Vaccinurile anti-COVID-19 și Codul Nuremberg

După cum se prezintă în British Medical Journal No 7070, Volume 313: Page 1448, 7 December, Codul Nuremberg (1947) este următorul: (aveți traducerea în limba română mai jos)

Permissible Medical Experiments

The great weight of the evidence before us to effect that certain types of medical experiments on human beings, when kept within reasonably well-defined bounds, conform to the ethics of the medical profession generally. The protagonists of the practice of human experimentation justify their views on the basis that such experiments yield results for the good of society that are unprocurable by other methods or means of study. All agree, however, that certain basic principles must be observed in order to satisfy moral, ethical and legal concepts:

1. The voluntary consent of the human subject is absolutely essential. This means that the person involved should have legal capacity to give consent; should be so situated as to be able to exercise free power of choice, without the intervention of any element of force, fraud, deceit, duress, overreaching, or other ulterior form of constraint or coercion; and should have sufficient knowledge and comprehension of the elements of the subject matter involved as to enable him to make an understanding and enlightened decision. This latter element requires that before the acceptance of an affirmative decision by the experimental subject there should be made known to him the nature, duration, and purpose of the experiment; the method and means by which it is to be conducted; all inconveniences and hazards reasonably to be expected; and the effects upon his health or person which may possibly come from his participation in the experiment.

The duty and responsibility for ascertaining the quality of the consent rests upon each individual who initiates, directs, or engages in the experiment. It is a personal duty and responsibility which may not be delegated to another with impunity.

2. The experiment should be such as to yield fruitful results for the good of society, unprocurable by other methods or means of study, and not random and unnecessary in nature.

3. The experiment should be so designed and based on the results of animal experimentation and a knowledge of the natural history of the disease or other problem under study that the anticipated results justify the performance of the experiment.

4. The experiment should be so conducted as to avoid all unnecessary physical and mental suffering and injury.

5. No experiment should be conducted where there is an a priori reason to believe that death or disabling injury will occur; except, perhaps, in those experiments where the experimental physicians also serve as subjects.

6. The degree of risk to be taken should never exceed that determined by the humanitarian importance of the problem to be solved by the experiment.

7. Proper preparations should be made and adequate facilities provided to protect the experimental subject against even remote possibilities of injury, disability or death.

8. The experiment should be conducted only by scientifically qualified persons. The highest degree of skill and care should be required through all stages of the experiment of those who conduct or engage in the experiment.

9. During the course of the experiment the human subject should be at liberty to bring the experiment to an end if he has reached the physical or mental state where continuation of the experiment seems to him to be impossible.

10. During the course of the experiment the scientist in charge must be prepared to terminate the experiment at any stage, if he has probable cause to believe, in the exercise of the good faith, superior skill and careful judgment required of him, that a continuation of the experiment is likely to result in injury, disability, or death to the experimental subject.

Traducerea mea:

Experimentele Medicale Acceptabile

Greutatea mare a dovezilor ce ne stau înainte cer efectuarea experimentelor medicale asupra ființelor umane doar când sunt realizate în granițe rezonabile și clar definite, conforme cu etica profesiei medicale în general. Practicanții de experimente asupra oamenilor își justifică viziunea pe baza principiului că asemenea experimente duc la rezultate benefice societății ce nu pot fi obținute prin alte metode sau mijloace de studiu. Toți sunt însă de acord că anumite principii fundamentale trebuie respectate spre a corespunde conceptelor de morală, etică și legalitate:

1. Consimțământul voluntar al subiectului uman este absolut esențial. Aceasta înseamnă că persoana implicată trebuie să aibă capacitatea legală de consimțământ; trebuie să aibă o poziție în care să își exercite liber puterea de alegere, fără intervenția oricărui element de forță, fraudă, înșelăciune, constrângere, presiune a autorităților sau alte forme de constrângere ori pedeapsă; și trebuie să dețină destulă cunoaștere și înțelegere a elementelor implicate în subiect [experiment] pentru ca hotărârea să fie în deplină cunoștință de cauză. Acest ultim element cere ca înainte de acceptarea unei decizii pozitive din partea subiectului experimentului să i se aducă obligatoriu la cunoștință natura, durata și scopul experimentului; metodele și mijloacele prin care va fi realizat; toate neplăcerile și riscurile ce pot fi rezonabil așteptate; și efectele asupra sănătății și persoanei ce pot surveni prin participarea sa la experiment.

Datoria și răspunderea pentru asigurarea calității consensului aparțin fiecărui individ care ințiază, conduce sau ia parte la experiment. Este o datorie personală ce nu poate fi delegată altcuiva spre obținerea imunității.

2. Experimentul trebuie să fie astfel încât să aducă rezultate impotrante pentru binele societății, imposibil de procurat prin alte metode sau mijloace de studiu, și nu de natură întâmplătoare sau inutilă.

3. Experimentul trebuie să fie conceput și întemeiat pe rezultatele experimentării pe animale și a cunoștințelor de istorie naturală a bolii sau a altor probleme de studiat, astfel încât rezultatele preconizate să justifice efectuarea experimentului.

4. Experimentul trebuie să fie condus astfel încât să se evite toate suferințele și rănile fizice sau mentale nenecesare.

5. Niciun experiment nu va fi condus atâta vreme cât există un motiv aprioric spre a crede că va duce la moarte sau dizabilități; cu excepția, poate, a acelor experimente în care medicii experimentatori sunt și subiecții experimentului.

6. Gradul de risc ce poate fi luat trebuie să nu depășească niciodată pe cel al importanței umanitare a problemei ce va fi rezolvată de experiment.

7. Trebuie realizate pregătiri temeinice și oferite facilitățile potrivite pentru a-l proteja pe subiectul experimentului împotriva celor mai vagi posibilități de rănire, dizabilitate sau moarte.

8. Experimentul trebuie să fie condus numai de persoane calificate științific. Cel mai înalt nivel de abilitate și grijă trebuie cerute în toate fazele experimentului de la cei care îl conduc sau participă la realizarea lui.

9. În desfășurarea experimentului trebuie ca subiectul uman să aibă libertatea de a încheia experimentarea dacă a atins o stare fizică sau mentală în care continuarea i se pare lui imposibilă.

10. În desfășurarea experimentului savantul însărcinat cu aceasta trebuie să fie gata să oprească experimentul în orice fază, atâta vreme cât are motive probabile să creadă, exercitându-și buna credință, abilitatea superioară și raționamentul minuțios așteptate de la el, că o continuare a experimentului poate să ducă la rănirea, dizabilitarea sau moartea subiectului experimentului.


Vaccinurile COVID-19 sunt experimentale. De exemplu, prospectul Vaccinului Pfizer împotriva COVID-19 din Decembrie 2020 menționează anul 2023 ca ultimul an pentru testarea produsului respectiv.

Deși probabil nu o să mire pe nimeni, consemnez faptul că Republica România este oficial membru al mai multor organizații medicale ce, măcar în literă, pretind să respecte aceste principii – evident, nu totdeauna în aceeași formulare.
Mai mult, liberul consimțământ – iar ce înseamnă liber am văzut și în Codul Nuremberg – este socotit esențial în legislația românească pentru validitatea oricărui act, inclusiv medical.
Mai mult, etica medicală oficială din Republica România are, în literă, cam aceleași principii (sper să revin asupra acestui fapt). Teoretic încălcarea acestei etici medicale duce la excluderea din profesie.

Concluzie:

Citiți Codul Nuremberg și vedeți în ce măsură au fost respectate prevederile sale în politica de impunere a vaccinurilor COVID-19, de denigrare și excludere a tratamentelor medicamentoase și conexe în Republica România, sub conducerea partidelor PNL, UDMR, USR și FSN – și cu acordul PMP și altor grupări.
Și aduceți-vă aminte că singurul partid ce a militat pentru respectarea acestor principii fundamentale a fost și, trist, încă rămâne AUR.

Mihai-Andrei Aldea

Sticla. Istoria unei minuni (IV) Romanii şi făurirea sticlei (I)

Smalţul şi sticla din Egipt au fost folosite pentru nenumărate opere de artă. Unele spirituale – precum mozaicele smălţuite din unele temple -, altele practice – de la vase pentru medicamente sau cosmetice la ochi falşi – sau estetice – coliere, brăţări, inele.

Vestea despre smalţul şi sticla din Egipt s-a răspândit până departe. La aceasta, bineînţeles, a ajutat şi una dintre cele mai mari forţe ale comunicării dintre oameni: negoţul.
Atât negustorii egipteni, cât mai ales cei fenicieni, dar şi libieni, evrei etc., au dus până departe vase smălţuite, mărgele şi vase din sticlă produse în Egipt.
Se pare că din Fenicia sau Siria provine ţeava de suflat sticla, devenită în timp simbolul acestei arte (suflarea sticlei).

La sfârşitul secolului al XIX-lea (şi în secolul XX) cercetătorii europeni descopereau cu uimire mărgele din sticlă, provenite din Egiptul antic, la multe triburi africane. Cu o vechime de două sau trei mii de ani, aceste mărgele – verzi şi albastre mai ales – erau păstrate de Africani ca o scumpă moştenire străbună.

În Mesopotamia s-a putut importa chiar şi tehnica producerii smalţului şi sticlei – chiar dacă meşterii sticlari de aici nu i-au putut întrece pe cei egipteni. Din Mesopotamia – şi poate şi din Africa, pe vechile drumuri fără pulbere ale negoţului maritim – smalţul şi sticla au ajuns şi în India.

Dar nicăieri în lumea antică sticla nu a avut preţuirea pe care a primit-o la Romani!

Geniul tehnologic roman este greu de supraapreciat.
Romanii au dăruit lumii drumurile moderne – stratificarea practicată de ei se păstrează şi astăzi, chiar dacă materialele diferă uneori. Au dăruit lumii apa curentă pentru toată lumea, canalizările, spectacolele pentru fiecare (chiar şi pentru sclavi). Au conceput încălzirea în pardoseală – cu aer cald. Au realizat primele semafoare şi au conceput primele reguli de circulaţie – inclusiv zonele pietonale şi sensurile de mers. Au produs un avans uriaş în tehnologia metalurgică, dând un avantaj foarte puternic moştenitorilor lor – covârşitor europeni, cei africani şi asiatici fiind masacraţi de Islam. Din moştenirea romană au ieşit revoluţiile tehnologice în prelucrarea lemnului şi a metalelor ce au dus la supremaţia Vest-Europenilor din secolele XVI-XX.

În toată această explozie de creativitate umană ce a fost cultura romană un loc deosebit îl are sticla.

Sticla a ajuns în Res-publica Romană – adică în vechea confederaţie de triburi latine – încă de la sfârşitul mileniului II î.Chr.
A ajuns sub forma mărgelelor verzi, albastre, mai rar de alte culori, aduse de Fenicieni şi Greci din Egipt.

După multe sute de ani de lupte pentru libertate – în faţa invaziilor celtice, etrusce şi greceşti – Romanii încep să crească şi să devină tot mai puternici.
Probabil secolul III î.Chr. este cel care transformă pe Romani dintr-un mic popor – unic prin patriotism şi toleranţă – într-o superputere.

Ceea ce a făcut posibilă această devenire a fost combinaţia între patriotismul şi geniul ingineresc roman.
Fiecare cetăţean roman era dator să fie un luptător pentru Ţara sa.
Şi, pentru a fi un bun luptător, trebuia să se priceapă la construcţii, la meşteşuguri, la realizarea bazei materiale prin care se duce – şi câştigă – un război.

Această mentalitate a făcut să existe un interes unic în lume pentru fiecare artă omenească.
Inclusiv pentru ceramică şi, respectiv, sticlărie.

Romanii au plecat de la ceramica celtică – ei fiind îndeaproape înrudiţi cu Celţii – şi de la cea locală. Vasele feniciene, etrusce şi greceşti s-au adăugat şi ele.
Cuptoarele romane au devenit tot mai bune, deci şi ceramica a fost arsă la temperaturi tot mai mari. Ceea ce a permis o smălţuire foarte bună, alături de calitatea superioară a lutului ars.

Acesta este, foarte pe scurt, cadrul în care începe dezvoltarea sticlei la Romani.

La început, s-au produs mărgele de sticlă asemănătoare celor egiptene.
Dar cuptoarele romane folosite pentru metalurgie şi ceramică erau nespus de bune faţă de vetrele libere folosite de Egipteni.
Ca urmare, meşteşugarii romani au început să scoată din cuptoarele lor felurite vase din sticlă. De obicei verde, aceasta era translucidă, mult mai frumoasă decât sticla mată egipteană.

Dar, fireşte, meşterii latini nu s-au mulţumit cu atât.
Pe de-o parte, au căutat felurite mijloce spre a face o sticlă cât mai bună şi mai frumoasă.
Au ajuns să producă, prin urmare, sticlă albă, sticlă neagră, sticlă albastră, sticlă verde, sticlă galbenă etc.
Până la producerea – mult mai târziu – a sticlei transparente, sticla romană a fost de departe cea mai luminoasă sticlă a omenirii.

Vase romane de sticlă (mai ales sec. I î.Chr. – I d.Chr.)

Pe de altă parte, meşteşugarii romani au împodobit sticla.
În primul rând, prin pictură.
În al doilea rând, prin aplicaţii – unele chiar din sticlă, altele metalice.
În al treilea rând, prin gravură. Gravura sticlei începe cu Romanii şi se realizează cel mai bine folosindu-se un fel de dălţi alcătuite dintr-un mâner de lemn şi un cap din diamant. Cu acesta din urmă se zgâria cu grijă sticla – poate pe urmele unor desene făcute cu cărbune – până se obţineau modelele dorite.
În al patrulea rând, prin matriţe. Acestea erau forme pe care se apăsa ori în care se sufla sticla. Aceasta căpăta astfel felurite modele.
Bineînţeles, unele vase din sticlă aveau combinaţii de asemenea decoraţii.

Podoabe romane din sticlă

În următoarea parte vom vorbi despre câteva minuni excepţionale ale sticlăriei latine: vasele cu dantelă (numite, greceşte, diatrete) şi vasele murine (murrhine).

< Sticla la Egipteni III Sticla la Romani V >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Dacologie, Dacism şi Dacomanie

Am fost întrebat de unii cititori care ar fi sensul termenului Dacism în textele mele istorice. Deşi mi se păruse că am construit un context destul de lămuritor… pentru unii nu este de ajuns.
Deci, în ce înţeles folosesc termenul de Dacism?
Sensul este acela de Dacomanie, doar că sunt politicos şi încerc să las loc revenirii la firesc.

Pe scurt, avem următorii termeni esenţiali

Dacologie = Discipline ştiinţifice care au ca domeniu de lucru istoria, cultura şi idiomurile dacice.

Altfel spus, Dacologia cuprinde în ea istorie, arhivistică, numismatică, arheologie, etnologie, filologie etc., în măsura în care acestea sunt legate de Daci.

Dacism = (1) (înv.) Pasiunea faţă de Daci şi cultura sau/şi istoria lor. (2) (şt.) Element lingvistic ori cultural tipic dacic. Termenul este folosit rar şi doar în lucrări de specialitate. (3) (depr., şt.) Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, negându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc.; dacomanie.

După cum se poate vedea, termenul de dacism poate avea înţelesuri foarte diferite.
Înţelesul (1) este învechit şi, în fapt, ieşit din uz. A fost întrebuinţat mai ales între anii ’70-’90 ai secolului XX.
Înţelesul (2) este ştiinţific şi se foloseşte doar în lucrările de specialitate, lipsind în limbajul curent.
Înţelesul (3) este depreciativ şi ştiinţific. El desemnează în limbajul politicos înclinaţiile de falsificare agresivă a istoriei, culturii şi idiomurilor Dacilor. Altfel spus, este o denumire politicoasă pentru dacomanie.

Dacomanie = Manie prin care se exagerează prezenţa, rolul, rostul, cultura sau/şi istoria Dacilor, ignorându-se adevărul, nedându-se izvoarele istorice, numismatice, arheologice etc. Ca în orice tulburare maniacală cei afectaţi sunt ilogici fără să poată vedea acest lucru, sunt foarte violenţi faţă de cei care îi contrazic şi au o purtare oscilantă – trec foarte uşor de la un limbaj civilizat la unul suburban, de la o purtare elegantă la mojicie şi violenţă. Concepţiile despre Daci ale celor afectaţi de dacomanie sunt extrem de diverse şi adeseori contradictorii; totuşi cei mai mulţi dacomani sunt uniţi între ei de adoraţia faţă de Daci (oricât de diferit concepuţi) şi de ura faţă de istoria bazată de izvoare.

Pentru a constata lipsa de logică a dacomaniei, să consemnăm aici doar şapte dintre tezele preferate ale dacomanilor:

şapte teze daciste (dacomaniacale)
A.1 şi A.2 Romanii şi Dacii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă.
B. Dacii erau un popor avansat, spiritual, viteaz dar lipsit de agresivitate, urând imperialismul.
C. Romanii erau nişte bestii primitive, violente şi invadatoare.
D. Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia şi unele părţi din Africa.
E. Decebal a fost un erou care s-a opus intrării Daciei în statul roman.
F. Romanii au fost nişte invadatori nenorociţi ai Daciei.

Acum, desigur,
a) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor înseamnă că aveau, în mare, aceeaşi cultură[1]; deci erau cam la fel de buni sau răi;
b) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor şi vorbeau aceeaşi limbă înseamnă că ar fi trebuit să fie uniţi;
c) dacă Traian era din acelaşi popor cu Decebal, dat fiind că el conducea cam 80 de milioane de Romani=Daci, iar Decebal cam 1 milion de Daci=Romani, înseamnă că Decebal era un separatist;
d) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (după unii dacişti… toată Europa şi Asia!) şi ceva din Africa înseamnă că erau războinici cuceritori (=invadatori) şi nu paşnicii apărători ai gliei părinteşti cum îi proclamă dacomanii;
e) dacă Dacii au cucerit cea mai mare parte din Europa şi Asia (plus părţi din Africa) înseamnă că au cucerit teritorii de cel puţin zece de ori mai mari decât Romanii;
f) dacă Dacii şi Romanii erau acelaşi popor cucerirea Daciei nu a fost o invazie, ci o reîntregire naţională.

Sunt doar câteva din fracturile logice fundamentale ale Dacismului/Dacomaniei.
Dar pentru adepţi nu contează logica: precum în orice manie, convingerea este dincolo de raţiune.

Nădăjduiesc să fi lămurit pe nelămuriţii cititori.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

[1] Pentru cine nu ştie voi sublinia faptul că un popor se defineşte esenţial prin cultură şi secundar prin limbă.
De exemplu, Brazilienii şi Elveţienii sunt popoare ce vorbesc limbi diferite (Brazilienii – portugheză şi spaniolă; Elveţienii – franceză, germană, italiană şi retroromană).
Alt exemplu, Bolivienii, Argentinienii, Chilienii, Ecuadorienii etc. sunt popoare diferite deşi vorbesc aceeaşi limbă.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare (227-337), primul împărat creştin al Romaniei, străromân în toate înţelesurile termenului (se naşte în Moesia Superior, Prefectura Dacia, este vorbitor nativ de latină, construieşte un pod peste Dunăre şi poartă de grijă nu doar teritoriilor provinciale nord-dunărene ci şi cetăţenilor romani din Goţia, stat clientelar roman din vremea lui Aurelian).

Republica România, stat multinaţional. Altă lovitură de stat

Uitaţi-vă cum limba română este înlăturată din poziţia constituţională de limbă oficială, ajungând să devină una dintre limbile oficiale din Republica România!

Mă şi întrebam ce l-a apucat pe Klaus să facă pe patriotul. El, mereu dezinteresat de Români şi ceea ce este românesc, mereu împotriva naţionalismului şi patriotismului, mereu dezinteresat de majoritate şi mereu foarte preocupat de a impune dictatura minorităţilor. Acum este clar: ca să liniştească masele şi să facă loc manevrei noului Cod Administrativ.

Unii îşi mai aduc aminte, poate, de scandalul cu introducerea limbilor minoritare ca limbi locale prin Codul administrativ. Desigur, total anticonstituţional (a se vedea Art. 13 din Constituţia României), dar într-o perfectă complicitate PNL-PSD-USR-UDMR etc.
Atunci au dormit (aţi dormit) cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii România.
Acum s-a ajuns la a doua fază.

Tot tacit – şi unii îşi închipuie că este o întâmplare! – tot tacit a adoptat Senatul (da, Senatul Parlamentului României), în acest an, în (încă) această lună, pe 8 Aprilie, o lege (L88/2020) care este la fel de rea ca legea privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”. Este o nouă formă a Codului administrativ, formă prin care limba maghiară devine a doua limbă de stat iar autorităţile au obligaţia să facă epurare etnică!

Mai precis, este vorba despre o întărire (în rău) a proiectul de lege 342/2019, un proiect care se rezumă la o chestiune simplă: aprobarea sau respingerea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 2019 (mai exact din 3 Iulie 2019). OUG 57/2019 are ca obiect Codul administrativ.
Frumos, nu?
Guvernul PSD din 2019 a fost foarte preocupat de buna administrare a Republicii România! Atât de preocupat încât a impus Codul administrativ prin ordonanţă de urgenţă. Era atât de urgent, încât nu putea fi aşteptată dezbaterea ca lege în Parlament!
Sau nu?
Nu. Doar că în Parlament ar fi stârnit, iar, reacţia patrioţilor români. Vom vedea mai jos de ce. Acum să vedem cum din 2019 până acum Guvernele PNL nu au avut nicio reacţie critică faţă de OUG 57/2019. Ba chiar au lăsat-o să treacă tacit, de Senat. Şi nu sunt singurii!
De pildă, unul dintre susţinătorii acestei ordonanţe de urgenţă şi al adoptării ei este senatorul PMP Bădulescu Dorin-Valeriu. Care, în armonie cu UDMR, a dat avizul favorabil din partea comisiei pe care o conducea. Asemenea şi senatorul PSD Viorel Arcaş, împreună cu senatorul PNL Romulus Bulacu, semnează avizul favorabil din partea Comisiei pentru buget… 
Pe scurt, toate partidele parlamentare cunosc şi sprijină această lege. Şi au lăsat-o să treacă. Tacit, sau explicit – prin avizele aberant favorabile pe care le-au dat.

Dar de ce este această lege rea? Pentru că transformă în lege dementa operă PSD-UDMR numită OUG 57/2019. Dar de ce este „operă dementă” OUG 57/2019? Să vedem!

I. Mitul adoptării tacite ca fleac

Mai multe voci au minţit în ultima vreme că adoptarea tacită ar fi un fel de fleac, o întâmplare. Ca şi cum Parlamentul ar fi un loc de joacă, în care mai scapă de pe teren o minge, o lege, o flegmă… Teoretic, Parlamentul este cel mai înalt for al statului (zis român), fiind esenţial pentru funcţionarea acestuia. Citez:

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (Constituţia României, Art. 61, alin. 1)

Dacă legile trec la întâmplare prin Parlament înseamnă că s-a ales praful de stat.
Mai rău – şi doborând cu totul liniştea iresponsabilă a celor care cred că adoptarea tacită este un fleac – iată cum arată documentul de adoptare tacită a unei legi de către camerele Parlamentului:

cdep_adopta_tinutul_secuiesc
Actul prin care Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind Statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc (respinsă la Senat)

Lege342_2019_adoptata_Senat
Actul prin care Senatul transformă în lege OUG 57/2019

După cum se poate vedea, într-un asemenea act nu se menţionează nimic despre felul în care a fost adoptată legea: cu unanimitate de voturi, cu majoritate de voturi sau tacit. Se spune doar, clar, „Senatul adoptă prezentul proiect de lege„. Altfel spus, a privi adoptarea tacită ca pe un fleac este orbire totală. Adoptarea tacită este egală cu adoptarea prin unanimitate de voturi. Şi când este folosită pentru legi anti-româneşti, anti-democratice etc., este un act de înaltă trădare. Punct.

 

II. Distrugerea Constituţiei României şi a României prin L342/2019, respectiv OUG 57/2019

Conform Constituţiei României, Art. 13,

În România limba oficială este limba română.

Desigur, în clipa în care avem altă limbă oficială, impusă prin lege, înseamnă că a fost încălcată Constituţia României. Pe care şi sperjurii parlamentari, inclusiv udmr-işti, au jurat să o respecte şi să o apere.

Ce înseamnă, însă, limbă oficială?
Iată o întrebare pe care mulţi nu şi-o pun!

Conform Cambridge English Dictionary, limba oficială este

Limba sau limbile acceptate de conducerea unei ţări, care este folosită în şcoli, în justiţie etc.

Conform Macmillan Dictionary, limba oficială este

O limbă care deţine un statut special în viaţa legală, politică şi educaţională a unui loc.

Conform Oxford Reference, limba oficială este

Limba folosită în scopuri oficiale, mai ales în mediul guvernării naţionale.

Cred că este limpede:

Limba folosită legal şi permanent în mediul instituţiilor statului este limbă oficială.

Or, conform legii adoptată de Senat (342/2019), adică a OUG 57/2019, Art. 253, lit. f), Prefectul

OUG57_2019_Art_253

Conform Constituţiei României, Art. 123, alin. 1 şi 2, Prefectul este numit de Guvern şi este reprezentantul acestuia pe plan local, conducând ramurile locale ale ministerelor şi celorlalte instituţii locale ale administraţiei publice centrale. În clipa în care prefectul are datoria expresă să se ocupe de folosirea unei alte limbi decât limba română limba în cauză a devenit limbă oficială.

Pot să dau mai departe citate din aceeaşi OUG 57/2019 ce arată exact aceeaşi situaţie:

autorităţile române sunt obligate să folosească limbile minorităţilor în paralel cu limba română.

Deocamdată doar acolo unde acestea sunt 20% sau mai mult… adică în mari părţi ale Transilvaniei. Şi mai ales în acelea care încă nu şi-au revenit după genocidul hortist împotriva Românilor, Evreilor şi Ţiganilor din 1940-1944. Genocid reluat în Regiunea Autonomă Maghiară, condusă sistematic de comuniştii maghiari (fapt verificabil prin comparaţia populaţiei româneşti, evreieşti şi ţigăneşti din zonă în anul 1952 şi respectiv acum).
Deocamdată, pentru că se pregăteşte eliminarea acestei limitări. Chiar şi în această lege, respectiv în OUG 57/2019, Art. 94, alin. 2, se prevede că folosirea limbii minorităţilor locale poate fi impusă de autorităţile locale, dacă aşa vor, şi acolo unde „cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”. Adică şi acolo unde Ungurii sau Ruşii sunt sub 20%, dacă autorităţile sunt convinse că este bine, au puterea să impună folosirea limbii ungureşti sau ruseşti în paralel cu limba română.
Şi cât de uşor este să convingi autorităţile din Republica România!

În forma adoptată de Senat în 8 Aprilie 2020 se schimbă doar numerotaţia articolelor. Măsurile luate sunt nu doar la fel de rele, ci chiar mai rele, impunându-se obligaţii suplimentare angajaţilor statului (cică român) în folosirea limbilor minorităţilor. De acum România devine stat multinaţional. Oficial.

Pe scurt, Senatul a dat o puternică lovitură statului, încălcând prevederile Constituţiei României cu o neruşinare totală. Prin legea 342/2019, respectiv OUG 57/2019 şi prin legea 88/2020 Republica România devine, cum am arătat, stat multinaţional. În doi-trei paşi, urmează sfărâmarea ei.
Lovitura a fost dată printr-un acord între UDMR, PSD, PNL, PMP, USR etc., singura explicaţie pentru tăcerea armonioasă a tuturor acestor partide asupra legii în cauză, singura explicaţie pentru liniştita adoptare a ei.
Reacţiile „patriotice” ale politicienilor faţă de legea autonomiei Ţinutului Secuiesc sunt doar o perdea de fum. De la Klaus Iohanis la Traian Băsescu, de la conducerea PSD şi PNL până la cea a Ungariei, se joacă un teatru teribil spre a se ascunde avansarea legilor care distrug integritatea statală, lingvistică, teritorială, culturală etc. a României.

Oare când veţi înţelege că partidele parlamentare sunt doar măşti ale caracatiţei PCR-Securitate? O caracatiţă fără sentiment naţional, gata să vândă statalitatea şi teritoriul României pe bucăţi, după ce deja a vândut orice altceva putea să vândă.
Dormiţi liniştiţi, politicienii lucrează… Nu pentru voi, fiţi siguri.

Mihai-Andrei Aldea

Tricolorul

 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă