Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

 

De multe ori vedem pe internet – pe „chat-uri” şi în felurite „comment-uri” – texte de felul „Băi nesimţitule/nesimţito, porcule/scroafo, ratatule/ratato etc., cine eşti tu ca să-i judeci pe alţii?„.
Evident, cel sau cea care emite mitocănia aberantă nu vede că tocmai a judecat (şi chiar a osândit) pe cel cu care vorbeşte.
Judecarea celuilalt este extrem de primejdioasă.
Nu doar pentru că de obicei cădem exact în cele pentru care îi osândim pe ceilalţi.
Dar şi pentru că nu ştim despre celălalt multe, dar mai ales felul în care îşi va sfârşi viaţa.
Saul din Tars, mare prigonitor al Creştinilor, ucigaş de creştini, se pocăişte de păcatele şi patimile sale şi, îndreptându-se, devine unul dintre Apostolii lui Dumnezeu.

Şi în cazul Nicolae Ceauşescu lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, fără patimă.
Sunt mulţi care spun „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, „ăştia nu pot nici să vopsească ce a construit Ceauşescu” şi altele asemenea. Ori chiar, patetic, „i-am ucis ca pe câini şi acum suntem sfâşiaţi de hiene” şi altele asemenea.
Reacţia celor care cred că Ceauşeştii meritau ucişi este ceva de felul „Comuniştilor!”. Sau şi mai urâtă, încât nici nu merită redată.
Dar care este adevărul?
A fost Ceauşescu rău? A fost bun?

Pentru a înţelege adevărul trebuie să lăsăm deoparte mărunţişurile, fie ele şi „picante”. Şi să mergem la esenţă.
Comunismul este rău.
Este un fapt clar: oriunde a fost instaurat comunismul lucrurile au mers rău economic şi social, s-a instaurat dictatura şi s-a distrus cultura, s-a recurs la genocid. Nu există ţară comunistă în care să nu se fi manifestat aceste elemente rele, chiar cumplite.
În drum spre locul de execuție Nicolae Ceauşescu a cântat Internaţionala (imn mondial al extremei-stângi, fie ea comunistă ori socialistă – tot un drac).
Nicolae Ceauşescu a murit strigând „Trăiască România Socialistă şi independentă!„.
Aceste gesturi sunt până la urmă mai importante decât crimele (asasinatele și genocidul) pe care Nicolae Ceauşescu le-a făcut cu mâna lui sau prin mâna altora de-a lungul anilor.
Pentru că ele pecetluiesc susţinerea de către el, până la moarte, a unui sistem criminal, monstruos, inuman.

(O paranteză! Am văzut de curând un text de genul „I-am ucis ca pe câini [pe Ceauşeşti] şi acum suntem sfâşiaţi de hiene„. Eu nu ştiu câţi dintre cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte au fost implicaţi în arestarea Ceauşeştilor şi Procesul de la Târgovişte. Cred că niciunul. Oricum, în imensa majoritate cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte nu au avut nicio implicare în arestarea, judecarea şi executarea Ceauşeştilor. Şi atunci de unde această blamare colectivă, de unde această iraţională (delicat spus) asumare a vinovăţiei pentru un fapt cu totul străin?
Din gândire comunistă!
În Comunism toate realizările sunt meritul Partidului, Conducătorului iubit şi, eventual, aparatnicilor – membrilor de partid. Nereuşitele, nu, niciodată. Vinovăţia este externă şi, dacă nu este aruncată pe străini, dacă lipseşte un anume ţap ispăşitor, trebuie musai asumată colectiv. Toţi plătesc pentru ea!
Ca urmare, deşi Ceauşeştii au fost ucişi de ai lor – că, de!, cine seamnă, se adună – trebuie convinşi Românii să se simtă vinovaţi. Şi să creadă că e drept ca PSD-ul, UDMR-ul, USR-ul, PNL-ul şi alte asemenea grupări să îi vândă, să îi jupoaie, să îi masacreze.)

Se face o confuzie între ceea ce s-a construit sub Nicolae Ceauşescu şi eventualele calităţi ale acestuia.
Este ca şi cum cineva ar lăuda lagărele de concentrare naziste ori sovietice pentru realizările în muncă ale deţinuţilor!
Da, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de munca deţinuţilor lagărului comunist România pentru a construi şi unele lucruri bune. Aşa cum s-a folosit de munca aceloraşi pentru a face lucruri rele. Dezastrul ecologic şi umanitar de la Copşa Mică este un exemplu de distrugere şi crimă ceauşistă printre multe.
Beţia, curvia, hoţia, amoralitatea, făţărnicia – iată câteva dintre elementele fundamentale ale omului nou construit de Comunism în România. Cu directa participare – deci nu doar complicitate, ci chiar conducere – a lui Nicolae Ceauşescu.

Încearcă unii să-l apere de toate crimele comise sub conducerea sa cu cele mai absurde pretexte: „nu ştia”, „i se raporta altceva şi astfel era păcălit”, „era manipulat”.
Păi dacă este aşa, înseamnă că nu are niciun merit în realizările vremii! Că neştiind, fiind păcălit şi/sau manipulat, înseamnă că realizările aparţin altora, nu lui!
Logic, nu?
Pentru cine vrea să gândească logic.
Dar dincolo de fractura de gândire mai este un fapt: Ceauşescu ştia. Ştia foarte bine. Sunt mii şi mii de documente clare.
Şi dacă nu ar fi ştiut, n-ar fi contat nici cele bune sau rele, dar tot ar fi contat mărturisirea de credinţă finală, comunistă, prin care singur s-a osândit. (Pentru cine nu îşi închipuie că ar fi fost bun Comunismul.)

Da, Nicolae Ceauşescu a încercat să impună România pe scena mondială. De ce? Pentru că era „a lui”. Pentru că astfel se impunea el pe scara mondială. Nu pentru că o iubea!
De unde ştim asta?
Pentru că a distrus sistematic tot ceea ce era fundamental românesc, tot ceea ce era esenţial pentru existenţa în prezent şi viitor a Românimii şi a României!
A distrus satul românesc, inima vieţii româneşti.
A continuat distrugerea demnităţii româneşti, element esenţial pentru instaurarea Comunismului – căci Comunismul este religia complexaţilor (şi mai ales a complexaţilor furioşi).
A distrus mai departe, asemenea înaintaşilor săi de stânga, Cultura Română Veche.
A distrus clăcile şi le-a transformat în munca forţată numită „muncă patriotică” şi „muncă voluntară”.
A distrus şezătorile şi le-a transformat în şedinţe de partid.
A distrus horele şi le-a transformat în discoteci.
A deschis larg porţile deznaţionalizării totale, limitând conştiinţa naţională la „adeziunea faţă de Partid şi Conducător”!

Atunci când vedeţi tineri şi bătrâni distruşi de băutură, tâmpiţi de muzică ieftină şi tăvălindu-se în patimi să vă amintiţi că ei sunt oamenii noi obţinuţi de Regimul Ceauşescu. (Adevărat, în continuarea celor dinainte. Dar, cel puţin la fel cu acelea, tot regim antiromânesc – şi despre asta e cuvântul de faţă!)
Nicolae Ceauşescu a distrus Istoria Românilor.
Am mai vorbit despre asta, cine este interesat poate căuta materialele pe acest blog.
După modelul Karl Marx, Nicolae Ceauşescu a duşmănit Ortodoxia, încercând să o scoată din inima şi gândirea Românilor.
Cum a spus Mihai Eminescu?
Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)
sau
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (ibidem)
Este o realitate pe care o uită mulţi astăzi, aşa cum i-a învăţat Ceauşescu însuşi – care îl lăuda pe Eminescu dar ura Biserica.
E drept, aşa cum unii încearcă să-l scoată pe Stalin creştin – ba chiar sfânt -, la fel se încearcă şi cu Ceauşescu. Dându-se ca exemplu faptul că au făcut uneori parastase familiei lor.
Acest act ceauşist – real – dovedeşte iarăşi făţărnicia şi neomenia Comunismului, dictaturilor. El şi apropiaţii lui puteau să facă acest gest – de „tradiţie”, de „obicei”, cum îi spuneau ei. Dar dacă alţii era prinşi făcând parastase ori alte slujbe, erau pedepsiţi crunt! Perversitatea acestei purtări şi gândirii, folosirea fără ruşine a unor legi total contradictorii – iată alte otrăvuri pe care le îndurăm şi astăzi!

Nicolae Ceausescu 02.jpg
Nicolae Ceauşescu zâmbind fericit sub o stemă sovietică pe care scrie, totuşi, „România”, sub un steag sovietic pe care scrie, totuşi, „P.C.R.” şi un tricolor mânjit de stema sovietică pe care scrie, totuşi, „România”.
El ne explica ce bine trăim în vreme ce noi sufeream de foame, frig, sărăcie, lipsă de libertate. Dar trebuia să ne consolăm cu „politica externă măreaţă” ceauşistă.

Aceeaşi duplicitate exista în toate laturile vieţii în vremea Regimului Ceauşescu.
Ei se fac că ne plătesc,
Noi ne facem că muncim!

iată doar unele dintre creaţiile folclorice ale acelor timpuri ce arată făţărnicia, necinstea, hoţia devenite molimă naţională. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
La televizor se pretindea decenţă, dar petrecerile comuniste erau pline de deşănţare, după model sovietic. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
Public se vorbea despre libertate, dar turnătorii foşgăiau peste tot şi Internele loveau mereu ba pe unul, ba pe altul, pentru vreun banc politic, o părere nepotrivită, Doina lui Eminescu sau orice altă literatură interzisă.
Etc., etc., etc.

Mii de patimi iubite de extrema-stângă au fost susţinute de Regimul Ceauşescu. Cel care avea puterea să lupte împotriva lor, să le limiteze, chiar să le elimine. (Pentru că, oricum, avea toată puterea!) Dar scopul extremei-stângi, scopul Regimului Ceauşescu era chiar acesta: un popor alcătuit din oameni dacă nu imbecilizaţi măcar inerţi, dacă nu inerţi măcar mânaţi doar de patimi convenabile politic.
Fără această pregătire ceauşistă a poporului tovarăşii lui Nicolae Ceauşescu, adică Iliescu, Brucan, Roman şi ceilalţi, nu ar fi putut să pună mâna pe putere niciodată. Venirea lor – şi toate durerile pe care le ducem de atunci încoace – i se datorează major lui Ceauşescu.

Şi toate aceste roade otrăvite ale Ceauşismului încă nu ar fi de ajuns ca să îl osândească, dacă înainte de moarte s-ar fi pocăit de ele!
Dar nu s-a pocăit!
Şi acest lucru este pentru veşnicie!
Erou pentru Comunism, el rămâne până dincolo de moarte un duşman la Românilor şi Neamului Românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

I. Puţin despre simplitate, neştiinţă, prostie şi fudulie

Românii Vechi aveau un proverb: Prostul, dacă nu-i fudul1, încă nu e prost destul.
Sau, mai simplu, prostul care nu e fudul nu este chiar prost. Este neştiutor, sau nepriceput. Dar nu prost în sensul celui care gândeşte strâmb fiind, în acelaşi timp, deplin încredinţat că are dreptate (absolută).

Prostia nu este păcat atunci când nu-i fudulă sau/şi intenţionată.
Dar prostia fudulă este. Şi nu doar păcat, ci chiar patimă. Una care otrăveşte viaţa omului nespus de mult.

Am mai arătat că pentru starea de astăzi a României nu sunt atât de vină politicienii, după cum se pretinde de obicei.
Politicienii pe care îi avem – în cea mai mare parte fie răi, fie incompetenţi, fie agenţi străini sau trădători, fie combinaţii între acestea – îi avem pe merit. Ca total, ca sumă socială, asta este ce ni se cuvine. Am mai arătat de ce în materialul pe temă. Acum o să vorbesc despre prostia trufaşă. Cu un mic studiu de caz.

Am fost inspirat în scrierea acestui eseu de un bărbat care a comentat, pe pagina mea de facebook, o înregistrare. O înregistrare a unor cântări, frumoase, patriotice; la care au luat parte, într-o biserică ortodoxă românească, profesionişti (muzicieni), preoţi şi popor.

Majoritatea privitorilor se bucurau de această înregistrare, de această lucrare frumoasă, întru unire, a unor Români. Bărbatul respectiv, nu. Şi, cu toate că prevenisem că voi şterge mesajele aberante, a lăsat unul în care se indigna pe tema „etnofiletismelor” care, vezi Doamne!, ne-ar face atâta rău! Şi câteva persoane, la acelaşi nivel de înţelegere, au apreciat comentariul lui…

Prost însemna, în trecutul îndepărtat, ceea ce astăzi numim simplu, adică fără (prea multe) părţi alcătuitoare, ori firesc, natural, ori obişnuit, de rând (spre deosebire de ceea ce este neobişnuit, preţios, rar).
Însă, atât în română, cât şi în unele limbi slave, cuvântul s-a preschimbat.
Mihai Eminescu spunea că Limba este floarea sufletului (respectiv, Limba română este floarea sufletului românesc). Şi, într-adevăr, după cum spiritualitatea unei obşti, unui grup social, creşte sau scade, la fel şi limba devine mai înaltă, mai profundă, sau, respectiv, mai săracă, mai seacă, uneori chiar josnică.

Deoarece prin secolele XVIII-XIX mulţi luau (vorbeau despre, gândeau despre) lucruri adânci, întortochiate, grele, simplificându-le absurd, cuvântul prost a ajuns să desemneze o asemenea gândire: superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă. La fel, prostia a încetat să fie simplitate, naturaleţe, devenind gândire şi purtare (inclusiv vorbire) superficială, strâmbă, absurdă, ridicolă şi, în acelaşi timp, trufaşă.

Poate vi se pare că repet fără rost definiţia. Însă răspândirea prostiei trufaşe – adică prostia care sminteşte – arată că avem nevoie să repetăm de multe ori definiţiile noţiunilor de bază. Pentru că în iureşul informatic al prostiei, avem toate şansele să le uităm, să le denaturăm, să le pierdem.

Mai adaug o paranteză, destul de necesară, cred eu.
Neştiinţa a fost privită cu îngăduinţă de Români, atâta vreme cât nu este intenţionată şi/sau trufaşă. „Nu ştie, lasă-l”, ori „e neştiutor, săracul”, sunt zise ce arată această înţelegere faţă de cei neştiutori. Dar, din nou, până când se vede că este o prefăcătorie sau, alternativ, că este însoţită de trufie. În primul caz, apare acuzaţia „te (pre)faci că nu ştii!”. Şi nu este una peste care să se treacă uşor! În al doilea caz, apar exprimări de felul „prostul până nu-i fudul, încă nu e prost destul”. Dintr-o dată, neştiinţa devine prostie!

(De ce? Pentru că s-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Când nu vrem să recunoaştem acest fapt, când nu ţinem seama de el şi ne purtăm ca şi cum am ştii ce nu am învăţat, nu am trăit, atunci, într-adevăr, nu mai este neştiinţă!)

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Fudul = îngâmfat, trufaş, arogant, lăudăros, cu aere (de superioritate).

Dor de natura si Cer

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

La arme, de Mihai Eminescu

La arme

Auzi!… Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-a? Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni?
La arme!
La arme dar, Români!

Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi?
Voi, fii ai vechii Transilvanii,
Sunteţi cu totul supăraţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân’ la Abrud,
Ca să vă ţină în robire
Fino-Tătarul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
Nu aveţi inimi, n-aveţi mâini?…
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români.

Maghiar, tătar cu cap de câine
De noi şi azi îţi baţi tu joc…
Sub pumnul nostru vii tu mâine
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câine, te iubim atât!
Şi braţul nostru-o să vă sfarme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi Români!

Iar tu, iubită Bucovină,
Diamant din stema lui Ştefan,
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pământul sfânt e pângărit…
Mişel şi idiot şi famăn
Cine-ar mai sta la suferit…
De-acuma trâmbiţi de alarme!
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni,
La arme!
La arme dar, Români!

Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş…
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-au frânt a duşmanilor nouri,
N-au frânt pe Leşi şi pe Tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-o să vâneze şi maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâini.
La arme,
La arme dar, Români!

Din laur nemuritoare ramuri,
O, Ţară!, pune-n frunte azi,
Şi-n tricolor şi a lui flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz,
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi copiii tăi
Şi la război cu dânşii pleacă –
Cu fii de şoimi şi fii de smei,
În valuri crunte să se farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni…
La arme, la arme!
La arme, fraţi Români!

Mihai Eminescu

Poemul La arme este alcătuit de Mihai Eminescu după modelul unui cântec de luptă francez: La Marseillaise. Ori, cum este numită de Români, Marseieza. La origine, acest cântec francez a fost Cântecul de război al Armatei Rhinului. Versurile, războinice, se înţelege, deplâng ocuparea Patriei de „cohortes étrangères” (cohorte de străini), starea de robie, umilinţele etc.
După cum se poate vedea, există o mare similitudine între cele două opere – franţuzească şi românească.
Mihai Eminescu începe scrierea poemului La arme în timpul şederii sale la Viena (1869-1872). Probabil conştient de obedienţa creaţiei faţă de sursa de inspiraţie franţuzească – ori nemulţumit de calităţile ei poetice – nu o publică nici după venirea în Principatele Române Unite.
După purtarea mizerabilă a Rusiei şi Germaniei, dar şi a celorlalte puteri, în cadrul Tratatului de la Berlin (1878), Mihai Eminescu reia lucrarea la această poezie. Printre altele, adăugându-i versurile dedicate Basarabiei. Căci sudul acesteia, recăpătat de Români în urma Războiului Crimeii, fusese iarăşi ocupat de Rusia. Cu sprijinul direct al Germaniei şi Austro-Ungariei şi complicitatea laşă a Franţei şi Marii Britanii.
Totuşi poemul nu va fi publicat, autorul părând să fie nemulţumit de el până la capăt. Fără a discuta alte aspecte, secundare în context, La arme este o mărturie categorică a conştiinţei unităţii naţionale româneşti. Revendicarea lui Mihai Eminescu de ardeleniştii care fac jocul duşmanilor noştri, de moldoveniştii care slujesc altor duşmani este, şi prin acest poem, imposibilă. Aşa cum este şi prin poeme ca Doina şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?.

Doina, de Mihai Eminescu

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.

Despre genii şi talentele de curte

Se spune că în (Republica) România geniile sunt preţuite doar după ce mor. Artiştii de curte, intelectualii de curte şi alţii asemenea acoperă cu îndârjire orice talent real (mai ales liber). Chiar şi atunci când au parte de ceva recunoaştere în viaţă aceasta este totdeauna umbrită de gloria celor protejaţi (şi promovaţi) de politicieni.
Dovezi ale acestei realităţi se găsesc mereu.
Eminescu a murit sărac, internat pe motive politice şi asasinat (accidental sau nu…).
Caragiale a fost persecutate politic (pe motiv de… naţionalism).
Coşbuc a fost persecutat politic (printre altele pentru poezia „Noi vrem pământ”).
Toţi trei au avut parte de felurite campanii de calomniere, atât în viaţă, cât şi după moarte. Printre acuzele comune sunt unele ca: „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”.
La un secol (şi ceva) depărtare, cei trei rămân unele dintre cele mai mari genii ale Românimii. Doi, poeţi excepţionali, unul, dramaturg excepţional, unul, analist (politic şi nu numai) de excepţie, toţi trei patrioţi adevăraţi.
Comparaţi sprijinul pe care l-au avut cei trei din partea statului cu premiile, bursele şi alte ajutoare de stat acordate unor „promiţătoare” nulităţi. O să vedeţi în epocă felurite recenzii literare, premii şi felicitări aduse unor opere cel mult mediocre. Şi, revin pentru că este nevoie, nenumărate atacuri la care au fost supuşi cei trei.
Astăzi politicul sprijină – şi a sprijinit – o mulţime de literaţi şi intelectuali de curte. Scriitori cel mult mediocri – mereu în alergare după premii -, poeţi pe care nu îi apreciază decât rudele şi feluriţi cointeresaţi, filosofi fără filosofie etc., etc.
Talente mari, chiar uriaşe, de la Radu Gyr şi Nicolae Steinhardt la Demostene Andronescu şi Bartolomeu Anania sunt îngropate în uitare; dacă nu în atacuri şi calomnii (precum „nu e român (adevărat)”, „e agent străin”, „e plagiator”, „e naţionalist” şi, bineînţeles, „scrie (foarte) prost”).
Se pare că unele dintre cerinţele esenţiale pentru a fi politician de frunte este imbecilitatea: indivizii de astăzi nu conştientizează că peste veacuri vor fi priviţi cu aceeaşi scârbă totală, istorică, precum corupţii secolelor trecute.
Iar geniile, talentele, oamenii de valoare vor fi recunoscuţi ca atare. Volens, nolens.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă