Categorie: Filologie

Continuitatea daco-romană, adevăr absolut

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

introducere sau permanența Marxismului în imaginarul colectiv al structurilor societății și statului Republicii România

Oricine a urmărit cu obiectivitate activitatea celui pus în funcția de Președinte al Republicii România știe că este o persoană cu grave lipsuri de omenie și omenitate1.
Deși la el aceste lipsuri sunt mai evidente (el având lipsa capacității de a le simula), lipsurile în cauză s-au manifestat la toți conducătorii republicani, ba chiar și la cei dinaintea acestora, până la Carol al II-lea inclusiv2.

Cum este cu putință ca Românii, care au folosit termeni precum omenire, omenie, omenitate etc. mult înainte de cei similari francezi, să voteze ori să sprijine, sistematic, neoameni3?

Prin dezbinare, prin fudulie (care îi face să urască pe acei Români care ar fi conducători buni), prin împătimire, prin snobism (slugărnicie față de străini), dar mai ales prin lepădarea de istorie.

Această lepădare de istorie este o formă adâncă și foarte rea de trădare, de vânzare de neam. Cu atât mai gravă cu cât în uriașa majoritate a cazurilor este făcută nu din dorința de a face rău națiunii sau celorlalți Români: este făcută din mândrie, din complexele personale și aroganțele proprii care împiedică omul să accepte istoria națională așa cum este ea după surse.
Desigur, covârșitoarea majoritate a celor care se leapădă de Istoria Românilor posedă convingerea, pe cât de falsă, pe atât de fanatică, a deținerii adevărului.
Convingere mult gâdilitoare de orgoliu, cu atât mai mult cu cât ”adevărul” în cauză este mai străin de realitate.
Ei se văd ca „adevărați patrioți” ori „adevărați naționaliști”, fără să poată concepe conștient că sunt distrugători ai propriei identități și cel puțin complici la distrugerea Națiunii Române.

Un exemplu pe cât de paradigmatic, pe atât de dureros, a fost adus de unele exprimări îndoielnice ale unui act, numit și Raport, intitulat Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului.
Realizat mai ales de persoane de Extremă-Stânga și formulat în expresiile adesea marxiste ale istoriografiei europene contemporane, actul face parte din nenumăratele texte de acest fel emise din 1990 încoace, în toate structurile semnificative ale societății din Republica România.

Documente similare, inspirate masiv din indicațiile Partidului Comunist, a emis repetat și conducerea BOR, așa fiind Hotărârea Sinodală nr. 1676/6.03.2008 sau Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral din 29.02.2024.
Și aceste acte au formulări și ideologie marxistă, ignorând realități esențiale ale istoriei, activității și învățăturilor Bisericii, batjocorind activitatea politică a unor sfinți precum Andrei Șaguna, Ioan Gură de Aur, Daniil Sihastrul, Mitropolitul Teoctist al Moldovei, Antim Ivireanul etc., ca și cum ar fi împotriva lui Dumnezeu.

Dacă până și Biserica lui Dumnezeu din România emite asemenea documente, se poate înțelege că prezența lor în activitatea autorităților locale sau centrale este o permanență.

supărări pripite și lepădări de Istoria Românilor ale apărătorilor acesteia

a) un raport banal al Stângii

Ca urmare, putem vedea că în ”Raport” nu este nimic de speriat peste măsură: este aceeași activitate snoabă și antinațională desfășurată de Președinție cel puțin de la Ion Iliescu până astăzi.

Ceea ce este însă de speriat este lipsa de cunoaștere a Istoriei Românilor, ba chiar lepădarea de Istoria Românilor, din partea unor conservatori4, patrioți5 sau naționaliști6.
Fenomene care se văd în raportarea la o frază din ”Raport”:

Narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.

Fraza nu are înțelesurile presupuse de unii, având însă lipsuri pe care nu le-am văzut semnalate de conservatorii, patrioții ori naționaliștii care au sărit să o condamne.

Sintagme precum imaginar colectiv, respectiv imaginar național țin de limbajul etnologiei. Putem discuta oportunitatea folosirii lor în documentul în cauză, putem discuta coerența lor logică, până la urmă. Dar ceea ce ne interesează aici este înțelesul oficial al sintagmei:

Imaginarul național reprezintă totalitatea ideilor, miturilor, simbolurilor, credințelor și valorilor împărtășite de o națiune sau de majoritatea acesteia.

Ca urmare, sintagma nu descrie ceva ireal, așa cum greșit au înțeles o mulțime de comentatori.
Fapt pe care l-ar fi putut înțelege la o simplă căutare a expresiilor „imaginar colectiv” sau „imaginar național”.

Problema fundamentală a frazei – ca și a ”Raportului” în general – este aceeași ca a răspunsurilor acuzatoare: ignorarea unor realități istorice și etnologice elementare.

Deși unul dintre autori, Ovidiu Pecican, este istoric profesionist, având toate competențele necesare, știind foarte bine nevoia absolută a apelului la surse pentru orice afirmație istorică solidă.

Fraza amintită spune că narațiunea continuității daco-romane este un pilon al imaginarului național încă din secolul al XIX-lea.
Termenul post quem (după care7) folosit aici, adică anul 18018, reprezintă un fals istoric grosolan, dar comun și de așteptat9.

Pe de-o parte, este arhicunoscut – și descris îndelung și repetat de Nicolae Iorga – faptul că Românii au avut o permanentă și foarte puternică legătură cu Constantinopolul; de la fundarea acestuia și până după nimicirea sa10.
Deci, câtă vreme în Constantinopol narațiunea continuității daco-romane era pilonul imaginarului colectiv privind Românii de la nordul Dunării, este cel puțin absurd să pretinzi că este așa ceva, pentru Români, doar din secolul al XIX-lea.

Putem cita aici Descriptio Moldaviae sau Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir, care arată faptul că narațiunea continuității daco-romane era un pilon fundamental al imaginarului colectiv al Moldovenilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea.
Letopisețul Cantacuzinesc (cca. 1688), confirmă atât prezența aceleiași narațiuni a continuității daco-romane în Muntenia, cât și vechimea ei.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de un secol depărtare de termenul post quem propus de ”Raport”.

Totuși, am putea să mergem la Katakalon Kekaumenos, care spre sfârșitul secolului al XI-lea redă aceeași narațiune, fără a stârni cea mai mică reacție critică din partea învățaților vremii: toată lumea știa în Romania secolului al XI-lea că Românii nord-dunăreni se trag din Daci și Romani.
Ceea ce ne duce, absolut clar și categoric, la mai mult de șapte secole de termenul post quem propus de ”Raport”.

Ca urmare, problema reală a frazei este aceeași cu a istoriei mitologice marxiste de tip Lucian Boia: ștergerea surselor istorice pentru a atribui unor epoci târzii și unor factori exogeni identitatea națională română.

Evident, și aici are loc manifestarea disprețului față de Ortodoxie, ignorarea izvoarelor istorice privind rolul fundamental al acesteia pentru identitatea românească, alături de alte șabloane ale istoriografiei mitice lucianboiste.

b) reacții mai toxice decât ”Raportul”

Am amintit mai sus despre reacțiile – citite de mine – care s-au dorit conservatoare, patriotice sau naționaliste, dar au plecat cu o masivă greșeală de interpretare.

Una dintre caracteristicile Conservatorismului adevărat este eleganța demnă sau demnitatea elegantă în toate aspectele vieții, dar mai ales în toate aspectele vieții sociale.
Ca urmare, era o datorie absolută pentru critici să studieze ce înseamnă imaginar național/colectiv înainte de a-l interpreta colocvial, la nivelul Fierăriei lui Iocan.

Dar, ca și cum o asemenea greșeală nu ar fi fost de ajuns de gravă, criticii amintiți și-au dat mâna cu autorii raportului în denigrarea Istoriei Românilor.
Sau, după expresia consacrată, în lepădarea de istorie.

Unii, urmând propaganda Rusiei Imperiale și a Austro-Ungariei, semnalată încă de Mihai Eminescu, dar impusă de ocupația sovietică și de Regimul Ceaușescu, au înlăturat sau sugerat înlăturarea Romanilor și latinității din continuitate. Pe care au limitat-o la Daci.

Alții au avut îndrăzneala trufașă de a pretinde că „teoria continuității daco-romane este șubredă”.
Ca și alți distrugători de istorie, având de lipsă orice argument rațional, științific, pe surse, pentru așa gogomănie.

Pe scurt, prea mulți dintre conservatori, patrioți și naționaliști au fost (și sunt, din păcate!) purtați de o mare neliniște interioară – dacă nu mai rău.
Pacea lui Christos care covârșește toată mintea pare prea des de lipsă (iar!) din sufletele lor. Suflete ce tresar pamfletar sau mai rău la orice părut atac la identitatea națională, ceea ce duce la propriile lor atacuri la identitatea națională.

Drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, pentru că binele nu este bine dacă nu este bine făcut.

Și, totuși, de ce sunt asemenea reacții mai rele decât ”Raportul”, cum am scris în subtitlu?

Deoarece poartă amprenta celor care ar trebui să apere Istoria Românilor, în loc să se lepede de ea.

continuitatea daco-romană, un adevăr absolut

Există adevăruri absolute?
Absolut!
Lucrul acesta s-a demonstrat și se poate demonstra, începând cu faptul că existăm (a se vedea dubito ergo cogito, cogito ergo sum, a lui Descartes).

Există adevăruri istorice absolute?
Absolut!

Printre ele, faptul că Indienii sau Chinezii au o istorie străveche, pe când Francezii una mai nou.
Este absolut adevărat că au existat Celții din Antichitate.
Este absolut adevărat că au existat Dacii și Romanii.
Este absolut adevărată continuitatea daco-romană la nordul Dunării.

Acesta este un subiect asupra căruia m-am aplecat repetat11.
De la observarea faptul că Retragerea Aureliană este mai mult un mit decât un fapt, până la Ducatele Romane nord-dunărene, sunt nenumărate laturi ale continuității daco-romane despre care am scris (și cuvântat).
Sunt atâtea materiale pe temă pe site-ul de față – România Străveche –, încât orice căutare pe temă va aduce măcar câteva.

Desigur, am consemnat faptul că limitarea originii Românilor la continuitatea daco-romană este un construct politic.
Am consemnat faptul că alături de Tracii Nordici (Daci, Geți, Tyrageți etc.) au fost în Dacia și Traci Sudici – așa cum și în sudul Dunării au ajuns Traci Nordici.
Am consemnat faptul că Celții au făcut parte din sinteza latină de la Dunăre.
Sau faptul că alături de Daci trăiau Scito-Sarmații, începând cu Agatârșii sau Roxolanii.

Toate acestea ne arată însă faptul că numita continuitate daco-romană este doar o parte din continuitatea etnogenetică a Românilor.
Ele nu o neagă, ci o întăresc.

Pentru că toate izvoarele istorice din Antichitate și până în secolul al XVII-lea atestă continuitatea daco-romană.
Primele ei negări apar, strict politic, doar către sfârșitul secolului următor.

Prin urmare, continuitatea daco-romană la nordul Dunării este, pentru orice cercetător obiectiv și pentru orice om obiectiv, o realitate absolută.
Că poate fi nuanțată într-un fel sau altul, că i se pot alătura alte continuități, sunt, în context, fapte secundare și care doar întăresc afirmația principală: continuitatea daco-romană la nordul Dunării este o realitate istorică absolută.

Și tocmai în acest punct eșuează mulți dintre cei afectați de lepădarea de istorie, oricât de mult și-ar dori să fie patrioți, naționaliști sau/și conservatori.
Este o eșuare dorită și programată de către cei care au săvârșit epurarea etnică din România postdecembristă.
Și este o eșuare din care se poate ieși ușor: citiți Romanitatea Românilor, de Adolf Armbruster, Istoria românilor de Nicolae Iorga și Fontes Historiae Daco-Romanae (click pentru accesare).

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Omenitate = 1. Natura omului (natura umană). 2. Însușirea de a avea natură de om (natură umană), însușirea de a avea caracteristicile definitorii pentru categoria denumită om. ↩︎
  2. Aici nu intră Regele Mihai, ce nu a avut niciodată o poziție reală de conducere în stat, ci sistematic una figurativă. ↩︎
  3. În înțelesul termenului din Cultura Română Veche: persoană care este lipsită de plinătatea omenității, persoană lipsită de caracteristici esențiale ale naturii umane. ↩︎
  4. Termenul politic de conservator este în România de astăzi – și în mai toată lumea – înstrăinat de înțelesul său adevărat. În linii mari el definește, real, pe cineva care se împotrivește politicilor de Extremă-Stânga, chiar dacă el însuși este de Centru-Stânga ori de Centru. Faptul că un conservator ar trebui, definitoriu, să fie de Dreapta nu mai apare decât excepțional în folosirea comună a termenului – sau, cel mult, ca pretext pentru discursurile dezumanizante ale Stângii împotriva oponenților. ↩︎
  5. Patriot = Cel care își iubește și slujește Patria. ↩︎
  6. Naționalist = Cel care își iubește și slujește Națiunea.
    Naționalismul face parte din fundamentul legislativ al României, în conformitate cu Constituția României articolele 1.1, 2.1, 6.1-2, 8.2, 12.1-3, 27.c etc. (prima cifră reprezintă articolul, a doua punctul; în ultimul caz este vorba despre litera c a Art. 27 din Constituția României). Menționările sunt făcute după Constituția României prezentată în documentul Constituția-2003 de către Curtea Constituțională a României. ↩︎
  7. Post quem înseamnă după care și este, în istoriografie, un reper temporar după care au loc anumite evenimente (sau, mai rar, de la care au loc). Dată fiind întrebuințarea expresiei „încă din secolul al XIX-lea” rezultă că ”Raportul” proclamă un termen post quem care este fie 1801 (primul an al secolului în cauză), fie 1800 (ultimul an al secolului anterior), dacă nu cumva unul și mai târziu (din însemnând din timpul, ceea ce ne duce de fapt după 1801). ↩︎
  8. A se vedea nota anterioară. ↩︎
  9. A se vedea, de pildă, primele paragrafe la care răspund în Cum (nu) se scrie istoria... ↩︎
  10. A se vedea, printre altele, Byzance apres Byzance, de Nicolae Iorga, Bucarest, 1935 (online aici). Sunt însă multe alte texte ale marelui istoric ce redau, după izvoare, această realitate. ↩︎
  11. Chiar dacă de obicei nu folosesc termenul (limitativ) de continuitate daco-romană (pentru că această continuitate este doar o parte a continuității din care ne-am născut). ↩︎

Rasism versus rasisme

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎

Originea unui cuvânt. Bastârcă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii


După Cultura Veche Românească: Valar, Valari, m-am hotărât să mai adaug, din când în când, mici studii, sau eseuri lingvistice (și etnologice), privitoare la câte-un cuvânt cu etimologie necunoscută sau neclară.
Astăzi ne oprim la bastârcă, un termen puțin receptat în zona livrescă, dar persistent în cele colocvială și argotică.

Cuvântul bastârcă este un cuvânt mai folosit decât s-ar crede, însă mai ales în zona limbajului liber, colocvial sau argotic.
Acest cuvânt are o serie de înțelesuri ce trebuie tratate împreună, iar nu izolate.

Bastârcă, bastârci (s.f.) 1. Lovitură (puternică) după ceafă. 2. Lovitură puternică (a vieții, la oină, la țurcă etc.) 3. (cu umor) Bobârnac puternic, dureros. 4. (arg.) Ciorap, mânecă ori săculeț umplut cu nisip, nisip și pietriș sau pietriș, care este folosit ca armă. 5. (prin ext.) Măsură de băutură, de tărie (țoi).1

La o primă vedere cuvântul este compus dintr-o rădăcină bast sau basta și un sufix românesc de tip –îrcă.
Folosind aceste două repere, am făcut următoarele observații.

În limbi est-iraniene și proto-iraniene, precum avestana, bactriana, persana veche, există rădăcina *basta-, legată semantic de acțiunile a lega, a închide, a strânge.
Ca urmare, în persana modernă (farsi), există forma basta, care înseamnă închis, legat, pachet.
În limba sogdiană, învecinată limbii persane, este atestat radicalul bast– (a lega, a închide), cu derivatul substantival basta– (legat, captiv).

Existența unui asemenea element iranian (scito-sarmatic) în spațiul românesc este justificată de prezența triburilor scite și sarmatice în Dacia și în jurul ei. Prezență atestată documentar și arheologic cel puțin din secolul XII î.Chr. până cel puțin la începutul sec. XIII d.Chr.2

Derivarea cu sufixul autohton (daco-moesic? traco-ilir?)3 -îrcă poate indica o origine veche – eventual supusă rotacismului –, deși nu se poate exclude și un fenomen lingvistic4 mai târziu (după secolul VIII d.Chr.).

Paradoxal la prima vedere – însă nu și dacă ne amintim că este vorba despre limbi indoeuropene –, pentru vocabulul bastârcă se găsesc remarcabile paralele și în idiomurile celtice.
Astfel, o conexiune semnificativă se poate face cu irlandezul babhsaigh (a lovi, a izbi), ori cu galezul (velșul) busto/ bystio (a bate cu putere, a bombarda cu lovituri, a altoi).5

În idiomurile tochariene, reflexele acestei arii semantice (pe filiera rădăcinii proto-indo-europene *bhendh– sau a radicalului pant-) suferă transformări semnificative, în care cu greu se mai recunoaște aspectul fonetic inițial – datorită fenomenelor specifice de evoluție ale grupului tocharic6. Înțelesurile sunt însă conexe: a lega, a fixa prin noduri/lovituri sau a împleti.

Practic avem o congruență (și fonetică, dar și semantică) între idiomuri indo-europene foarte și chiar extrem de îndepărtate. Idiomuri ce, raportat la arealul lingvistic indo-european, sunt vestice (adică celtice), estice (tochariene) și central-estice (persană, sogdiană, bactriană).
Congruența în cauză atestă cuvântul bastârcă drept un fosil lingvistic de tip isoglossă, foarte probabil reflectând până astăzi dinamica lingvistică și culturală a teritoriului carpato-dunărean în Epoca Fierului – perioadă definită de o puternică și repetată suprapunere, adesea rezultată în sinteze etnice și culturale, între elementele celtice, tracice și scito-sarmate.
Expresia „la o primă vedere” întrebuințată inițial are rolul de a îndemna la prudența absolut necesară în cercetarea filologică, exprimând relativitatea analizelor lingvistice în lipsa atestării documentare a apariției și evoluției termenului (termenilor) în limbă. În asemenea situații, încercările de reconstrucție rămân, în funcție de situație, ipoteze ori teorii evident disputabile.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Sensurile sunt preluate din lucrările din bibliografie și din uzul comun în cartiere (muncitorești) din București, Galați, Iași, Brăila, Timișoara, sau din uzul comun în sate din Moldova (județele Vrancea, Galați, Iași, Neamț, Suceava), respectiv din Transilvania, Banat, Vâlcea și Gorj. Desigur, am folosit dicționarele limbii române și mai multe atlase lingvistice, începând cu Atlasul Linguistic Român al lui Sextil Pușcariu (online, alături cu Micul Atlas Linguistic Român, aici). Ca o remarcă cel puțin secundară, precizăm că orice legătură cu istroromânul gobast (strâmb, cocoșat) este strict întâmplătoare. ↩︎
  2. Intensitatea și aria prezenței (sau ariile) diferă de la o epocă la alta. De exemplu, în secolul XIII d.Chr. principalele zone scito-sarmate sunt cele ale Ieșilor (Alanilor) din Moldova – de la care vine și numele capitalei Moldovei, Ieșii vechi, astăzi, livresc, Iași (popular tot Ieși) –, respectiv Iazigii, aflați mai ales între Silvania (teritoriul larg al Munților Apuseni) și Tisa, dar și la vest de aceasta, de obicei în enclave de dimensiuni reduse. Alanii din Moldova erau în legătură continuă cu cei din nordul Caucazului, suprapunându-se și cu stratul românesc dintre Nistru și Don. ↩︎
  3. Cf. I.I. Russu, Limba traco-dacilor, București, Ed. Științifică, 1967, p. 112-115 și Gr. Brâncuș, Vocabularul autohton al limbii române, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 45-48 (pentru discuția generală privitoare la productivitatea sufixelor considerate daco-moesice sau autohtone în lexicul popular și argotic). [1, 2] ↩︎
  4. Fenomenul poate să se fi manifestat (după secolul VIII d.Chr.) în două forme: (a) de apariție în limbă a termenilor iranieni, urmată de derivare sau (b) de existență în vocabular a termenilor dintr-o epocă mai veche, atunci având loc derivarea. ↩︎
  5. Ne ferim aici de o discuție privind bretona veche și bath (devenit astăzi batz), irlandezul bata, vechi-englezul batt (și dacă este împrumutat sau nu din idiomurile celtice). ↩︎
  6. Folosim termenul idiom, iar nu limbi tochariene, deoarece sunt neclare (și contestate) raporturile dintre tochariana C și tochariana A (literară) sau B (populară); ultimele două fiind clar limbi independente. ↩︎

Bibliografie selectivă

  1. Adams, Douglas Q. and Mallory, James P. (2006) The Oxford Introduction to Proto-Indo-European and the Proto-Indo-European World, Oxford, Oxford University Press
  2. Adams, Douglas Q. (2013) A Dictionary of Tocharian B, Revised and Greatly Enlarged Edition (2 volume), Amsterdam – New York, Rodopi/Brill
  3. Bachrach, Bernard S. (1973) A History of the Alans in the West, University of Minnesota Press, Minneapolis
  4. Bailey, Harold Walter (1979) Dictionary of Khotan Saka, Cambridge, Cambridge University Press
  5. Bartholomae, Christian (1904) Altiranisches Wörterbuch [Dicționarul Iranic Vechi], Strassburg, Karl J. Trübner
  6. Blažek, Václav (2014) Tocharian Studies: Works 1, Brno, Masaryk University
  7. Brâncuș, Grigore (1983) Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București
  8. Breban, Vasile (1987) Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București
  9. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (1909) Dicționar general al limbii române din trecut și de astăzi, Socec & Co, București
  10. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (1907-1914) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Librăria Socec & Comp., București
  11. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (2003) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Paralela 45, București
  12. Cheung, Johnny (2007) Etymological Dictionary of the Iranian Verb, Leiden – Boston, Brill
  13. Delaporte, R. (1979) Elementary Breton-English Dictionary : Geriadurig Brezhoneg-Saozneg, Cork University Press, Cork
  14. Dinneen, Patrick Stephen (1904) Foclóir Gaeḋilge agus Béarla. An Irish-English dictionary, Irish Texts Society, Dublin, David Nutt, London
  15. Henning, W. B. (1960) The Bactrian Inscription, in Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, Vol. 23, No. 1 (1960) , pp. 47-55
  16. Lebedynsky, Iaroslav (2010) Les Scythes : Les Scythes d’Europe et la période scythe dans les steppes d’Eurasie (VIIe-IIIe siècles av. J.-C.), Editions Errance, Paris
  17. Loșonți, Dumitru (2021) Convingeri și propuneri etimologice, Editura Academiei Române, București
  18. Mac Farlane, Malcom (1912) The School Gaelic Dictionary, Eneas Mackay, Stirling
  19. Matasovic, Ranko (2009) Etymological Dictionary of Proto-Celtic, Brill, Leiden – Boston
  20. Papahagi, Tache (2013) Dicționarul Dialectului Aromân, general și etimologic, editori Nicolae Saramandu și Manuela Nevaci, ediție anastatică, Editura Academiei Române, București
  21. Press, Ian și Bihan, Herve ar (2004) Colloquial Breton. The Complete Course for Beginners, Routlege, Taylor & Francis Group, London and New York
  22. Pughe, W. Owen (1832) A Dictionary of the Welsh Language, vol. I-II, printed and published by Thomas Gee, Denbigh
  23. Russu, Ion Iosif (1967) Limba traco-dacilor, București, Editura Științifică
  24. Russu, Ion Iosif (1981) Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Editura Academiei RSR, București
  25. Sims-Williams, Nicholas (2001) Bactrian Documents from Northern Afghanistan, Vol. I: Legal and Economic Documents, Oxford, Oxford University Press
  26. Sims-Williams, Nicholas and Durkin, Desmond (2012) Dictionary of Manichaean Sogdian and Bactrian, Turnhout, Brepols
  27. Voleceanov, George (2007) Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, București

Cultura Veche Românească: Valar, Valari

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cuvântul valar și familia lui

România Străveche este o lume pe care o iubesc și o cercetez din pruncie. Totdeauna fericit și uimit de bogățiile nesfârșite pe care le (re)găsesc.
Și cum limba română este floarea sufletului românesc (Mihai Eminescu), multe dintre comorile amintite sunt ale limbii române.

Azi mă opresc la valar și familia acestui cuvânt.

Valar, cu pluralul valari, este uitat astăzi.
Este uitat ca urmare a lucrării modernizării forțate, având ca origine și o atitudine de superioritate (nu rareori frizând rasismul cultural, dacă nu și etnic) față de cultura populară a Românilor. Se poate constata factual că impunerea autorității statului în viața comunitară și familială a nimicit numeroase și sfinte tradiții românești.
Printre acestea, vălăritul.

Căci, asemenea Crăciunului sau Nașterii Domnului, și celelalte Sărbători ale Mântuirii Lumii – cum li se zicea – aveau colindătorii lor.
Iar colindătorii din Postul Mare, Înviere (Săptămâna Luminată), Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt se numeau valari.
Colindatul în acele zile sfinte se numea valarit (sau, pe alocuri și mai târziu, vălărit).

Altfel spus, valar era cel care, cu bucurie sfântă, mărturisea lumii lucrarea Mântuirii așa cum a fost săvârșită de Iisus Christos, Întrupatul Dumnezeu Fiul, prin Jertfa Sa și rodirea Jertfei.
Căci, înțelegea Românul de altădată, orice jertfă, oricât de înaltă, aduce rod prin lucrare celor pentru care a fost făcută. Ori este batjocorită – spre propria osândă – prin lene, nepăsare, dispreț.

Valaritul este, prin urmare, un alt colind. Și amintesc aici un fapt, adesea ignorat sau ocultat, și anume că în cultura profundă română, în viața reală a satului românesc, prin colindat se înțelege

lucrarea sfințitoare de a merge din casă în casă pentru a vesti lucrarea lui Dumnezeu și a Sfinților Acestuia.

Această realitate etnologică și sociologică se află, desigur, în directă opoziție față de paradigmele secularizante – fie acestea de origine marxistă sau de alte asemenea filiații.
Subliniez faptul că orice știință reală, implicit orice disciplină științifică, este obligată prin definiție să se bazeze pe observarea realității. Implicit, orice constructe ideatice trebuie să reflecte, prezinte și explice realitatea, nu să o altereze.
Realitatea este că poporul numește dintotdeauna actele rituale creștine din Săptămâna Mare, de Paști sau Înălțare colindat. Aceste acte fiind integral dedicate rememorării, trăirii și cinstirii lucrărilor mântuitoare ale lui Dumnezeu, rememorării, trăirii și cinstirii felului în care Sfinții au răspuns acestor lucrări.
În conflict cu această realitate, o zonă a etnologiei refuză să constate că aceste tradiții sunt creștine. Și recurge la construcții teoretice și ideologice forțate spre a le declara păgâne1.
Acest reflex de golire a tradiției românești de conținutul ei teologic, sistematic creștin, este străin obiectivității academice. Și face parte din lucrarea de modernizare forțată, pe tiparul colonialismului cultural, pe care am amintit-o mai sus.
Se realizează astfel un curent ostil față de dimensiunea profund creștină a culturii populare române, căreia i se neagă existența; proces în care i se ignoră, alterează ori șterge orice manifestare a prezenței, de la icoană și rugăciune până la textul creștin al urărilor și colindelor.

Valaritul este o chemare sfântă a omului către Cer.
Este amintirea Mântuirii Domnului Iisus Christos.
Este amintirea faptului că Mântuirea s-a lucrat de Domnul cu osteneală și jertfă; că a întâlnit această lucrare împotrivirea oamenilor mândri, ura diavolilor și răutatea lumii.
Este amintirea faptului că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.
Și este amintirea faptului că toți cei care în Christos ne-am botezat, în Christos ne-am și îmbrăcat. Deci muncim și suferim asemenea Lui: pentru a lumina lumea, după cum ni se cuvine.

Din colindele de Paști face parte și celebrul Trei păstori se întâlniră; colind care se poate cânta primăvara (când au dat florile), dar este „de ieșit din minți” în iarnă – când îndemnul „să mergem/ floricele să culegem/ și să facem o cunună” sună cu totul împotriva Firii.

Taina originii cuvântului valar

De ce, însă, acest colindat al lucrării de Mântuire a Domnului Iisus Christos la maturitate a primit numele de valarit, iar colindătorii pe acela de valari?

Adevărul este că răspunsul la această întrebare ne este, încă, străin.

O să spun înainte de toate că în mai multe dicționare valaritul este arătat ca având origine (etimologie) necunoscută.
Voi trece, ca urmare, prin variantele cunoscute și voi arăta care mi se pare că este cea mai credibilă.

Scriban – cu tot respectul cuvenit pentru munca sa titanică – se mărginește la a propune comparații (nimic mai mult) cu albanezele vălĭamări (înfrățire) și vălĭá (frate de cruce). Altcineva propune albanezul vëljamëri (fraternitate, surăție). Însă niciuna dintre aceste forme nu poate să dea valar(it) în limba română.
Mai curând se poate vedea într-o asemenea comparații fie etimologii paralele, fie un împrumut din română al limbii albaneze.
Doar că acest împrumut ar fi trebuit să aibă loc într-o epocă îndepărtată, căci valar lipsește din dialectele române sudice conlocuitoare sau învecinate – ale Românilor Epiroți, Macedoneni, Muntenegreni sau Dardani.
Acest lucru anulează orice ipoteză a împrumutului din albaneză, ba chiar ridică și o puternică stavilă împotriva unui împrumut din română.
Ceea ce ar face mai posibilă o etimologie paralelă.

Acest lucru ne duce la ipoteza Dicționarului Etimologic Român (realizat de Alexandru Ciorănescu, 1958-1966, și republicat în 2002 și 2007): că a valari (în DER se preferă doar forma vălări, evident mai nouă) se trage din val (= talaz).
Ipoteza este întemeiată pe o paralelă cu un fenomen din franceză. Unde, de la onde (val, talaz) a apărut ondoyer „a boteza în pericol de moarte” (deoarece în trecut și în vestul Europei Botezul se făcea prin scufundare și doar în caz extrem prin „stropire” sau „turnare”).
Autorul este însă, pe drept cuvânt, îndoielnic față de propria ipoteză: valaritul NU cuprinde stropit sau altă lucrare cu apa decât excepțional și izolat. Iar de la aceste excepții – care nu au legătură cu Botezul propriu-zis – nu s-ar fi putut oricum realiza trecerea, căci nu există nicio legătură între val și Botez în limba română.
Dacă ar fi existat, am fi avut un asemenea termen legat de Bobotează, în primul rând. Și nu de colindatul în zilele Pătimirii, Învierii și Slăvirii Domnului, așa cum le avem.
Orice speculație pe această temă ne duce tot mai departe de drumul cercetării cinstite – adică în lumea speculațiilor fără temei.

Avem, deci, o paralelă cu lexicul albanez și una cu cel francez. În amândouă fără vreo posibilă urmărire semantică, istorică sau fonetică a ipoteticului traseu.
Acestea sunt singurele două ipoteze privind originea cuvintelor valar și valarit pe care le-am putut găsi.

Părerea mea este că și aici ne izbim de o privire simplistă asupra istoriei Românilor – și în general a tuturor oamenilor.
Fenomenele lingvistice sunt liniare doar în anumite condiții de stabilitate socială. În cazul frământărilor românești avem o multitudine de variante posibile.

Una dintre ele, o ipoteză (ori un grup de ipoteze), este eventuala origine celtică2. O ipoteză, din perspectiva cercetării făcute până acum, foarte puțin probabilă. Singura variantă care ni se pare decentă este oferită de proto-celticul wala– (a fi puternic), neatestat. Acesta ar explica din punct de vedere semantic și fonetic originea românescului valar, însă în lipsa atestării face greu de susținut
Desigur, ne izbim aici de existența formei Balar în irlandeza veche (și alte idiomuri celtice vechi). Așa apare în Cath Maige Tuired – Bătălia (de la) Maig Tuired. Numit Balor mai târziu, acesta este conducătorul unor demoni (îngeri căzuți) în mitologia irlandeză. Situație care împiedică orice legătură semantică între forma celtică amintită și cuvintele românești.

Din latină ne putem opri asupra cuvântului ballare, a dansa, care poate fi legat de valarit, deoarece manifestările din perioada Învierii și Cincizecimii cuprindeau mai multe forme de dans sacru (popular) în trecut.
Ipoteza este totuși greu de susținut, în primul rând pentru că ballare ar fi dată în română a băla, iar nu valar sau ceva similar. (Cf. bonus și bene ► bun, bine, se păstrează b inițial; primul a fiind neaccentuat devine ă, ca în călare și păgân; ll rămâne l; terminația se pierde, cu excepția infinitului lung sau substantivului verbal o bălare, bălare.)

O altă ipoteză este a unei origini persane ori armene, dată fiind existența termenului valar, ca nume propriu sau parte de nume propriu, de origine persană, în Armenia (Hrach, 2021:16, 31). Formele atestate sunt Valarš, Valaršak, Valaršapat. Numele Valarš este, de fapt, cunoscut în România sub forma Vologases…
Problema cu aceste nume este că în ciuda similitudinii fonetice cu valar din română, le găsim nu doar strict la nivelul unor antroponime, dar și cu origine iraniană neclară (persană?, partă?, scitică?, alta?), respectiv cu înțeles necunoscut.
Deși se presupune pentru ele legătura cu persanul Walyš / Walaxš, originea și sensul rămân neclare, iar o posibilă legătură cu idiomurile scitice (a se vedea mai jos) nu poate fi exclusă.
Evident, deși contactele Românilor și înaintașilor lor cu Caucazul sunt continue din Preistorie și până astăzi, este cel puțin improbabil să se presupună trecerea de la un nume propriu rar armean la valar din română cu sensurile sale și familia sa lexicală.

Trebuie subliniat că pentru forma valar, incluzând variantele posibile valal, balar, balal etc. nu găsim nicio atestare în idiomurile traco-ilire.
Acest fapt este un argument în plus împotriva ipotezei originii albaneze a cuvântului.

În sanscrită există rădăcinile bala și vala (putere, peșteră), dar nu și forme de tipul valar, balar, balal etc. Existența rădăcinilor arată prezența lor în idiomurile indo-europene străvechi, ceea ce constituie un indiciu important.
Merită amintit aici faptul că în euskara (bască), singura limbă pre-indo-europeană păstrată, nu există litera v, iar formele de tip balar sau balal lipsesc cu desăvârșire. Există belar, cu sensul de iarbă (plantă erbacee) sau fân, aflat prin forma sa și înțelesurile sale categoric în afara zonei de interes pentru românescul valar.

În cecenă și ingușă apar cuvinte de forma valar sau balar (a termina, a da, a muri, pentru bărbați și respectiv pentru animale). Verbul este alar. Alte forme înrudite sunt date de verbul adar (a alerga, a fugi). Totuși un eventual împrumut ar fi deosebit de greu de explicat, iar evoluția semantică atipică limbii române.

În bactriană și sogdiană, precum și în scita modernă (alană sau osetină), apare însă forma badar (favorabil, benefic, propice). Este o formă importantă, pentru că în idiomurile scito-sarmatice este echivalentă cu balar sau valar – aici b trece ușor în v (betacism iranian), iar l trece sistematic în d (lambdacismul de stepă).
Aceasta ar fi singura legătură posibilă clar între limbile vechi și română: o formă scitică ori scito-sarmată ce a fost preluată de Români (a fost auzită) ca valar, undeva după secolul al VIII-lea (când încetează fenomenul rotacismului). Altfel spus, cea mai probabilă ipoteză este a unui împrumut sarmatic de secol XI-XIII.

Desigur, după ethosul societății din România, mulți ar protesta față de o asemenea legătură, în cel mai bun caz întrebând:
Ce legătură este între Români și Sciți?

La această întrebare un răspuns concentrat se poate vedea în eseul ce le este dedicat din seria Cei dinainte de noi (click pentru accesare).
Foarte pe scurt, Sciții și Sarmații sunt prezenți în istoria noastră aproximativ 2,500 (două mii cinci sute) de ani, adică o perioadă mai lungă decât însăși existența noastră ca Români (cel puțin din secolul XI î.Chr. până la începutul secolului XIV d.Chr.).
Prezența Sarmaților este atestată atât în Moldova și estul Munteniei (Ieșii, Roxolanii) cât mai ales înspre Tisa, în Banat și Crișana, precum și pe Târnave (Agatârșii); aproape aceleași sunt zonele care au păstrat vălăritul și valarii până recent sau chiar până astăzi.

Valaritul sau colindatul a fost, totdeauna, o formă de de binecuvântare și rugăciune, de așezare prin cuvânt de partea Cuvântului Ceresc – așezare atât a valarilor (colindătorilor), cât și a celor valariți (colindați). Deci o legătură cu un termen având înțelesul de „benefic, propice, favorabil” etc., este absolut naturală.
Mai mult, există o suprapunere excepțională între frățiile de tineri războinici, cu ritualuri sezoniere, și existența unor forme similare în cadrul valaritului (vălăritului) românesc.
Dacă adăugăm și suprapunerea între prezența iazigă ori alană semnificativă și zonele în care s-au păstrat valarul și valaritul (vălăritul), ori toponime de acest fel3, teoria unui împrumut sarmatic ori scito-sarmatic devine și mai credibilă.

Poate merită subliniat și faptul că în limba osetină (alană modernă) bal înseamnă ceată (de luptători), ceea ce în română ar duce la un împrumut de tip balar pentru membrul cetei, care ar deveni natural valar.
Tot în osetină găsim rădăcina (și prefixul) wæl, cu înțelesul de sus, superior, transcendent; cuvântul wælarv având înțelesul de lumea de dincolo, Cer.
Se realizează astfel o întâlnire semantică între luptătorul cetaș, pe de-o parte, și Cer sau Rai, pe de altă parte, întâlnire ce corespunde integral valarului român. Pentru că valarii erau de obicei adulți, având implicit – absolut obligatoriu în Cultura Română Veche, cf. (Aldea, 2019 și 2023) – statutul de luptători creștini. în care fiecare Român care nu se călugărea sau hirotonea se vedea și trăia ca luptător, și de obicei nu ca orice fel de luptător, ci ca luptător al lui Dumnezeu, (cf. și cu mărturiile nou-testamentare de la Efeseni 6:10-17; I Tesaloniceni 5:6-9; I Timotei 4:10; II Timotei 2:1-5 etc.). Românii creștini se constituie în reprezentanți tereștri ai Împărăției Cerurilor, atât prin luptele fizice, cât mai ales prin cele spirituale. Vălăritul fiind o manifestare a acestei lucrări.

Desigur, teoria propusă de noi necesită analize suplimentare pentru atestarea sau, dacă este cazul, infirmarea ei.
Deosebirea principală față de ipotezele prezentate (și infirmate) anterior este dată de următoarele elemente:

  • posibilitatea derivării credibile (după legile etimologice ale limbii române) a cuvântului valar din idiomuri scito-sarmate,
  • contextualizarea semantică a termenilor scito-sarmați în Cultura Veche Românească, ceea ce dă o evoluție semantică naturală și coerentă

Este evident că filiația scito-sarmată a lui valar, chiar dacă posibilă, după cum am văzut, are nevoie de cercetări suplimentare, atât filologice sau etnologice cât și istorice.
Însă, cu toate golurile de atestare, este deocamdată, ni se pare nouă, cea mai coerentă teorie etimologică pentru termenul studiat.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul eseu (studiu e prea mult spus) dedicat cuvântului românesc valar (și familiei lui) este doar deschiderea unei uși înspre înțelegerea acestuia și mai ales a originii sale.
Comparațiile făcute de mine între românescul valar și limbi celtice, respectiv iraniene ș.a.a. are strict valoarea unui sumar început. Evoluțiile etimologice pot să fie mult mai complexe decât variantele simple urmărite de noi (echivalențe v – b, l – r sau l – d, după caz). Ca urmare, simplele paralele lexicale sunt departe de a lămuri lucrurile. O singură paralelă între eseistica noastră prezentare și o lucrare de specialitate – precum, de pildă, (Loșonți, 2021) – este de ajuns pentru a dovedi adevărul limitelor asumate și complexitatea reală a analizelor etimologice.
Clarificarea este pe seama specialiștilor în domeniu, și în primul rând a celor care au studiat alături de limba română veche și sanscrita sau limbile tochariene, sogdiană, bactriană, persană etc. Sau, la fel, limbi celtice, ori lituaniana, armeana, georgiana, svana și altele asemenea.
Urez mult succes în descifrarea acestui mister lingvistic celor care se vor apleca asupra lui!

P.P.S. Ar merita o comparație între valar, colindător și urător, așa cum ar fi de folos una între cântător, încântător și descântător. Printre altele, ne-ar ajuta să vedem schimbările radicale ce sărăcesc și lexical, și haric, limba română de astăzi, pas cu pas.

Note

  1. Împotriva standardelor academice și normelor fundamentale ale cercetării științifice există în etnologia din România o înclinație de anulare a conținutului creștin al culturii profunde române. Practica are ca scop forțarea includerii în tipare necreștine, care sunt declarate automat și pre-creștine. O declarație la fel de subiectivă precum întregul proces. Un argument factual este contactul continuu între Cultura Română Veche și felurite culturi necreștine. Pentru legăturile complexe între această cultură și, de pildă, feluritele culturi evreiești, se pot aminti cercetările riguroase realizate de Moses Gaster, Lazăr Șăineanu ori Sabina Ispas. Dar tot aici intră și legăturile de peste o mie de ani între Români și culturile musulmane. Legături ce pleacă din pelerinajele la Locurile Sfinte (precum Betleemul, Ierusalimul sau Nazaretul) și merg până la contactele de frontieră cu Imperiul Otoman, la comerțul dintre acesta și Țările Române etc. La fel se poate aminti de legăturile intermediate de păstorii români cu felurite culturi din Sciția Mare sau Caucaz, de prezența culturilor păgâne de tip cuman, peceneg, avar, maghiar, mongol etc. Se poate constata astfel că prezumția tipar păgân = element precreștin este total neștiințifică.
    Și totuși, eforturile de atribuire ideologică și culturală necreștină au dus la exagerări metodologice severe în etnologia contemporană.
    Un exemplu îl putem găsi la Monica Brătulescu, Colinda românească…, Ed. Minerva, București, 1981. Scuza epocii se poate aplica, dar modelul este paradigmatic. Autoarea afirmă că „Datorăm luptei bisericii împotriva vechilor practici „păgîne” un document datînd din anul 1647” (Brătulescu, 1981:7). Doar că documentul aparține… unui pastor protestant! Iar pentru denominațiunile protestante nu se folosește termenul „biserică”. Mai mult, Românii din secolul al XVII-lea sunt covârșitor ortodocși, chiar și în Transilvania (pastorul era din Cergăul Mic, Mureș). Iar să atribui tradiții universal-românești influenței unei secte minore locale este 100% absurd. Desigur, asemenea alunecări în afara bunului simț pot fi atribuite epocii și locului (România sub dictatură comunistă). Dar ele apar și înainte de Comunism, și după, nu doar în vremea lui.
    Un exemplu paradigmatic este grila de interpretare a lui Ion Ghinoiu, care transformă gesturile de respect liminal (precum obiceiurile legate de pragul casei) în dovezi ale unui presupus «politeism» sau care reduce simbolismul profund teologic al troițelor la așa-zise reminiscențe ale unor culte ale fertilității. O asemenea abordare nu pleacă de la observarea și redarea realității etnografice, ci de la practica aplicării automate și nejustificate a unei grile ideologice apriorice.
    Desigur, asemenea procedee neștiințifice sunt departe de a fi locale. Marele etnolog italian Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată clar eforturile uriașe ale mediilor aservite politic și/sau ideologic de a modela politic folclorul. Fenomenul este comun în toată Europa, arată Cocchiara. Doar că putem adăuga și în toată lumea, căci îl întâlnim din Japonia în Africa de Sud și din Egipt în Chile. ↩︎
  2. Deși au fost luate în calcul și posibile similitudini fonetice cu idiomurile celtice (ex: proto-celticul bala), acestea nu pot fi justificate semantic. Există și alte forme celtice similare fonetic, însă pentru care nu există nicio filiație mai credibilă decât altele deja amintite. ↩︎
  3. Desigur, ne izbim în privința toponimelor de greutatea distingerii între posibilele origini. De exemplu, Satul Vălar sau alte toponime similare pot fi interpretate ca venind de la văl sau val, mai ales dacă în zonele respective nu este atestată tradiția vălăritului. Interpretările în cauză au, desigur, un anumit grad de probabilitate; însă nu trebuie uitat faptul că multe dintre denumirile vechi s-au pierdut, mai ales în zonele aflate sub ocupații care au urmărit direct deznaționalizarea Românilor, precum cele maghiare, austriece și austro-ungare în Transilvania, Banat, Crișana și alte părți ale Românimii a se vedea și descrierea fenomenului de distrugere a instituțiilor tradiționale în satul românesc la (Toșa și Sălăgean, 2017). Mai mult, observarea unor tradiții precum Junii Brașovului sau Tânjeaua Hotenarilor arată că se suprapun prea mult cu vălăritul din diferite părți ale Moldovei pentru a putea fi ignorată comunitatea spirituală și etnologică dintre ele. ↩︎

Bibliografie selectivă

A. În format fizic

  1. *** A Partial Decipherement of the Unknown Kushan Script, by Svenja Bonmann,Jakob Halfmann,Natalie Korobzow and Bobomullo Bobomulloev, in Transactions of the Philological Society Volume 121:2 (2023), p. 293–329
  2. *** Beside the Fire : A Collection of Irish Gaelic Folk Stories, edited, translated and annotated by Douglas Hyde, additional notes by Alfred Nutt, David Nutt, London, 1890
  3. *** Cântecul epic eroic : Tipologie și corpus de texte poetice, culegere realizată de Al. I. Amzulescu, Editura Academiei R.S.R., București, 1981
  4. *** Dictionarium Scoto-Celticum: a dictionary of the Gaelic language, vol. I-II, The Highland Society of Scotland, William Blackwood, Edinburgh and T. Cadell, London, MDCCCXXVIII
  5. *** Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, coordonator științific Eugenia Dima, Ed. Arc & Gunivas, Chișinău, 2007
  6. *** Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, cu Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, de I.-Aurel Candrea și Dicționarul istoric și geografic universal, de Gh. Adamescu, Editura „Cartea Românească”, București, 1931
  7. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul I A-B, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2011
  8. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul II Litera C Partea 1 CA-CIZMĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2015
  9. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul III Litera C CLAC-CYBORG, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2018
  10. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996
  11. *** Endangered Languages of the Caucasus and Beyond, edited by Ramazan Korkmaz and Gürkan Doğan, Brill, Leiden, Boston, 2017
  12. *** Micul Dicționar Academic : Volumul I Literele A-C, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
  13. *** Micul Dicționar Academic : Volumul II Literele D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002
  14. *** Micul Dicționar Academic : Volumul III Literele I-Pr, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  15. *** Micul Dicționar Academic : Volumul Iv Literele Pr-z, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  16. *** Proto-Languages and Proto-Cultures, Materials from the First International Interdisciplinary Symposium on Language and Prehistory, Ann Arbor, 8-12 November, 1988, edited by Vitaly Shevoroshkin, Universitátsverlag Dr. Norbert Brockmeyer, Bochum, 1990
  17. *** Geiriadur Cymraeg a Saesneg : Spurrell’s Welsh-English Dictionary, edited by J. Bodvan Anwyl, W. Spurrell & Son, Carmarthen, 1934
  18. *** ”Harta sonoră” a graiurilor și dialectelor limbii române, edit. Maria Marin și Marilena Tiugan, Editura Academiei Române, București, 2014
  19. *** Micul Dicționar Academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 2010
  20. *** On the origin of the Kushans with reference to numismatic and anthropological data, ONS News (Oriental Numismatic Society Newsletter) No. 181, Autumn 2004
  21. *** The Celtic Languages, edited by Martin J. Ball and Nicole Müller, Routlege, Taylor & Francis Comp, London and New York, 2009
  22. *** The Graeco-Bactrian and Indo-Greek World, edited by Rachel Mairs, Routledge, Taylor & Francis Group, London and New York
  23. *** The historical sensing of urban forest based on the indicators of CES and landscape categories: A case of Kushan scenic area in CHINA, de Hanzheng Lin, Xin-Chen Hong, Chunying Wen și Fangbing Hu, in Ecologica Indicators, Volume 166, September 2024, disponibil online și în format pdf la adresa oficială https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1470160X24008975 (ultima accesare 28.05.2026)
  24. Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii?, Ed. Evdokimos, București
  25. Aldea, Mihai-Andrei (2023) Ortodoxia și artele marțiale, Ed. Scara, București
  26. Alemany, Augusti (2000) Sources on the Alans. A Critical Compilation, Brill, Leiden, Boston, Köln
  27. Alemany, Augusti (2014) Where are the Monuments of the «Alanic» Language?, în NARTAMONGÆ, 2014, vol. XI, N 1,2, p. 144-150
  28. Bachrach, Bernard S. (1973) A History of the Alans in the West, University of Minnesota Press, Minneapolis
  29. Bailey, H. W. (1979) Dictionary of Kothan Saka, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, Melbourne
  30. Blažek, Václav (2011) Tocharian Studies : Works 1, Masaryk University, Brno
  31. Borooah, Anundoram (1971) English-Sanskrit Dictionary, Publication Board, Assam
  32. Brătulescu, Monica (1981) Colinda românească : The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Ed. Minerva, București
  33. Breban, Vasile (1987) Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București
  34. Candrea, Aureliu și Densușianu, Ovid (1909) Dicționar general al limbii române din trecut și de astăzi, Socec & Co, București
  35. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (1907-1914) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Librăria Socec & Comp., București
  36. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (2003) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Paralela 45, București
  37. Chirilă, Silvia (2019) Scrânciobul pascal – obicei al românilor în amintirile bătrânilor și creații literar-artistice (sec. XIX-XXI), în Buletin Științific. Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie, Volumul 31 (44), Etnografie și Muzeologie, Chișinău, 2019, p. 96-111
  38. Ciaușanu, G. F. (1931) Glosar de cuvinte din Județul Vâlcea, Editura M.O., Imprimeria Națională, București
  39. Cihac, Alexandru de (1879) Dictionnaire D’Étymologie Daco-Romanae…, Ludolphe St-Goar, Frankfurt
  40. Ciorănescu, Alexandru (2007) Dicționarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I.O., București
  41. Cocchiara, Giuseppe (2004) Istoria folcloristicii europene, Ed. Saeculum I.O., București
  42. Coteanu, Ion (2007) Formarea cuvintelor în limba română : Derivarea. Compunerea. Conversiunea, editat de Narcisa Forăscu și Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universității din București, București
  43. Crăcea, Elena (2009) Dicționar român-latin, latin-român, Ed. Steaua Nordului, Constanța
  44. Dalametra, I. (1906) Dicționar Macedo-Român, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București
  45. Davis, Dr. Charles H. Stanley (1912) An chéad leabhar Gaedhilge = First Irish book, Educational Publishing Company, Boston
  46. Delaporte, R. (1979) Elementary Breton-English Dictionary : Geriadurig Brezhoneg-Saozneg, Cork University Press, Cork
  47. Dinneen, Patrick Stephen (1904) Foclóir Gaeḋilge agus Béarla. An Irish-English dictionary, Irish Texts Society, Dublin, David Nutt, London
  48. Dumistrăcel, Stelian (2011) Lexic românesc : Cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași
  49. Folz, Richard (2022) The Ossetes: Modern-Day Scythians of the Caucasus, I. B. Tauris, Bloomsbury Publishing Plc, London and New York
  50. Ghinoiu, Ion (2008) Mică enciclopedie de tradiții românești, Ed. Agora, București
  51. Gholami, Saloumeh (2009) Selected Features of Bactrian Grammar, Dizertație de Doctorat, Universitatea Göttingen, Göttingen
  52. Haja, Gabriela (2003) Manifestări teatrale folclorice: origine și evoluție, în ALIL, t. XXXIX – XLI, 1999-2001, București, 2003, p. 175-188
  53. Harmatta, J. (1970) Studies in the History and Language of the Sarmatians, Acta Univeristatis de Attila Joszef Nomiate, Acta Antiqua et Archaeologica, Tomus XIII, Szeged
  54. Harmatta, J. (1994 a) Languages and Scripts in Graeco-Bactria and Saka Kindoms, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 386-406
  55. Harmatta, J. (1994 b) Languages and Literature in the Kushan Empire, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 407-431
  56. Henning, W. B. (1960) The Bactrian Inscription, in Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, Vol. 23, No. 1 (1960) , pp. 47-55
  57. Hrach, Martirosayan (2021) Iranian personal names in Armenian collateral tradition, în Iranische Onomastik Nr. 17, Band 5, Faszikel 3, Österreicheichische Akademie der Wissenschaften, Vienna
  58. Ispas, Sabina și Brăiloiu, Constantin (1998) Sub aripa cerului. Comentarii etnologice asupra colindei și colindatului. Colinde și cântece de stea, Ed. Enciclopedică, București
  59. Ispas, Sabina și Coatu, Nicoleta (2018) Etnologie românească. Tradiție. Cultură. Civilizație., Editura Academiei Române, București
  60. Ispas, Sabina (2001) Povestea cântată: studii de etnografie și folclor, Ed. Viitorul Românesc, București
  61. Ispas, Sabina (2003) Cultură orală și informație transculturală, Ed. Academiei Române, București
  62. Ispas, Sabina (2006) Preminte Solomon – legenda populară românească între canonic și apocrif, Ed. Saeculum I.O., București
  63. Jamieson, D.D. John (1879) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. I, Alexander Gardner, Paisley
  64. Jamieson, D.D. John (1880) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. II, Alexander Gardner, Paisley
  65. Justi, Ferdinand (1895) Iranisches Namenbuch, N. G. Elwertsche Verlagsbuchhandlung, Marburg
  66. Lebedynsky, Iaroslav (2010) Les Scythes : Les Scythes d’Europe et la période scythe dans les steppes d’Eurasie vue -IIIe siècles av. J.-C., Editions Errance, Paris
  67. Lefter, Lucian-Valeriu (2014) Prolegomene la jocurile cu măști, în AMEM (Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei), nr. XIV/2014, p. 191-218
  68. Lehman, Winfred P. (1974) Proto-Indo-European Syntax, University of Texas Press, Austin and London
  69. Lehman, Winfred P. (2002) Pre-Indo-European, Journal of Indo-European Studies Monograph Šeries Number Forty-one, Institute for Study of Man Inc., Washington
  70. Loșonți, Dumitru (2021) Convingeri și propuneri etimologice, Editura Academiei Române, București
  71. Mac Farlane, Malcom (1912) The School Gaelic Dictionary, Eneas Mackay, Stirling
  72. Macdonell, Arthur Anthony (1924) A Practical Sanskrit Dictionary, Oxford University Press, London
  73. Mann, Stuart E. (1984-1987) An Indo-European Comparative Dictionary, Helmut Buske Verlag, Hamburg
  74. Matasovic, Ranko (2009) Etymological Dictionary of Proto-Celtic, Brill, Leiden – Boston
  75. Moldovanu, Dragoș (2016) Completări la Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR), în ALIL (Anuar de lingvistică și istorie literară), t. LV, 2016, București, p. 133-135
  76. Montgomerie-Fleming, J.B. (1899) Desultory Notes on Jamieson’s Scottish Dictionary, William Hodge & Company, Glasgow and Edinburgh
  77. Mușa, Cristian (2020) Jocul popular în viața comunităților vrâncene – Redescoperirea primelor cercetări de etnocoreologie românească din Țara Vrancei, în „Cercetări și Studii Etno-muzicologie, bizantinologie și etnologie”, Nr. 1-2, 2020, Timișoara, p. 263-281
  78. Oprișan, I. (2006) La hotarul dintre lumi – studii de etnologie românească, Ed. Saeculum, București
  79. Oprișan, I. (2021) Troițe românești. O tipologie, Ed. Saeculum I.O., București
  80. Orel, Vladimir (1998) Albanian Etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, Köln
  81. Papadima, Ovidiu (2009) O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum I.O., București
  82. Papahagi, Tache (2013) Dicționarul Dialectului Aromân, general și etimologic, editori Nicolae Saramandu și Manuela Nevaci, ediție anastatică, Editura Academiei Române, București
  83. Parpola, Asko (2012) Formation of the Indo-European and Uralic (Finno-Ugric) language families in the light of archaeology: Revised and integrated ‘total’ correlations, in A Linguistic Map of Prehistoric Northern Europe. Suomalais-Ugrilaisen Seuran Toimituksia = Mémoires de la Société Finno-Ougrienne 266, Helsinki 2012. 11, p. 119-184
  84. Press, Ian și Bihan, Herve ar (2004) Colloquial Breton. The Complete Course for Beginners, Routlege, Taylor & Francis Group, London and New York
  85. Pughe, W. Owen (1832) A Dictionary of the Welsh Language, vol. I-II, printed and published by Thomas Gee, Denbigh
  86. Puri, B. N. (1994) The Sakas and Indo-Parthians, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 184-201
  87. Ravaru, Dan (1983) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, nr. III-IV (1981-1982), p. 218-228
  88. Ravaru, Dan (2010) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în Repere etnofolclorice și de istorie locală, Iași, Editura PIM, 2010, p. 57-69
  89. Sims-Williams, Nicholas (2000) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. I: Legal and Economic Documents, The Nour Fundation, Azimuth Editions and Oxford University Press, Oxford
  90. Sims-Williams, Nicholas (2007) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. II: Letters and Buddhist Texts, The Nour Fundation and Azimuth Fundation, London
  91. Swadesh, Morris (1971) The Origin and Diversification of Language, Aldine * Atherton, Chicago/New York
  92. Șahingöz, E. (2023) Ossetian Evidence from Early Modern European Sources: Tracing Linguistic Changes, in Kavkaz-Forum ВЫП. 14 (21) 2023, p. 12-31
  93. Tarn, W. W. (1922) The Greeks in Bactria & India, University Press, Cambridge
  94. Toșa, Ioan și Sălăgean, Tudor (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român. Satul, instanțele și cauzele de judecată în satul românesc: 1877-1938, în AMET (Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei), 2017, Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 93-155
  95. Toșa, Ioan (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român (Instanțele și cauzele de judecată în satul românesc 1877-1938), în „Acta Musei Maramorosiensis”, XIII/2017, p. 131-171
  96. Vaidya, Lakshman Ramchandra (1889) The Standard Sanskrit-English Dictionary, Mrs. Radhabai Atmaram Sagoon, Bombay
  97. Valpy, Rev. F. E. J. (1828) An Etymological Dictionary of the Latin Language, London
  98. Wmffre, Iwan (1999) Late Cornish, Lincom Europa, München
  99. Zaroff, Roman (2018) The Vandals and Sarmatians in a New Perspective, în Collegium Medievale, 2017, p. 233-260
  100. Zugun, Petru și Minuț, Ana-Maria (2005) Formarea cuvintelor : teorie și practică, Editura Sedcom Libris, Iași

B. Surse online

  1. Abkhaz World https://abkhazworld.com/
  2. Breton-French FreeDict Dictionary (Gerladur Tomaz) https://raw.githubusercontent.com/freedict/fd-dictionaries/master/bre-fra/bre-fra.pdf
  3. Collegium Medievale https://ojs.novus.no/index.php/CM/index
  4. DELR https://delr.lingv.ro/
  5. English – Proto-Celtic wordlist https://www.yumpu.com/en/document/view/7541125/english-proto-celtic-wordlist
  6. Folescu, Prof. Vasile N., Crețești – istorie și actualitate : O monografie, online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/, pentru tema de față la capitolul VIII. Viața culturală (partea I), online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/p/blog-page_8.html
  7. Simbolistica și semnificația sărbătorilor de primăvară – Dumitru Șerban, interviu cu Dr. Adina Hulubaș, https://bjiasi.ro/editura/simbolistica-si-semnificatia-sarbatorilor-de-primavara-dumitru-serban/
  8. Proto Celtic English Word List https://www.inkeri.cz/pce/
  9. Tânjeaua Hotenarilor – Sărbătoarea gospodarilor din Maramureș, https://www.eco-romania.ro/eco-maramures/tanjaua-hotenarilor/
  10. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Anatolian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Anatolian/
  11. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Caucasian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Caucasian/
  12. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Celtic https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Celtic/
  13. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Indo-European/Iranian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Iranian/

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download