Aş merge din nou (II)

Tricolorul

(partea întâi aici)

Sunt, astăzi, 30 de ani de când a izbucnit Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi la Bucureşti.
Am fost în stradă, am strigat din tot sufletul Jos CeauşescuJos ComunismulLibertate şi Vom muri şi vom fi liberi.
Aş merge din nou.

Sunt unii – şi, din păcate, nu puţini – cei care spun că nu a fost revoluţie
Una dintre uriaşele patimi comuniste a fost ceea ce putem numi „valoarea de clasă”. Adică măsura omului după apartenenţa de clasă, nu după ceea ce era el – după priceperea lui, hărnicia lui etc.
Ceauşescu a fost icoana comunistă a acestei patimi: era „primul inginer” (deşi era bâtă în domeniu), „primul miner” (deşi era bâtă în minerit), „primul constructor” (deşi era bâtă în domeniu), „primul agricultor” (deşi era bâtă în domeniu) etc., etc.
Este adevărat, Ceauşescu avea talent de conducător, talent prelucrat în Uniunea Sovietică după Al doilea război mondial şi folosit pentru propriile pofte megalomanice. Dar acest talent nu poate ţine loc priceperii într-o meserie sau alta, într-o ştiinţă sau alta, în artă sau morală sau religie. Ca urmare, cu tot talentul său de conducător, Ceauşescu a săvârşit crime uriaşe: a nimicit satul românesc (un genocid tot mai uitat!), a distrus bălţi şi lacuri şi alte zone de luncă vitale pentru piscicultura românească, a otrăvit aerul cu o poluare aproape unică, a prăbuşit moralitatea socială (fără de care nicio societate nu poate funcţiona bine) etc. Ca urmare, a izbutit să transforme România într-o ţară impunătoare extern, însă distrusă interior. Şi s-a prăbuşit.

Şi astăzi, la 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, foarte mulţi urmează modelul comunist, modelul ceauşist.
Fraze precum „în Decembrie ’89 nu a fost revoluţie, ci lovitură de stat„, ţin de incultura arogantă comunistă.
Care ne poate bântui uneori – şi în unele privinţe – pe toţi; dar împotriva căreia trebuie să luptăm cu toată fiinţa noastră.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române:

REVOLÚȚIE, revoluții, s. f. I. 1. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți. 2. (Pop.) Răscoală, revoltă. 3. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

Să vedem definiţia cuvântului „revoluţie” în Micul Dicţionar Academic:

revoluție sf [At: LEON ASACHI, B. 72/10 / V: (înv~iune, (îvrrăzv~, ~lâție, rivoluție, rivul~ / Pl-ii / E: lat revolutio, -onis, ger Revolution, fr révolution1 (Șîs ~ socială) Proces de transformare prin care se realizează înlocuirea unui anumit mod de organizare economică, socială, politică etc. cu o altă formă de organizare. 2 Mișcare colectivă organizată care are ca scop cucerirea puterii politice într-un stat Si: insurecție. 3 (Pop) Răscoală (1). 4 (Fig) Schimbare, transformare radicală (într- un anumit domeniu). 5 Schimbare geologică a scoarței terestre. 6 (Astșîs mișcare de ~) Mișcare periodică a unui corp ceresc care parcurge o traiectorie închisă, o orbită. 7 (Îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc împrejurul axei sale. 8 (Gmt) Mișcare de rotație a unei figuri împrejurul unei axe. 9 (D. suprafețe sau corpuri geometrice; îlaDe ~ Care este generat prin rotația unei drepte, a unei curbe sau a unei figuri geometrice în jurul unei drepte fixe. 10 (Fiz) Mișcare a unui corp care parcurge o curbă închisă. 11 Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. 12 (Sil) Perioadă de timp de la nașterea unei păduri până la exploatare.

Dacă trecem peste definiţiile din ştiinţele naturii, vedem că revoluţie este orice proces de înlocuire – puternică – a unui sistem social, politic sau economic printr-un alt sistem, o altă formă.
Ceea ce s-a şi întâmplat în Decembrie 1989!
Deci, a fost revoluţie!

Ceea ce vor de fapt să zică cei care nu cunosc înţelesul cuvântului „revoluţie” este că au ajuns la putere alţii decât ar fi vrut ei.
Că în loc să vină un anumit curent politic – după înclinaţiile politice personale ale vorbitorului – au venit bolşevicii lui Brucan, Iliescu şi Roman (toţi vinovaţi de crime cumplite împotriva României şi a poporului român).
Dar asta nu înseamnă că nu a fost revoluţie!
Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paradigmatică pentru revoluţii în general şi pentru cele comuniste, bestiale, inumane, în special, a avut numeroase schimbări de conducere. Şi, implicit, de politică internă şi externă, de politică economică şi culturală etc. Aceste schimbări ţin de definiţia revoluţiei, ca urmare nu pot fi folosite pentru a nega revoluţia căreia îi aparţin. Decât prin folosirea total greşită a termenului.

Desigur, neştiinţa nu este un mare păcat, sau chiar nu este păcat, dacă (a) nu este însoţită de trufie (aroganţă) şi (b) nu este din vină proprie acolo unde nu are voie să fie.

Altfel spus, dacă cineva nu ştie cum se taie lemnele, nu are un mare păcat, ba chiar niciun păcat, dacă (a) nu se apucă să explice cum se taie lemnele şi, (b), nu este tăietor de lemne.
Pentru că, evident, în cele două cazuri deja face un (mare) păcat.

Comunismul i-a învăţat pe oameni că părerea lor este un adevăr absolut, atâta vreme cât nu contrazice Conducerea (pe atunci Partidul Comunist, astăzi U.S.R., P.S.D, Iohannis şi alţii asemenea).
Această idee comunistă domină majoritatea sufletelor din Republica România.
Şi face ca cercetarea lucrurilor (poruncă biblică!), sincera căutare a adevărului, să fie un fel de legendă, eventual lozincă, dar niciodată practică reală.
Şi, tot comunist, vinovaţii sunt alţii

Mă aştept ca tot mai mulţi să ne acuze, pe cei care am fost la Revoluţia din Decembrie, vii sau morţi, pentru toate relele post-decembriste.
Aşa cum tot mai mulţi spun că nu a fost revoluţie.
Deja s-a început.
Deja se dă vina pe dărâmarea dictatorului scelerat Nicolae Ceauşescu pentru ceea ce s-a întâmplat cu România după aceea. De parcă plecând paşnic s-ar fi schimbat ceva în bine! Dimpotrivă, s-ar fi schimbat în rău!
Dacă nu se ieşea în stradă în Decembrie 1989, dacă se lăsau „mişcările” pe seama zecilor de mii de agenţi străini, România ar fi fost în mai puţin de o lună sfărâmată, împărţită între statele vecine, distrusă.
Ieşirea în stradă a Românilor, rezistenţa lor faţă de chemarea trupelor sovietice, rezistenţa lor chiar în faţa manipulărilor şi loviturilor F.S.N. a salvat România!
De frica unui necontrolabil război civil, care s-ar fi putut extinde ca focul în U.R.S.S. şi Peninsula Balcanică, cei care plănuiseră distrugerea României… au amânat-o. Şi încă este amânată, nu s-a renunţat la ea.

Am avut prilejul să citesc, printre altele, reproşurile diasporei maghiare faţă de conducerea Ungariei pentru că nu a invadat Ardealul, aşa cum era planul.
Am avut prilejul să văd harta în care Dobrogea trecea la Bulgaria, Moldova şi Maramureşul care ne-au mai rămas la U.R.S.S., Crişana şi Transilvania la Ungaria, Banatul fiind împărţit între Iugoslavia şi Ungaria etc.
Şi ies la iveală tot mai multe documente despre acest plan genocidar, de distrugere a României, pregătit încă înainte de anii ’80 şi pus în mişcare prin 1985.

Dar chiar şi dacă nu ar fi existat acest plan, dacă nu ar fi existat această implicare externă, tot merita ieşit în stradă. Cu toată primejdia.
De ce?
Pentru libertate, pentru Ţară, pentru Neam, pentru Dumnezeu.

Noi, atunci, ne-am făcut datoria.
Restul ţine de ceea ce a făcut – mai ales la vot – majoritatea.
Şi pentru că atunci mi-am făcut datoria, aş merge din nou.
Dacă eu fac ce trebuie, dacă fac binele pe care îl pot face, răul pe care îl fac alţii este vina lor; iar eu am sufletul curat şi împăcat.

Mihai-Andrei Aldea

Icoana Craciun 01

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

 

Sketch-ul de la SNL, România și lecțiile de curaj și compasiune – Mihai Şomănescu

O analiză a lui Mihai Şomănescu ce trebuie citită:

„A trecut oarecum neobservată sceneta de la Saturday Night Live (SNL), un legendar program de comedie, în care apare și România.

Despre ce e vorba: în cadrul programului este o scenetă în care actori prezintă „ceea ce s-a întâmplat, de fapt” în culisele recentei întâlniri NATO de la Londra. În cadrul scenetei apare și România, care este gonită de la masa unde urmau să se așeze greii.
Este bine să precizăm că acest gen de scenete și mai ales cele de la SNL se bazează pe stereotipurile, imaginea de obște pe care o au personajele ironizate. Știind asta, să vedem cum este „interpretată” România:
„România” este interpretată de un tip înalt, tuns scurt, cu alură sportivă, dar care pare ușor tâmp și a cărui singură replică este : „Îmi plac economiile voastre”. [continuarea aici] „

 

Donald Trump, o lecție esențială!

Donald Trump reamintește Statelor Unite ale Americii un adevăr pe care Comuniștii vechi și noi vor să îl uităm: Dumnezeu trebuie adorat, nu guvernul sau statul. Până când România nu își va aminti asta va vota pentru o formă sau alta de Comunism (așa cum a făcut la Referendumul pentru Familie, și la mai toate alegerile, inclusiv la ultimele).

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (III)

20171210_145139 mic

III. Două lămuriri

a) A intrat în gândirea unor Ortodocşi propaganda comunistă după care „naţiunea este un concept ce apare târziu”, „naţiunile apar doar prin secolul al XVIII-lea” etc. Afirmaţiile de acest fel sunt de o imbecilitate rară, fiind bazate exclusiv pe o incultură istorică feroce, pe o lipsă de logică elementară sau, respectiv, pe o rea-voinţă teribilă.

În 1438 se constituia în Transilvania o alianţă a coloniştilor împotriva Românilor băştinaşi: Unio Trium Nationum. Adică Uniunea celor Trei Naţiuni. Nu ştiau bieţii naţionalişti-extremişti Unguri, Secui şi Saşi că nu ar fi trebuit să existe noţiunea de naţiune! Aşa că o aveau şi o foloseau.

Ca să o scurtez, amintesc de faptul că în secolul al IV-lea strămoşul nostru Ieronim foloseşte termenul de naţiune în acelaşi înţeles pe care îl are termenul în secolele XVIII-XIX. Că cine citeşte Vechiul Testament vede clar conştiinţa naţională nu doar la Evrei, ci şi la Filisteni şi alte popoare ale vremii. Trec aici peste istoria Chinezilor sau Indienilor, cu naţionalismele care au marcat-o. Cred că şi aşa sunt destule dovezi pentru cine vrea să vadă adevărul: neamul sau naţiunea este, ca noţiune, o realitate străveche, a cărei apariţie merge către începuturile Omenirii.

b) Sunt nedumeriţi unii ortodocşi, dar profită de nedumerirea lor pseudo- şi anti- ortodocşii, de termenul „mântuirea neamului”. Se întreabă, adică „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam?”. Răspunsul pe larg există în scrierile unor teologi precum Părintele Dumitru Stăniloae. Pe scurt, putem explica astfel:

Orice Neam (Naţiune) se caracterizează printr-o cultură, printr-o spiritualitate. Aceasta este, de obicei, compusă, având curente uneori (sau adesea, după caz) contradictorii. În măsura în care această cultură este îmbibată tot mai mult de Duhul Sfânt, devine tot mai mult o trăire a Evangheliei, neamul în cauză se regăseşte tot mai deplin în Cer. Altfel spus, Românii care se mântuiesc nu vor duce în Ceruri cele rele din cultura şi spiritualitatea Neamului Românesc. Vor duce doar cele bune. Cu cât Neamul Românesc izbuteşte, aici pe pământ, să se cureţe de cele rele şi să adune cele bune, cu atât mai deplin se va regăsi în Ceruri. Cu specificul lui, după cum aminteşte Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23, 26; 22.2). Se construieşte, astfel, o Românie cerească, bineînţeles ca parte a Împărăţiei Cerurilor. Evident, cu cât un neam este mai apropiat de Evanghelie, de Ceruri, cu atât mai mare este nu doar prezenţa sa culturală în veşnicie, ci şi numărul fiilor săi care se mântuiesc. Acesta este, pe scurt, principiul şi rostul mântuirii neamului.

IV. Concluzii

Este o deosebire uriaşă între împotrivirea faţă de xenofobie sau rasism şi împotrivirea faţă de fireasca, frumoasa şi sănătoasa iubire de neam şi ţară. Este ca şi când te-ai opune unui ins care hărţuieşte oamenii necunoscuţi interzicându-le tuturor să-şi iubească părinţii, fraţii, prietenii. Este evident o acţiune total nesănătoasă, greşită, rea.

Mai aduc aminte de un fapt! Cei care privesc invidioşi sau bălind sau slugarnic spre ţări străine precum S.U.A., Israel, China, Ungaria, Elveţia etc. trebuie să înţeleagă un fapt: s-au construit pe baza naţionalismului şi patriotismului (uneori în forme de-a dreptul bolnave!). Şi chiar şi atunci când forme de naţionalism-extremist le-au prăbuşit, tot naţionalismul şi patriotismul le-au ridicat (cum s-a întâmplat, repetat, cu Germania, cum s-a întâmplat cu Polonia, cum s-a întâmplat, repetat, cu Ungaria etc.1).

Iubirea de neam şi ţară sunt singurele care ţin o naţiune, o ţară. Cine se împotriveşte lor este, cu voie sau fără de voie, duşman acelei naţiuni, acelei ţări… sau tuturor.

Ceea ce, iarăşi, este împotriva lui Dumnezeu, Cel care spune că neamurile vor exista în Veşnicie.

Lucrarea celor din amintitul videoclip – clerici şi mireni deopotrivă – este bună şi vrednică de laudă, cerându-se urmată de cât mai mulţi. Face parte din faptele bune pe care trebuie să le săvârşim. Ea intră în lucrarea cea bună a iubirii de neam şi ţară; a acelei iubiri de neam şi ţară fireşti, sănătoase, duhovniceşti. De la Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab ori Constantin Brâncoveanu şi până la părinţi ca Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Boca ori Dumitru Stăniloae avem o pleiadă de sfinţi care s-au mântuit mergând pe această cale (a iubirii sănătoase, fireşti, duhovniceşti, de neam şi ţară).

Ca urmare, cei care – din îndoctrinare comunistă sau din alte pricini – denigrează asemenea lucrări şi li se împotrivesc acţionează împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii, a Neamului şi a Ţării.

S-ar cuveni să ştim că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit! Şi să vorbim cu prudenţă despre asemenea lucruri, nu să ne facem judecători în temeiul unor prejudecăţi sau lozinci.

(încheiere)

Mihai-Andrei Aldea


1 Germania a căzut de mai multe ori în urma acţiunilor imperialiste. Revenirile s-au datorat totdeauna unor forme (uneori sănătoase, alteori nu) de naţionalism şi patriotism. Polonia s-a prăbuşit datorită ambiţiilor imperialiste (şi Moldova, Muntenia şi Transilvania au suferit, direct sau indirect, din pricina acestor ambiţii). Ungaria a căzut sub Turcii Otomani datorită naţionalismului-extremist (care a exclus din apărare pe Români). Şi-a revenit datorită naţionalismului şi patriotismului care au ţinut aprinsă flacăra vieţii naţionale. A reînviat, real, prin dualismul habsburgic (1867, Austro-Ungaria), dar a căzut exact prin extremismul-naţionalist care o ridicase. Etc.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă