De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un h care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

---

* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă