Etichetă: Iisus Hristos

Ţinta falsă şi Ţelul adevărat. Sfânta Maria Egipteanca

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În valurile politice, deci şi mediatice, ale „Crizei COVID-19”, mulţi şi-au pierdut ţinta… dacă o mai aveau.

Spune Sfântul Apostol Pavel

„Nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Christos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus” (Filipeni 3.12-14)

Deci, care este ţinta vieţii noastre, dacă nu suntem înşelaţi de diavol?
Răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Christos Iisus.

Şi atunci, „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8.35-39)

Maria Egipteanca, după ce a intrat în pustie, a trăit acolo 47 (patruzeci şi şapte) de ani, întâi luptând 17 ani împotriva patimilor cu cea mai tare voinţă.
Această voinţă nu era însă de ajuns, căci puterea patimilor o aprindea din vreme în vreme; însă ea cădea înaintea lui Dumnezeu şi cu mijlocirea Maicii Domnului stătea în rugăciune până se izgonea aprinderea.
Iar când s-a izbăvit de patimi, după al 17-lea an, a trăit mai departe în pustie încă 32 de ani.
În al 30-lea an i-a fost trimis Părintele Zosima, căruia i s-a spovedit într-o spovedanie publică ce doar cei curăţiţi o pot face. În anul următor l-a revăzut în Joia Mare, când a primit Sfânta Împărtăşanie. Iar în al 32-lea an al nevoinţei sale a plecat în Cerurile de care devenise atât de apropiată.

Înţelegem oare aceste lucruri?
Înţelegem oare viaţa Sfintei Maria Egipteanca?
Înţelegem oare că o desfrânată – ca noi toţi, într-un fel sau altul – a ajuns la o uimitoare plinătate a Duhului Sfânt în această viaţă?
Şi că a fost în Biserică, deşi de 47 de ani nu mai călcase într-o biserică?

Toate trec; şi cele bune, şi cele rele.
Cu adevărat înfrânt este doar cel care se dă bătut; altfel, orice înfrângere şi orice biruinţă sunt trecătoare.
Singura biruinţă veşnică este cucerirea Cerurilor.

Suntem, acum, despărţiţi de biserici, dar nu de Biserică.
De Biserică suntem despărţiţi doar dacă vrem să fim despărţiţi.

Stând aproape de duhovnicul nostru, vom găsi călăuzire atunci când puterile ne vor fi mai slabe decât ale Mariei Egipteanca.
Ea a fost singură cu adevărat, noi putem să vorbim cu duhovnicul nostru, cu preoţii noştri, putem să le ascultăm cuvântul, putem să primim sfat, putem să alergăm la ţintă, la răsplata chemării celei de sus, la Dumnezeu!
Cu Dumnezeu înainte!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

  20171210_145045

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prima Poruncă după Înviere!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru păcatele noastre Fiul lui Dumnezeu a plătit cu viaţa Sa, cu sângele Său, cu durerile pe care noi, oamenii, le-am adus asupra Sa.

Era o glumă potrivită, dar şi cumva tristă, care suna cam aşa:
Au venit extratereştrii pe Pământ pentru prima dată. Şi s-au întâlnit cu toţi liderii politici ai lumii. Printre ei fiind şi Papa (şeful Statului Vatican). Şi, după ce nenumăraţi alţii au pus extratereştrilor întrebări, Papa îi întreabă:
– Îl cunoaşteţi pe Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu? 
– Cum să nu! – spun extratereştrii cu bucurie. E extraordinar! Vine în fiecare an la noi şi ne bucurăm grozav! 
Papa, şocat, crede că nu a auzit bine:
– Vine în fiecare an la voi??!!!??
– Da, bineînţeles. La voi, nu?
– Nu! – răspunde Papa încă uimit. La noi a venit acum 2000 de ani şi o să mai vină la sfârşitul lumii. Nu înţeleg de ce vine la voi în fiecare an şi la noi nu. 
– Poate că nu îi place ciocolata voastră. 
– Ce???!!!!!???? 
– La prepararea dulciurilor, şi mai ales a ciocolatei, ne pricepem cel mai bine. De aceea, când a venit la noi şi ne-A vorbit am fost atât de fericiţi încât I-am adus şi I-am dăruit cea mai bună ciocolată de pe planeta noastră. Voi ce i-aţi dat când a venit la voi? 

Am spus că gluma este şi tristă. Pentru că, într-adevăr, noi I-am adus Fiului lui Dumnezeu multă ură.
Ură ce bântuie până astăzi.
Şi mai ales neascultare.

Neascultarea de Dumnezeu este extrem de răspândită şi printre cei care îşi spun Creştini. (Şi, prin Botez, ar trebui să fie!)
Ar trebui să asculte de Scripturi, şi nici măcar nu le citesc. Sau, dacă le citesc, le citesc doar ca să spună că le-au citit. Ori, şi mai rău, ca să scoată din ele învăţături răstălmăcite după poftele lor.
Ar trebui să fie în Biserică şi ai Bisericii, pentru că fiind al Bisericii eşti al lui Iisus Christos, Cel care este Capul Bisericii. Dar cei mai mulţi îşi fac „bisericuţe”, adică felurite grupuri care se rup de Biserică. Eventual declarându-se „unica biserică adevărată”, cu toate că sunt rupţi de succesiunea apostolică (absolut obligatorie pentru Biserică).
Ar trebui să pună cuvântul lui Dumnezeu mai presus de orice. Pentru că astfel ar fi în Adevăr şi în Dragoste, ar avea pace şi fericire. Dar cei mai mulţi, zicându-şi Creştini, ascultă de lume şi de patimile ei.

Care este prima poruncă dată de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Christos după Înviere?
Pace vouă!

Această poruncă înnoieşte porunca dată înainte de Răstignire, poruncă ce este, totdeauna la Dumnezeu, un dar nesfârşit de preţios:
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze! … Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

Creştinii adevăraţi nu se sperie nici de viaţă, nici de moarte; nici de coronaviruşi, nici de războaie, nici de altele asemenea. Pentru pacea lui Iisus Christos este în inima lor, în sufletul lor, în viaţa lor.
Pace vouă, tuturor!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Prostia care sminteşte. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(continuare)

II. Studiu de caz. Confuzia între Etnofiletism, Naţionalism şi Patriotism

Mă minunam cum pot cei care iubesc libertatea să-i ţină pe ceilalţi în lanţuri. Dar raţiunea nu joacă un rol important nici în viaţa de familie, nici în politică. 
Maitreyi Devi

Am amintit mai sus de bărbatul care, la o înregistrare de cântece patriotice româneşti, se îngreţoşase. Da, nu simţise nimic bun, nimic înălţător, auzind cântate frumos şi cu mult suflet cântece care au însoţit ostaşii români pe câmpurile de luptă. Sau care au marcat clipe esenţiale din istoria Neamului Românesc. Nu, dânsul a etichetat aceste cântece drept „filetisme”, la fel şi preoţii, muzicienii şi poporul ce cântau. Şi a decretat că ne-ar face „foarte mult rău”. Şi că ar fi necanonice – cântecele şi cântarea. Acesta este cazul pe care îl analizez astăzi.

După cum am amintit, principiile gândirii sănătoase presupun să recunoaştem sincer că nu ştim ceea ce nu am învăţat, ceea ce nu am trăit.
Strategul chinez Sun Tzu remarca, acum foarte multă vreme, că „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără complicitate din interior”. Este un adevăr universal acceptat. În toate studiile (geo-)politice, strategice şi de marketing se ţine seama de acest adevăr.

Ca urmare, să spui că unei naţiuni sau unei ţări cutare lucru „îi face (foarte mult) rău” este ceva mare, ceva serios, ceva extrem de grav. Dacă ai dreptate, iniţiatorii – văzuţi sau nevăzuţi – ai acelui „cutare lucru” sunt duşmani ai naţiunii/ţării. Iar cei care îi urmează, chiar involuntar, se fac, evident, complici.
Creştineşte o asemenea afirmaţie este cu atât mai gravă cu cât ni s-a arătat limpede că răspunderea pentru cum judecăm este extrem de mare. Căci cu ce judecată judeci, cu aceea vei fi judecat, ne-a spus Marele Judecător (Matei 7.2).
Altfel spus, dacă începi să-l judeci pe cineva de erezie ori trădare de neam sau ţară, vei fi judecat şi tu pentru acestea. Ceea ce este drept şi lesne de înţeles. Iar dacă judeci pe cineva drept în erezie, ori în trădare de neam sau ţară, pentru ceea ce este drept şi bun, ce înseamnă? Înseamnă că tu eşti în erezie, ori în trădare de neam sau ţară!

Iată, deci, greutatea unei asemenea acuzaţii din punct de vedere creştin.
Însă e la fel nu doar creştineşte, ci şi omeneşte!
Căci pretutindeni împotrivirea faţă de adevăr este minciună sau promovarea minciunii. Şi pretutindeni împotrivirea faţă de cele bune pentru neam sau ţară este trădare sau complicitate (voluntară sau nu).

Să vedem însă care sunt faptele comentate negativ:

a) Într-o biserică ortodoxă,
b) în afara slujbei, (preoţii sunt doar în sutană, nu au veşmintele liturgice)
c) împreună cu muzicieni
d) şi cu poporul
e) se cântă Treceţi batalioane române Carpaţii, Şoim român şi Transilvanie/Basarabie măreaţă, într-o formă originală, trecându-se repetat de la un cântec la altul.
f) foarte mulţi din cei de faţă sunt îmbrăcaţi în haine naţionale.

Ce ar fi de reproşat aici???

S-a spus că e vorba despre „Etnofiletisme”. Că, adică, a cânta cântece patriotice româneşti în România este un act de „etnofiletism”.
Citeam şi mă minunam: cine a scris comentariul chiar vorbeşte despre ce nu ştie sau e plătit să facă asemenea comentarii?
Dar, oricum ar fi, hai să vedem care este adevărul!

Ce înseamnă etnofiletism?

Etnofiletismul este grupul de rătăciri – inclusiv erezii – prin care se aşează fiinţial fie o anume ţară, fie un anume popor sau neam, fie o anumită rasă ori deasupra tuturor celorlalte ori chiar deasupra Învăţăturii Creştine.

Termenii seculari pentru etnofiletism sunt xenofobie, extremism-naţionalist, naţionalism-extremist ori, în anumite cazuri, rasism. Încercaţi să ţineţi bine minte aceşti termeni! Confuzia termenilor duce la confuzia ideilor, deci la concluzii greşite, deci la o cale greşită!

Pentru cine cunoaşte Teologia Ortodoxă este limpede că niciunul dintre cântecele amintite nu se încadrează în zona etnofiletistă.

Fără a intra în amănunte teologice, amintesc doar de faptul că asemenea cântece patriotice există la toate popoarele ortodoxe. Majoritatea mult mai laudative pentru propriul popor sau propria ţară, incomparabil mai agresive faţă de străin(ul invadator) etc. Le au Gruzinii. Le au Armenii ortodocşi. Le au Ruşii. Le au Bieloruşii. Le au Ucraineenii. Le au Bulgarii. Le au Ungurii ortodocşi. Le au Slovacii ortodocşi. Le au Polonezii ortodocşi. Le au Sârbii. Le au Macedonenii. Le au Bulgarii. Le au Grecii. Şi se cântă inclusiv în bisericile ortodoxe ale acestora, exact în felul în care s-au cântat în acest caz.

Este interesant că felurite persoane care sar cu acuzaţii de etnofiletism – deşi sunt, ori se pretind, ortodoxe – nu văd această realitate. Păi dacă ar asculta cântecele patriotice cântate adesea în biserici din Atena sau din alte oraşe ale Greciei – şi le-ar înţelege – ce-ar mai zice? Probabil nimic: ei nu sunt Români, deci au voie, la Români nu e bine!

Pentru cei care nu sunt Ortodocşi, discuţia aceasta ar trebui să fie neinteresantă. Dar dacă vor să se bage în seamă, voi sublinia că asemenea cântece există şi se cântă şi la Catolici, şi la felurite ramuri ale Protestantismului, şi la feluritele ramuri ale Budismului sau Hinduismului, ca să nu mai vorbim de Mahomedanism (aka Islam).

Naţionalismul este iubirea de naţiune/neam.

Patriotismul este iubirea de patrie.

Evident, orice iubire poate ieşi din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea dintre doi oameni trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – desfrânare, adulter, gelozie etc.
Este necesar să înţelegem că toate acestea sunt patimi şi NU iubire!

La fel, iubirea de neam sau de patrie poate să iasă din Adevăr, devenind bolnăvicioasă.
Când iubirea de neam sau de patrie trece de hotarele fireşti se numeşte patimă şi poate avea multe forme – xenofobie, rasism, mesianism etc.

Trebuie subliniat faptul că aşa cum în iubire persoana iubită este minunată şi mai presus de altele (a se vedea Cântarea Cântărilor pentru întinderea îngăduită iubirii), la fel este şi în iubirea de neam şi ţară. Pentru un patriot sau naţionalism sănătos Patria şi/sau Neamul sunt minunate şi mai presus de altele. Dar, cu recunoaşterea faptului că aceasă poziţie este una particulară, personală! La fel ca în iubirea dintre bărbat şi femeie!

Orice îndrăgostit cu bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit, personal. Cel care se aşteaptă ca fiecare bărbat să se îndrăgostească (eventual nebuneşte) de femeia care îi place lui a ieşit din adevăr. Şi a căzut fie în gelozie, fie în alte patimi la fel de rele. Corect se aşteaptă să fie şi alţii care îi apreciază femeia iubită, dar şi alţii, mult mai mulţi, care au alte sentimente.

În acelaşi fel orice patriot sau naţionalist de bun-simţ va ştii că sentimentele sale sunt ceva deosebit. Şi că, firesc, sunt alţi oameni care au sentimente similare pentru alte ţări sau naţii – cărora aceştia le aparţin.

Pentru că, desigur, într-o lume firească fiecare om are o patrie, are un neam.
Chiar dacă, tot firesc, aşează mai presus Împărăţia Cerurilor şi pe Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne arată, prin Sfântul Apostol Pavel, înălţimea cuvenită iubirii de neam, adică naţionalismului:

„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Christos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup…” (Romani 9.1-3)

Altfel spus, Sfântul Apostol Pavel este gata să-şi dea nu doar viaţa, ci şi sufletul, pentru mântuirea fraţilor săi „de neam”.

Acest naţionalism al Sfântului Apostol Pavel a fost primit de Dumnezeu şi pecetluit de Biserică. Şi este o adevărată icoană a naţionalismului curat.
Pentru că acelaşi naţionalist evreu Pavel respinge orice ierarhizare după neam.
Respinge posibila trufie a neamurilor faţă de Evrei, respinge posibila trufie a Evreilor faţă de neamuri, respinge posibila trufie a Grecilor faţă de barbari etc. Ba chiar respinge şi posibila trufie a bărbaţilor faţă de femei, sau a femeilor faţă de bărbaţi!
Pentru că, după modelul Domnului nostru Iisus Christos, el trăieşte o ierarhie a iubirii, în care cel care vrea să fie cel dintâi se face slujitorul tuturor (Matei 23.11).

Tot Sfântul Apostol Pavel este o icoană şi a patriotismului.
El a avut această năzuinţă de a vesti Evanghelia la toate neamurile (II Timotei 4.17), şi mai ales acolo unde Christos încă nu fusese cunoscut (Romani 15.20).
Fără patriotismul său, cu un spirit mai universalist (ca la Sfântului Apostol Toma, de pildă), el ar fi putut ajunge în India sau China, în Scandinavia ori Urali, la Izvoarele Nilului sau în adâncurile Saharei etc.
Totuşi această năzuinţă amintită el şi-o îndeplineşte strict în patria lui, Imperiul Roman. Din Israel ori Palestina până în Galia, străbate Asia Mică şi cât mai multe dintre ţinuturile ei, străbate ţinuturile traco-romane ale Macedoniei şi Tesaliei, ţinuturile iliro-traco-romane ale Epirului – trimiţând în Dalmaţia pe Tit, pentru o vreme –, străbate Ahaia, Italia şi Galia… Este o călătorie de la Răsărit la Apus şi înapoi, sfârşită la Roma, unde este primul dintre Apostoli. (Urmat mai apoi de Sfântul Apostol Petru.)

Datoria legală faţă de Patrie – adică stagiul militar, „armata” – şi-o făcuse (altfel ar fi pierdut cetăţenia romană pe care, totuşi, o are până la sfârşitul vieţii1). Dar acum îşi face o datorie şi mai înaltă: vestirea Evangheliei.

Vedem că Sfântul Apostol Pavel respectă cu sfinţenie cuvântul Mântuitorului: tuturor neamurilor, de la Ierusalim la marginile lumii (Luca 24.47; Romani 10.18).

Este aici o ierarhie clară:

1. Dumnezeu, care este deasupra tuturor,

2. Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Christos şi Învăţătura Acestuia, care sunt un întreg inseparabil (Faptele Apostolilor 20.26-31, I Timotei 3.5 şi 14-16 etc.); aici intră, fireşte, toţi fraţii întru Christos, indiferent de neam, dar intră şi ca naţiuni, după cum arată Duhul Sfânt (Apocalipsa 21.23 şi 26, 22.2)

3. Neamul, care este o frăţietate – şi după trup, dar şi după duh (Romani 9.6-8 ş.cl, Galateni 3.7 etc.)

4. Patria, faţă de care, chiar dacă nu este patria noastră supremă, avem o datorie sfântă; căci Dumnezeu arată că dacă cineva nu poartă grijă de propria casă nu poate purta de grijă Bisericii (I Timotei 3.5). Iar Patria este familia sau casa mare, de aici venindu-i şi numele.

Naţionalismul şi patriotismul sunt, curate, cele care ţin această firească ierarhie.

Rostul iubirii de neam şi al iubirii de patrie este, pentru creştin, ridicarea Naţiunii şi a Patriei în şi prin cunoaşterea şi trăirea Învăţăturii lui Dumnezeu.

Prin urmare, iubirea de neam şi iubirea de patrie nu primeşte dispreţuirea celor pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit. Este drept să urâm rânduielile strâmbe ce i-au făcut – şi îi fac – pe Ruşi, pe Unguri, pe Turci, pe Austrieci, pe Germani sau pe Greci să persecute Românii şi România; dar nu să îi urâm pe aceştia, ca neam şi ca oameni. Abia această ultimă atitudine este, după intensitatea ei, înspre sau direct în etnofiletism.

Iubirea de neam şi iubirea de patrie nu preschimbă preţuirea moştenirii naţionale (patriotice) în dispreţ faţă de alte naţiuni şi ţări. Este firesc să preţuim Sfinţii şi Eroii Neamului şi Ţării, este firesc să iubim peisajele româneşti, muzica româneasă, hainele româneşti, arhitectura românească etc., etc. Este firesc să spunem, cu Mihail Kogălniceanu, ceva ca

„Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase, decât locurile cele mai clasice. Suceava şi Târgovişte sunt pentru mine mai mult decât Sparta şi Atena. Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru români are mai mult preţ decât Corintul.”

E firesc să spunem aşa ceva, câtă vreme aşteptăm ca pentru un străin locurile patriei sale să îi pară „mai plăcute, mai frumoase” şi „decât cele clasice”, dar şi „decât cele româneşti”.
Şi, corect, îl vom preţui pe străinul care ştie să îşi iubească Patria şi Neamul. Aşa cum şi străinii preţuiesc pe Românii care au aceste iubiri şi îi dispreţuiesc pe cei care nu le au2.
Toate aceste lucruri ţin de firesc, de acea fire a lucrurilor care, până la urmă, este Ortodoxia.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

1 Merită amintit că echipamentul militar descris de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (cap. 6, versetele 10-17) este exact echipamentul infanteriei grele a legiunilor romane (formate exclusiv din cetăţeni romani).

2 Acest dispreţ faţă de Românii sau Românofonii care îşi denigrează Patria şi Neamul mi-a fost mărturisit de-a lungul timpului de mulţi străini, de multe naţionalităţi, de la Finlandezi la Americani, ba chiar şi de Ungurii naţionalişti.

Tricolorul

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Pentru Creştinii adevăraţi Biblia este un reper absolut. De ce?
Pentru că este pecetluită de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, Cel care a spus: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).
Este pecetluită de Duhul Sfânt, Cel ce a spus „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (I Timotei 3.16-17).
Deci, chiar dacă pretinde că este Creştin, chiar dacă îşi zice Creştin, nu este Creştin acela care nu respectă Biblia.
Căci Creştin înseamnă ucenicul lui Christos. Şi nu poate să fie cineva ucenicul lui Christos dacă nu îi urmează învăţătura.

Această mică introducere este trebuincioasă pentru că sunt mulţi cei care pretind că sunt Creştini, însă nu urmează Scripturile. Fie alegând din ele doar ce le place, fie şi răstălmăcind ceea ce au ales în fel şi chip.
Aşa este şi cu reîncarnarea.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire. Este un lucru pe care Evangheliile – şi tot Noul Testament – îl arată limpede şi repetat.
Pentru oricine vrea să gândească (logic) este evident că dacă ar fi existat reîncarnare nu mai era nevoie de Întruparea lui Iisus Christos! (Pentru că, după mitologia reîncarnării, aceasta ar aduce o formă sau alta de „eliberare”/mântuire.)
Acesta este un fapt foarte clar – subliniat de părinţi vechi şi noi, de la cei din primele veacuri creştine la, de pildă, Părintele Arsenie Boca (în Cărarea Împărăţiei).

Sunt, însă, unii care vor cu tot dinadinsul să pună reîncarnarea în Sfintele Scripturi. Ca urmare, ajung la răstălmăciri greu de crezut. Greu de crezut… pentru cine cunoaşte Scripturile! Evident, cei care nu le cunosc se lasă păcăliţi.

Un exemplu este următorul text:

„Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt? Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.” (Marcu 8.27-28)

Acesta este dat – cu ridicolă încântare – drept „dovadă” a „credinţei în reîncarnare” în Biblie. O prostie dublă:

1. În Biblie sunt prezentate multe credinţe mincinoase, multe înşelări. Faptul că o anume credinţă este menţionată în Biblie nu dovedeşte că este şi bună. Trebuie cunoscut, bine, contextul.

2. Ioan Botezătorul a murit la peste 30 (treizeci) de ani de la Naşterea Mântuitorului. Deci este delicat spus ilogic să pretinzi că o confuzie între Iisus Christos şi Ioan Botezătorul înseamnă că se credea în reîncarnare. Mai mult, Ilie nu a murit încă, el fiind răpit la Ceruri viu (IV Regi 2.1-12). Ca urmare, este cel puţin ilogic să pretinzi că părerea că Iisus ar fi (fost) Ilie înseamnă credinţă în reîncarnare. De asemenea, ridicarea oamenilor lui Dumnezeu din moarte, ca semn al Împărăţiei Cerurilor, apare în Vechiul Testament. Ca, de pildă, la Ieremia 37.1-14. Prin urmare, Evreii aşteptau învierea oamenilor lui Dumnezeu ca semn al împlinirii vremii. Şi aveau să învie mulţi dintre sfinţi, într-adevăr, după Învierea Domnului (Matei 27.52-53). Iarăşi, este cel puţin ilogic să confunzi învierea celor adormiţi cu trupul în care au trăit o singură dată cu o credinţă în reîncarnare.

Din fericire (pentru iubitorii de adevăr), după cum am mai arătat, Duhul Sfânt mărturiseşte limpede că

„Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!

Şi, la fel, Dumnezeu arată că bogatul cel nemilostiv nu a avut parte de reîncarnare, ci de Iad. Şi, iarăşi, că săracul Lazăr, cel blând şi răbdător, nu a avut parte de reîncarnare sau iluminare, ci de Sânul lui Avraam, adică de Rai (Luca 16.22-23). De altfel, întreaga istorie a bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr arată clar şi repetat că oamenii o singură dată mor, după care urmează judecata (Luca 16.19-31).

La fel, Sfântul Apostol Pavel arată că pentru el – şi pentru toţi cei ce cred în Iisus – moartea este un câştig, fiind intrarea în Împărăţia lui Christos (Filipeni 1.20-25).
Şi, pe rând, Însuşi Duhul Sfânt, Dumnezeu Tatăl şi Iisus Mântuitorul ne arată, repetat, că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să ne aducă la Viaţa Veşnică (Ioan 3.16; 5.40; FA 4.8-12; 13.47; 28.28; Romani 1.16; II Timotei 2.10; Evrei 5.8-9; I Petru 1.2-5; I Ioan 5.13 etc., etc.).
În Vechiul Testament de asemenea de multe ori se arată că cei care mor se duc în lumea de dincolo, nu în vreun ciclu de reîncarnare.

Pe scurt, Biblia arată limpede faptul că omul trăieşte o singură dată, fiind apoi judecat după ceea ce a ales: iubirea sau ura, dragostea sau egoismul, bunătatea sau răutatea. Iar reîncarnare nu există.

(Teologic este evident că reîncarnarea este o dublă înşelăciune. Pe de-o parte, îl îndepărtează pe om de Mântuitorul său. Pe de alta, îl face să amâne îndreptarea, pocăinţa pentru rele şi întoarcerea la Bine, cu iluzia că „în altă viaţă o să fiu mai bun”; şi astfel se aşează în rău şi în rău moare.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Groază de moarte?

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă