a lui Mihail Diaconescu este Estetica ortodoxiei4 – un domeniu în care se întâlnește cu alt geniu ocultat de politruci, Petru Ursachi5 – și care ar trebui să fie disciplină teologică în facultățile de profil, respectiv parte a Esteticii în facultățile de filosofie, arte plastice, arhitectură etc.
Același Mihail Diaconescu s-a distins ca profesor de liceu, muzeograf, profesor universitar, scriitor de romane, redactor de reviste, poet, critic literar, dramaturg etc., etc.

Și dacă de Dinu C. Giurescu s-a mai auzit – cu toate că politrucii îi tratează opera cu ridicol dispreț – despre aceste două nume uriașe, după cum am spus, nu se știe. Cu evidenta complicitate a mass-mediei, care intenționat promovează nulități și ocultează valorile – cu extrem de rare excepții.

Punând în paralel Înșelătoria Sponsianus, ca paradigmă a „Istoriei din mass-media”, și seriozitatea titanică a unor Dinu C. Giurescu, Alexandru Barnea și Mihail Diaconescu trebuie să punem în paralel și receptarea lor la nivel public. Concluzia, rece și amenințătoare, e limpede:

escrocheria istorică ajunge la foarte mulți, istoria adevărată este ignorată.

Pentru cei care vor adevărul, care vor să nu trăiască în minciună, amintim:
Nu așa se face Istorie, cum au încercat să o facă (falsifice) profesorul de geologie din Londra și complicii mediatici la Înșelătoria Sponsianus.

Istoria este o disciplină științifică: are o metodologie, are instrumente de lucru, are rigurozitate. Ignorând-le se obține minciună, nu istorie. Iar minciuna otrăvește, macină, rănește, nimicește. Oricât de ”superbă” pare.
Timpul trece, isteriile mediatice se potolesc.
Peste o zi, peste o lună, peste un deceniu, peste un secol, peste două, adevărul iese la iveală. Căci nu este nimic ascuns care să nu vină la lumină.
Cei care lucrează cinstit în domeniul lor – Istorie, Etnologie, Lingvistică, Politică, oricare – pot fi îngropați vremelnic în minciuni și inepții de sclavii răului. Dar stau deasupra Judecata lui Dumnezeu și Judecata Istoriei. Și Veșnicia sentinței finale. Pentru unii, glorie veșnică. Pentru alții, osândă eternă. După cum se cuvine.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Nu cunosc un studiu comparativ între materialul monedelor Sponsianus și materialele folosite pentru baterea de monede și medalii în Imperiul Austriac din vremea lui Johann David. Cred că ar fi necesar.

2Pentru valori mari se foloseau măsuri de greutate ale metalelor prețioase – așa cum erau în Levant talantul de argint sau de aur.

3Pentru cine crede că această laudatio a operei este o exagerare, cităm din critica lucrării realizată de Dr. Stelian Gomboș o singură frază: „Tratatul Istoria literaturii dacoromane (1999) este o sinteză științifică cu caracter fundamental, unică în cultura română și europeană.”

4În primă formă, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, 1995-1996, Editura Porto Franco, Galați. A doua ediție 2009, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, cu o semnificativă Prefață-Studiu de Acad. Prof. Univ. Dr. Alexandru Surdu. Tratatul va fi premiată de Academia Română, văzându-l ca „o contribuție de o excepțională valoare la evoluția culturii române și europene”.

5Acesta publică în 1998 Etnoestetica, iar în 1999 Mic tratat de estetică teologică.

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Ura vinovaților împotriva drepților. Liberalii și Mircea Vulcănescu

Aflu, fără mirare, că un Liberal, socotit de ai lui un fel de expert, declară că ar fi un fel de băiat de treabă Miklos Horthy. Horthy, adică șeful genocidar al Ungariei interbelice – și în timpul celui de-al doilea război mondial. Horthy, cel care în anii ’20 ai secolului trecut începea persecuția prin lege a Evreilor, primul în Europa. Și este vorba despre Evreii din Ungaria, cei mai patrioți Evrei din istorie, oameni care au avut pentru Ungaria o dragoste aproape fanatică! Revenind, omul apărat de amintitul expert liberal este Miklos Horthy, cel care a redus numărul Românilor din Ungaria de la peste 200,000 (douăsutedemii) în 19201, la sub 20,000 (douăzecidemii) în 1938. Horthy, care a promovat ura față de cei care nu sunt Unguri până la uciderea copiilor. Horthy, care a promovat un asemenea extremism încât prima acțiune a militarilor săi intrați în Județul Sălaj a fost să ucidă o Româncă însărcinată pentru ”vina” de a nu cunoaște limba maghiară: au ucis-o fixând-o la pământ și, înfigându-i un par în pântece i-au scos cu el copilul. Justiția aceluiași Horthy i-a condamnat pe vinovați la amenzi modice – plătite de fapt de Armata Ungară – și câteva zile de arest în unitate. Tot atunci ”glorioasa” Armată Maghiară a săvârșit masacrul de la Ciumărnea și Trăznea. Sorin Ioniță, Liberal și expert, care batjocorește pe cei care nu au învățat istorie ca el, îi ia apărarea lui Horthy, declarându-l un fel de ocrotitor al Evreilor din Ungaria: în 1938 Ungaria avea 800,000 (optsutedemii) de Evrei, iar până în 1944 Regimul Miklos Horthy a ucis aproape 600,000 (șasesutedemii) dintre ei. Dar nu doar atât! Genocidurile multiple comise de Horthy și ciracii lui au cuprins monstruozitățile de la Ip, Moisei, Prundu Bârgăului, Câmpia Turzii, Luduș etc., etc., dar și masacrarea a 150,000 (osutăcincizecidemii) dintre cei 180,000 de Evrei din Transilvania ocupată de Ungaria. Acesta este neomul și acesta este regimul pe care îl apără Sorin Ioniță ”în contrast” cu subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu, ocrotitor iscusit al Evreilor din România în fața măsurilor antisemite – achitat de acuzațiile de extremism și antisemitism până și de atât de nedreapta justiție sovietică – e declarat de expertul liberal Sorin Ioniță ca mult mai rău decât Horthy!

Nu ne miră acest lucru!

Partidul Liberal din secolul al XIX-lea și până în 1948 a fost o oficină a Extremei Stângi în România și o instituție profund antisemită. Amândouă lucrurile sunt practic necunoscute marelui public de astăzi. Vom da aici doar câteva pilde, care ni se par cu multă greutate, din moștenirea liberală antisemită:

1. De câte ori aveau probleme politice, Liberalii agitau în presă „chestiunea evreiască”, organizau provocări pe temă și începeau expulzări de Evrei2. De multe ori erau expulzați chiar Evrei pământeni, adică născuți în România, nu emigrați.

2. Liberalii au expulzat sistematic oameni geniali și patrioți, doar pentru „vina” de a fi Evrei. Amintesc aici în primul rând de Lazăr Șăineanu, Evreu ploieștean, cel care a făcut enorm pentru Etnologia și Folcloristica din România. El, printre altele, ne-a dat prima sistematizare exhaustivă (și comparativă) a basmului românesc. Profesor de liceu, asistent universitar al lui Hașdeu, devenit el însuși profesor universitar, cu studii la Universitatea din Paris și la Școala Specială de Limbi Orientale din Paris, cu un strălucit Doctorat la Universitatea din Leipzig, Șăineanu era o valoare prețuită de intelectuali de frunte din Franța și Germania. Studiile publicate de el aveau un mare succes atât prin rigoare cât și prin calitatea frazei. Însă realizările lui și faptul că făcuse atâta pentru Țară au aprins și mai mult ura unor Liberali precum Dimitrie A. Sturdza3 și V. A. Urechia împotriva lui. Urechia protestează față de acceptarea lui ca profesor universitar strict din motive antisemite. Vor urma ani întregi de ură și persecuție liberală împotriva sa, condusă de Urechia și Sturdza. Aceștia îl vor ralia și „cauzei” de expulzare a lui Lazăr Șăineanu până și pe Spiru Haret. Acesta, ca Ministrul Școalelor în Guvernul Sturdza îl dă afară din învățământ pe Șăineanu, silindu-l astfel să plece în străinătate. Patriotul român, pedepsit de Liberali pentru că era Evreu, urmază astfel soarta lui Moses Gaster4 (amândoi expulzați de Liberali din Țara pe care o iubeau și în care se născuseră!5).

Acesta din urmă, excepțional filolog și etnolog, a realizat lucrări esențiale despre Cultura Veche Românească, inclusiv din străinătate – cu toată munca uriașă pe care o avea de făcut în calitate de rabin în Anglia, profesor și de om de știință (alături de proiectele personale colabora la reviste din diferite țări). Decorat de Regele Carol I cu Medalia națională în Gradul B, Bucureștean prin naștere și respectat om de știință, Moses Gaster s-a făcut „vinovat”, în concepție liberală, de a lupta și pentru ceea ce socotea el a fi drept pentru Evrei. Cum Stânga, însă, nu poate suporta concurența cinstită, firească unei societăți sănătoase, Partidul Liberal l-a taxat drept „dușman al Nației”, deportându-l. Cu demnitate, și-a continuat munca, inclusiv – cum am arătat – în domenii privitoare la Cultrua Veche Românească. În 1936, simțind apropierea plecării dincolo, donează Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes pentru istoria, limba și cultura Românilor. Sunt doar două nume dintre multele nume de Evrei muncitori, inteligenți, corecți, persecutați și chiar izgoniți din Țară de Partidul Liberal6.

2. În același timp, corifeii Partidului Liberal nu șovăiau să aibă afaceri necurate exact cu cele mai negative persoane din comunitățile iudaice7.

3. Un bătrân, liberal la începutul studenției, îmi mărturisea, pe patul de moarte, rușinea pentru a fi luat parte, în studenție, la o ”tradiție a studenților liberali”: goana prin/în ghetou. Era o acțiune în cadrul căreia grupe de studenți alergau pe străzile unui cartier evreiesc răsturnând tarabe, șicanând și chiar lovind oamenii. La sfârșit își povesteau „vitejiile” la o bere. Se pare că aceasta este una dintre acele acțiuni antisemite amintite de Baclabașa8.

4. Responsabilii masacrului de la Galați, deși înregimentați politic în Dictatura lui Carol al II-lea (Trădătorul), erau de fapt Liberali9.

Existând o asemenea tradiție a Partidului Liberal, nu este atât de uimitor că un expert al lui este apărător al genocidarului Horthy.

Și, pe aceeași linie, nu este de mirare că același expert îl urăște pe Mircea Vulcănescu, cel care a realizat atâtea pentru Cultura Română, care a ocrotit și salvat mii și zeci de mii de Evrei, în plin război mondial10. Prin cultură, subtilitate, inteligență și aceeași dârzenie Mircea Vulcănescu se aseamănă cu Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Nicolae Steinhardt… Oameni pe care, din păcate (la propriu), mulți Liberali cu greu îi pot pomeni.

Ca de foarte multe ori, ura vinovaților împotriva drepților tinde să fie nesfârșită.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Rudolph Braham, probabil cel mai mare expert în Shoahul organizat de Miklos Horthy, unul dintre cei despre care expertul liberal pretinde că nu știu istorie
(poză preluată de pe https://israelnoticias.com/fallecimiento/holocausto-randolph-louis-braham-muere/)

1După sursele cultelor – Biserică, Greco-Catolicism, Catolicism etc. – și ale etnologilor neafiliați politicii șovine maghiare, numărul Românilor din Ungaria era la 1920 de peste 400,000 (patrusutedemii), dintre care jumătate în lunca Tisei și în părțile dinspre România, cca. 100,000 în regiunile orașului Baia și înspre Iugoslavia (”Regatul Sârbilor și Croaților”), cca. 60,000 în Budapesta și împrejurimi etc. Datorită bilingvismului accentuat – și a colaborării Vaticanului la declararea în masă ca ”Unguri” a Catolicilor și Greco-Catolicilor – doar jumătate dintre ei erau recunoscuți ca atare. Mai târziu cifra de 200,000 a fost declarată și ea ”prea mare”, fiind scăzută la 180,000, la 120,000 și chiar la 88,000. Chiar și așa, genocidul anti-românesc al Ungariei interbelice este foarte clar.

2Cf. și C. Baclabașa, Bucureștii de altădată, Vol. III, Ed. Ziarului „Universul”, București, 1930, p.26-27, 36, 94-95, 153 etc.

3Printre altele, acesta devine prim-ministru din partea Partidului Liberal în 15.10.1895-2.12.1896, 12.04.1897-23.04.1899, 27.02.1901-4.01.1906, 24.03.1907-9.01.1909. El este cel care, ca parte a „patriotismului”, a înăbușit în sânge Răscoala din 1907.

4Expulzat de „marele” premier liberal I. C. Brătianu, alături de alți zece intelectuali evrei, ca parte a propagandei antisemite liberale.

5Și pentru care au continuat să muncească și din exil, dovedind un patriotism infinit superior acelor ”Români verzi” care își uită extrem de ușor Patria și Graiul, aplicând mizerabilul dicton ubi bene, ibi patria.

6Pro memoria, trebuie amintit gestul reparator al Regelui Carol I, cu sprijinul Partidului Conservator, de a revoca ordinul de deportare liberal în 1891, recunoscându-i cetățenia română și acordându-i Medalia națională în Gradul A. Moses Gaster a mulțumit demn pentru gestul reparator, dar fără a se întoarce într-un stat din care putea fi izgonit după capriciile liberale.

7Cf. și C. Baclabașa, op. cit., p. 42 ș.cl. sau Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties d’une naturalisation; mémoire auto-biographique, Émile Storck & Éditions Larousse, Bucharest & Paris, 1901, p. 24-25

8C. Baclabașa, op. cit., p. 9 ș.cl.

9Informație primită de la un Evreu veteran de război, ofițer în Armata Regală și vechi prieten al bunicului meu (Cpt. rez. Gheorghe Aldea). Informația este foarte credibilă, deoarece în toate cazurile în care vinovații nu sunt Liberali li se indică automat afilierea (ori simpatia) politică.

10Amintim aici faptul că Sorin Ioniță, de altfel batjocoritor și al Românilor în general, nu doar al Evreilor masacrați de Horthy, se laudă că știe istorie. Deci spusele sale sunt o acțiune liberă, informată, conștientă. De minciună și ură.

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Împotriva lui Mircea Vulcănescu, adică împotriva Evreilor

Aflu din mass-media că s-ar pregăti o ședință publică a Primăriei Sectorului 2 București privitoare la bustul lui Mircea Vulcănescu și la o cerere a INSHR-EW1 privitoare la demolarea lui. Am intrat pe site-ul Primăriei Sectorului 2, dar nu am găsit nicio informație pe temă. Am dat o căutare ”Mircea Vulcănescu”, nimic. Să fie o greșeală a presei? Dar de ce nu există nicio negație din partea Primăriei Sectorului 2 dacă este o greșeală?

Deoarece INSHR-EV are o veche tradiție în ilegalități, încălcându-și deseori atribuțiile și făcând acțiuni de poliție politică, inclusiv de poliția gândirii, simt că este nevoie, totuși, de un răspuns. Ca urmare, argumentez mai jos părerea mea în fața unei explicații-rechizitoriu făcută publică de INSHR-EW.

1. Bineînțeles, anti-evreismul sau anti-semitismul sunt doctrine absurde și urâte, la fel de absurde și urâte precum jihadul, comunismul și alte asemenea extremisme. Dar INSHR-EW nu are atribuții de combatere a acestor curente, de care se ocupă alte instituții, conform legii2. De asemenea, INSHR-EW nu are atribuții de sesizare sau cerere către autoritățile locale sau alte instituții de stat ori private privind acte ce ar putea să țină de anti-evreism sau anti-semitism. Pentru a acoperi infracțiunile repetate ale membrilor INSHR-EW, s-a emis în 2016 o Hotărâre de Guvern prin care i se acordă INSHR-EW și atribuția de „apărare a memoriei victimelor Holocaustului”. Există, desigur, o dimensiune radical nedemocratică a atribuției – căci un studiu care dovedește că cineva socotit victimă a fost torționar poate fi atacat și interzis pe motiv că „afectează memoria victimelor Holocaustului”. Dar, chiar acceptată ca atare, această apărare poate lua, conform atribuțiilor INSHR-EW, doar forma unor studii, articole etc. menite să arate ce și cum afectează memoria victimelor Șoahului (Holocaustului) și care ar fi adevărul în această privință. Repet, există instituții de stat abilitate pentru combaterea unora sau altora dintre formele (potențiale sau concrete) de extremism în Republica România. Nu INSHR-EW. A cărui conducere îi încalcă sistematic atribuțiile, prin acțiuni ce țin în cel mai direct mod de Codul Penal.

2. Încălcând legea, INSHR-EW a trimis Primăriei Sectorului 2 București, în 2014, după cum recunoaște însuși Alexandru Florian (director al institutului!3), „o solicitare pentru a retrage de pe spațiul public bustul lui Mircea Vulcănescu”. Trebuie observat că prezența monumentelor istorice și artistice în spațiul public nu constituie una dintre atribuțiile INSHR-EW. Așa cum acesta nu este abilitat să trimită asemenea solicitări celorlalte instituții. Voi aminti acum de faptul elementar că dacă d-l Alexandru Florian, sau orice alt cetățean, observă o faptă ilegală, are datoria de a sesiza autoritățile abilitate. Ca cetățean! Nu, abuziv și ilegal, cu folosirea incorectă a funcției întâmplător ocupate. Totuși, iată, Directorul INSHR-EW vorbește public despre ilegalitatea săvârșită cu cea mai mare liniște (amintim că atribuția „apărării memoriei victimelor Holocaustului”, de care se prevalează INSHR-EW în săvârșirea abuzurilor actuale, va fi căpătată după doi ani, în 2016!). Deoarece această ”solicitare” este explicată (?) de d-l Alexandru Florian în articolul din link-ul de mai sus, iar ”argumentele” nu s-au schimbat între timp, voi arăta de ce asemenea solicitări sunt nu doar ilegale, ci și total neîntemeiate, ba chiar anti-evreiești sau anti-semite.

3. Începutul explicației este de o lipsă de onestitate șocantă. Autorul alege să ignore toleranța extremă a INSHR-EW față de o serie de figuri naziste cu greutate precum Armand Călinescu (primul prim-ministru din Regatul României numit la cererea lui Hitler!), Miklos Horthy sau Albert Wass. Totul în numele unei ”corectitudini” stranii, care ingoră, de pildă, că Valeriu Gafencu și-a dat viața pentru a salva de la moarte un Evreu (cu succes, de altfel!).

4. Pe aceeași linie de lipsă de onestitate – și, aș adăuga, practici totalitare – același director al INSHR-EW se plânge de faptul că ar fi „fără fair play” faptul că ”solicitarea” (ilegală!) făcută de dânsul ar fi fost pusă de Primăria Sectorului 2 București la dispoziția presei. Cu toate că lucrează pentru Guvernul României, instituție care teoretic are datoria sacră de a apăra democrația în România, Alexandru Florian susține prin frazele sale atacurile anonime și anularea dreptului la replică și/sau apărare.

5. Următoarea acțiune lipsită de onestitate este transformarea OUG 31/2002 într-o sursă de speculații. Astfel, dânsul își permite să spună că

„În filosofia OUG 31/2002 persoanele condamnate pentru crime de război nu pot fi reprezentate în spațiul public, întrucât nu pot fi purtătoare de mesaj democrat.”

Subliniem că filosofia în cauză îi aparține exclusiv autorului, având valoare juridică zero – deși poate impresiona prin citarea unei OUG pe cei fără pregătire juridică. Altfel spus, este o manipulare în cel mai bun caz, dacă nu o minciună sfruntată.

6. Autorul va continua cu felurite speculații, transformând declarații circumstanțiale în realități absolute – deși într-o categorică lipsă de susținere documentară, esențială pentru asemenea acuzații.

7. Autorul, un participant la regimul tiranic al comunismului ceaușist, fiu de nomenclaturist, îndrăznește să critice faptul că Mircea Vulcănescu nu a făcut opinie separată în fața lui Antonescu în problemele pe care acesta le stabilise cu Hitler. Ceea ce, insinuează Alexandru Florian, l-ar face vinovat pe Mircea Vulcănescu de politica lui Antonescu. Pe aceeași linie, ar însemna că la Târgoviște în 25.12.1989 ar fi trebuit să stea și el în fața plutonului de execuție, de vreme ce a lăudat regimul ceaușist și a beneficiat de roadele abuzurilor acestuia. Evident, este o demonstrație prin reducere la absurd, astfel încât nu doar fractura logică a discursului, ci și lipsa de onestitate personală să poată fi constatate.

8. Un excepțional sofism – atât prin lipsa de logică, dar și prin cea de moralitate – îl realizează d-l Alexandru Florian vorbind despre „condamnarea” lui Mircea Vulcănescu. Acesta recunoaște, și citează direct, că Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru „permiterea intrării trupelor germane în țară” și pentru „declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Este evident că nu a depins de Mircea Vulcănescu permiterea intrării trupelor germane în țară, nici declararea sau continuarea războiului contra URSS: Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Repetăm: subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe. Adică nici măcar secretar de stat. Totuși Alexandru Florian insinuează că acea condamnare absurdă a lui Mircea Vulcănescu ar avea ceva de-a face cu memoria victimelor Holocaustului! Pe aceeași linie se poate spune că Alexandru Florian și tatăl lui sunt vinovați de crimele lui Vișinescu și ale celorlalți torționari, de înăbușirea de Ceaușescu a dizidenților politici ș.a.m.d. Practic d-l Alexandru Florian demonstrează prin aceste sofisme lipsa totală de argumente la subiect. Și, implicit, nevinovăția lui Mircea Vulcănescu.

9. Ca o paranteză, un individ care își depășește și încalcă atribuțiile de serviciu, ba chiar își asumă atribuții ale altor instituții, își permite să emită fraza

„a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept”.

Zice asta deși el însuși încalcă legea. Zice asta deși legea pe care o invocă vine în contradicție cu Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Ed. Humanitas, București, 2008).

10. Pe aceeași linie a lipsei de argumente și dovezi se află și acuzațiile de antisemitism aduse de Alexandru Florian (în numele INSHR-EW!) lui Mircea Vulcănescu. Se ajunge până la transformarea eforturilor acestuia de evitare a abuzurilor în aplicarea legilor antonesciene în anti-semitism. Un exemplu tipic este textul în care Mircea Vulcănescu izbutește să impună fraza „să fie substituiți patronilor evrei care au fost condamnați pentru sabotaj [s.n.]”. În orice țară trecută printr-un regim totalitar o asemenea frază ar fi salutată ca un mijloc genial pentru salvarea celor mai mulți patroni evrei – evident, cazurile de condamnare pentru sabotaj fiind foarte rare. Total incorect, d-l Alexandru Florian o invocă drept mărturie de… antisemitism! Asta deși amintește de lupta lui Mircea Vulcănescu împotriva funcțiilor economice represive sau informative! La fel este tratată intervenția lui Mircea Vulcănescu pentru apărarea Evreilor săraci, care nu puteau plăti taxa cerută de Antonescu (la stăruințele lui Hitler).

11. Cu aceeași deplină incorectitudine, în materialul semnat (ilegal) în numele INSHR-EW, Alexandru Florian ignoră o acțiune cheie a subsecretarului de stat Mircea Vulcănescu: susținerea Teatrului Evreiesc, știut și sub numele de Teatrul Barașeum (după numele celui care construise clădirea în secolul al XIX-lea, clădire devenită apoi centru cultural în proprietatea statului; adresa actuală Strada Iuliu Barasch, numarul 15, sector 3, București).

Apariția Teatrului Evreiesc, inițiativă exclusivă a lui Radu Gyr, a însemnat salvarea pentru sute de Evrei și familiile lor. În loc să fie trimiși la muncă în cine știe ce condiții, ori chiar pe front, în loc să rămână fără pâine, fără loc de muncă, aceștia au căpătat un salariu și posibilitatea de a-și continua activitatea artistică. Condițiile realizării Teatrului Evreiesc, și mai ales ale finanțării lui, erau foarte grele, pentru că Guvernul Antonescu încă din primele sale zile interzisese

„tot personalul evreiesc de la Teatrele Naționale sau particulare, chiar nesubvenționate de stat, sau de la orice alte înjghebări sau formațiuni cu caracter artistic sau teatral” (Decizia 42181 din 8.09.1940, a Ministerului Cultelor și Artelor)

În ciuda acestei decizii și altor legi antisemite, comandantul legionar Radu Gyr, în calitate de Director General al Teatrelor, a izbutit imposibilul: acordarea de către guvern a unei clădiri pentru artiștii evrei. Pe 1 Martie 1941 are loc primul spectacol, programat de artiștii evrei special spre a-l sărbători astfel pe salvatorul lor (a cărui zi de naștere era pe 2 Martie). De altfel Teatrul Evreiesc este unul dintre motivele arestării lui Radu Gyr de către Antonescu, arestare urmată de trimiterea în lina întâi.

Grija față de Teatrul Evreiesc a fost preluată de Mircea Vulcănescu. Acesta a reușit să găsească mijloace pentru susținerea instituției în plin război, cu toate că alte teatre, românești, își închideau porțile. Numeroși actori, regizori, desenatori etc. au găsit aici adăpost în vremuri foarte grele.

Pretind unii, profund nedrept, că Teatrul Evreiesc (Barașeum) ar fi fost o instituție antisemită pentru că „îi separa pe actorii Evrei de ceilalți cetățeni”. Adevărul este invers: excluși de Guvern din teatrele de stat și private, artiștii Evrei au fost salvați și au putut păstra legătura cu publicul (inclusiv cu numeroșii admiratori Români!) prin Teatrul Evreiesc înființat de Radu Gyr și susținut de Mircea Vulcănescu. Este cutremurător să vezi câți se bucură de existența acestui teatru și de realizările sale impresionante, disprețuindu-i și denigrându-i pe cei care l-au înființat și l-au susținut în cele mai grele timpuri!

Concluzie:

Mircea Vulcănescu a limitat drastic abuzurile împotriva Evreilor – fie că erau patroni sau oameni săraci. Mai mult, a asigurat mijloace de subzistență, chiar cu riscul eliminării personale, pentru mii de Evrei. Iscusita sa colaborare cu Comunitatea Evreiască a ținut în existență și Teatrul Evreiesc și alte instituții culturale iudaice. Zeci de mii de Evrei îi datorează faptul că nu au murit de foame, mii de artiști faptul că și-au putut urma vocația în plină nebunie mondială. A fi împotriva lui Mircea Vulcănescu înseamnă a fi împotriva tuturor Evreilor pe care i-a ocrotit.

Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru nicio faptă antisemită, pentru nicio crimă împotriva umanității, ci pentru faptul că a făcut parte dintr-un Guvern care a colaborat cu trupele germane și a fost implicat în război împotriva URSS – acuze lipsite de orice substanță nu doar pentru că lipsește orice răspundere proprie în privința celor două acțiuni, dar și pentru că și-a folosit poziția pentru a face foarte mult bine. Dacă Oskar Schindler, în ciuda funcțiilor și implicării sale directe în mașina de război nazistă, este absolvit prin viețile slavate, cu atât mai mult Mircea Vulcănescu. Acesta, cu mult mai puține mijloace, a făcut infinit mai mult.

Mircea Vulcănescu este חסיד אומות העולם (hasid umot haolam), adică drept între popoare. El se înscrie printre cei care, neevrei fiind, au luptat pentru slavarea Evreilor în Holocaust, asemenea lui Raoul Șorban și alții asemenea. Iar denigrarea lui este o ofensă adusă victimelor Șoahului și un act flagrant de antisemitism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, organizație (teoretic) guvernamentală.

2A se vedea H.G. nr. 902 din 04.08.2005, 866 din 23.08.2012, 1066 din 26.11.2014 și 625 din 31.08.2016.

3Conform informațiilor publice ale INSHR-EW.

Dacă Dr. Fauci ajunge în instanță, pe când Arafat, Cercel, Iohannis etc.?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Conform The Post Millennial, Senatorul Dr. Rand Paul cere aducerea în fața justiției a Dr.-ului Fauci, dovedit ca infractor

Unul din rezultatele creșterii prezenței Republicanilor în conducerea SUA este faptul că o serie de dezvăluiri încep să aibă efect. Un rol important îl au și documentele Twitter care, ajunse la Elon Musk, au fost făcute publice: ele au dovedit manipulări politice total anti-democratice – declarate până acum „teoria conspirației” – inclusiv în ceea ce privește Plandemia și, foarte important, originea COVID-19.

Printre altele este deja dovedit în SUA, și se fac pași spre a se pregăti consecințele juridice, că virusul COVID-19 a fost produs în laborator. Producerea lui a fost finanțată de Dr. Fauci, cu bani americani, Dr. Fauci mințind Congresul SUA în mod repetat în această privință.

De asemenea este dovedit că Dr. Fauci și-a folosit fiica ce deținea o poziție în Twitter, precum și alte relații în această rețea de socializare și în altele, pentru a-și promova politica de carantină împotriva dovezilor științifice.
De pildă, cu toate că știa foarte bine că măștile sunt inutile în prevenția transmiterii COVID-19, a militat cu maximă agresivitate pentru impunerea lor. În această privință merită amintit disprețul cu care trata ideea folosirii acestor măști înainte de declanșarea epidemiei Virusului Wushan (COVID-19).

Sunt realități științific dovedite că Virusul Wushan nu poate fi combătut prin carantină (lockdown) și că, de fapt, carantina face foarte mult rău, mai ales copiilor. Cu toate acestea, Twitter și alte rețele de socializare au promovat politica de carantinare generală promovată de Dr. Fauci. Experți precum Dr. Jay Bhattacharya, unul din marile nume de la Stanford, au fost blocați de Twitter prin felurite metode. Unul din motivele pentru care fostul Twitter, dinainte de preluarea Elon Musk, bloca – pe față sau prin umbrire – un cont este, textual „libertatea științei” („Scientific freedom”). Altfel spus, cei care promovau libertatea științei față de politică erau tratați ca dușmani și cenzurați.

Și despre aceste lucruri s-a pretins că sunt teoria conspirației. Iar acum, pe documente, se dovedesc a fi absolut reale.
Iar implicarea vinovată a Dr. Fauci în crimele Plandemiei este mai mult decât dovedită. Tot mai multe voci de prestigiu, de la senatorul american Dr. Rand Paul până la miliardarul Elon Musk cerând urmărirea în justiție a acestuia.
Sunt multe asemenea știri în SUA.
De la dovedirea faptului că impunerea măștilor a fost și este un chin inutil și o jefuire a poporului, până la faptul că a început lupta pentru aducerea vinovaților în instanță.
Dar mass-media din Republica România (mass-medie numai excepțional românească), tace. De ce?

Cel mai probabil, pentru că foarte mulți „puternici” din acest stat (încă) anti-românesc ar trebui să urmeze căderii Dr. Fauci.
Altfel spus, dacă Dr. Fauci ajunge în instanță pentru ceea ce a făcut în Plandemie împotriva practicilor medicale corecte, la ce se pot aștepta complicii săi? La același tratament, desigur!
Iar aici intră și politicianiștii medicinei, precum Arafat și Streinu-Cercel, dar și agenți politici precum Klaus Iohannis, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă și Florin Câțu. Precum și șefii din mass-media care au promovat politica aceasta criminală.
Ca urmare, se tace.
Iar această tăcere este cea mai clară dovadă a vinovăției.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea