Categorie: Filologie

Cultura Veche Românească: Valar, Valari

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cuvântul valar și familia lui

România Străveche este o lume pe care o iubesc și o cercetez din pruncie. Totdeauna fericit și uimit de bogățiile nesfârșite pe care le (re)găsesc.
Și cum limba română este floarea sufletului românesc (Mihai Eminescu), multe dintre comorile amintite sunt ale limbii române.

Azi mă opresc la valar și familia acestui cuvânt.

Valar, cu pluralul valari, este uitat astăzi.
Este uitat ca urmare a lucrării modernizării forțate, având ca origine și o atitudine de superioritate (nu rareori frizând rasismul cultural, dacă nu și etnic) față de cultura populară a Românilor. Se poate constata factual că impunerea autorității statului în viața comunitară și familială a nimicit numeroase și sfinte tradiții românești.
Printre acestea, vălăritul.

Căci, asemenea Crăciunului sau Nașterii Domnului, și celelalte Sărbători ale Mântuirii Lumii – cum li se zicea – aveau colindătorii lor.
Iar colindătorii din Postul Mare, Înviere (Săptămâna Luminată), Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt se numeau valari.
Colindatul în acele zile sfinte se numea valarit (sau, pe alocuri și mai târziu, vălărit).

Altfel spus, valar era cel care, cu bucurie sfântă, mărturisea lumii lucrarea Mântuirii așa cum a fost săvârșită de Iisus Christos, Întrupatul Dumnezeu Fiul, prin Jertfa Sa și rodirea Jertfei.
Căci, înțelegea Românul de altădată, orice jertfă, oricât de înaltă, aduce rod prin lucrare celor pentru care a fost făcută. Ori este batjocorită – spre propria osândă – prin lene, nepăsare, dispreț.

Valaritul este, prin urmare, un alt colind. Și amintesc aici un fapt, adesea ignorat sau ocultat, și anume că în cultura profundă română, în viața reală a satului românesc, prin colindat se înțelege

lucrarea sfințitoare de a merge din casă în casă pentru a vesti lucrarea lui Dumnezeu și a Sfinților Acestuia.

Această realitate etnologică și sociologică se află, desigur, în directă opoziție față de paradigmele secularizante – fie acestea de origine marxistă sau de alte asemenea filiații.
Subliniez faptul că orice știință reală, implicit orice disciplină științifică, este obligată prin definiție să se bazeze pe observarea realității. Implicit, orice constructe ideatice trebuie să reflecte, prezinte și explice realitatea, nu să o altereze.
Realitatea este că poporul numește dintotdeauna actele rituale creștine din Săptămâna Mare, de Paști sau Înălțare colindat. Aceste acte fiind integral dedicate rememorării, trăirii și cinstirii lucrărilor mântuitoare ale lui Dumnezeu, rememorării, trăirii și cinstirii felului în care Sfinții au răspuns acestor lucrări.
În conflict cu această realitate, o zonă a etnologiei refuză să constate că aceste tradiții sunt creștine. Și recurge la construcții teoretice și ideologice forțate spre a le declara păgâne1.
Acest reflex de golire a tradiției românești de conținutul ei teologic, sistematic creștin, este străin obiectivității academice. Și face parte din lucrarea de modernizare forțată, pe tiparul colonialismului cultural, pe care am amintit-o mai sus.
Se realizează astfel un curent ostil față de dimensiunea profund creștină a culturii populare române, căreia i se neagă existența; proces în care i se ignoră, alterează ori șterge orice manifestare a prezenței, de la icoană și rugăciune până la textul creștin al urărilor și colindelor.

Valaritul este o chemare sfântă a omului către Cer.
Este amintirea Mântuirii Domnului Iisus Christos.
Este amintirea faptului că Mântuirea s-a lucrat de Domnul cu osteneală și jertfă; că a întâlnit această lucrare împotrivirea oamenilor mândri, ura diavolilor și răutatea lumii.
Este amintirea faptului că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.
Și este amintirea faptului că toți cei care în Christos ne-am botezat, în Christos ne-am și îmbrăcat. Deci muncim și suferim asemenea Lui: pentru a lumina lumea, după cum ni se cuvine.

Din colindele de Paști face parte și celebrul Trei păstori se întâlniră; colind care se poate cânta primăvara (când au dat florile), dar este „de ieșit din minți” în iarnă – când îndemnul „să mergem/ floricele să culegem/ și să facem o cunună” sună cu totul împotriva Firii.

Taina originii cuvântului valar

De ce, însă, acest colindat al lucrării de Mântuire a Domnului Iisus Christos la maturitate a primit numele de valarit, iar colindătorii pe acela de valari?

Adevărul este că răspunsul la această întrebare ne este, încă, străin.

O să spun înainte de toate că în mai multe dicționare valaritul este arătat ca având origine (etimologie) necunoscută.
Voi trece, ca urmare, prin variantele cunoscute și voi arăta care mi se pare că este cea mai credibilă.

Scriban – cu tot respectul cuvenit pentru munca sa titanică – se mărginește la a propune comparații (nimic mai mult) cu albanezele vălĭamări (înfrățire) și vălĭá (frate de cruce). Altcineva propune albanezul vëljamëri (fraternitate, surăție). Însă niciuna dintre aceste forme nu poate să dea valar(it) în limba română.
Mai curând se poate vedea într-o asemenea comparații fie etimologii paralele, fie un împrumut din română al limbii albaneze.
Doar că acest împrumut ar fi trebuit să aibă loc într-o epocă îndepărtată, căci valar lipsește din dialectele române sudice conlocuitoare sau învecinate – ale Românilor Epiroți, Macedoneni, Muntenegreni sau Dardani.
Acest lucru anulează orice ipoteză a împrumutului din albaneză, ba chiar ridică și o puternică stavilă împotriva unui împrumut din română.
Ceea ce ar face mai posibilă o etimologie paralelă.

Acest lucru ne duce la ipoteza Dicționarului Etimologic Român (realizat de Alexandru Ciorănescu, 1958-1966, și republicat în 2002 și 2007): că a valari (în DER se preferă doar forma vălări, evident mai nouă) se trage din val (= talaz).
Ipoteza este întemeiată pe o paralelă cu un fenomen din franceză. Unde, de la onde (val, talaz) a apărut ondoyer „a boteza în pericol de moarte” (deoarece în trecut și în vestul Europei Botezul se făcea prin scufundare și doar în caz extrem prin „stropire” sau „turnare”).
Autorul este însă, pe drept cuvânt, îndoielnic față de propria ipoteză: valaritul NU cuprinde stropit sau altă lucrare cu apa decât excepțional și izolat. Iar de la aceste excepții – care nu au legătură cu Botezul propriu-zis – nu s-ar fi putut oricum realiza trecerea, căci nu există nicio legătură între val și Botez în limba română.
Dacă ar fi existat, am fi avut un asemenea termen legat de Bobotează, în primul rând. Și nu de colindatul în zilele Pătimirii, Învierii și Slăvirii Domnului, așa cum le avem.
Orice speculație pe această temă ne duce tot mai departe de drumul cercetării cinstite – adică în lumea speculațiilor fără temei.

Avem, deci, o paralelă cu lexicul albanez și una cu cel francez. În amândouă fără vreo posibilă urmărire semantică, istorică sau fonetică a ipoteticului traseu.
Acestea sunt singurele două ipoteze privind originea cuvintelor valar și valarit pe care le-am putut găsi.

Părerea mea este că și aici ne izbim de o privire simplistă asupra istoriei Românilor – și în general a tuturor oamenilor.
Fenomenele lingvistice sunt liniare doar în anumite condiții de stabilitate socială. În cazul frământărilor românești avem o multitudine de variante posibile.

Una dintre ele, o ipoteză (ori un grup de ipoteze), este eventuala origine celtică2. O ipoteză, din perspectiva cercetării făcute până acum, foarte puțin probabilă. Singura variantă care ni se pare decentă este oferită de proto-celticul wala– (a fi puternic), neatestat. Acesta ar explica din punct de vedere semantic și fonetic originea românescului valar, însă în lipsa atestării face greu de susținut
Desigur, ne izbim aici de existența formei Balar în irlandeza veche (și alte idiomuri celtice vechi). Așa apare în Cath Maige Tuired – Bătălia (de la) Maig Tuired. Numit Balor mai târziu, acesta este conducătorul unor demoni (îngeri căzuți) în mitologia irlandeză. Situație care împiedică orice legătură semantică între forma celtică amintită și cuvintele românești.

Din latină ne putem opri asupra cuvântului ballare, a dansa, care poate fi legat de valarit, deoarece manifestările din perioada Învierii și Cincizecimii cuprindeau mai multe forme de dans sacru (popular) în trecut.
Ipoteza este totuși greu de susținut, în primul rând pentru că ballare ar fi dată în română a băla, iar nu valar sau ceva similar. (Cf. bonus și bene ► bun, bine, se păstrează b inițial; primul a fiind neaccentuat devine ă, ca în călare și păgân; ll rămâne l; terminația se pierde, cu excepția infinitului lung sau substantivului verbal o bălare, bălare.)

O altă ipoteză este a unei origini persane ori armene, dată fiind existența termenului valar, ca nume propriu sau parte de nume propriu, de origine persană, în Armenia (Hrach, 2021:16, 31). Formele atestate sunt Valarš, Valaršak, Valaršapat. Numele Valarš este, de fapt, cunoscut în România sub forma Vologases…
Problema cu aceste nume este că în ciuda similitudinii fonetice cu valar din română, le găsim nu doar strict la nivelul unor antroponime, dar și cu origine iraniană neclară (persană?, partă?, scitică?, alta?), respectiv cu înțeles necunoscut.
Deși se presupune pentru ele legătura cu persanul Walyš / Walaxš, originea și sensul rămân neclare, iar o posibilă legătură cu idiomurile scitice (a se vedea mai jos) nu poate fi exclusă.
Evident, deși contactele Românilor și înaintașilor lor cu Caucazul sunt continue din Preistorie și până astăzi, este cel puțin improbabil să se presupună trecerea de la un nume propriu rar armean la valar din română cu sensurile sale și familia sa lexicală.

Trebuie subliniat că pentru forma valar, incluzând variantele posibile valal, balar, balal etc. nu găsim nicio atestare în idiomurile traco-ilire.
Acest fapt este un argument în plus împotriva ipotezei originii albaneze a cuvântului.

În sanscrită există rădăcinile bala și vala (putere, peșteră), dar nu și forme de tipul valar, balar, balal etc. Existența rădăcinilor arată prezența lor în idiomurile indo-europene străvechi, ceea ce constituie un indiciu important.
Merită amintit aici faptul că în euskara (bască), singura limbă pre-indo-europeană păstrată, nu există litera v, iar formele de tip balar sau balal lipsesc cu desăvârșire. Există belar, cu sensul de iarbă (plantă erbacee) sau fân, aflat prin forma sa și înțelesurile sale categoric în afara zonei de interes pentru românescul valar.

În cecenă și ingușă apar cuvinte de forma valar sau balar (a termina, a da, a muri, pentru bărbați și respectiv pentru animale). Verbul este alar. Alte forme înrudite sunt date de verbul adar (a alerga, a fugi). Totuși un eventual împrumut ar fi deosebit de greu de explicat, iar evoluția semantică atipică limbii române.

În bactriană și sogdiană, precum și în scita modernă (alană sau osetină), apare însă forma badar (favorabil, benefic, propice). Este o formă importantă, pentru că în idiomurile scito-sarmatice este echivalentă cu balar sau valar – aici b trece ușor în v (betacism iranian), iar l trece sistematic în d (lambdacismul de stepă).
Aceasta ar fi singura legătură posibilă clar între limbile vechi și română: o formă scitică ori scito-sarmată ce a fost preluată de Români (a fost auzită) ca valar, undeva după secolul al VIII-lea (când încetează fenomenul rotacismului). Altfel spus, cea mai probabilă ipoteză este a unui împrumut sarmatic de secol XI-XIII.

Desigur, după ethosul societății din România, mulți ar protesta față de o asemenea legătură, în cel mai bun caz întrebând:
Ce legătură este între Români și Sciți?

La această întrebare un răspuns concentrat se poate vedea în eseul ce le este dedicat din seria Cei dinainte de noi (click pentru accesare).
Foarte pe scurt, Sciții și Sarmații sunt prezenți în istoria noastră aproximativ 2,500 (două mii cinci sute) de ani, adică o perioadă mai lungă decât însăși existența noastră ca Români (cel puțin din secolul XI î.Chr. până la începutul secolului XIV d.Chr.).
Prezența Sarmaților este atestată atât în Moldova și estul Munteniei (Ieșii, Roxolanii) cât mai ales înspre Tisa, în Banat și Crișana, precum și pe Târnave (Agatârșii); aproape aceleași sunt zonele care au păstrat vălăritul și valarii până recent sau chiar până astăzi.

Valaritul sau colindatul a fost, totdeauna, o formă de de binecuvântare și rugăciune, de așezare prin cuvânt de partea Cuvântului Ceresc – așezare atât a valarilor (colindătorilor), cât și a celor valariți (colindați). Deci o legătură cu un termen având înțelesul de „benefic, propice, favorabil” etc., este absolut naturală.
Mai mult, există o suprapunere excepțională între frățiile de tineri războinici, cu ritualuri sezoniere, și existența unor forme similare în cadrul valaritului (vălăritului) românesc.
Dacă adăugăm și suprapunerea între prezența iazigă ori alană semnificativă și zonele în care s-au păstrat valarul și valaritul (vălăritul), ori toponime de acest fel3, teoria unui împrumut sarmatic ori scito-sarmatic devine și mai credibilă.

Poate merită subliniat și faptul că în limba osetină (alană modernă) bal înseamnă ceată (de luptători), ceea ce în română ar duce la un împrumut de tip balar pentru membrul cetei, care ar deveni natural valar.
Tot în osetină găsim rădăcina (și prefixul) wæl, cu înțelesul de sus, superior, transcendent; cuvântul wælarv având înțelesul de lumea de dincolo, Cer.
Se realizează astfel o întâlnire semantică între luptătorul cetaș, pe de-o parte, și Cer sau Rai, pe de altă parte, întâlnire ce corespunde integral valarului român. Pentru că valarii erau de obicei adulți, având implicit – absolut obligatoriu în Cultura Română Veche, cf. (Aldea, 2019 și 2023) – statutul de luptători creștini. în care fiecare Român care nu se călugărea sau hirotonea se vedea și trăia ca luptător, și de obicei nu ca orice fel de luptător, ci ca luptător al lui Dumnezeu, (cf. și cu mărturiile nou-testamentare de la Efeseni 6:10-17; I Tesaloniceni 5:6-9; I Timotei 4:10; II Timotei 2:1-5 etc.). Românii creștini se constituie în reprezentanți tereștri ai Împărăției Cerurilor, atât prin luptele fizice, cât mai ales prin cele spirituale. Vălăritul fiind o manifestare a acestei lucrări.

Desigur, teoria propusă de noi necesită analize suplimentare pentru atestarea sau, dacă este cazul, infirmarea ei.
Deosebirea principală față de ipotezele prezentate (și infirmate) anterior este dată de următoarele elemente:

  • posibilitatea derivării credibile (după legile etimologice ale limbii române) a cuvântului valar din idiomuri scito-sarmate,
  • contextualizarea semantică a termenilor scito-sarmați în Cultura Veche Românească, ceea ce dă o evoluție semantică naturală și coerentă

Este evident că filiația scito-sarmată a lui valar, chiar dacă posibilă, după cum am văzut, are nevoie de cercetări suplimentare, atât filologice sau etnologice cât și istorice.
Însă, cu toate golurile de atestare, este deocamdată, ni se pare nouă, cea mai coerentă teorie etimologică pentru termenul studiat.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul eseu (studiu e prea mult spus) dedicat cuvântului românesc valar (și familiei lui) este doar deschiderea unei uși înspre înțelegerea acestuia și mai ales a originii sale.
Comparațiile făcute de mine între românescul valar și limbi celtice, respectiv iraniene ș.a.a. are strict valoarea unui sumar început. Evoluțiile etimologice pot să fie mult mai complexe decât variantele simple urmărite de noi (echivalențe v – b, l – r sau l – d, după caz). Ca urmare, simplele paralele lexicale sunt departe de a lămuri lucrurile. O singură paralelă între eseistica noastră prezentare și o lucrare de specialitate – precum, de pildă, (Loșonți, 2021) – este de ajuns pentru a dovedi adevărul limitelor asumate și complexitatea reală a analizelor etimologice.
Clarificarea este pe seama specialiștilor în domeniu, și în primul rând a celor care au studiat alături de limba română veche și sanscrita sau limbile tochariene, sogdiană, bactriană, persană etc. Sau, la fel, limbi celtice, ori lituaniana, armeana, georgiana, svana și altele asemenea.
Urez mult succes în descifrarea acestui mister lingvistic celor care se vor apleca asupra lui!

P.P.S. Ar merita o comparație între valar, colindător și urător, așa cum ar fi de folos una între cântător, încântător și descântător. Printre altele, ne-ar ajuta să vedem schimbările radicale ce sărăcesc și lexical, și haric, limba română de astăzi, pas cu pas.

Note

  1. Împotriva standardelor academice și normelor fundamentale ale cercetării științifice există în etnologia din România o înclinație de anulare a conținutului creștin al culturii profunde române. Practica are ca scop forțarea includerii în tipare necreștine, care sunt declarate automat și pre-creștine. O declarație la fel de subiectivă precum întregul proces. Un argument factual este contactul continuu între Cultura Română Veche și felurite culturi necreștine. Pentru legăturile complexe între această cultură și, de pildă, feluritele culturi evreiești, se pot aminti cercetările riguroase realizate de Moses Gaster, Lazăr Șăineanu ori Sabina Ispas. Dar tot aici intră și legăturile de peste o mie de ani între Români și culturile musulmane. Legături ce pleacă din pelerinajele la Locurile Sfinte (precum Betleemul, Ierusalimul sau Nazaretul) și merg până la contactele de frontieră cu Imperiul Otoman, la comerțul dintre acesta și Țările Române etc. La fel se poate aminti de legăturile intermediate de păstorii români cu felurite culturi din Sciția Mare sau Caucaz, de prezența culturilor păgâne de tip cuman, peceneg, avar, maghiar, mongol etc. Se poate constata astfel că prezumția tipar păgân = element precreștin este total neștiințifică.
    Și totuși, eforturile de atribuire ideologică și culturală necreștină au dus la exagerări metodologice severe în etnologia contemporană.
    Un exemplu îl putem găsi la Monica Brătulescu, Colinda românească…, Ed. Minerva, București, 1981. Scuza epocii se poate aplica, dar modelul este paradigmatic. Autoarea afirmă că „Datorăm luptei bisericii împotriva vechilor practici „păgîne” un document datînd din anul 1647” (Brătulescu, 1981:7). Doar că documentul aparține… unui pastor protestant! Iar pentru denominațiunile protestante nu se folosește termenul „biserică”. Mai mult, Românii din secolul al XVII-lea sunt covârșitor ortodocși, chiar și în Transilvania (pastorul era din Cergăul Mic, Mureș). Iar să atribui tradiții universal-românești influenței unei secte minore locale este 100% absurd. Desigur, asemenea alunecări în afara bunului simț pot fi atribuite epocii și locului (România sub dictatură comunistă). Dar ele apar și înainte de Comunism, și după, nu doar în vremea lui.
    Un exemplu paradigmatic este grila de interpretare a lui Ion Ghinoiu, care transformă gesturile de respect liminal (precum obiceiurile legate de pragul casei) în dovezi ale unui presupus «politeism» sau care reduce simbolismul profund teologic al troițelor la așa-zise reminiscențe ale unor culte ale fertilității. O asemenea abordare nu pleacă de la observarea și redarea realității etnografice, ci de la practica aplicării automate și nejustificate a unei grile ideologice apriorice.
    Desigur, asemenea procedee neștiințifice sunt departe de a fi locale. Marele etnolog italian Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată clar eforturile uriașe ale mediilor aservite politic și/sau ideologic de a modela politic folclorul. Fenomenul este comun în toată Europa, arată Cocchiara. Doar că putem adăuga și în toată lumea, căci îl întâlnim din Japonia în Africa de Sud și din Egipt în Chile. ↩︎
  2. Deși au fost luate în calcul și posibile similitudini fonetice cu idiomurile celtice (ex: proto-celticul bala), acestea nu pot fi justificate semantic. Există și alte forme celtice similare fonetic, însă pentru care nu există nicio filiație mai credibilă decât altele deja amintite. ↩︎
  3. Desigur, ne izbim în privința toponimelor de greutatea distingerii între posibilele origini. De exemplu, Satul Vălar sau alte toponime similare pot fi interpretate ca venind de la văl sau val, mai ales dacă în zonele respective nu este atestată tradiția vălăritului. Interpretările în cauză au, desigur, un anumit grad de probabilitate; însă nu trebuie uitat faptul că multe dintre denumirile vechi s-au pierdut, mai ales în zonele aflate sub ocupații care au urmărit direct deznaționalizarea Românilor, precum cele maghiare, austriece și austro-ungare în Transilvania, Banat, Crișana și alte părți ale Românimii a se vedea și descrierea fenomenului de distrugere a instituțiilor tradiționale în satul românesc la (Toșa și Sălăgean, 2017). Mai mult, observarea unor tradiții precum Junii Brașovului sau Tânjeaua Hotenarilor arată că se suprapun prea mult cu vălăritul din diferite părți ale Moldovei pentru a putea fi ignorată comunitatea spirituală și etnologică dintre ele. ↩︎

Bibliografie selectivă

A. În format fizic

  1. *** A Partial Decipherement of the Unknown Kushan Script, by Svenja Bonmann,Jakob Halfmann,Natalie Korobzow and Bobomullo Bobomulloev, in Transactions of the Philological Society Volume 121:2 (2023), p. 293–329
  2. *** Beside the Fire : A Collection of Irish Gaelic Folk Stories, edited, translated and annotated by Douglas Hyde, additional notes by Alfred Nutt, David Nutt, London, 1890
  3. *** Cântecul epic eroic : Tipologie și corpus de texte poetice, culegere realizată de Al. I. Amzulescu, Editura Academiei R.S.R., București, 1981
  4. *** Dictionarium Scoto-Celticum: a dictionary of the Gaelic language, vol. I-II, The Highland Society of Scotland, William Blackwood, Edinburgh and T. Cadell, London, MDCCCXXVIII
  5. *** Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, coordonator științific Eugenia Dima, Ed. Arc & Gunivas, Chișinău, 2007
  6. *** Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, cu Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, de I.-Aurel Candrea și Dicționarul istoric și geografic universal, de Gh. Adamescu, Editura „Cartea Românească”, București, 1931
  7. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul I A-B, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2011
  8. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul II Litera C Partea 1 CA-CIZMĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2015
  9. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul III Litera C CLAC-CYBORG, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2018
  10. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996
  11. *** Endangered Languages of the Caucasus and Beyond, edited by Ramazan Korkmaz and Gürkan Doğan, Brill, Leiden, Boston, 2017
  12. *** Micul Dicționar Academic : Volumul I Literele A-C, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
  13. *** Micul Dicționar Academic : Volumul II Literele D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002
  14. *** Micul Dicționar Academic : Volumul III Literele I-Pr, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  15. *** Micul Dicționar Academic : Volumul Iv Literele Pr-z, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  16. *** Proto-Languages and Proto-Cultures, Materials from the First International Interdisciplinary Symposium on Language and Prehistory, Ann Arbor, 8-12 November, 1988, edited by Vitaly Shevoroshkin, Universitátsverlag Dr. Norbert Brockmeyer, Bochum, 1990
  17. *** Geiriadur Cymraeg a Saesneg : Spurrell’s Welsh-English Dictionary, edited by J. Bodvan Anwyl, W. Spurrell & Son, Carmarthen, 1934
  18. *** ”Harta sonoră” a graiurilor și dialectelor limbii române, edit. Maria Marin și Marilena Tiugan, Editura Academiei Române, București, 2014
  19. *** Micul Dicționar Academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 2010
  20. *** On the origin of the Kushans with reference to numismatic and anthropological data, ONS News (Oriental Numismatic Society Newsletter) No. 181, Autumn 2004
  21. *** The Celtic Languages, edited by Martin J. Ball and Nicole Müller, Routlege, Taylor & Francis Comp, London and New York, 2009
  22. *** The Graeco-Bactrian and Indo-Greek World, edited by Rachel Mairs, Routledge, Taylor & Francis Group, London and New York
  23. *** The historical sensing of urban forest based on the indicators of CES and landscape categories: A case of Kushan scenic area in CHINA, de Hanzheng Lin, Xin-Chen Hong, Chunying Wen și Fangbing Hu, in Ecologica Indicators, Volume 166, September 2024, disponibil online și în format pdf la adresa oficială https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1470160X24008975 (ultima accesare 28.05.2026)
  24. Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii?, Ed. Evdokimos, București
  25. Aldea, Mihai-Andrei (2023) Ortodoxia și artele marțiale, Ed. Scara, București
  26. Alemany, Augusti (2000) Sources on the Alans. A Critical Compilation, Brill, Leiden, Boston, Köln
  27. Alemany, Augusti (2014) Where are the Monuments of the «Alanic» Language?, în NARTAMONGÆ, 2014, vol. XI, N 1,2, p. 144-150
  28. Bachrach, Bernard S. (1973) A History of the Alans in the West, University of Minnesota Press, Minneapolis
  29. Bailey, H. W. (1979) Dictionary of Kothan Saka, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, Melbourne
  30. Blažek, Václav (2011) Tocharian Studies : Works 1, Masaryk University, Brno
  31. Borooah, Anundoram (1971) English-Sanskrit Dictionary, Publication Board, Assam
  32. Brătulescu, Monica (1981) Colinda românească : The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Ed. Minerva, București
  33. Breban, Vasile (1987) Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București
  34. Candrea, Aureliu și Densușianu, Ovid (1909) Dicționar general al limbii române din trecut și de astăzi, Socec & Co, București
  35. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (1907-1914) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Librăria Socec & Comp., București
  36. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (2003) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Paralela 45, București
  37. Chirilă, Silvia (2019) Scrânciobul pascal – obicei al românilor în amintirile bătrânilor și creații literar-artistice (sec. XIX-XXI), în Buletin Științific. Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie, Volumul 31 (44), Etnografie și Muzeologie, Chișinău, 2019, p. 96-111
  38. Ciaușanu, G. F. (1931) Glosar de cuvinte din Județul Vâlcea, Editura M.O., Imprimeria Națională, București
  39. Cihac, Alexandru de (1879) Dictionnaire D’Étymologie Daco-Romanae…, Ludolphe St-Goar, Frankfurt
  40. Ciorănescu, Alexandru (2007) Dicționarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I.O., București
  41. Cocchiara, Giuseppe (2004) Istoria folcloristicii europene, Ed. Saeculum I.O., București
  42. Coteanu, Ion (2007) Formarea cuvintelor în limba română : Derivarea. Compunerea. Conversiunea, editat de Narcisa Forăscu și Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universității din București, București
  43. Crăcea, Elena (2009) Dicționar român-latin, latin-român, Ed. Steaua Nordului, Constanța
  44. Dalametra, I. (1906) Dicționar Macedo-Român, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București
  45. Davis, Dr. Charles H. Stanley (1912) An chéad leabhar Gaedhilge = First Irish book, Educational Publishing Company, Boston
  46. Delaporte, R. (1979) Elementary Breton-English Dictionary : Geriadurig Brezhoneg-Saozneg, Cork University Press, Cork
  47. Dinneen, Patrick Stephen (1904) Foclóir Gaeḋilge agus Béarla. An Irish-English dictionary, Irish Texts Society, Dublin, David Nutt, London
  48. Dumistrăcel, Stelian (2011) Lexic românesc : Cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași
  49. Folz, Richard (2022) The Ossetes: Modern-Day Scythians of the Caucasus, I. B. Tauris, Bloomsbury Publishing Plc, London and New York
  50. Ghinoiu, Ion (2008) Mică enciclopedie de tradiții românești, Ed. Agora, București
  51. Gholami, Saloumeh (2009) Selected Features of Bactrian Grammar, Dizertație de Doctorat, Universitatea Göttingen, Göttingen
  52. Haja, Gabriela (2003) Manifestări teatrale folclorice: origine și evoluție, în ALIL, t. XXXIX – XLI, 1999-2001, București, 2003, p. 175-188
  53. Harmatta, J. (1970) Studies in the History and Language of the Sarmatians, Acta Univeristatis de Attila Joszef Nomiate, Acta Antiqua et Archaeologica, Tomus XIII, Szeged
  54. Harmatta, J. (1994 a) Languages and Scripts in Graeco-Bactria and Saka Kindoms, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 386-406
  55. Harmatta, J. (1994 b) Languages and Literature in the Kushan Empire, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 407-431
  56. Henning, W. B. (1960) The Bactrian Inscription, in Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, Vol. 23, No. 1 (1960) , pp. 47-55
  57. Hrach, Martirosayan (2021) Iranian personal names in Armenian collateral tradition, în Iranische Onomastik Nr. 17, Band 5, Faszikel 3, Österreicheichische Akademie der Wissenschaften, Vienna
  58. Ispas, Sabina și Brăiloiu, Constantin (1998) Sub aripa cerului. Comentarii etnologice asupra colindei și colindatului. Colinde și cântece de stea, Ed. Enciclopedică, București
  59. Ispas, Sabina și Coatu, Nicoleta (2018) Etnologie românească. Tradiție. Cultură. Civilizație., Editura Academiei Române, București
  60. Ispas, Sabina (2001) Povestea cântată: studii de etnografie și folclor, Ed. Viitorul Românesc, București
  61. Ispas, Sabina (2003) Cultură orală și informație transculturală, Ed. Academiei Române, București
  62. Ispas, Sabina (2006) Preminte Solomon – legenda populară românească între canonic și apocrif, Ed. Saeculum I.O., București
  63. Jamieson, D.D. John (1879) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. I, Alexander Gardner, Paisley
  64. Jamieson, D.D. John (1880) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. II, Alexander Gardner, Paisley
  65. Justi, Ferdinand (1895) Iranisches Namenbuch, N. G. Elwertsche Verlagsbuchhandlung, Marburg
  66. Lebedynsky, Iaroslav (2010) Les Scythes : Les Scythes d’Europe et la période scythe dans les steppes d’Eurasie vue -IIIe siècles av. J.-C., Editions Errance, Paris
  67. Lefter, Lucian-Valeriu (2014) Prolegomene la jocurile cu măști, în AMEM (Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei), nr. XIV/2014, p. 191-218
  68. Lehman, Winfred P. (1974) Proto-Indo-European Syntax, University of Texas Press, Austin and London
  69. Lehman, Winfred P. (2002) Pre-Indo-European, Journal of Indo-European Studies Monograph Šeries Number Forty-one, Institute for Study of Man Inc., Washington
  70. Loșonți, Dumitru (2021) Convingeri și propuneri etimologice, Editura Academiei Române, București
  71. Mac Farlane, Malcom (1912) The School Gaelic Dictionary, Eneas Mackay, Stirling
  72. Macdonell, Arthur Anthony (1924) A Practical Sanskrit Dictionary, Oxford University Press, London
  73. Mann, Stuart E. (1984-1987) An Indo-European Comparative Dictionary, Helmut Buske Verlag, Hamburg
  74. Matasovic, Ranko (2009) Etymological Dictionary of Proto-Celtic, Brill, Leiden – Boston
  75. Moldovanu, Dragoș (2016) Completări la Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR), în ALIL (Anuar de lingvistică și istorie literară), t. LV, 2016, București, p. 133-135
  76. Montgomerie-Fleming, J.B. (1899) Desultory Notes on Jamieson’s Scottish Dictionary, William Hodge & Company, Glasgow and Edinburgh
  77. Mușa, Cristian (2020) Jocul popular în viața comunităților vrâncene – Redescoperirea primelor cercetări de etnocoreologie românească din Țara Vrancei, în „Cercetări și Studii Etno-muzicologie, bizantinologie și etnologie”, Nr. 1-2, 2020, Timișoara, p. 263-281
  78. Oprișan, I. (2006) La hotarul dintre lumi – studii de etnologie românească, Ed. Saeculum, București
  79. Oprișan, I. (2021) Troițe românești. O tipologie, Ed. Saeculum I.O., București
  80. Orel, Vladimir (1998) Albanian Etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, Köln
  81. Papadima, Ovidiu (2009) O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum I.O., București
  82. Papahagi, Tache (2013) Dicționarul Dialectului Aromân, general și etimologic, editori Nicolae Saramandu și Manuela Nevaci, ediție anastatică, Editura Academiei Române, București
  83. Parpola, Asko (2012) Formation of the Indo-European and Uralic (Finno-Ugric) language families in the light of archaeology: Revised and integrated ‘total’ correlations, in A Linguistic Map of Prehistoric Northern Europe. Suomalais-Ugrilaisen Seuran Toimituksia = Mémoires de la Société Finno-Ougrienne 266, Helsinki 2012. 11, p. 119-184
  84. Press, Ian și Bihan, Herve ar (2004) Colloquial Breton. The Complete Course for Beginners, Routlege, Taylor & Francis Group, London and New York
  85. Pughe, W. Owen (1832) A Dictionary of the Welsh Language, vol. I-II, printed and published by Thomas Gee, Denbigh
  86. Puri, B. N. (1994) The Sakas and Indo-Parthians, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 184-201
  87. Ravaru, Dan (1983) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, nr. III-IV (1981-1982), p. 218-228
  88. Ravaru, Dan (2010) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în Repere etnofolclorice și de istorie locală, Iași, Editura PIM, 2010, p. 57-69
  89. Sims-Williams, Nicholas (2000) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. I: Legal and Economic Documents, The Nour Fundation, Azimuth Editions and Oxford University Press, Oxford
  90. Sims-Williams, Nicholas (2007) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. II: Letters and Buddhist Texts, The Nour Fundation and Azimuth Fundation, London
  91. Swadesh, Morris (1971) The Origin and Diversification of Language, Aldine * Atherton, Chicago/New York
  92. Șahingöz, E. (2023) Ossetian Evidence from Early Modern European Sources: Tracing Linguistic Changes, in Kavkaz-Forum ВЫП. 14 (21) 2023, p. 12-31
  93. Tarn, W. W. (1922) The Greeks in Bactria & India, University Press, Cambridge
  94. Toșa, Ioan și Sălăgean, Tudor (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român. Satul, instanțele și cauzele de judecată în satul românesc: 1877-1938, în AMET (Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei), 2017, Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 93-155
  95. Toșa, Ioan (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român (Instanțele și cauzele de judecată în satul românesc 1877-1938), în „Acta Musei Maramorosiensis”, XIII/2017, p. 131-171
  96. Vaidya, Lakshman Ramchandra (1889) The Standard Sanskrit-English Dictionary, Mrs. Radhabai Atmaram Sagoon, Bombay
  97. Valpy, Rev. F. E. J. (1828) An Etymological Dictionary of the Latin Language, London
  98. Wmffre, Iwan (1999) Late Cornish, Lincom Europa, München
  99. Zaroff, Roman (2018) The Vandals and Sarmatians in a New Perspective, în Collegium Medievale, 2017, p. 233-260
  100. Zugun, Petru și Minuț, Ana-Maria (2005) Formarea cuvintelor : teorie și practică, Editura Sedcom Libris, Iași

B. Surse online

  1. Abkhaz World https://abkhazworld.com/
  2. Breton-French FreeDict Dictionary (Gerladur Tomaz) https://raw.githubusercontent.com/freedict/fd-dictionaries/master/bre-fra/bre-fra.pdf
  3. Collegium Medievale https://ojs.novus.no/index.php/CM/index
  4. DELR https://delr.lingv.ro/
  5. English – Proto-Celtic wordlist https://www.yumpu.com/en/document/view/7541125/english-proto-celtic-wordlist
  6. Folescu, Prof. Vasile N., Crețești – istorie și actualitate : O monografie, online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/, pentru tema de față la capitolul VIII. Viața culturală (partea I), online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/p/blog-page_8.html
  7. Simbolistica și semnificația sărbătorilor de primăvară – Dumitru Șerban, interviu cu Dr. Adina Hulubaș, https://bjiasi.ro/editura/simbolistica-si-semnificatia-sarbatorilor-de-primavara-dumitru-serban/
  8. Proto Celtic English Word List https://www.inkeri.cz/pce/
  9. Tânjeaua Hotenarilor – Sărbătoarea gospodarilor din Maramureș, https://www.eco-romania.ro/eco-maramures/tanjaua-hotenarilor/
  10. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Anatolian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Anatolian/
  11. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Caucasian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Caucasian/
  12. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Celtic https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Celtic/
  13. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Indo-European/Iranian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Iranian/

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download

Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu

Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:

Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte!
Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc?
Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.

În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!

Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?

Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.

În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.

Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?

Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.

Dar care sunt cărțile considerate culte?
Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).

Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).

De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala.
Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova!
Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.

În mare, culturile se pot împărți în

  • culturi orale
  • culturi livrești (cărturărești)
  • culturi oral-livrești
  • culturi livresc-orale

De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă
Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.

Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI?
De cele mai multe ori, livresc-orală.
Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la

a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale
b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).

Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România.
De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.

Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată.
Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român.
Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.

Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine.
Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.

Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.

Fenomenul este vechi.

Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900.
Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.

Fraza

„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”

este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.

În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism.
Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.

În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea.
Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.

Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.

Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem?
Prăbușirea credinței la Români.
Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!

Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.

Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile.
DAR!
Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?

Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.

Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)

Ba da!
Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!

Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii.
Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit.
Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.

Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important.
Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.

Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog.
După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:

Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!

De unde vine această alipire de idolatria alterității?
Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate.
Cum se vindecă?
Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.

Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:

Pentru cine vrea să creadă
Am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă
Dacă tu vrei să nu crezi.

Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.

Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:

Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.

Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.

Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

  1. Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
  2. Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎

Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”1.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).
Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi2, poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită subliniat că Desiderius Erasmus (Erasmus de Rotterdam) a avut dreptate ca principiu, în sensul în care, într-adevăr, limba greacă sau idiomurile grecești au avut parte de foarte multe schimbări în timp: de vocabular, de gramatică și de pronunție. Însă înțelegerea deplină a pronunției corecte într-un idiom elin dintr-o epocă istorică sau alta a fost și este un proces îndelungat de cercetare. În această privință a se vedea și lucrările citate ale lui Vasile Stancu.

P.P.S. O mică bibliografie pe temă:

  1. *** A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010
  2. Allan, William Sidney (1973) Accent and Rhythm: Prosodic features of Latin and Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  3. Allen, William Sidney (1987) Vox Graeca: A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  4. Allen, William Sidney (1978) Vox Latina—a Guide to the Pronunciation of Classical Latin, Cambridge University Press
  5. Astoreca, Natalia Elvira (2021) Early Greek Alphabetic Writing – A Linguistic Approch, Oxbow Books, Oxford, Philadelphia
  6. Beekes, Robert (2010) Etymological Dictionary of Greek. With the assistance of Lucien van Beek, vol. 1-2, Leiden, Boston
  7. Bywater, Ingram (1908) The Erasmian Pronunciation of Greek and its Precursors, Oxford
  8. Gignac, Francis T. (1976) A grammar of the Greek papyri of the Roman and Byzantine periods, Institute Editoriale Cisalpino – La Goliardica, Milano
  9. Horrocks, Geoffrey (2010) Greek: A History of the Language and Its Speakers, Blackwell Publishing, London
  10. Jannaris, A. (1897) An Historical Greek Grammar Chiefly of the Attic Dialect As Written and Spoken From Classical Antiquity Down to the Present Time, Macmillan Publ., London
  11. Machen, John Gresham (1923) New Testament Greek for Beginners, de Gresham Machen The Macmillan Company, New York
  12. Stancu, Vasile (2021) Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara
  13. *** Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018


Note de subsol

  1. De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎
  2. Forma Chi este folosită de unii lingviști englezi/americani pentru un sunet de tipul ch din limba română, sau aflat între c, ch, kh etc. ↩︎

Despre perceptorii Noului Testament. Sau despre dragostea adevărată

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În Evanghelia după Matei, printre altele, Mântuitorul ne învață că iubirea adevărată este mult mai cuprinzătoare decât poate gândi omul. Și, printre altele, ne zice:

Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și perceptorii același lucru? (Matei 5:46)

Că această dragoste nu este oarbă ci, dimpotrivă, înțeleaptă, se vede chiar în Predica de pe Munte, de unde este și versetul de mai sus. Căci Domnul ne cere să nu fim ca fățarnicii (Matei 6:2, 5 și 16), să nu trăncănim ca păgânii și să nu ne asemănăm păgânilor (Matei 6:7-8 și 31-32), să ne păzim de proorocii mincinoși și să știm să îi (re)cunoaștem (Matei 7:15-20) etc. Toate aceste învățături și porunci ale Mântuitorului – dar și altele asemenea – ne arată că iubirea este adevărată dacă stă întru adevăr.
Căci nu poate să existe adevăr fără iubire, nici iubire fără adevăr – după cum am arătat de nenumărate ori.
Am mai zis și repet, iubirea fără adevăr este patimă oarbă. Iar adevărul fără iubire este minciună trufașă.
Căci Dumnezeu este iubire (I Ioan 4:8 și 16) și este și adevăr (Ioan 14:6), așa încât cele două nu se pot despărți fără a se distruge.

Însă nu atât despre acestea e cuvântul de față, ci despre strângătorii (de dări) sau perceptorii amintiți la Matei 5:46.
Cuvântul folosit în versetul amintit în originalul vechi-grecesc este τελῶναι (telonai), pluralul lui τελώνην (telonen), care înseamnă strângător de taxe. Deci τελῶναι (telonai) este strângători de taxe.
Cuvântul împământenit de mai multe secole în limba română pentru această îndeletnicire – alături de strângător (de dări, impozite, taxe etc.) sau dăjdiar – este perceptor.
Ca urmare, cei amintiți atât la Matei 5:46, cât și în alte locuri, sunt perceptorii.

Da, Zaheu este mai marele perceptorilor (Luca 19:2) și perceptorii au venit la Ioan Botezătorul cerând cuvânt pentru mântuire (Luca 3:12).
Iar versetul de la Matei 9:9 este, tradus drept, acesta:

Și plecând Iisus de acolo, a văzut un om care stătea la perceptură, numit Matei, și i-a zis lui: Urmează-mă! Și ridicându-se, a mers după El.

Cuvântul folosit aici în original este τελώνιον (telonion), care înseamnă perceptură (locul unde se înregistra primirea taxelor și impozitelor) sau casierie.
Deci Matei, înainte de a deveni apostol și sfânt, a fost perceptor, după cum însuși amintește la Matei 10:3.

Și perceptori sunt și aceia de care Mântuitorul se apropie – ca și de ceilalți oameni! – spre a-i chema la viața veșnică (Matei 9:10, Marcu 2:15, Luca 5:29).
Perceptori sunt, adică, și cei pentru care se sminteau Fariseii, refuzând să accepte că Dumnezeu îi poate chema la Sine și pe aceia; pricină pentru care Îl învinuiau pe Iisus Christos (Matei 9:11, Marcu 2:16, Luca 5:30).
Din această rătăcire a Fariseilor a venit și orbirea lor față de încercările de trezire ale Mântuitorului. Căci atunci Acesta le arăta că perceptorii și desfrânatele, știindu-și căderea și având pocăință, sunt mai deschiși către Dumnezeu; astfel încât Fariseii să se poată și ei pocăi. Însă Fariseii vedeau în cuvintele Domnului doar o insultă la adresa lor, cei care se vedeau mai buni decât toți (Matei 21:31-32 și 45-46). Căci mândria îi orbea și nu voiau să vadă cum se pocăiesc și îndreaptă perceptorii (Luca 7:29 și 15:1), ca să se poată îndrepta și ei.

”Dar”, va zice cu dreptate cititorul, ”în toate locurile indicate aici eu găsesc scris vameș sau vameși ori vameșilor sau vamă, iar nu perceptor, perceptori, perceptorilor sau perceptură!”
Da, iubite cititorule, pentru că s-a făcut o mare greșeală de traducere.
Și poate nu atât o greșeală.
Căci și în Israelul secolului I, dar și în Țările Române din secolele XVII-XIX, când se publică primele traduceri integrale ale Bibliei, perceptorii erau adesea departe de Dumnezeu.
Strângerea de dări – de taxe și impozite – era drept făcută doar sub domnitori puternici și buni. Sub cei care se voiau buni, însă erau slabi, căpătau putere dregătorii corupți. Sub domnitorii răi, dregătorii cei răi erau doriți de Domnie.
Atât dregătorii corupți, cât și domnitorii corupți, voiau să strângă de la boierii mici și restul poporului cât mai mult, oricât de nedrept. Prin cine?
Prin perceptori.

Ca urmare, erau rari perceptorii buni, iar cei răi sau corupți erau des întâlniți.
Și, ca să nu fim nedrepți, amintim și faptul că mulți dintre birnici sau dăjdiari – plătitorii de taxe și impozite, adică – erau învățați și ei cu corupția.
Adică de multe ori își ascundeau veniturile, turmele, stupii, stavele etc., își îngropau bunurile sau le piteau pe cine știe unde, ca să pară sărăciți cu totul. Și să fugă, astfel, de plata dărilor, chiar dacă acestea erau drepte și cuvenite.
Asemenea experiențe îi făceau pe perceptori să devină nemiloși, ajungând să nu îi mai creadă nici pe cei cu adevărat scăpătați.

Ca urmare, se pare că traducătorii sau cei care conduceau traducerea – de obicei oameni din familiile politice – s-au temut de felul în care erau arătați perceptorii în Biblie.
Poate că, iarăși, nu le-a picat bine și porunca Duhului Sfânt prin Ioan Botezătorul pentru perceptori: (să nu luați) Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să strângeți! (Luca 3:13)1.

Oricum, dintr-o pricină sau alta, ori din mai multe, au schimbat perceptor cu ”vameș”.
Vameșii fiind puțini în vremea aceea, iar nedreptățile lor privindu-i în primul rând pe străini, apoi pe negustorii bogați – pe care mulți îi invidiau.
Era, adică, un termen mai convenabil politic.
Și, din păcate (la figurat, dar și la propriu), traducerea greșită a rămas până astăzi.

Atunci când ÎPS Bartolomeu Anania a scos Biblia în traducerea sa, am văzut cu părere de rău că a păstrat traducerea greșită, vameș(i). Deși în nota la Matei 5:46 (nota 11 în cuprinsul Evangheliei după Matei) spune că vameșii sunt

„Perceptori de impozite, faimoși prin corupția, abuzurile și raptul cu care-și practicau meseria. În limbajul biblic, oameni păcătoși.”

L-am întrebat, ajuns prin voia lui Dumnezeu în Cluj-Napoca, de ce nu a folosit cuvântul adevărat, de perceptor(i). Mi-a răspuns „Așa s-au obișnuit oamenii…”
M-am oprit acolo, pentru că am înțeles că sentimentele nu lăsau loc de lămurire: în alte locuri din versiunea Sfinției Sale nu se sfiise să facă schimbări radicale.
Mai probabil, în loc de „Așa s-au obișnuit oamenii…” era un „Așa m-am obișnuit”.

Totuși, dincolo de inconsecvență – oameni suntem! – să reținem explicația clară dată de notă: perceptori.
Și să ne aducem aminte că este datoria noastră să îndreptăm ceea ce înaintașii, oricât de vrednici, nu au putut să îndrepte.
E vremea – deși s-ar putea spune că totdeauna a fost – să ne întoarcem la originalul biblic.
Și să înțelegem că perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă de egoism și perceptorii sunt cei pe care Mântuitorul îi dă ca pildă a pocăinței.
Că Sfântul Apostol Matei a fost, înainte de chemarea Domnului, perceptor, lucrând la perceptură.
Că Zaheu a fost mai marele perceptorilor.
Și că dragostea față de înaintași cuprinde și datoria sfântă de a îndrepta, după puteri, greșelile lor.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

  1. Textul original aici este ὁ δὲ εἶπεν πρὸς αὐτούς Μηδὲν πλέον παρὰ τὸ διατεταγμένον ὑμῖν πράσσετε (ho de eipen pros aiutus meden pleon para to diatetagmenon hiumin prasete). Care, aproape literar, spune Și zis-a pentru ei: Nimic mai mult peste ce vi s-a rânduit să colectați. ↩︎