Artele marţiale europene – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Arte marţiale europene = Arte marţiale (v.) dezvoltate de oamenii (v.) din Europa. Cele mai vechi mărturii ale tehnicilor de luptă şi armelor de vânătoare (v.) şi război (v.) se pierd în negura Preistoriei europene. Cu siguranţă culturile pre-indo-europene aveau propriile stiluri de luptă. Asemenea stiluri sunt însă consemnate în Antichitate pentru toate marile populaţii europene, extrem de active în sfera războiului şi luptei (v.). Traco-Ilirii, Grecii, Galii, Germanicii, Etruscii, Romanii şi Scito-Sarmaţii sunt, toţi, parte a unor culturi în care lupta, luptătorul (v.) şi armele joacă un rol esenţial. Sporturile de luptă (v.) sunt prezente la toate aceste grupuri. În Romania (v.) se va realiza o sinteză a artelor marţiale europene antice, prin întâlnirea atât în şcolile de gladiatori, cât şi în armatele (v.) romane, a luptătorilor şi tradiţiilor marţiale din toate marile populaţii europene. De asemenea se vor aduce aici şi arte marţiale orientale, precum cele ale Scito-Sarmaţilor – care sunt mixte, euro-asiatice –, ale Evreilor (v.), ale Armenilor (v.), ale Parţilor (v.) etc., dar şi arte marţiale africane, precum cele create de Cartaginezi – Fenicieni de origine, dar aşezaţi în Africa de Nord şi amestecaţi, etnic şi cultural, cu populaţiile locale –, de Egipteni etc. Sinteza creştină a Sfântului Împărat Constantin cel Mare dă o nouă dimensiune, creştină, tradiţiilor marţiale europene. Invaziile Germanicilor şi ale unor populaţii asiatice determină vaste schimbări în istoria Europei, inclusiv în cele ale artelor marţiale. Prezentarea transformărilor petrecute vreme de mii de ani şi nenumărate războaie şi confruntări atât fizice cât şi culturale, religioase, tehnice etc. trece mult peste limitele lucrării noastre. Pe scurt, artele marţiale europene se menţin dinamic, trecând prin numeroase transformări tehnice şi conceptuale. Către începutul Epocii Moderne liniile principale cuprind scrima – lupta cu arme albe mai ales de lungime medie sau mare –, tragerea cu arcul, lupta corp la corp fără arme sau cu arme mici (deşi acestea nu sunt singurele). Dezvoltarea armelor de foc (v.) face să treacă în umbră artele marţiale europene, devenite prea puţin interesante pentru desfăşurarea directă a războiului. Ofiţerii sunt cei care pun accentul pe ele, pentru dezvoltarea lor personală, iar la celălalt capăt al spectrului social, cei aflaţi la marginea societăţii – fie ca luptători împotriva asupririlor, fie ca infractori. Dar ofiţerii insistă pe scrimă, sporturile şi artele de contact fiind adesea socotite sub demnitatea lor; cel mult acceptă boxul (v.), adesea mai mult ca spectacol decât drept practică personală. Contactul Britanicilor şi apoi al Americanilor cu artele marţiale asiatice se face pe fondul acestei slăbiri puternice a prezenţei artelor marţiale europene tradiţionale în cultura vest-europeană şi americană. Ca urmare, Apusenii redescoperă gustul artelor marţiale pe filieră orientală, tendinţă foarte puternică mai ales în secolul XX. La începutul secolului XXI se iveşte o mişcare de recuperare a artelor marţiale europene, înfiinţându-se diferite organizaţii şi structuri dedicate. Principalele linii vizate sunt scrima şi tragerea cu arcul.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Împăratul Iustinian cel Mare este Român?

Iustinian cel Mare mozaic RavenaÎmpăratul Iustinian cel Mare cu însoţitori, mozaic din Ravena

Despre originea etnică a Binecredinciosului Împărat Iustinian cel Mare (2 August). Informaţii generale

Atunci când se vorbeşte despre originea etnică a Împăratului Iustinian cel Mare există de obicei două variante luate în seamă: că acesta era Ilir Romanizat, respectiv Trac Romanizat. În trecut se pretindea şi că ar fi fost Slav – ca urmare a unui fals pan-slavist al lui Teofil Bogomil din Dalmaţia, fals realizat pe la începutul anilor 1600. Totuşi, de la James Bryce şi articolul său pe acest subiect, falsul a fost dovedit fără putinţă de tăgadă. Ca urmare, există cele două variante amintite, împăcate de mulţi istorici prin formula:
Împăratul Iustinian cel Mare era Traco-Ilir Romanizat.

Dar de ce Trac, Ilir sau Traco-Ilir şi de ce Romanizat?
Ei bine, „Romanizat” pentru că Iustinian învaţă limba greacă mai târziu, deci nu îi este nativă. În schimb ştie latina populară (vulgară) încă de la început, deci îi era limba maternă.
Totuşi, asta înseamnă „Romanizat”? Sau „Romanic”? Voi reveni.
„Trac”, „Ilir” sau „Traco-Ilir” pentru că Iustinian s-a născut în Dardania (respectiv, nordul Macedoniei), într-o vreme în care aceasta era traco-iliră „romanizată” (voi reveni şi asupra acestui aspect).
Tatăl lui Iustinian poartă un nume ciudat, latino-iudaic, Sabbatius, pe care, din păcate, puţini l-au legat de formele tracice ale lui Sabasius ori Sabazius ori Sabazios – printre altele, numele tracic al zeului iniţial din care Grecii îl vor construi pe Dionisos. O convergenţă traco-latino-creştină este, în cazul acestui nume, aproape sigură.
Mama lui Iustinian se numeşte Vigilantia, un nume evident latin.
Locul naşterii lui Iustinian cel Mare este ţinutul numit Dardania.
Acesta se afla între Moesia şi Macedonia. O parte va intra în Macedonia de astăzi, cealaltă în Serbia. Dar în 483 Slavii încă nu ajunseseră în zonă. Procopie pretinde că locul naşterii ar fi un sat pe care îl numeşte Tavrision. Probabil că denumirea era ceva de felul Taurisiano (în Sudul Italiei de astăzi), Taurasi (în Sudul Italiei de astăzi), Tăureni (Judeţul Mureş) etc.
Oricum, satul natal al Împăratului Iustinian este în apropiere de Scopie (Skopje), actuala capitală a Republicii Macedonia de Nord, cândva parte a Dardaniei şi teritoriu puternic românesc.

Costantin_nord-limes_png - b mic

Dardania a făcut parte de-a lungul vremii din Prefecturile Illyricum şi Dacia.
Este un teritoriul aflat la hotarul dintre Iliri şi Traci, la hotarul apariţiei diferenţierilor culturale şi lingvistice între cele două ramuri ale aceluiaşi popor.

La început, Proto-Tracii şi Tracii Vechi se întindeau din Tracia propriu-zisă (Sudul Bulgariei şi Estul continental al Greciei de astăzi) până în părţile Veneţiei. Mai târziu, Ilirii se vor diferenţia de grupul principal. Contextul rămâne încă necunoscut.
Totuşi legăturile dintre Iliri şi Traci sunt extrem de strânse, există grupuri ilire în mijlocul ţinuturilor tracice (din Banatul de astăzi în Macedonia) şi grupuri tracice în Ilira. Stăpânirea romană va deschide porţile unui amestec şi mai puternic (sau unei regăsiri şi mai puternice). Ilirii sunt aşezaţi în Dacia Ptolemaică, mai ales în regiunile montane prielnice mineritului. Dacii sunt aşezaţi în Dardania şi Iliria. Alţi Iliri se aşează în Macedonia, Tesalia, Epir – toate eliberate de asuprirea elină. Dar şi în Asia Mică şi alte regiuni tracice, traco-greceşti, traco-armene etc.

Dardanii din Dardania par să fie acelaşi popor – sau să aibă aceeaşi origine – cu „Dardanienii” din Troia şi alte părţi ale Misiei (astăzi în Turcia, înspre Marea Marmara şi Marea Traciei). Aceştia din urmă sunt denumiţi de Greci „Traci”, în vreme ce Dardanii din Dardania sunt numiţi fie „Iliri”, fie „Traci”. Se pare că identitatea Dardanilor se formează în epoca în care deosebirile dintre Iliri şi Traci erau încă foarte mici.
Ulterior, după cum am arătat, amestecul traco-ilir este foarte puternic în tot teritoriul dintre Adriatică şi Marea Neagră. Este folositor în această privinţă să constatăm că listele de ierarhi ortodocşi din Dardania antică (până la anul 602), conţin un amestec de nume romane, tracice şi ilirice. Acelaşi amestec, de altfel, în numele ierarhilor ortodocşi, există în Panonia Inferior, Moesia Superior – devenită apoi Dacia Aureliană -, în Moesia Inferior şi Sciţia Mică (a se vedea [Păcurariu, 1975]).
Nume precum Dardan sau Dardana au supravieţuit pe alocuri al Români (ex.: Constantin Dardan, fost primar al Chişinăului în perioada interbelică, Adriana Dardan, originară din Cernăuţi, excepţional om de cultură de limbă engleză) şi la Albanezi. Desigur, şi în forma toponimului Dardanele.

Aceste fapte – foarte pe scurt înfăţişate aici – sunt pricina pentru care istoricii sunt astăzi unanimi în a recunoaşte originea traco-romană, iliro-romană sau iliro-traco-romană a Împăratului Iustinian cel Mare.

(va urma…)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


Mică bibliografie

Evident, în primul rând Fontes Historiae Daco-Romanae sau FHDR, apoi

  1. Aldea, Mihai-Andrei (2007) Zbor prin vâltoarea vremilor. Românii între întunericul veacului şi lumina lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti
  2. Alexe, Asistent Ştefan C. (1969) Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV şi V, Bucureşti
  3. Gerostergios, Asterios (2004) Iustinian cel Mare: sfânt şi împărat, Ed. Sophia, Bucureşti
  4. Papanace, Constantin (1995) Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-Români, Ed. Brumar, Bucureşti
  5. Păcurariu, Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, «BOR», XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 322-355 (mai ales la p. 323-324).

 

Nicolae Iorga, Ladini, Români – Cum luptau Românii?

între noi, care ne întindeam pe amândouă malurile Tisei, care pătrundeam în Moravia, care, venind din Balcani, înaintam către înseşi aceste regiuni ale Ladinilor de astăzi şi între ceea ce a rămas din ei nu era nicio discontinuitate. O singură pânză de rasă influenţată de Romani, o singură limbă, cuprinzând elementele sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliră şi din Roma străbună.” [Iorga, 1938:7-8 ş.u.]

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? I. Cartea, apărută în 2019 la Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Armă chimică – Dicţionarul Cum luptau Românii?

Armă chimică = (lat.) Armă (v.) artizanală, care îşi îndeplineşte rostul (v.) prin efectele bio-chimice pe care le produce. La Români cele mai răspândite arme chimice au fost otrăvurile (v.). Este consemnat un caz în care Românii (din Moldova) au folosit ca armă vinul, lăsând sute de butoaie de vin bun şi tare în calea unei armate (v.) poloneze. Constatând că vinul nu este otrăvit, Polonezii l-au băut pe tot, îmbătându-se atât de tare încât au putut fi dezarmaţi – şi daţi afară din ţară (v.) – fără să se apere. Oricât de hazlie ar părea întâmplarea, dat fiind că vinul în cauză a produs incapacitarea (v.) inamicului, în acest caz a funcţionat ca armă chimică.

Armă de foc = (lat.) Armă (v.) artizanală, de (mare) distanţă, care lansează proiectile în urma unei arderi rapide (explozie) într-un mediu aproape închis ce dirijează gazele de ardere (aflate într-o expansiune puternică şi foarte rapidă) în direcţia sau direcţiile dorite. Asemenea arme sunt bomba, grenada, mina, mitraliera, pistolul, puşca, revolverul, tunul etc. Românii au preferat de-a lungul timpului puşca şi mitraliera, în folosirea cărora au excelat, dar şi grenada, tunul etc.

Armă ecologică = (lat.) Armă (v.) artizanală sau ansamblu de arme şi metode prin care mediul natural este schimbat astfel încât să producă greutăţi cât mai mari şi chiar pierderi de vieţi inamicului. Românii au folosit mai ales pârjolirea pământului (v.), dar şi anumite insecte, precum albinele (v.) sau viespile. A se vedea şi război ecologic.

Continuarea se poate citi în Cum luptau Românii? II. Dicţionarul, 2019, Editura Evdokimos, Bucureşti. 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă