Christos, Cristos ori Hristos?

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajun de Crăciun

Icoana Craciun 01.png

AJUN DE CRĂCIUN

În Seara de Ajun,
pe fire de lumină lină
în taină îmbrăcaţi – ca într-o zi senină –
străbuni şi îngeri lumea o colindă.

Săracii şi bogaţii masa-şi pregătesc
şi-mpart ce au cu cei ce le sunt dragi –
Cei împietriţi doar spre câştig privesc
Cei buni îi au alături pe sărmani.

Prin rău şi mâl, prin urâciunea lumii,
străbat lumini din raiuri de lumină
şi peste tot ce-a fost şi încă este,
Chemarea Cerului se-aude mai deplină.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

Şi-n harul ce se varsă peste lume,
când noaptea serii spune rămas-bun,
înveşmântaţi în cântece străbune
colindătorii au pornit la drum.

De mii de ani călătorind pe cale,
de mii de ani cântând şi lăudând
se ostenesc prin viscole şi jale
iubirea s-o aducă pe pământ.

În cântul lor e pace şi putere,
e Binele atât de mult dorit
e dor, e floare şi e aşteptare,
e aşteptarea care azi s-a împlinit.

Căci pregătit din vremuri de cădere,
Cu o răbdare plină de prinos
Ajunge astăzi vremea de născare
Cel Om şi Dumnezeu, Iisus Christos.

O, Doamne, să mă ierţi, te rog acuma,
căci prea puţin să vii m-am pregătit!
Dar tot aştept şi vreau să-mi intri-n casă
ca să îţi spun, din nou, „Bine-Ai venit!”

Se lasă noaptea de Ajun pe lume
privirea-n înserare s-a pierdut
în suflet e lumină şi e bine
şi îmi şoptesc: Mesia s-a născut!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Între noaptea lumii și Lumina Cerului

Politica este, aproape totdeauna, un tărâm întunecat, murdar, peste a cărui mizerie se aștern pojghițe de ambalaj colorat, lucios, care să dea iluzia binelui, luminii, curățeniei. Politica este, aproape totdeauna, un război pervers, total imoral și de o fățărnicie fără margini.
Totuși, de cele mai multe ori, politica este de preferat războiului propriu-zis; acesta este mai mult decât cumplit.

În aceste zile cei care au discernământ sunt martorii mizeriei politice manifestată practic prin măcelărirea populației civile din Siria și pecetluirea distrugerii unei țări; sunt martorii unui genocid anti-sirian, a încununării unui cumplit șir de crime împotriva umanității; dar și ai unor manevre politice perverse de îndreptățire a acestor acte monstruoase.
Rețeta a mai fost folosită în Serbia și Irak.
Vă aduceți aminte de „armele chimice de distrugere în masă ale regimului Saddam”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Irakului?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Vă aduceți aminte de pretinsele crime ale Serbiei împotriva „populației civile albaneze din Kosovo”, prin care SUA, GB și Franța au pretins că justifică atacul împotriva Serbiei?
S-a dovedit că nu existau, s-a dovedit că sunt o minciună.
Doar că sub acoperirea acestor minciuni cele trei țări și slugile lor au distrus Irakul și Serbia – inclusiv folosind arme și tehnologii interzise de convențiile internaționale. Sute de mii de civili au fost măcelăriți, au fost bombardate de Sfintele Paști bisericile pline cu civilii sârbi aflați la slujbă, au fost bombardate orfelinate și convoaie ale Crucii Roșii… În Irak „pacificarea” de după invazie înseamnă un război „civil” care nu s-a sfârșit până astăzi. Și în care trupele aliate au săvârșit nenumărate crime împotriva umanității; unele autorități americane au început să le scoată la iveală (o fi vreo legătură între aceste anchete și lansarea noii campanii din Siria?). Folosirea uraniului la proiectilele și bombele americane din Serbia produce și astăzi victime: adulți și copii măcinați de cancer, copii cu malformații, zone pustiite. Această tehnologie este interzisă de convențiile internaționale.
Față de toate aceste acte abominabile ar fi fost de așteptat să existe anchete, pedepse, delimitări.
Câțiva militari americani, dovediți de jurnaliști – accidental scăpați cu viață – sau care s-au dat singuri de gol, postându-și cu mândrie actele bestiale pe rețelele de socializare, sunt singurii „pedepsiți” (mai mult simbolic). Superiorii ce au gestionat actele, politicienii responsabili, adevărații vinovați pentru aceste acte, au fost și rămân „imuni”.
Civilii din SUA, GB, Franța nu au reacționat față de aceste crime, față de un întreg sistem criminal. Ca urmare, istoria se repetă.

Atacul împotriva Siriei nu pare să aibă altă justificare logică în afara unor calcule reci, imperialiste, inumane. De ce spun asta? Pentru că a bombarda populația civilă a unei țări ca represalii pentru pretinsul atac împotriva aceleiași populații civile este complet dement; în niciun caz nu este ceva logic. Or acesta este pretextul atacului din Siria: un pretins – și total nedovedit – atac împotriva populației civile; ca urmare, SUA, GB și Franța atacă populația civilă din Siria!
Există în acest fel de situație o procedură internațională, în așezarea căreia – la nivel juridic și practic – și SUA, și GB, și Franța, au avut un rol semnificativ. Este o procedură pe care cele trei țări au susținut-o sistematic, au invocat-o în fața unor acte de genocid și crime împotriva umanității ca cele făcute de URSS în Afganistan ori Cehoslovacia, au invocat-o de nenumărate ori.
Există, totodată, nenumărate situații extrem de grave, perfect dovedite, în care nu s-a luat nicio măsură. De la cei cca. 100.000 de creștini de diferite denominațiuni (ortodocși, protestanți, catolici etc.) măcelăriți anual în întreaga lume, până la violurile sistematice, în grup, săvârșite de bande organizate de musulmani din Marea Britanie, Franța, Suedia etc. Egiptul încurajează epurarea etnică și religioasă; anual sute de creștini și copți sunt uciși aici, anual mii și mii de creștini și copți sunt siliți să fugă din țară (reamintim că băștinașii Egiptului sunt copții, arabii fiind invadatorii aduși de Jihad și care oprimă pe copți de aproape un mileniu și jumătate). Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au mișcat și nu mișcă un deget spre a opri acest genocid. În 2015 gruparea Boko Haram a masacrat mii și mii de creștini în Nigeria; într-un singur orășel sunt oficial înregistrate peste 2000 (două mii) de victime într-o singură zi. Nici SUA, nici GB, nici Franța nu au încercat și nu încearcă să oprească această grupare. Lista, din nefericire, este lungă, dar mă opresc aici. Pentru că, mi se pare mie, este deja dovedit faptul că intervențiile de acest tip nu au nicio legătură cu pretențiile umanitare care încearcă să le justifice. Nu au avut nici în trecut, nu au nici astăzi.

Dacă cele trei state care au agresat acum Siria ar fi mânate de bune intenții (1) ar fi respectat procedurile internaționale, (2) nu ar fi folosit exact același tipar dovedit ca mincinos din cazurile anterioare (gen Irak și Serbia) și (3) ar fi intervenit deja în cazurile extrem de clar dovedite din GB, din Nigeria, din Egipt etc. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt extrem de clare. Iar agresiunea împotriva Siriei are categoric cu totul alte motive decât cele pretinse oficial.

Și la ce ne folosește să știm asta?
Ca să știm pe ce lume trăim.
Sunt nenumărați cei care își închipuie că poate exista bine în afara Evangheliei, că poate exista bine în afara trăirii în Christos.
În 1939 mulți aveau impresia că poate fi de preferat una dintre cele două mari puteri războinice care își umflau mușchii pe scena internațională: URSS și Germania Hitleristă. În câțiva ani cei mai mulți au înțeles că se păcăliseră.
Dar de mințit s-a mințit masiv, și mulți s-au lăsat păcăliți.
Astăzi suntem într-o situație similară.
Singura alegere corectă este Iisus Christos, este Biserica lui Dumnezeu, este întoarcerea la Dumnezeu.
Restul este politică…
Părerea mea.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pomenirea morţilor în Săptămâna Patimilor

Pentru că a trecut Săptămâna Patimilor, şi mare parte din ispitele ei, să vedem, cu pace, care este adevărul în privinţa „pomenirii morţilor în Săptămâna Patimilor„. Pentru că s-au iscat şi se iscă tulburări şi chiar certuri, unii spunând că în Joia Mare se poate, iar alţii că nu se poate face pomenirea celor adormiţi. La fel, unii fac parastas şi în Duminica Floriilor, în vreme ce alţii spun că este păcat să facem aşa ceva. Cum stau lucrurile? Să încercăm să le limpezim întru adevăr, cu dragoste de Dumnezeu şi oameni, aşa cum se cuvine!

crucea-manafului

O să încep cu sărindarele, care sunt esenţiale în această privinţă – a pomenirii celor adormiţi în Postul Mare după obiceiurile locale.
Prin sărindar se înţelege o pomenire făcută vreme de patruzeci de zile. Aici nu este nicio tulburare. Însă când se face „dezlegarea sărindarelor„, adică ultima slujbă, şi cea mai mare, din şirul de patruzeci de zile?
Unii spun că în Sâmbăta lui Lazăr (aşa rânduieşte şi Sfântul Sinod al Bisericii noastre), alţii că în Duminica Floriilor (pe ici, pe colo, dar se mai întâmplă), alţii că în Joia Mare (în destul de multe locuri).
Lămurirea se face destul de uşor dacă numărăm zilele.
De la ziua de Luni, după Lăsata Secului (de lactate, brânză, ouă, peşte), până în Sâmbăta lui Lazăr avem patruzeci de zile. Tot ce este după, este peste acest număr, ieşind, ca urmare, din numărătoarea sărindarului.
Deci, simplu, aritmetic, sărindarele se încheie în Sâmbăta lui Lazăr. Aceasta este ziua pentru dezlegarea sărindarelor.

Este aici şi un rost teologic, pentru că Sâmbăta lui Lazăr, ce prefigurează Învierea Domnului, este o mărturie a învierii celor adormiţi oricât de risipit ar fi acum trupul lor. Ceea ce s-a proorocit prin Iezechiel Proorocul (37.1-10) se prefigurează acum prin ridicarea lui Lazăr. Deşi acesta nu ajunsese la starea de „oase risipite„, ca în proorocia amintită, deja se afla în drum către această stare, fiind cuprins de stricăciune. Domnul însă îl ridică, refăcându-i trupul şi alungând moartea şi stricăciunea. Este o lucrare ce sintetizează nădejdea învierii şi rostul pomenirii celor adormiţi. Învierea lui Lazăr întru Domnul este chip al învierii întru Dumnezeu a tuturor celor dragi ai noştri, trecuţi dincolo. Este cea mai firească încheiere a sărindarului făcut în Postul Mare.

Mai mult, Postul Mare se şi încheie cu Sâmbăta lui Lazăr!
Da, este adevărat, mulţi numără în Postul Mare şi Săptămâna Mare, dar asta ar duce Postul Mare la 47 de zile, cu toate că este binecunoscut faptul că are 40 (patruzeci) de zile. De fapt Sâmbăta lui Lazăr încheie Postul Mare, fiind urmată de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Aceasta nu ţine de Postul Mare, fiind între acesta şi Săptămâna Mare ca o oază aflată între un drum de patruzeci de zile prin pustie (Postul Mare) şi un urcuş greu de şase zile (Săptămâna Mare), către vârful plin de lumină al Învierii.
Avem astfel Postul Mare, ce se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, praznic luminat (cu dezlegare la peşte, odihnă pentru suflet şi trup) şi apoi Săptămâna Mare.

Săptămâna Mare este ceea ce numim Paştile Pătimirii, aşa cum avem Paştile Învierii în Săptămâna Luminată; de aceea se mai numeşte şi Săptămâna Patimilor. „Căci din moarte la viaţă Christos Dumnezeu ne-a trecut pe noi„, cântăm în Ziua Învierii, pentru că „ne-am îngropat împreună cu Hristos ca să înviem împreună cu El„.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt anamneza ori rememorarea întunericului şi stârpiciunii aduse de vieţuirea în păcat, sunt întărire în pocăinţă, în ura faţă de păcat şi dragostea faţă de viaţa în lumină, în adevăr, iubire şi bunătate. Urmează Intrarea Domnului în Ierusalim, prefigurarea Zilei a Opta, a Intrării Domnului în Ierusalimul Ceresc, a intrării celor mântuiţi în bucuria veşnică. Iar apoi urmează lucrarea ce deschide calea către împlinirea celor prefigurate: Jertfa şi Învierea Domnului.

DSCN0616 Troiţă Borca

Astfel că Săptămâna Mare este închinată trăirii împreună cu Domnul nostru Iisus Christos a Jertfei Sale: Întruparea Sa, propovăduirea Sa cea plină de dragoste şi adevăr, neînţelegerea chiar din partea rudelor şi ucenicilor, duşmănia celor ce ar fi trebuit să-L slujească… toată lucrarea Sa este reamintită în primele trei zile ale Săptămânii Mari. Această reamintire şi retrăire se face atât prin Ceasurile Evangheliilor – în care se citesc în întregime primele trei Evanghelii şi Evanghelia după Ioan până la începutul capitolului al XIII-lea – cât şi prin celelalte slujbe.
E drept, mulţi aud, puţini înţeleg… E trist, dar chiar şi cei care merg la biserică înţeleg rostul Deniilor şi celorlalte slujbe din zilele Săptămânii Mari doar pentru o clipă. Apoi îl uită, îl pierd.
În Joia Mare suntem de faţă la una din clipele cele mai copleşitoare ale Istoriei, o întâlnire atât de făţişă între Dumnezeu (Întrupat) şi om, încât covârşeşte gândul şi simţirea. Bunătatea lui Dumnezeu şi a Omului lui Dumnezeu, Înţelepciunea Dumnezeirii şi Adevărul descoperit stau faţă în faţă cu răutatea Iadului şi a oamenilor ce aleg să se supună Iadului, cu limitarea, obtuzitatea încăpăţânată şi trufia omenească. În şirul de trădări mici şi mari ce îl întâmpină în această zi pe Fiul lui Dumnezeu El merge înainte, revărsând fără încetare lumina adevărului iubitor peste toţi cei care îl trădează – ucenici, susţinătorii de acum patru zile, cei care ar trebui să fie preoţii şi arhiereii Legii lui Moise… Tragismul contrastului este copleşitor.
Eroismul neclintit al lui Iisus Christos îl duce în faţa judecătorilor nedrepţi; aceştia Îl trimit la alt judecător nedrept, care Îl dă la chinuri deşi îi recunoaşte public nevinovăţia. Cu mâinile pline de sângele Celui pe care L-a chinuit deşi era nevinovat are neruşinarea să spune „Nevinovat sunt de Sângele Dreptului Acesta!” Iar fiii urii au neruşinarea şi nebunia să răspundă „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Bine că nu ţine seama Dumnezeu de nebunia omenească şi că a răspuns la acest auto-blestem cu dragoste, chemându-i şi pe ei, şi pe copiii lor, la Mântuire, atât la Cincizecime cât şi în toate zilele de atunci şi până astăzi!
Însă această dragoste dumnezeiască nu-i clinteşte atunci pe oameni! Cu zel drăcesc, ei merg mai departe pe calea morţii, chinuindu-L, batjocorindu-L şi ucigându-L pe cel drept! (a se vedea Isaia, capitolul 53, pentru toate câte s-au proorocit, şi Evangheliile pentru felul în care s-au împlinit)

Murind pe Cruce, Domnul se pogoară la Iad.
Deasupra, pe pământ, după minunile Crucii – cutremur, întunecarea soarelui, apoi învierea multora dintre cei adormiţi ca mustrare spre trezire pentru cei care se blestemaseră singuri – o teribilă aşteptare.
Apostolii, ucenici ai Domnului, sunt atât de copleşiţi de întristare, atât de zdrobiţi de risipirea tuturor planurilor lor, încât uită de mai tot ceea ce le spusese Domnul. În afară de faptul că trebuie să se iubească unul pe altul, precum şi El îi iubise; şi, ca urmare, rămân împreună. E de ajuns pentru a putea renaşte în Lumină! Până atunci însă, ei suferă şi aşteaptă. Ce? Nici ei nu ştiu prea bine. Fără Christos lucrarea lor nu are niciun rost; rămaşi împreună sunt ţintă a urii celor care le-au ucis Învăţătorul. Însă rămân împreună, aşteptând…
Cărturarii, preoţii şi arhiereii Legii Vechi, cei care ar fi trebuit să fie primii ucenici ai lui Hristos, cei care au lucrat prinderea, chinuirea şi uciderea Lui, îşi amintesc înfricoşaţi de cuvintele Acestuia! Ei ştiu că Acesta a spus că va învia după trei zile! Aşa că cer pază şi îşi petrec Paştele Legii Vechi nu cu bucuria ce trebuia să-l însoţească, ci încordaţi, aşteptând să vadă ce urmează. Îngroziţi că Proorocul din Nazaret ar putea învia, că cel care a gonit cu biciul oamenii lor – negustori şi cămătari – din Templu S-ar arăta şi mai slăvit, şi mai puternic. Sperând că, poate, au avut dreptate şi nu va învia. Aşteaptă…

Icoana Învierii 02

Hristos a înviat!
Lumina străluceşte din mormânt, îngerul răstoarnă piatra, ca slujitor al Celui care este şi Dumnezeu, şi om, deschizându-i iar calea în lume, aşa cum i-o deschisese la Bunavestire, aşa cum i-o deschisese Ioan Proorocul…
Se intră în Paştile Învierii, în bucuria Veşniciei, în lumina şi slava Dumnezeirii.
Se intră în Săptămâna Luminată.
Paştile Domnului, Paştile!
Trecerea de la moarte la viaţă, de la pătimiri la fericire, de la păcat la curăţie, de la întuneric la strălucire!

În aceste douăsprezece zile, de la Lunea cea Mare până în Sâmbăta Luminată, pătimim, murim, înviem şi ne bucurăm cu Domnul. Suferim cu El, murim cu El, coborâm la Iad cu El, Îl aşteptăm cu Apostolii, Îl plângem cu Mironosiţele, apoi ne bucurăm împreună cu Ele, cu Apostolii, dar mai ales cu El Însuşi!

Unde intră aici parastasele ce se fac şi în vremea sărindarelor, şi în alte pomeniri ale celor adormiţi?
Nu intră! Şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, pomenirea morţilor se face doar prin rugăciunile aduse pentru ei la Sfânta Liturghie şi alte asemenea slujbe. Dar nu prin parastase! De ce?
Parastasul este un buchet de rugăciuni din Slujba Înmormântării, este o slujbă de întristare pentru despărţirea de cei plecaţi. Desigur, nu o întristare ca a celor care nu au nădejde, însă tot întristare şi concentrare pe legătura noastră cu ei, pe jertfa de rugăciune, împreună slujire şi milostenie pe care o aducem lui Dumnezeu pentru ei. Este o slujbă a lucrării noastre pentru cei adormiţi. Săvârşită, desigur, prin puterea de la Dumnezeu primită de către Creştini, dar având această direcţie, din lumea aceasta către Veşnicie.
Dimpotrivă, Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată sunt cele în care ne dăruim trăirii lucrării lui Dumnezeu pentru noi, în care Îl însoţim pe Domnul în lucrarea Lui, fără să economisim mirul sub cuvânt de milostenie, fără să ne uităm înapoi. Ştim că tocmai prin această lucrare a Sa este cu putinţă toată lucrarea bună a noastră, ştim că tocmai prin această lucrare a Lui se deschid porţile Raiului pentru toţi cei pe care îi iubim.
În aceste zile slujba parastasului nu îşi are locul. Căci părtăşia la Jertfa şi Moartea Fiului Omului este cea mai mare lucrare pentru toată Creaţia supusă deşertăciunii, este cea mai puternică lucrare şi pomenire pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, este cea care deschide porţile Învierii pentru toţi! Şi lăsăm acum cele mai mici pentru cele mai mari, lăsăm acum cele ale noastre pentru cele ale lui Dumnezeu.

Slujba parastasului începe a se săvârşi iarăşi din ziua de luni de după Duminica Tomei. Zi numită şi Paştele Blajinilor sau Paştele Fericiţilor, întrucât este prima zi în care putem săvârşi parastasul pentru cei adormiţi ai noştri şi putem uni durerea despărţirii noastre de ei cu bucuria Învierii fără să pierdem – şi să piardă cei adormiţi – nimic din harul nespus de bogat adus de Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Dimpotrivă, datorită acestui mic „post de parastas” – post închinat unirii noastre cu Dumnezeu şi lucrarea Sa – harul se revarsă şi mai bogat, infinit mai bogat, spre folosul tuturor.

Pe scurt, pomenirea morţilor se săvârşeşte şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, dar nu prin parastase, ci prin rugăciunile aduse la Liturghie şi la celelalte slujbe, după cuviinţă. De fapt şi pomenirea celor vii, şi pomenirea celor adormiţi se face în Săptămâna Mare în cadrul liturgic în care totul este subordonat cutremurului cu care privim şi slăvim neînchipuita Jertfă care ne-a scos din moarte. Vii şi adormiţi, aducându-ne aminte de moartea în care răutatea şi răzvrătirea noastră ne-au aşezat, încercăm să murim cu Christos ca să şi înviem cu El. Ceeea ce facem, cât mai deplin, în Săptămâna Luminată, ca să o putem face şi în Veşnicie.
(De aceea nici nunţi, nici botezuri, nici masluri, nici parastase nu se fac în aceste zile.)
Tot pe scurt, dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta lui Lazăr; iar în Joia Mare se pot face colivi, dar acestea se binecuvântează cu rugăciunea colivei, fără a se cânta „Veşnica pomenire” şi fără a se face parastas ori litie pentru cei adormiţi – slujbe care ne-ar înstrăina de trăirea adevărată a Joii Mari.
În sfârşit, dacă cineva trece la cele veşnice în Săptămâna Mare, se face parastasul de trei zile, ca parte a rânduielilor de Înmormântare, iar în Săptămâna Luminată se săvârşeşte după rânduiala specială a acestei săptămâni.

Cu nădejdea de mult folos duhovnicesc, pentru că Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, iar cele aşezate de Duhul Sfânt pentru folosul nostru sunt aşezate, să ne bucurăm de har lucrând lucrarea cea bună. Hristos a înviat!

 

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Cuvânt la Denia celor 12 Evanghelii – Mihai-Andrei Aldea

crucea-manafului

[…]

Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniţi de către Romani. Odată judecaţi şi osândiţi, erau puşi la muncă. Erau puşi să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puşi să muncească în mină, erau puşi să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice şi tot aşa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau şi lucrări grele, unde era trebuinţă mai ales de forţă brută. Şi, ca urmare, tâlharii erau puşi la asemenea lucrări. Când erau, totuşi, răstigniţi tâlharii? Când săvârşiseră fapte foarte grave! Când uciseseră femei şi copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte şi mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniţi. Deci tâlharii care erau de-a dreapta şi de-a stânga Domnului nu erau nişte răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conştiinţă. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtişag şi fuseseră prinşi – pentru aşa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puţin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâţi oameni, siluite femei, arse case şi alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătaţi ca răzvrătiţi, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau nişte tâlhari vinovaţi de mari răutăţi, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiţi la cumplita moarte pe cruce.
De ce amintesc aceste lucruri?
Pentru că vedem că aceşti oameni, aflaţi de fapt în afara societăţii, ştiau foarte multe despre Iisus!
Deci până şi asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalţi şi cu ceilalţi, care nu aveau de-a face cu lumea obişnuită decât pentru a plănui ceva rău, până şi ei ştiau cine este Iisus, ce învăţase Iisus!
Şi cel de-a stânga, batjocoritorul, ştia că Iisus este prooroc şi Fiul lui Dumnezeu, şi cel de-a dreapta, mărturisitorul, ştia aceste lucruri. Ştiau şi că este nevinovat, şi că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâţi de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate aşa ceva! Dar ştia. Ştiau amândoi tot ceea ce era esenţial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni şi Învăţător…

Vă daţi seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până şi tâlharii cei mai îndepărtaţi de societate ştiau cine este El şi ce învaţă?

Şi acum gândiţi-vă că arhiereii au avut neruşinarea să-L întrebe „Ce ai învăţat Tu în Templu?
Ei, care se arată mai cunoscători ai Învăţăturii lui Christos decât Apostolii!
Ei, care se duc şi îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!
Şi, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiţi amăgitor, de ce aţi stat să-l ascultaţi?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înţeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până şi cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!
Şi tocmai ei, care cunoşteau atât de bine spusele Domnului, au neruşinarea să-L întrebe, „Ce ai învăţat în Templu?”, adică în public, de faţă cu mulţimea! Ca şi când nici nu ar fi ştiut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învăţătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obişnuit. Pentru a-L învinovăţi aveau martorii mincinoşi, pe care deja îi pregătiseră. Şi care fuseseră învăţaţi cum să schimbe puţin din spusele Învăţătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăşi se vede aici cât de bine cunoşteau arhiereii şi cărturarii Învăţătura Domnului!
Şi atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?
Au făcut acest lucru ca să-şi bată joc de El! Şi ca să se trufească ei. Ca să-l aşeze pe Iisus Domnul cu cei mărunţi, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.
Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea şi Hristos nu le răspunde.
Şi aici ni se arată ceva foarte neobişnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceştia! Practic îi cuprinde pe toţi în cuvântul său. Toţi cei care fuseseră de faţă la propovăduirea lui, între care intrau şi slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, şi fariseii şi cărturarii trimişi să-l ispitească, şi arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toţi! Şi, într-adevăr, toţi ştiau foarte bine ce învăţase Christos în Templu! „Iată, sunt de faţă cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Şi atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!
Ştiţi cum se zice, când unul scutură haina şefului zicând „era să aveţi o scamă”? Aşa face şi această slugă. Îl loveşte pe Domnul zicând „Aşa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Şi Hristos ce face faţă de cel care i-a dat o palmă?
Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă loveşti?” (Ioan 18.23).
Subliniez aceste cuvinte, ca şi pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos şi felul în care mulţi, sub influenţă sectantă, văd creştinismul.

Pentru că mulţi, din păcate, rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învaţă pe de rost bucăţele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înţeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbeşti, pe mulţi îi înşeală. Pentru că, de pildă, mulţi cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îţi dă o palmă peste obraz, întoarce-i şi obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ţi întorci capul într-o parte şi-n cealaltă, dacă cineva îţi dă palme, până oboseşte el sau se plictiseşte să te pălmuiască.
Aşa îşi închipuie unii – din nou spun, sub influenţă sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noştri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înţeleg foarte greşit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înţeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuşi Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învăţătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi aşează la locul lor, care îi pune în situaţia cuvenită de inferioritate. Pentru că toţi ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toţi se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetaţi veştile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta şi încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Şi au simţit această micime a lor în faţa cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple şi de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare şi o tulburare. Au fost puşi în încurcătură, pentru că propria conştiinţă i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Şi de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greşit, ci pentru că toţi se simţeau vinovaţi!
Ei, dar atunci când sluga loveşte, Mântuitorul nu începe să-şi întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă şi aici! Dă şi aici!”, întorcându-şi capul într-o parte şi în alta, cum îşi închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creştini.
Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele şi cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise şi o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?”
Ce să înţelegem aici? Că Mântuitorul îşi încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt aşa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Şi înseamnă că trebuie, în loc să te gândeşti să te răzbuni ori să-l pedepseşti, să te gândeşti dacă şi cum îl poţi ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.
Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, şi a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Linguşitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă şi îl osândeşte pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?” Îl pune în faţa propriului păcat. Slujitorul ştia prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, ştia că îl lovise cu nedreptate. Şi acum era aşezat în faţa propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-şi inima către cel care îl lovise şi încercând să-l ajute să se îndrepte.
Vedeţi? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriaşă între gândirea simplistă, de origine sectară, şi gândirea creştină aşa cum Însuşi Domnul ne-o arată.

Aceeaşi deosebire uriaşă o vedem atunci când Petru scoate sabia.
Mulţi se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Şi adaugă: „Lăsaţi, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi opreşte. Şi vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoţi sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!

Observaţi că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost şi foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere!… Şi i-au spus: sunt aici două săbii. Şi le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 şi 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.
Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.
El îi prevenise, dar Apostolii nu înţeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigaşii voiau să Îl prindă, însă şi El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă şi El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiţi ucigaşii şi complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre aceşti ucigaşi şi complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului şi să se mântuiască. Chiar şi în faţa chinurilor şi morţii Hristos îşi ţine faţa sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea opreşte pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbeşte Domnul (Matei 26.53), şi care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiţi. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.
Să ne amintim aici şirurile nesfârşite de sfinţi militari, sfinţi ce însoţesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor şi până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinţi, ostaşi ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au ştiut foarte bine când să folosească armele şi când să se lase prigoniţi, nedreptăţiţi, ucişi. Au ştiut când să scoată sabia, şi când să se lase tăiaţi.
În toate pildele pe care le avem prin ei, ca şi în pilda purtării Domnului, vedem existenţa unei demnităţi care străbate smerenia creştină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilinţă tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înşelare.
Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.
Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oştean al lui Hristos, demnitatea de Creştin; de om care ştie în ce crede, ştie pentru ce trăieşte, pentru ce rabdă, pentru ce munceşte, pentru ce luptă, pentru ce moare.
Rabdă spre folosul celuilalt, dar şi spre mărturisirea Credinţei. Nu rabdă prosteşte, nu este sac de box, nu-şi întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, aşa, aiurea. Nici vorbă de aşa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariţia lui foarte mulţi intelectualişti l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu ştiu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părţile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, aşa a fost! Aşa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Aşa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puţin decât a fost!
Pentru că biciuirea şi torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine priveşte, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puţin faţă de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puţin faţă de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.
Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Şi se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morţii şi Învierii Domnului!
De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnităţii, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferinţa Lui are un rost.
Şi Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferinţa capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferinţă -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credinţă fug de Credinţă de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă şi în viaţa de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferinţă; de aceea sunt şi milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deşi după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiţi de suferinţă. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinţei; orice ar face, oamenii tot suferă. Şi suferă fără Hristos. Şi este o suferinţă, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferinţă stearpă, care nu rodeşte. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinţei de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferinţă, atunci suferinţa lor va aduce rod, în ei şi în alţii, din jurul lor. Şi va fi mântuitoare.

[…]

Pr. Mihai-Andrei Aldea