Violetele de Parma şi Violetele Africane

Violetele de Parma şi Violetele Africane

Există Violete de Parma şi există Violete Africane. Şi unele, şi celelalte, au flori foarte frumoase şi o istorie interesantă. Violetele de Parma sunt flori europene, parte din familia Violete, ştiinţific Viola. Violetele Africane sunt flori… africane, da, aţi ghicit, crescute în Europa în apartamente şi sere.

Deci nu sunt aceleaşi flori?
Nu.
Hai să ne lămurim!

a) Violetele Europene şi Violeta de Parma

Violetele, sau Viorelele1, sau Toporaşii, sau Colţunii-popii, sau Trei fraţi pătaţi, sau Micşunelele sunt, toate, denumiri româneşti pentru plante din flora spontană a României. Toate fac parte din Genul Viola al Familiei Violaceae (de care aparţin şi Panselele). Denumirile populare se schimbă de la o regiune la alta. În unele locuri Viola odorata este numită Violetă, în altele Micşunea, în altele Toporaş. În unele locuri Viola silvestris este denumită Viorea, în altele Colţunul-popii, în altele Micşunea. Cu toate că floarea Trei fraţi pătaţi este mai uşor de deosebit între membrii acestui gen, are şi ea multe denumiri: Tămâioară (denumire ce în alte locuri este folosită pentru Viola odorata!), Barba împăratului, Panseluţă, Floarea (sau Iarba, sau Buruiana) de nouă daruri (pentru puterile vindecătoare ale plantei2), Floarea Domnească, Panseluţă sălbatică etc., etc.

Oricum le-am spune, aceste flori sunt parte din cultura romană străveche, deci şi din cultura românească, dar şi a întregii Europe.

Pe de-o parte, calităţile lor medicale sunt cunoscute încă din Antichitate.
Pe de altă parte, frumuseţea înfăţişării lor este însoţită de frumuseţea unei arome în acelaşi timp delicată şi persistentă.
În sfârşit, sunt comestibile, fiind adăugate la diferite mâncăruri – din pricini rituale, gastronomice sau chiar… snoabe.

viola-silvestris-711412_1280Viorele, Micşunele sau Colţunii-Popii, adică Viola silvestris după numele ştiinţific

(Imagine de BOLESŁAW POLARCZYK de la Pixabay)

Violetele – mai ales Viola odorata şi Viola silvestris, dar şi altele – sunt prezente în folclorul antic european.

Aici sunt privite ca fiind produsul iubirii adevărate – de aceea fiind socotite simbol al dragostei sincere, eterne şi curate. Dar şi ca rezultatul unui miracol în care curajul şi vitejia unui sau unor eroi sunt răsplătite prin apariţia Violetelor, acestea având puteri izbăvitoare, eliberatoare, vindecătoare. Amândouă liniile de înţelegere spirituală a Violetelor s-au păstrat până astăzi în multe culturi europene, inclusiv în folclorul românesc (a se vedea şi legenda florii Trei fraţi pătaţi).

Plinius cel Bătrân, născut la Novum Comum (azi Como), fruntea naturaliştilor romani, va prezenta în Istoria naturală şi Violeta, în primul rând ca plantă medicinală3.

În Evul Mediu Viola tricolor – cea denumită la noi Floarea Domnească, Tămâioară, Trei fraţi pătaţi etc. – este privită în religia catolică drept Herba Trinitatus, adică Iarba Treimii, în unele părţi ale Ortodoxiei având denumirea echivalentă de Floarea Domnească. Şi la Ortodocşi, dar şi la Catolici, ea este folosită pentru a împodobi curţile mânăstirilor şi schiturilor, florile culese fiind puse la icoane sau raclele cu moaşte. Nu puţini erau cei care împodobeau şi mormintele celor dragi cu Viorele (Violete), ca mărturie a legăturii de iubire dintre cei trecuţi în Veşniciei şi cei încă rămaşi în lume. La Români – şi nu numai – Violeta sau Vioreaua era văzută şi ca Floarea Maicii Domnului, exact pentru calităţile de smerenie şi putere, delicateţe şi izvor de sănătate, aparentă fragilitate şi rezistenţă ale plantei.

Una din proprietăţile mistice ale Violetelor este aceea de a produce valuri de aromă. În apropierea unui pâlc – sau câmp – de Violete, călătorul simte un parfum dulce-blând (pentru unii chiar trist), minunat. După care se estompează şi dispare. Cel care zăboveşte va primi peste câteva minute un alt val de parfum, urmat apoi de estompare. Aceste valuri de aromă sunt de fapt o iluzie produsă de ionină, un component al parfumului Violetelor care „scurtcircuitează” senzorii de miros ai omului. Efectul este cel deja descris.

Încă din Antichitate s-a încercat păstrarea şi folosirea acestei arome. În dulciuri şi salate, în haine – presărându-se flori de violete printre ele. Mai apoi a început extragerea parfumului de violetă. Şi cum există nu doar mai multe specii, dar şi varietăţi regionale, parfumul în cauză avea şi un element comun, dar şi un anume specific, după locul de producţie şi florile folosite.

Acesta este fundalul pe care în secolul al XVI-lea se iveşte în Italia, în regiunea Parma, un noi soi de Violetă: Violeta de Parma.

Se presupune astăzi că Violeta de Parma ar fi rezultatul unei miraculoase încrucişări între Viola odorata (Violetă numită şi Tămâioară, Toporaş sau Micşunea) şi respectiv Viola alba (numită la noi şi Toporaş alb, Albişoară, Alba, Luminiţă, Viorea albă etc.)4.

Dincolo de originea încă învăluită în taină, esenţial este faptul că noua varietate de Violetă s-a răspândit sub numele de Violetă de Parma şi că avea un parfum excepţional, mai puternic decât al celorlalte Violete. Ca urmare, a început folosirea ei atât în industria parfumurilor din Italia – mai târziu şi din Franţa şi Anglia –, dar şi în industria dulciurilor. Deja în secolul al XVII-lea bomboanele cu aromă de Violetă de Parma erau binecunoscute. Se foloseau diferite amestecuri de flori zdrobite, miere sau zahăr (dizolvate în apă), făină, apă de trandafiri sau de fructe etc. Încep să se răspândească şi băuturi alcoolice cu Violete de Parma, de la cidruri la lichioruri sau gin. Se realizează un fel de „pastile de gură”, de fapt tot bomboane, cu această aromă. Începutul secolului XX va aduce şi ciocolata cu Violete de Parma, lansarea bomboanelor englezeşti numite chiar Parma Violet (Violetă de Parma) etc., etc.

La Români florile din familia Viola au fost totdeauna preţuite. Nume precum Viorel, Viorela, Violeta sau Viorica le sunt datorate. În popor Violeta sau Vioreaua este simbolul dragostei curate şi puternice. În zona livrescă a secolelor XIX-XX, până la venirea Comunismului, Violeta de Parma are un statut special, de floare nobilă ce mărturiseşte sentimente profunde, serioase, nobile. De la celebra Cofetărie Capşa până la bucătăriile casnice nenumărate sunt locurile în care aceste flori împodobeau mesele ori făceau parte, pur şi simplu, din compoziţia cofeturilor sau băuturilor. Şi nu numai! Dulceaţă de Toporaşi, Violete de Parma glasate, torturi decorate sau aromatizate cu Violete de Parma, parfum cu sau de Violete de Parma, chiar apă de colonie cu asemenea aromă, bomboane cu aromă de sau chiar incluzând flori de Violetă de Parma, iată doar câteva din produsele epocii. E drept, o bună parte dintre ele scumpe şi greu de atins de omul obişnuit. Care îşi permitea, totuşi, reţetele făcute în casă (a se vedea şi articolul Violetele şi toporaşii de pe minunatul blog Ierburi uitate!).

Astăzi există studii tot mai complexe asupra Violetelor (precum acest studiu croat). Patru state nord-americane (Illinois, New York, Rhode Island şi Wisconsin) au Violeta ca floare naţională5. O provincie canadiană (New Brunswick) şi un judeţ englezesc (Lincolnshire) au Violete ca simbol (din specii diferite). Dar, bineînţeles, Violeta de Parma a rămas cumva cea mai cunoscută dintre Violete.

b) Violetele Africane

Ştiţi acele flori de apartament (în România) cu frunze cărnoase şi pufoase? Cu flori mai ales violete, dar şi albastre, roz, roşii etc.? Având de obicei cinci petale? Cu un pistil cu două capete galbene, uşor de văzut, în mijlocul florii?

Sunt Violete Africane, mai numite şi Violetele Sfântul Pavel sau Violete Saintpauli.În limba germană ele mai poartă şi numele de Usambara Violet (voi reveni). Denumirea ştiinţifică a acestor flori este Saintpaulia ionantha.

Ele nu sunt, atenţie, nu sunt „Violete de Parma”!

Deşi, da, chiar pe site-urile producătorilor şi vânzătorilor de flori, specialişti în domeniu, se face această confuzie ruşinoasă (pentru un specialist; noi, amatorii, avem dreptul să fim derutaţi de vreme ce specialiştii nu îşi fac treaba!).

Aceste plante de apartament sunt Violete Africane, denumire primită deoarece au fost descoperite în Africa.

Mai exact, în vremea în care o parte din Tanzania era sub ocupaţie germană, a existat un guvernator (evident, german) cu numele Walter von Saint Paul-Illaire (1860-1940). Călătorind prin Munţii Usambara, aflaţi la sud-est de Lacul Victoria, Guvernatorul Walter a văzut nişte flori albastru-violet, cu o pată galbenă în mijloc (pistilul), în mijlocul unor frunze păroase verde-închis. I-au plăcut, aşa că a luat o parte din ele, cu tot cu rădăcini, pentru grădina sa. Probabil în vara lui 1892 va trimite seminţele acestor flori tatălui său, în Germania. Deoarece culoarea lor îi amintise de violetele europene, le denumise, evident, Violete Africane. Tatăl său, Baron Ulrich von Saint-Pauli Illaire, mareşal al curţii, era un grădinar amator foarte pasionat. Şi a cultivat seminţele primite de la fiul său cu mult succes (la locuinţa sa din Fishbach). Încântat de ele, trimite în toamna aceluiaşi an (1892) câteva seminţe şi exemplare de plantă unui prieten. Dar nu oricui, ci lui Herman Wendland, Maestru Grădinar al Serelor Herrenhaus. Expertul Herman Wendland va descrie în anul următor această plantă, nouă pentru Europa, în anul următor (1893). Prezentările sale vor fi tipărite în almanahul Gartenflora, Berlin 1893, şi în Möllers Deutsche Gärtner-Zeitung, Erfurt, în 20 Mai 1893.

În cinstea celui care o descoperise, Herman Wendland va da Violetelor Africane denumirea ştiinţifică pe care am amintit-o mai sus: Saintpaulia ionantha. Primul nume fiind, bineînţeles, al familiei Saint Paul-Illaire, iar ionantha fiind un cuvânt compus (din greaca veche) ce înseamnă „floare violetă”.

african-violet-290097_1280
Violetă Africană, Violeta Sfântului Pavel numită ştiinţific Saintpaulia ionantha

Prezentată la A Cincea Expoziţie Florală a Serelor Herrenhaus, în16-25 Aprilie 1893, Violeta Africană, denumită şi Violeta Usambara (după munţii în care a fost găsită), ori Violeta Sfântul Pavel, respectiv Floarea Sfântul Pavel (Saintpauli), a avut un succes uriaş. Pe de-o parte, originea sa era exotică, fapt foarte căutat (şi) pe atunci. Pe de altă parte, evident, planta este de o mare frumuseţe, combinând prezenţa aspră a frunzelor cu delicateţea catifelată a florilor. Ca urmare, s-a răspândit tot mai mult.

Între 1900 şi 1964 cercetătorii Burtt, Engler şi Roberts aveau să descopere încă 23 de specii de Violetă Africană, crescând numărul speciilor de Saintpauli-a la 24.

Putem să observăm că în afară de o apropiere a culorii florii şi a faptului că amândouă sunt fanerogame, cele două feluri de plante (Violeta de Parma şi Violeta Africană) sunt categoric diferite.

c) Încurcătură şi descurcătură

Cum s-a ajuns la confuzia între Violeta de Parma şi Violeta Africană?
Comunismul!
După 1948 ocupanţii bolşevici au urmărit, printre altele, distrugerea a tot ceea ce socoteau a fi „cultură burgheză”. Oricât de iraţional ar părea, aici au intrat şi ramuri ale industriei alimentare, textile etc., eliminându-se „produsele burgheze”. Cofetăriile particulare au fost distruse ori au fost transformate în cofetării de stat (adesea cam acelaşi lucru). Şi, ca urmare, au trecut la producţia comunistă, adică a unor dulciuri după model sovietic. Respectiv de proastă calitate. Produsele rafinate, precum dulciurile cu Violete de Parma, băuturile cu Violete de Parma ş.a.a. nu au fost pe gustul limbilor şi gâturilor bătucite de samahoancă şi vodcă. Prin urmare, au fost alungate ca „mofturi burgheze”6.

În acelaşi timp agricultura a fost industrializată pe model sovietic. Mii şi mii de soiuri de flori, legume, zarzavaturi, fructe au fost pierdute. Aşa cum au pierit şi multe rase de păsări şi animale româneşti (aşa cum se stinge chiar în zilele noastre, prin „grija” neocomuniştilor din Parlament şi Guvern, sura de stepă, o rasă tezaur).

După retragerea trupelor sovietice vizibile, în 1956-1957, a început o discretă dar puternică revenire a tradiţiilor gastronomice româneşti. Caşa rusească nu se putea compara nici măcar cu mămăliga sau pâinea, cu atât mai puţin cu drobul de miel, mici, sarmalele şi alte bunătăţi tradiţionale româneşti. Dar, desigur, această revenire s-a făcut în limitele produselor de pe piaţă şi cu ferirea de „produse burgheze”. Una dintre soluţiile găsite de ceea ce putem numi „rezistenţa moale anti-comunistă” a fost aceea de a publica fragmente gastronomice din scrierile unor autori recunoscuţi de Comunism.

Ca să nu mai lungesc povestea, trec la încheiere: până în ziua de astăzi bucătăria românească nu a revenit la bogăţia de preparate dinainte de 1940. Şi, în toată această perioadă bolşevică şi neocomunistă din 1948 şi până astăzi, Violeta de Parma a fost uitată ca plantă şi produs şi reţinută ca nume. Violetele Africane, prezente în apartamentele epocii – de, ca plante africane nu puteau fi burgheze! – au început să fie supra-numite Violete de Parma.

Din nenorocire, confuzia a fost preluată şi perpetuată de feluriţi producători şi comercianţi de flori. Deşi aveau datoria de a face lumină în această privinţă, continuă să înşele cumpărătorii vânzându-le Violete Africane sub numele de Violete de Parma.

Rămâne ca cititorii să încerce să iasă din această încurcătură de sorginte comunistă. Doar soldatul românesc se descurcă, nu-i aşa? Şi fiecare dintre noi este ostaşul războiului vieţii lui.

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Articolul acesta mi-a fost inspirat de tatăl meu, om de cultură pasionat (şi) de floricultură, crescător de Violete Africane (şi nu numai) de o viaţă întreagă. O menţiune de onoare merită Adina Dosan pentru articolul prea puţin citit Violetele Africane nu sunt Violete de Parma. Publicat de mai bine de şase ani, articolul ar fi trebuit să trezească deja reacţii de îndreptare. Dacă nu de la Protecţia Consumatorilor (nu e voie să vinzi un produs sub denumirea altui produs!) măcar de la comercianţii care se fac de râs în faţa oricui ştie adevărul.


1 Subliniez aici două fapte: (a) numele de Viorea este dat mai multor flori albastre ori violete din specii, genuri şi chiar familii diferite; (b) aici folosesc numele de Viorea doar în înţelesul de Violetă.

2 Trei fraţi pătaţi este folosită pentru stimularea activităţii rinichilor, împotriva bolilor de piele, împotriva alergiilor, împotriva răcelilor şi gripelor cu expectoraţie, împotriva febrei, împotriva reumatismului, ca sprijin pentru ficat şi împotriva bolilor hepatice, împotriva constipaţiei, împotriva intoxicaţiilor şi pentru întărirea celor care se îmbolnăvesc des (adică pentru întărirea sistemului imunitar). După cum se poate vedea sunt mai mult de nouă daruri

3 Unele amănunte privind poziţia Violetelor în cultura greco-romană şi vest-europeană pot fi găsite în articolul sintetic publicat de Societatea Americană a Violetelor în Ianuarie 2000, sub semnătura lui John Reismiller.

4 De obicei Violeta de Parma, deşi de culoare viorie, este încadrată la specia Viola alba (de culoare albă), mai exact au denumirea Viola alba Besser subsp. dehnhardtii.

5 Conform lui Annabele Rice (Violets as State Flower Simbols) este vorba despre speciile Viola sororia (Viorea în română) pentru Illinois şi New Jersey, Viola palmata pentru Rhode Island şi Viola papilionaceae pentru Wisconsin. Ultimele două sunt tot varietăţi ale Viola sororia (cf. şi Missouri Botanical Garden).

6 Nu discut aici de cazuri particulare ale câte unui cofetar sau bucătar de calitate păstraţi pe ascuns de câte o familie sau un grup de nomenclaturişti cu înclinaţii gastronomice. Vorbesc aici despre practica de masă.

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Înţelepciunea bătrânească şi COVID-19

Mulţi nu au înţeles şi nu înţeleg ce este greşit cu globalizarea, de ce statele şi graniţele nu sunt rele (rău este să se urască între ele, dar asta este cu totul altceva).
Înţelepciunea bătrânească spune: Nu pune toate ouăle într-un coş când pleci la drum lung!
Acum se înţelege?

Dr. Mihai-Andrei Aldea

woman sitting on luggage
Photo by Anna Shvets on Pexels.com

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Temelia trăirii româneşti

E simptomatic, de pildă, faptul că în orice obicei şi vorbă veche se caută a se găsi cu orice preţ urme de păgânism; că interpretările obiceiurilor calendaristice, chiar şi ale celor mai evident creştine, sunt totdeauna şi iarăşi cu orice preţ privite dintr-un unghi cât mai îndepărtat de Biserică şi credinţa ortodoxă; că pentru cei mai mulţi dintre cercetătorii noştri de etnografie şi folclor Sfânta Scriptură şi teologia ortodoxă – fundamentale pentru cultura noastră – sunt o terra incognita; ori că mai toate încercările de a privi creştineşte folclorul sunt dintru început minimizate (dacă nu mai rău). Este însă cel puţin neştiinţific a uita faptul – a cărui importanţă cu totul covârşitoare nici n-ar mai trebui să necesite insistenţe – că Biserica lui Hristos, Biserica Drept-slăvitoare sau Ortodoxă, oricum i-am zice, este singura formă de organizare permanentă a Românilor de-a lungul istoriei.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (III)

20171210_145139 mic

III. Două lămuriri

a) A intrat în gândirea unor Ortodocşi propaganda comunistă după care „naţiunea este un concept ce apare târziu”, „naţiunile apar doar prin secolul al XVIII-lea” etc. Afirmaţiile de acest fel sunt de o imbecilitate rară, fiind bazate exclusiv pe o incultură istorică feroce, pe o lipsă de logică elementară sau, respectiv, pe o rea-voinţă teribilă.

În 1438 se constituia în Transilvania o alianţă a coloniştilor împotriva Românilor băştinaşi: Unio Trium Nationum. Adică Uniunea celor Trei Naţiuni. Nu ştiau bieţii naţionalişti-extremişti Unguri, Secui şi Saşi că nu ar fi trebuit să existe noţiunea de naţiune! Aşa că o aveau şi o foloseau.

Ca să o scurtez, amintesc de faptul că în secolul al IV-lea strămoşul nostru Ieronim foloseşte termenul de naţiune în acelaşi înţeles pe care îl are termenul în secolele XVIII-XIX. Că cine citeşte Vechiul Testament vede clar conştiinţa naţională nu doar la Evrei, ci şi la Filisteni şi alte popoare ale vremii. Trec aici peste istoria Chinezilor sau Indienilor, cu naţionalismele care au marcat-o. Cred că şi aşa sunt destule dovezi pentru cine vrea să vadă adevărul: neamul sau naţiunea este, ca noţiune, o realitate străveche, a cărei apariţie merge către începuturile Omenirii.

b) Sunt nedumeriţi unii ortodocşi, dar profită de nedumerirea lor pseudo- şi anti- ortodocşii, de termenul „mântuirea neamului”. Se întreabă, adică „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam?”. Răspunsul pe larg există în scrierile unor teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae. Pe scurt, putem explica astfel:

Orice Neam (Naţiune) se caracterizează printr-o cultură, printr-o spiritualitate. Aceasta este, de obicei, compusă, având curente uneori (sau adesea, după caz) contradictorii. În măsura în care această cultură este îmbibată tot mai mult de Duhul Sfânt, devine tot mai mult o trăire a Evangheliei, neamul în cauză se regăseşte tot mai deplin în Cer. Altfel spus, Românii care se mântuiesc nu vor duce în Ceruri cele rele din cultura şi spiritualitatea Neamului Românesc. Vor duce doar cele bune. Cu cât Neamul Românesc izbuteşte, aici pe pământ, să se cureţe de cele rele şi să adune cele bune, cu atât mai deplin se va regăsi în Ceruri. Cu specificul lui, după cum aminteşte Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23, 26; 22.2). Se construieşte, astfel, o Românie cerească, bineînţeles ca parte a Împărăţiei Cerurilor. Evident, cu cât un neam este mai apropiat de Evanghelie, de Ceruri, cu atât mai mare este nu doar prezenţa sa culturală în veşnicie, ci şi numărul fiilor săi care se mântuiesc. Acesta este, pe scurt, principiul şi rostul mântuirii neamului.

IV. Concluzii

Este o deosebire uriaşă între împotrivirea faţă de xenofobie sau rasism şi împotrivirea faţă de fireasca, frumoasa şi sănătoasa iubire de neam şi ţară. Este ca şi când te-ai opune unui ins care hărţuieşte oamenii necunoscuţi interzicându-le tuturor să-şi iubească părinţii, fraţii, prietenii. Este evident o acţiune total nesănătoasă, greşită, rea.

Mai aduc aminte de un fapt! Cei care privesc invidioşi sau bălind sau slugarnic spre ţări străine precum S.U.A., Israel, China, Ungaria, Elveţia etc. trebuie să înţeleagă un fapt: s-au construit pe baza naţionalismului şi patriotismului (uneori în forme de-a dreptul bolnave!). Şi chiar şi atunci când forme de naţionalism-extremist le-au prăbuşit, tot naţionalismul şi patriotismul le-au ridicat (cum s-a întâmplat, repetat, cu Germania, cum s-a întâmplat cu Polonia, cum s-a întâmplat, repetat, cu Ungaria etc.1).

Iubirea de neam şi ţară sunt singurele care ţin o naţiune, o ţară. Cine se împotriveşte lor este, cu voie sau fără de voie, duşman acelei naţiuni, acelei ţări… sau tuturor.

Ceea ce, iarăşi, este împotriva lui Dumnezeu, Cel care spune că neamurile vor exista în Veşnicie.

Lucrarea celor din amintitul videoclip – clerici şi mireni deopotrivă – este bună şi vrednică de laudă, cerându-se urmată de cât mai mulţi. Face parte din faptele bune pe care trebuie să le săvârşim. Ea intră în lucrarea cea bună a iubirii de neam şi ţară; a acelei iubiri de neam şi ţară fireşti, sănătoase, duhovniceşti. De la Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu şi până la părinţi ca Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Boca ori Dumitru Stăniloae avem o pleiadă de sfinţi care s-au mântuit mergând pe această cale (a iubirii sănătoase, fireşti, duhovniceşti, de neam şi ţară).

Ca urmare, cei care – din îndoctrinare comunistă sau din alte pricini – denigrează asemenea lucrări şi li se împotrivesc acţionează împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Neamului şi a Ţării.

S-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Şi să vorbim cu prudenţă despre asemenea lucruri, nu să ne facem judecători în temeiul unor prejudecăţi sau lozinci.

(încheiere)

Mihai-Andrei Aldea


1 Germania a căzut de mai multe ori în urma acţiunilor imperialiste. Revenirile s-au datorat totdeauna unor forme (uneori sănătoase, alteori nu) de naţionalism şi patriotism. Polonia s-a prăbuşit datorită ambiţiilor imperialiste (şi Moldova, Muntenia şi Transilvania au suferit, direct sau indirect, din pricina acestor ambiţii). Ungaria a căzut sub Turcii Otomani datorită naţionalismului-extremist (care a exclus din apărare pe Români). Şi-a revenit datorită naţionalismului şi patriotismului care au ţinut aprinsă flacăra vieţii naţionale. A reînviat, real, prin dualismul habsburgic (1867, Austro-Ungaria), dar a căzut exact prin extremismul-naţionalist care o ridicase. Etc.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă