Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse

18, aprilie, 202619, aprilie, 2026 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”¹.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).
Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi², poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită subliniat că Desiderius Erasmus (Erasmus de Rotterdam) a avut dreptate ca principiu, în sensul în care, într-adevăr, limba greacă sau idiomurile grecești au avut parte de foarte multe schimbări în timp: de vocabular, de gramatică și de pronunție. Însă înțelegerea deplină a pronunției corecte într-un idiom elin dintr-o epocă istorică sau alta a fost și este un proces îndelungat de cercetare. În această privință a se vedea și lucrările citate ale lui Vasile Stancu.

P.P.S. O mică bibliografie pe temă:

*** A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010
Allan, William Sidney (1973) Accent and Rhythm: Prosodic features of Latin and Greek, Cambridge University Press, Cambridge
Allen, William Sidney (1987) Vox Graeca: A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, Cambridge University Press, Cambridge
Allen, William Sidney (1978) Vox Latina—a Guide to the Pronunciation of Classical Latin, Cambridge University Press
Astoreca, Natalia Elvira (2021) Early Greek Alphabetic Writing – A Linguistic Approch, Oxbow Books, Oxford, Philadelphia
Beekes, Robert (2010) Etymological Dictionary of Greek. With the assistance of Lucien van Beek, vol. 1-2, Leiden, Boston
Bywater, Ingram (1908) The Erasmian Pronunciation of Greek and its Precursors, Oxford
Gignac, Francis T. (1976) A grammar of the Greek papyri of the Roman and Byzantine periods, Institute Editoriale Cisalpino – La Goliardica, Milano
Horrocks, Geoffrey (2010) Greek: A History of the Language and Its Speakers, Blackwell Publishing, London
Jannaris, A. (1897) An Historical Greek Grammar Chiefly of the Attic Dialect As Written and Spoken From Classical Antiquity Down to the Present Time, Macmillan Publ., London
Machen, John Gresham (1923) New Testament Greek for Beginners, de Gresham Machen The Macmillan Company, New York
Stancu, Vasile (2021) Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara
*** Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018

Note de subsol

De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎
Forma Chi este folosită de unii lingviști englezi/americani pentru un sunet de tipul ch din limba română, sau aflat între c, ch, kh etc. ↩︎

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

19, decembrie, 202420, decembrie, 2024 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Iar despre Christos, Cristos și Hristos

Au trecut peste 5 ani (în Februarie 2025 se fac 6) de când am publicat foarte scurta prezentare despre grafia corectă în limba română a supranumelui lui Iisus din Nazaret (click pentru accesare).
Am arătat atunci că deși grafia Cristos este corectă, cea mai corectă este Christos, deoarece

1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde științifice și făcând legătura cea mai directă și potrivită cu forma inițială a cuvântului.
2. Corespunde Culturii Românești Vechi, care a consacrat formele de tipul Creștin, Creștinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creștinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche și tradiția mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunției în formele „Cristos”, „Hristos” și intermediare, după specificul regional și/sau personal.

Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri, dar unii au rămas tot în eresuri… sau, mai bine zis, în prejudecăți fără niciun temei adevărat. Și răspândesc mai departe forma Hristos impusă de Sovietici.

Căci, să ne înțelegem, până la ocupația sovietică se foloseau toate cele trei forme, ba și altele! În Biserica Ortodoxă din Româna!
Grecofilii și rusofilii foloseau forma Hristos. Iubitorii limbii române adevărate foloseau Christos ori Cristos. Uneori, sub influențe intelectuale mai mult sau mai puțin corecte, apăreau și formele Crist și Christ.

De pildă, Episcopul Ghenadie al Argeșului, pe numele complet Ghenadie Țeposu, folosește în traducerile sale nou-testamentare forma Iisus Christos (de pildă, în Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elinesc, și însoțită de argumente și de reflexiuni morale, Tipografia Ione Weiss, București, 1868).
Merită observat faptul că Episcopul Ghenadie, unul dintre sfinții ierarhi încă necanonizați, a fost și un excepțional poliglot cunoscând foarte bine limbile clasice slavonă, greacă și latină, alături de franceză și germană. Este unul dintre motivele pentru care a păstorit unsprezece ani capelele ortodoxe din Leipzig ale Românilor și Grecilor. A fost unul dintre întemeietorii revistei ”Biserica Ortodoxă Română” (în continuare vie). A depus un efort uriaș în traducerea în limba română a cântărilor liturgice în greacă. Și, de asemenea, a fost un excepțional predicator. Adică un foarte bun cunoscător al limbii române, nu doar al unor limbi străine (cum sunt prea mulți astăzi, din păcate).

Dăm această pildă pentru că, de curând, un domn indignat de folosirea formei Christos mi-a adus drept argument câteva articole de ziar. În care, pe scurt, se pretinde că „în greacă se scrie Hristos, deci așa trebuie să scriem”. Autorii afirmației sunt uneori necunoscători ai limbii grecești vechi. Alteori, totuși, sunt cunoscători, mai mult sau mai puțin avansați, ai acesteia. Ca urmare, este de datoria lor să știe că X vechi grecesc NU era H, ci C sau Ch, în funcție de dialect. Iar să pretinzi că limba română ar trebui să își schimbe pronunția pentru că și-a schimbat-o greaca, este deja rasism patologic.

Totuși, unii dintre susținătorii formei greșite Hristos, ajung să arunce injurii la adresa celor care folosesc sau susțin altă grafie. Ar fi de întrebat dacă sunt conștienți că astfel îi insultă direct pe toți ierarhii români, pe toți clericii și călugării români care au folosit și folosesc asemenea grafii. Printre care și sfinți, precum Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

O să amintim aici faptul că orice țară este ținta influențelor străine.
Prietenia între țări și popoare este, în această lume supusă răului, o lozincă frumoasă, dar numai atunci când „prietenele” au destulă putere. Căci devine literă moartă atunci când interesele o cer – de pildă atunci când scade prea mult puterea țării „prietene”, poporului „prieten”.
Mai este o situație în care se proclamă „prietenia”, chiar între două țări sau popoare cu disproporție uriașă de putere: atunci când condițiile geografice sau geostrategice fac nerentabile raporturile directe de forță.
Dar în toate situațiile în care se proclamă „prietenia între țări/popoare”, fiecare parte încearcă să o influențeze pe cealaltă (să le influențeze pe celelalte) în favoarea sa.
Este o realitate elementară, pe care numai cei îndoctrinați să fie sclavi nu o văd.

Mai merită amintit și că nu orice influență străină este rea.
De pildă, influența sticlăriei germane a născut în Transilvania fenomenul minunat al picturii pe sticlă.
Coloanele egiptene au născut coloanele grecești și din acestea toate coloanele folosite în biserici.
Cupola partă/persană a dat fascinantele cupole ortodoxe.
Etc.

Vedem aici că influențele străine sunt benefice DACĂ se ia din ele DOAR ce este de folos și se ADAPTEAZĂ la specificul național.
Iarăși avem de-a face cu un truism, cu un adevăr absolut și evident.

Însă influențele străine DIRIJATE sunt o formă de război de cucerire.
Și Românii au avut și au parte de multe asemenea influențe.
Cităm pe scurt influența turcească, influența islamică, influența germană, influența grecească, influența rusească etc.

Un exemplu privind influența grecească dirijată îl găsim la Constantin V. Obedeanu (de pildă, în cartea Grecii în Țara Românească…, București, 1900, care în chip ”miraculos” nu a mai fost editată!).
Altul la Ionel Zeană, Vulturii Pindului, București, 2002.
Despre influența rusească dirijată ar trebui să fie absurd să mai argumentăm. Din secolul al XVII-lea, pretențiile Moscovei ori Sankt Petersburgului de „salvatori ai Creștinilor” au fost atât de repetate încât unii le cred și astăzi – cu toate că milioane de Români au plătit cu sânge „salvarea” rusească. Iar forma sovietică a influenței rusești dirijate a fost și mai distructivă.

De această influență sovietică ține înlocuirea lui Christos cu Hristos în scrierea Ortodocșilor din România.

Este un fapt pe care cei mai mulți nu îl cunosc.
Dar profesorii și teologii care susțin grafia sovietică Hristos știu asta. Dar o fac și pentru că sunt grecomani (= admiratori fanatici ai Grecilor; definiție din Marele Dicționar de Neologisme, 2000). Și își închipuie că este bine să se folosească de o schimbare impusă de Sovietici pentru a-și promova Grecismul.

Că măsura trecerii obligatorii și generale de la forma Christos la Hristos a fost impusă de Sovietici se vede clar din faptul că teologii din România, mireni sau clerici, care foloseau formele Christos ori Cristos înainte de 1944 și nu au fost uciși de Sovietici trec, toți, la grafia Hristos.

De pildă, în 1936, în Românism și Ortodoxie (click aici pentru descărcare), Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae folosește exclusiv grafia Christos.
După ocupația sovietică, toate lucrările sale apar cu grafia Hristos.

Mi se pare mai mult decât trist că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie încă se păstrează asemenea norme de sorginte bolșevică. Și la fel de grav că unii socotesc necesar să se folosească de ele pentru degradarea limbii române.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită să amintim că tendința grecizantă a fost foarte puternică până în 1918. Ortodoxia Transilvăneană, bine așezată cultural de la Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a oprit această alunecare. Însă 1944 a adus demonica ocupație sovietică și toate relele ei. Printre care și rusificarea, inclusiv a numelui lui Iisus Christos în limba română. Ne rugăm lui Dumnezeu ca ierarhii noștri cu rădăcini ardelenești – fie ele transilvane, moroșene, crișane sau bănățene – să își găsească răgaz și putere pentru a șterge această urmă a Persecuțiilor Bolșevice.

P.P.S. Prima ediție a textelor biblice tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este Noul Testament apărut al Tip-Litografia Cărților Bisericești, București, „în ɖilele Maiestății Sale iubitorul de Christos Regelui României Carol I”, anul 1886. După cum se poate vedea și în fragmentul citat, grafia aleasă de Sfântul Sinod în 1886 este Iisus Christos. De altfel, singura cu adevărat potrivită pentru limba română.

Christos, Cristos ori Hristos?

21, februarie, 2019 Mihai-Andrei Aldea15 comentarii

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un h care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă