Etichetă: Iisus Christos

De când se spovedesc copiii? Între canon și abuz

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am întâlnit repetat întrebări privind vârsta obligatorie pentru Spovedanie.
Întrebarea are un răspuns foarte clar în istoria și practica Bisericii. Dar acest răspuns este acoperit de abuz, adică de încălcarea legalității și legității creștine.
Abuzul în cauză vine adesea din superstiții și tradiții lumești, dar în unele forme este instituit și promovat de Administrația Bisericească.

Vârsta creștină pentru Spovedanie

Prin vârstă creștină se înțelege vârsta la care creștinește omul are nevoie de Spovedanie pentru a trăi întru Christos1 Iisus.
Deci, care ar fi această vârstă?
Conform Canonului 18 Timotei al Alexandriei,2 vârsta creștină pentru Spovedanie este

„în funcție de cunoașterea și înțelegerea fiecăruia, de obicei de la 10 ani”.

Canonul în cauză a fost primit, adică pecetluit a fi de la Duhul Sfânt, de Sinodul Trulan (691-692)3 și pecetluit universal, iar, la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) și la Sinodul al VIII-lea Ecumenic sau al Sfântului Fotie (879-880).

Conform amintitului canon, atunci când omul ajunge la acea cunoaștere și înțelegere prin care este limpede că deosebește binele și răul în ce face și ce i se întâmplă, putând comunica, este vremea să înceapă să se spovedească.
Foarte folositor este că Duhul Sfânt l-a inspirat pe autor să amintească obiceiul vremii și locului, pentru a arăta că NU asemenea obișnuințe sunt criteriul, ci acela al înțelegerii și cunoașterii.

Abuzurile

Ai crede că după ce Sinoadele Ecumenice s-au pronunțat orice Biserică locală va asculta.
Totuși în Biserica Ortodoxă Română există o serie de curente ale neascultării față de Capul Bisericii, față de Duhul Sfânt care a dat Învățătura Dumnezeiască oamenilor, față de Sinoadele Ecumenice care au pecetluit-o de câte ori nu a fost înțeleasă.

O primă rătăcire apare în Evul Mediu.
Pravila Mare4, absolut necanonic, dă în Capătul (Glava5) 3216, ca vârste pentru Spovedanie… 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți.
Este de apreciat oglindirea faptului că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Însă rămâne problema faptul că fixarea unei vârste este în contradicție cu Învățătura și Rânduielile Bisericii lui Dumnezeu.
Mai trist, și extrem de ilogic, dacă s-ar merge pe principiul unei vârste fixe, aceasta ar fi trebuit să fie aceea de 10 ani din Canonul 18 al Sfântului Timotei Alexandrinul.
Altfel spus, chiar și prin ignorarea principiului fundamental – după cunoașterea și înțelegerea fiecăruia – nu se poate justifica o asemenea prevedere.
Dar să vedem Capătul 321 din Îndreptarea Legii (1652, Târgoviște) – notat mai departe și C. 321/1652 –, cu îndreptarea ortografiei7:

”Sfântul [Sfințitul n.n.]8 Ioan Chitrul poruncește că copiii partea bărbătească după 14 ani să se ispovedească la părinți duhovnici de păcatele lor, iar partea muierească, după 12.
Și tuturor ne trebuie să ne pocăim: arhierei, episcopi, popi, călugări, călugărițe, bărbații, muierile, mirenii; și nice unul să nu se despartă sau să fugă de pocanie [pocăință n.n.] și de la Spovedanie, pentru că toți greșim ori cu cuvântul, ori cu lucrul, ori cu vederea, ori cu gândurile; ce trebuie să ne pocăim. Pentru că și Mântuitorul nostru zice, și al lui Botezătorul Ioan, dumnezeieștile predanii9: Pocăiți-vă că se apropie Împărăția Cerurilor. Și David: Aproape e, zice, tuturor celora ce cheamă pre Dânsul. De aceea grăiesc eu tare și strig tuturor cu mine pentru darul Mântuitorului nostru, să ne pocăim ca să ne spăsim. Că și sfințiților, și mirenilor de treabă le este spovedania și pocania. Și mărturisește de aceasta apostolul: Spovediți-vă unul altuia greșelile și vă rugați unul pentru altul ca sa va tămăduiți. De întru aceasta arata apostolul ca trebuie sa se răscumpere tot omul de celea ce-au greșit, că nimenea nu este fără de păcate, fără numai singur Domnul nostru Iisus Christos, Carele fără de păcate se-A Întrupat și sfințește s-A născut și A trăit și A murit pentru toți, Izbăvitorul; și dacă Au înviat trăiește și este, singur fiind fără de păcate.”

Primul șoc pentru cel care cunoaște viața clerului și care citește în întregime Capătul 321/1652 este obligația tuturor de a se spovedi; și nu oricum, ci cu pocăință.
Căci mulți clerici petrec în mare lipsă de acestea.

Interesant este și faptul că Administrația Bisericească, în lucrările acceptate sau formulate drept manuale de seminar, cursuri de facultate (de Teologie Ortodoxă), cursuri și examene de capacitate preoțească etc. pune între excepțional și deloc accent pe aceste prevederi.
Chiar dacă invocă același Capăt 321/1652 strict pentru vârsta creștină a Spovedaniei.
Este interesant pentru că dintre seminariști și studenții teologi ies viitorii episcopi. Așa că se impune o educare a elevilor și studenților în domeniu. Fie și pentru a înțelege când episcopul are dreptate sau greșește în viața și lucrarea sa. Căci dacă nu pot înțelege asta, cum ar putea să îl ajute și să îi fie alături în cele bune, sau să îl ajute prin fiască învățătură îndreptătoare când greșește? Sau cum ar putea să prețuiască un episcop bun și să fugă de unul rău, după cum cer canoanele?
Dar să ne întoarcem la tema noastră, vârsta creștină pentru Spovedanie, mai precis la abuzurile existente în Biserica Ortodoxă Română în privința acestei vârste.

Am văzut cum C. 321/1652 vine cu o stranie precizare a vârstei aflată în contradicție cu Sinoadele Ecumenice – care au primit și pecetluit amintitul Canon 18 al Sfântului Timotei Patriarhul Alexandriei.

Care este motivația – și, poate, chiar argumentul – acestei contradicții?
Mitropolitul Ștefan I al Munteniei deschide fraza prin apelul la ceea ce, zice el, ”poruncește Sfințitul Ioan Chitrul”. Acesta fiind un canonist celebru de secol XIII, niciodată canonizat și niciodată cu autoritate egală cu a Sinoadelor Ecumenice.
Avem aici o slăbiciune a Mitropolitului Ștefan I față de un Grec celebru – o slăbiciune care, față de multe feluri de străini, domină numărul clericilor de la noi, indiferent de treaptă.

Dar stă aici Mitropolitul Ștefan I?
Se limitează Îndreptarea Legii, 1652 la această poziție, din prima frază (așa cum induce părerea citarea de către Administrația Bisericească exclusiv a acestei fraze)?

Ei bine, următorul Capăt, 322, introduce noțiunea de Spovedanie „cu tot sufletul de în bună voie”10.
Poate să nu pară mare lucru, dar puțin mai departe, la Capătul 324/165211, se discută „Pentru de în ce vârstă se socotesc la Dumnezeu păcatele omului”.
O problemă organic legată de cea a vârstei creștine pentru Spovedanie de la C. 321/1652!
Căci dacă se socotesc păcatele, e nevoie de Spovedanie!

Iar C. 324/1652 spune:

„Sfinții Părinți și alți învățători zic că e după cum e mintea și înțelepciunea omului, așa se socotește: sau de în 12 ani, sau înainte de 12 ani12; pentru că vei afla copii de 12 ani de vor avea minte mai multă decât omul ce este de 50 de ani, și iară așa vei afla oameni de 25 de ani și de 30, și mai sus, care vor fi având mai puțină minte decât copilul acela. Ce însă Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcatele pre anii cari-i au, ce după cum e mintea și înțelepția omului, cum am zis.”

După cum se vede, Mitropolitul Ștefan I al Țării Românești exprimă în Capătul (Glava) 324 exact învățătura Bisericii, sau a Sinoadelor Ecumenice.
Contrazicând, implicit, prima frază din C. 321, atât de citată de lucrările Administrației Bisericești (din pricini, desigur, cu totul tainice).

Dar, se va mira cineva, de ce această plecare în fața unui episcop străin, numai pentru a o corecta trei capete mai departe?
Dumnezeu știe!
Poate că a fost un reflex de adulație pe care nu l-a conștientizat; poate că a folosit surse care aveau această greșeală și nu a îndrăznit să o îndrepte; poate că Patriarhul de Constantinopol sau altă mărime pe care o respecta (sau de care se temea) avea părerea din prima frază a C. 321/1652; poate…
Pe scurt, sunt multe ipoteze, iar sursele prea puține. Și, de fapt, nici nu este preocuparea noastră.

Ceea ce este grav este că în materialele, cărțile, studiile etc. promovate de Administrația Bisericească se invocă prima frază din C. 321/1652, dar nu și restul Capătului (Glavei) în cauză, nici C. 324/1652.
Asta și pentru că în aceleași lucrări se dă ca rânduială a BOR vârsta de 7 ani ca vârstă creștină a Spovedaniei – desigur, nu chiar cu aceste cuvinte, dar cu același înțeles.
Termenul în cauză fiind chiar impus ca parte a examenului de capacitate preoțească…

Prin urmare, anumiți exponenți ai Administrației Bisericești s-au folosit de această prevedere necanonică – despre care nu am cercetat dacă a fost formulată de Sfântul Sinod sau face parte din folclorul teologic-administrativ. S-au folosit de ea, mi s-a spus repetat, pentru a sancționa duhovnici care spovedeau copii sub 7 ani de zile și destul de deștepți, inteligenți și/sau cunoscători pentru Spovedanie. S-au folosit de ea pentru a sancționa duhovnici care nu spovedeau copii de peste 7 ani care, datorită Sindromului Down sau altor afecțiuni nu aveau încă nivelul de înțelegere necesar pentru Spovedanie.

Încheiere în câteva puncte

※ Este evident că

vârsta creștină pentru Spovedanie este vârsta de la care omul (copilul) înțelege și poate exprima binele și răul.

※ Este evident că în zilele noastre copiii intră mult mai devreme în contact cu lucruri (foarte) rele.
Mărturiile a sute de părinți despre copiii lor expuși la pornografie în grădinițe ar trebui să fie de ajuns pentru oricine.
Și este evident că apărarea și curățirea pe care Spovedania le aduce copilului, conștientizarea răutății păcatului și nevoia pocăinței sunt o necesitate puternică.

※ Iarăși, este evident că nu orice preot poate spovedi copii.
Răbdarea și puterea de a înțelege gândirea și exprimarea unui copil, de a-i citi limbajul mimico-gestual spre a-l asculta dincolo de exprimarea verbală, iată doar câteva dintre abilitățile necesare acestei mântuitoare lucrări.

※ Iarăși, este evident că programa seminariilor și facultăților de teologie ortodoxă din România este supra-încărcată. Sau hiper-încărcată, după caz.
Asta și pentru că există și în aceste instituții ale Bisericii din România practica ce îngroapă învățământul național: ”Bagă cât mai multă materie, poate se alege ceva!”. Dar, desigur, este un subiect prea vast ca să ne oprim mult asupra lui.
Cu adâncă smerenie, așa cum cere să formulăm Administrația Bisericească, am încerca să sugerăm o reformă a învățământului teologic de la noi.
În care să se învețe mai concentrat și principial Dogmatica, la fel Morala, și mult mai puțin minunatele dar specialele materii Istoria Vechiului Testament, Istoria Noului Testament, Patristica, Bizantinologia, Istoria Bisericii etc. Lăsându-se mai mult loc pentru studiul real, direct și efectiv al Sfintelor Scripturi, pentru studiul real al Pastorației și Misiunii, până la urmă esența reală a lucrării preoțești.
Și, ca să nu fim înțeleși greșit din vina noastră, amintim cu smerenie faptul că teza noastră de licență a fost în Bizantinologie și s-a soldat cu nota 10 (zece), prin mila lui Dumnezeu. Adică iubim și acele materii pe care pare că le vrem lăsate de-o parte; doar că visăm la secții specializate în cadrul Domeniului Teologie Pastorală, secții care să apară din anul II și să meargă pe Studiu Biblic Avansat, Studiu Patristic, Studiu Liturgic Avansat etc.

※ Și, dacă tot am amintit de vise, l-am adăuga și pe acela al conformării Administrației Bisericești cu principiul fundamental al oricărei Biserici locale: supunerea deplină față de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice. Cu înlăturarea grabnică a prevederilor ce se dovedesc a fi scăpări de condei.

Dumnezeu să ne împlinească toate visele cele bune după Legea Sa!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

※ ※ ※

Bibliografie selectivă

  1. – Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004
  2. – Îndreptarea Legii…, Mitropolitul Ștefan al Munteniei, Târgoviște, 1652, prezentă și online (click pentru accesare) pe platforma digitală Restitutio a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, București
  3. *** Îndreptarea Legii 1652, Adunarea Izvoarelor Vechiului Drept Românesc Scris VII, Editura Academiei R.S.R., București, 1962
  4. Darrouzès, Jean (1973) Les réponses canoniques de Jean de Kitros, in Revue des études byzantines, Bd. 31, 1973, p. 319–334, disponibil, firește, pe Persée, aici (click pentru accesare)
  5. Floca, Ioan N. (1993) Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Tip. Polsib S.A., Sibiu
  6. Ivan, Iorgu D. (1952) Pravila mare de-a lungul vremii, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 580-609
  7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1991) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, E.I.B.M.B.O.R., București
  8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea (1994) Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, E.I.B.M.B.O.R., București
  9. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea (1975) Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, «BOR», XIII (1975), p. 322-356
  10. Psarev, Deacon Andrei (2007) The 19th Canonical Answer of Timothy of Alexandria: On the History of Sacramental Oikonomia, in St Vladimir’s Theological Quarterly, No. 51:2-3 (2007), p. 297-320, online, ca articol, la ROCOR Studies (click pentru accesare), și online pdf tot la ROCOR Studies (click pentru accesare)
  11. Stan, Liviu (1952) Importanța canonică și juridică a Pravilei de la Târgoviște, «Studii Teologice», nr. 9-10/1952, pp. 561-579

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Pentru forma corectă în limba română a supranumelui Mântuitorului, Christos, a se vedea materialele Christos, Cristos ori Cristos? (2019; click pe titlu pentru accesare), Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse (2026; click pe titlu pentru accesare), Iar despre Christos, Cristos și Hristos (2024; click pe titlu pentru accesare); și Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine precum cea sovietică (2026; clic pe titlu pentru accesare). ↩︎
  2. Sfântul Timotei a fost Patriarhul Alexandriei, primul cu acest nume, în secolul IV d.Chr. A luat parte la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381), preluând președinția acestuia după retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz. Trece la Domnul în 841. ↩︎
  3. Numit și Sinodul Cinci-Șase Ecumenic ori Sinodul Quinisext. ↩︎
  4. Este vorba despre Îndreptarea Legii sau Pravila Mare de la Târgoviște din 1652. Tipărită „cu cheltuiala lui Ștefan, Mitropolitul Târgoviștei și Exarh al Plaiului și a toată Ungrovlahia” (Mitropolitul Ștefan I, 1638-1653 și 1655-1668). Este numită și Pravila lui Matei Basarab. ↩︎
  5. Termenul slavon Глава (Glava) înseamnă, ad-litteram, căpățână sau cap (de om). În slavona scrisă a devenit termenul pentru fiecare secțiune mai mică a unei lucrări, numită Capăt în română, mai târziu, în funcție de context, Articol sau Paragraf. ↩︎
  6. La p. 295-296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  7. În 1962 se folosea masiv î pentru aproape toate cuvintele – o vreme s-a folosit chiar și pentru România sau Român, scrise la indicațiile Sovieticilor drept Romînia și Romîn, așa cum tot Sovieticii au impus în loc de Cristos ori Christos forma Hristos. ↩︎
  8. Ioan în cauză este un episcop de secolul al XIII-lea care nu a fost canonizat. Deci titlul i s-a dat după tipicul folosit pentru clerici, cum se vede și mai jos în aceeași glavă, unde se spune „și sfințiților, și mirenilor”. ↩︎
  9. Cuvântul predanie reprezintă în limbajul teologiei creștine învățătura sau cunoașterea adevărului ce se lasă pentru trăire și pază Bisericii până dincolo de Sfârșitul Lumii – evident, prin Biserică se înțeleg toți cei care cred în Învățătura lui Iisus Christos, adică o trăiesc (nu cei care formal, aparent, dar fără credință lucrătoare, apar ca fiind în structurile denumite lumește Biserica). ↩︎
  10. La p. 296 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  11. La p. 299 în ediția Academiei din 1962. ↩︎
  12. Autorul folosește formula „sau de 12 ani înainte”, care este un calc grecesc (bizantin) în locul exprimării românești „sau înainte de 12 ani”. ↩︎

Din ispitirea Bisericii. Călugării împotriva unirii soților. Două cazuri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ispitirea Bisericii

Încă de la începuturi diavolul a lucrat împotriva Bisericii, începând cu lupta împotriva Capului Bisericii, Iisus Christos.
Iar după Pogorârea Duhului Sfânt (la Cincizecime) lucrarea dracilor împotriva Bisericii, lupta lor împotriva Creștinilor, a devenit tot mai îndârjită.
Istoria primelor veacuri creștine, ca și a următoarelor – până astăzi –, ne arată un fenomen pe care l-am putea numi curios: ispitirea Bisericii din afară i-a făcut totdeauna mult mai puțin rău decât ispitirea din lăuntru.

De pildă, pe măsură ce se întăreau persecuțiile împotriva Creștinilor, numărul acestora creștea. De unde și expresia o sămânță este sângele Creștinilor (semen este sanguis Christianorum).

Dar pierderi mari ale Bisericii, foarte greu de reparat, au fost prin rătăciri precum Montanismul, Arianismul, Macedonianismul, Iconoclasmul și altele asemenea.

Ca urmare ispitirea Bisericii din lăuntru, oricare i-ar fi chipul, este prima asupra căreia trebuie să veghem. Nu pentru că ar păți ceva Dumnezeu prin aceste ispitiri, ci pentru că noi înșine putem oricând să cădem din pricina lor1.

De aceea am scris rândurile de față: pentru așezarea întru adevăr a noastră, a tuturor.
Voi sublinia aici faptul că și eu am preluat și am crezut ca adevărate multe dintre ”micile rătăciri” care circulă în Biserică.
Și nu au cum să nu circule, nu doar pentru că este rânduit să fie, ci și pentru că prea mulți dintre clerici suntem prea mult administratori și prea puțin duhovnici, prea mult birocrați și prea puțini trăitori și mărturisitori ai Credinței.

Și această atmosferă îi atinge chiar pe cei mai buni dintre noi, chiar și pe sfinți.
Căci, până la urmă, și prietenii lui Dumnezeu greșesc și chiar păcătuiesc, după cum s-a văzut de nenumărate ori – și în Vechiul Testament, și la noi, în Noul Testament.

Trufia călugărească

Am auzit această sintagmă (trufia călugărească), de la mari preoți-călugări, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu etc. – o parte dintre ei deja canonizați.
Este o ispită a înălțării datorită apartenenței la cinul monahal (din pricina hainei, se zicea cândva); care, dacă prinde, îl face pe cel ispitit să se vadă mult peste ceilalți. Viziune care duce la lansarea de rătăciri sub acoperirea poziției, nu a izvoarelor canonice.
Desigur, asemenea ispitiri ale trufiei există pentru toate stările omenești.
Însă rar au atâta înrâurire asupra Bisericii ca trufia călugărească.
Și vom vedea îndată două exemple tragice.

Două cazuri de intrare a călugărilor unde nu au voie

Titlul acesta este susceptibil multor interpretări – slavă lui Dumnezeu pentru limba română! – și aceasta este și dorința mea.
Dar din toate interpretările cu putință, mă opresc astăzi la două intrări aflate în unele Îndreptare de spovedanie sau lucrări despre spovedanie (de obicei ale unor călugări, sau preluate de la aceștia):

  • Este (mare) păcat să se unească soții mai mult de o singură dată în 24 de ore.

  • Este (mare) păcat să se unească soții ”în alte poziții”, precum animalele.

A doua ”acuzație” am auzit-o de la începuturile venirii mele la Biserică. Și m-a făcut să râd în hohote, pentru că eram foarte pasionat de biologie: practic nu există poziție în care să se unească soții și care să nu fie folosită de vreo specie de animale. Urșii, de pildă, practică frecvent ”poziția misionarului”, astfel că – după rătăcirea citată – cei care se unesc astfel o fac ”precum animalele”.
Dincolo de iraționalul frazei, mai mulți duhovnici mari erau supărați de nerușinarea acelor călugări care intră acolo unde nu se cuvine.
Într-adevăr, unul dintre lucrurile care m-a făcut să râd în hohote a fost imaginea unui călugăr ce pândește soții ca să le verifice pozițiile.
Dar este de râs? Ori este de plâns?
Vom vedea puțin mai departe.

Primul exemplu dat este al unui păcat absolut aparținând creatorului (creatorilor) și răspânditorilor textului.

NU există în Învățătura Bisericii nicio limitare a numărului de uniri dintre soți într-un timp anume.

Ceea ce, evident, face din fraza respectivă o rătăcire, pentru că NU este după Învățătura Bisericii.

Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește:

Se va uni bărbatul cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup. Și ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să NU despartă! [subl.n.] (Matei 19:5-6; Marcu 10:6-9)

Ca și cum nu ar fi de ajuns aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt mărturisește prin Sfântul Apostol Pavel, despre unirea trupească a soților:

Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Corinteni 7:4)

Astfel încât în tot Noul Testament se găsește obligația soților de a se uni între ei după nevoia și dorința lor, dar NU se găsește nicio limitare cantitativă standard2.

Altfel spus, și aici a intrat cineva acolo unde nu avea voie să intre. Și iar putem avea imaginea călugărului care se uită pe gaura cheii să vadă de câte ori se unesc cei doi soți.

Este de râs?

E bine dacă putem râde și îndrepta lucrurile – ridendo castigat mores. Dar adevărul e că avem de-a face cu două rătăciri de origine catolică, unde au fost preluate din erezia catară.

Există această rătăcire fundamentală, după care unirea trupească este, chiar și între soți, ceva rușinos, ceva care ține de păcat și de cădere.

Însă unirea soților este ceva intim, nu rușinos în sensul de indecent. Este ceva între cei doi, rușinoasă fiind încălcarea hotarelor puse de Dumnezeu3.

Căci, da, duhovnicul trebuie să vegheze, mai ales în zilele noastre, ca între soți să nu apară unirea peste fire (perversiunile). Și nu pentru că vrea el, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu – fiind rânduite de Duhul Sfânt severe canoane pentru acelea. Și întrebarea se pune cu măsură, fără iscodiri ce echivalează cu uitatul pe gaura cheii.
Dar cât de des ori în ce poziții se unesc soții este ceva care ține de ei. Dumnezeu le-a lăsat aici libertate. Primejdia exagerărilor – mai ales în veacul nostru sexualizat – există. Dar la fel există și ispita despărțirii soților, ascezei trufașe sau altora asemenea.
Ca urmare, duhovnicul adevărat nu se poate amesteca în asemenea aspecte decât dacă i se cere ajutorul de către cei doi sau de către unul dintre ei. Dacă se întâmpla asta, însă, e un caz particular și fără legătură cu încadrarea la păcate a unor lucruri firești.

Pentru că este firesc, dacă soții vor, să fie împreună de mai multe ori într-o zi. Mai ales când, mulți dintre ei, au destule zile în care nu pot, așa că le face bine să dea și primească mai mult tandrețe atunci când e vreme și loc. Iar cum sunt ei împreună, Dumnezeu a rânduit așa: în orice fel le place câtă vreme respectă rostul organelor, adică atâta timp cât nu cad în nefiresc.

Și va fi cel puțin un cititor care va zice:

Părinte, nu este rușine să scrieți despre asta, mai ales pe un site public?

Într-adevăr, mulți dintre cei care nu se pot opri de la ocheade către femeile mai mult dezbrăcate de pe stradă ori din mass-media devin ”profesori de pudoare” în fața Bisericii și a preoților.
Mulți dintre ei, între prieteni sau și în public, nu se rușinează să folosească cel mai spurcat limbaj. Dar sunt atinși la sensibilitate și devin teribil de pudici dacă un preot spune adevărul despre asemenea lucruri.

Totuși, voi recunoaște că nu îmi place să scriu despre asemenea lucruri. Așa cum nu îmi place să scriu despre niciuna dintre ispitele care ne încearcă, despre niciuna dintre răutățile noastre. Dar este nevoie să scriu despre ele, căci sunt medic de suflete, iar asemenea boli se vindecă doar prin tratarea cu adevărul.

Ca să concluzionăm, vedem că cele două așa-zise păcate sunt păcate doar pentru promotorii lor.
Ele sunt străine Învățăturii lui Dumnezeu și fac parte dintr-o rătăcire de tip catar ce disprețuiește căsătoria și unirea dintre soți.
Aici intră și indicații foarte străine adevărului, precum „oprirea de la împreunare” în zilele de Luni, Miercuri, Vineri, Sâmbătă și Duminică, proclamată ca obligație pentru Creștini (și chiar pentru cei care nici măcar nu se pot împărtăși!)4.

Roadele otrăvite ale opririi unirii soților

Încălcarea poruncilor dumnezeiești în privința unirii soților, practicată de unii preoți-călugări – și chiar de admiratorii lor mireni – duce la multe distrugeri ale armoniei în familie, și chiar la divorțuri. Căci după ce că sunt atâtea greutăți și ispitiri din afară ale familiei, este greu să mai reziste după ce este otrăvită cu ispite din lăuntru – venite chiar de unde ar trebui să vină întărirea și luminarea.

Pentru că nu există canoane care să le sprijine ideile catare (montaniste), pentru că nu există texte biblice care să le susțină pozițiile amintiții practicanți de despărțire a soților de la fireasca unire au trei mijloace de convingere:

  • ascunderea născocirilor catare (montaniste) în mijlocul unor texte sau liste ortodoxe, astfel încât să treacă cu turma;

  • apelul la autoritate (trufie călugărească) prin care oamenii sunt forțați să accepte ideile în cauză fără să raționeze – încălcându-se total porunca lui Dumnezeu de la I Tesaloniceni 5:21

  • însăilarea unor false argumentații, în care cazuri excepționale – mai ales din Vechiul Testament – sunt prefăcute irațional și imoral în ”regulă”, ignorându-se poruncile lui Dumnezeu privind unirea soților și interdicția despărțirii lor.

După cum se poate vedea cu ușurință, toate roadele unor asemenea învățături rătăcite sunt otrăvite.
De aceea și marii duhovnici ai României au luptat împotriva acestor înclinații catare sau montaniste – oricum eretice.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menționăm pe scurt câteva exemple: (a) ridicarea mai marilor lui Israel împotriva lui Mesia, astfel încât să Îl trădeze lui Irod, renumit criminal față de oricine ar fi putut să pară că i-ar amenința tronul (Marcu 1:4-5); (b) instigarea lui Irod în uciderea tuturor pruncilor din stăpânirea sa „de doi ani și mai în jos” (Marcu 1:16-18); ispitirea Fiului lui Dumnezeu de către Satana (Marcu 2:1-11); instigarea fariseilor, cărturarilor, fariseilor, irodianilor etc. împotriva Sa – de pildă la Ioan 8:2-7ș.cl. Vedem în aceste exemple faptul că diavolii au atacat pe cei care ar fi trebuit să fie ai Bisericii (precum arhiereii, preoții și cărturarii lui Israel), încercând distrugerea din lăuntru a Poporului lui Dumnezeu. Iarăși, că au întărit mândria și răutatea celor care ar fi trebuit să fie mirenii aleși, adică cei mai buni din popor în afara clerului. Și, la fel, că au încercat ispitirea personală a Celui care stătea bine – în loc să se ia după rătăcirile răspândite în Israel.

2 După cum bine a predicat Sfântul Ilie Cleopa, ispitele – deci și ispitirile – se pot împărți în șase chipuri: de dreapta, de stânga, de sus, de jos, din față și din spate. Ispitele de dreapta sunt cu facerea necugetată (nepricepută) a binelui (a se întinde mai mult decât îi este pătura; au râvnă dar le lipsește priceperea; binele nu este bine dacă nu este bine făcut). Ispitele de stânga sunt cu răutatea, cu facerea voită a răului. Ispitele de sus sunt cu înălțarea de sine (adică toate formele de trufie, inclusiv cele pseudo-duhovnicești) și cu transformarea bunătății lui Dumnezeu în pretext pentru păcate (eu știu mai bine – decât oricine – ce este rău și ce este bine; Dumnezeu trebuie să mă ierte). Ispitele de jos sunt cu nerecunoștința față de darurile primite, complexele (care sunt o formă foarte rea de trufie, inversată, în care omul face rău celorlalți pentru că îi invidiază), deznădejdea. Ispitele din față sunt cu închipuirea dulceții păcatului (ce bine va fi când voi face acest lucru – chiar dacă este rău). Ispitele din spate sunt cu uitarea răului adus de păcat și aducerea aminte doar a plăcerii aduse de el.

  1. Să ne amintim că erezia Filioque, care anulează realitatea unimii treimice a lui Dumnezeu a apărut ca reacție la altă erezie, Arianismul. Deci rătăcirile ne pot otrăvi și prin ele însele, dar și prin reacții exagerate la ele – adesea plecate din bune intenții. ↩︎
  2. Limitarea este dată de alte rânduieli ale lui Dumnezeu, de asemenea firești, precum a nu face rău celuilalt și a nu transforma unirea trupească într-o patimă – problemă delicată, de obicei rezolvată de la sine atunci când cei doi muncesc, dar foarte greu de vindecat dacă unul dintre ei nu muncește. ↩︎
  3. Pentru cine nu înțelege acest fapt, putem da exemplul spălării intime. Este un act firesc și sănătos, o necesitate. Dar este un act intim, nu unul public. ↩︎
  4. Am spus „chiar și pentru cei care nu se pot împărtăși” pentru că se dă explicația ”genială” a ”nevoii” de ”a sta curat” înainte și după Împărtășire. Ceea ce înseamnă că se crede că unirea dintre soți, poruncită de Dumnezeu, este necurată. Adică se pretinde că Dumnezeu este izvor de necurăție – evident, în numele evlaviei! Față de această blasfemie, pare și neînsemnat să mai subliniem că oprirea în cauză pentru cei care nu se Împărtășesc este absurdă. Totuși, o facem, mai ales că unii autori de îndrumare de spovedanie au găsit și o motivație și mai ”genială” pentru despărțirea soților în zilele de Sâmbătă, Duminică și Luni: pentru ”a sta curați” înainte și după Sfânta Liturghie, altfel fiind nevrednici de a participa la aceasta. Adică în mintea acestora unirea soților poruncită de Dumnezeu ar fi atât de spurcată încât depășește toate celelalte păcate în afară de erezie și altele similare. Căci pentru niciun păcat nu există oprire de la Sfânta Liturghie decât pentru erezie și altele de același calibru. Și ne întoarcem iarăși la faptul elementar că Dumnezeu a poruncit unirea soților și la consecințele gândirii catare. ↩︎

Sfârșitul lumii. Între groază și bucurie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. (Ioan 14:27)

Mult s-au obișnuit cei care sunt – ori ar trebui să fie – ai Bisericii lui Dumnezeu cu ideile apocaliptice străine.
Prin felurite scrieri, de la cele literare la (pseudo) teologice, prin filme de toate genurile, prin propaganda mai mult sau mai puțin conștientă a mass-mediei.

Ca și în privința Răstignirii Domnului Iisus Christos, și în privința Sfârșitului Lumii (”Apocalipsa”) găsim în gândirea și trăirea veșnică o morbidă fascinație pentru rău: suferințe, chinuri, necazuri, zbateri, țipete, strigăte, urlete, foc, potop, arderi, ucideri, înlănțuiri etc., etc.
Această centrare pe rău a Vestului are explicația sa – căci din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12:34; Luca 6:45). Dar nu este ceea ce ne preocupă acum.
Pentru că mult mai arzător este – dacă tot am amintit de arderi – să vedem cât rău face la noi, în Ortodoxie, preluarea acestei gândiri și trăiri.

Cu durere și dragoste vedem pe copiii de toate vârstele ai Bisericii îngroziți, adică speriați, teorizați chiar, de chinurile care vor veni (expresie tipică Catolicismului și Protestantismului).
După model apusean, o mulțime de ortodocși ajung să fie preocupați până la patimă (obsesie) de detaliile „răului apocaliptic”.
Atât de mult se concentrează pe „puterea Anticristului”, pe chinurile care vor veni, pe strigătele ca stâncile să acopere pe oameni de aceste chinuri etc., încât ajung într-o stare de profundă și rea întristare (depresie), cu totul străină ucenicilor lui Christos.

Pentru luminarea și întărirea lor întru Domnul, dar și a noastră, a tuturor, e bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.

În primul rând, citind Faptele Apostolilor găsim bucuria vieții în Christos a primilor Creștini – mii și zeci de mii.
Deși disprețuiți și chiar persecutați, inclusiv chinuiți uneori cumplit, ba chiar uciși, acești ucenici ai lui Christos trăiau bucuria vieții întru Domnul.

Citind epistolele apostolice rânduite prin Duhul Sfânt în Noul Testament, găsim aceeași bucurie a vieții în Christos.
Singurele supărări ale Apostolilor sunt ale depărtării de Dumnezeu ale credincioșilor.
Apostolii nu se plâng de răutățile societății, conaționalilor, autorităților etc.
Dimpotrivă, îi deplâng pe cei care le săvârșesc și care astfel se osândesc singuri.

Zice Sfântul Apostol Petru:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin! Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă! Pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare. De sunteți ocărâți pentru Christos, fericiți sunteți! (I Petru 4:13-14)

Atunci când Sfântul Apostol Pavel amintește chinurile sale o face în treacăt și pentru alții, iar nu ca pe o nevoie personală.

Toate acestea stând împotriva gândirii și trăirii apocaliptice apusene, care face din suferințe o obsesie, din pocăință tragedie și din chinuri nesfârșite statistici.
Toate acestea stau și împotriva preluării unor asemenea rătăciri de către Ortodocși.

Căci pentru mine viață este Christos și moartea un câștig (Filipeni 1:21), spune în Duhul Sfânt același Pavel Apostolul.

Și nu de la el o zice, așa cum nici Sfântul Petru nu o zice de la el, ci de la Dumnezeu Întrupat, Care ne-a spus și ne spune:

Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe proorocii cei dinainte de voi! (Matei 5:11-12)

Iată gândirea și trăirea ucenicilor lui Christos, iată starea în care se află un Creștin în fața răutăților vieții!

Căci, după cum s-a scris, câți în Christos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6:3), căci moartea Lui este iertarea păcatelor noastre, după cum Învierea Lui este deschiderea porților Cerului pentru noi.
Astfel că ne îngropăm cu Domnul în moarte, prin Botez și prin Spovedanie, care este ca un al doilea botez, o spălare a sufletului și o reașezare în viața cu și întru Dumnezeu.
Ca să putem să umblăm întru înnoirea vieții, ca înviați din morți prin slava lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul a fost înviat din morți prin slava Tatălui.

Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și Învierii Lui. (Romani 6:5)

Vedem, prin urmare, că întemeiați pe fapta și cuvântul Domnului nostru Iisus Christos, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului întru bucurie au trăit în vremurile prigoanelor.
Pentru că, într-adevăr, pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romani 8:18).

Aceasta este trăirea creștină.
Aceasta este trăirea creștină și în lux, și în sărăcie, și în pace, și în prigoană, și în bune, și în rele.

*

Dar, va întreba cineva,

Cum să ne bucurăm, când avem în față grupări secrete și publice uriașe, care lucrează la pierderea noastră? Cum să nu ne speriem, când vedem răutatea dezlănțuită împotriva Creștinilor? Cum să nu ne îngrozim, când valurile Iadului se ridică împotriva noastră, ca să ne înghită și să nimicească Biserica?

La aceste întrebări, ca la oricare întrebări întru slăbirea credinței, răspunsul nu este complicat: uitându-ne la cuvântul lui Dumnezeu și urmându-L.

Căci scris este,

Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă!
Vă voi arăta însă de cine să vă temeți:
Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheena! Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!
Nu se vând, oare, cinci vrăbii cu doi bani? Și niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți: voi sunteți mult mai de preț decât multe vrăbii!
Și, vă zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12:4-9)

Vedem, prin urmare, că nu de prigonitori trebuie să ne temem: de ascultarea de cel rău trebuie să ne temem. Căci aceasta ne desparte de Dumnezeu și ne osândește la Iad. Pe când chinuirea sau uciderea săvârșite de prigonitori ne aduc slavă cerească și Raiul veșnic.

Vedem, prin urmare, că și în chinurile în care pare că suntem singuri și nu ne vede nimeni, Dumnezeu este cu noi și îngerii ne sunt alături.
Și prin faptul că și perii capului ne sunt numărați se arată că tot ceea ce îndurăm pentru Domnul este cunoscut lui Dumnezeu și va fi răsplătit.
Așa cum vor fi pedepsiți chinuitorii noștri – văzuți și nevăzuți – pentru fiecare rău pe care au încercat să ni-l facă – fie că au reușit sau nu.

Iisus Christos ne-a arătat calea care duce la viață:
este o cale care trece obligatoriu prin Muntele Măslinilor, adică prin viața în Biserica lui Dumnezeu, cu harul de aici (măslinele) și cu răutățile de aici (slugile răului venite cu bâte și săbii împotriva Domnului și ucenicilor Săi);
este o cale care trece obligatoriu prin fățarnica și mincinoasa clevetire și osândire a lumii, inclusiv a celor care sunt cei mai mari în societate;
este o cale care trece obligatoriu prin lepădarea de noi a celor care se tem și ascultă mai mult de lume decât de Dumnezeu;
este o cale care trece obligatoriu prin Golgota, cu toate chinurile ei, cu toată moartea și întunecimea ei;
este o cale care trece prin Iad pentru a ne urca mai presus de ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina cea necreată, în bucuria veșnică, în pacea care covârșește toată mintea, în cunoașterea adevărată, în slava unor Zori eterni, în fericirea deplină.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 16:33)

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. (Ioan 14:27)

Primul cuvânt al Mântuitorului către ucenicii Săi, după Înviere, este pace:

Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi! (Ioan 20:21)

Aceasta este calea creștină, aceasta este viața creștină: întru pacea lui Christos, întru bucuria Duhului Sfânt, întru grija paternă a Tatălui, adică întru Dumnezeu.
Și Dumnezeu fiind cu noi, nu mai are nicio importanță cine este împotriva noastră.
Căci aceia care sunt împotriva noastră sunt creaturi; oricât par de mari, sunt nespus de mici la scara Creației și puternice doar față de puterile noastre trupești.
Dar de partea noastră este Dumnezeu, Cel mai presus de Creație, Cel dincolo de timp și spațiu, Cel Atotputernic.
Doar să ne ținem de El cu inima și cugetul, cu puterile și cu sufletul nostru, ca ai Lui să fim.

Căci Sfârșitul Lumii este întristare și durere, groază și patimă, doar pentru cei înstrăinați de Domnul.
Iar pentru cei care Îl iubesc, este vremea încetării suferințelor și răului, este vremea pieirii răului și biruinței Binelui, este intrarea în Pacea Eternă, în lumina veșnică a lui Dumnezeu.
Este bucurie.

Maran atha, pace tuturor!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Sânta Maria și alți sfinți. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Sânta Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Mucenic Radu Brâncoveanu, Sfântul Mucenic Flor… şi alţii

Călăuza adevărată este neplăcută

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am cunoscut, cândva, un ghid montan foarte bun. Ca să aibă cât mai puțină treabă cu Securitatea lucra doar pentru grupuri de tineri din România.
Dar, după multe călătorii în care nu a primit nicio atenție de la cei călăuziți, un superior în meserie l-a luat la ceartă. Nu de alta, dar din atenții și ghizii trebuia să dea atenții mai sus. Iar dacă nu primeai, ce să dai?
Desigur, nu se așteptau la ”ghizii de Români” să aibă atențiile ghizilor de străini. Dar ceva, ceva, tot trebuia să pice!
Și, luându-l la întrebări, a constatat cu uimire că ghidul în cauză respecta toate regulile călătoriilor pe munte.
Dacă se mergea în codru, se lua echipamente de codru. Dacă se făcea creastă, se lua echipamentul de creastă. Dacă nu se lua echipamentul potrivit, ghidul schimba traseele cu cele cuvenite pentru echipamentul existent. Etc.
Atât studenții, cât și tinerii muncitori, îl antipatizau, pentru că li se părea ”cârcotaș”, ”prea aspru”, ”prea exigent”, ”prea prăpăstios” etc.
Când ”șăful” a înțeles care era mersul, s-a supărat și mai tare.
Și i-a dat ordin, scris, să fie mai îngăduitor cu clienții, să asculte mai mult de cererile lor.

În următoarea călătorie, tinerii au vrut să meargă, în plină toamnă ploioasă, pe un traseu pentru care nu aveau echipament.
Ghidul i-a rugat să îi dea o cerere scrisă, „ca să o aprobe șeful”; șeful a aprobat-o.
Au mers pe traseu și au urmat mai multe accidentări, inclusiv a ghidului care, deși avea echipament, a fost zdravăn rănit încercând să îi salveze pe cei alunecați de pe potecă.
A fost salvat de pușcărie numai de actele scrise pe care avusese inspirația să le dosească – pentru că șeful, când a aflat de accidentări, s-a grăbit să distrugă exemplarele pe care le avea la dosar.

Lecția este că o călăuză adevărată este neplăcută, pentru că ne va cere lucruri la care nu ne așteptăm, pentru care nu suntem pregătiți, pentru care suntem chiar orbi – din lipsă de experiență, înțelegere, deschidere etc.

Iisus Christos a zis către frații săi adoptivi – copii lui Iosif, logodnicul de protocol al Fecioarei Maria –, atunci când aceștia l-au ispitit (Ioan 7:3-5), și aceste cuvinte:

Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. (Ioan 7:7)

Cuvintele Mântuitorului sunt adânci, sunt adevărate, dar sunt și tăioase pentru cine le aplică sie-și.
Ceea ce rareori se întâmplă, pentru că mândria noastră – ori înșiși dracii – ne aduc în minte pe cineva căruia i se potrivesc foarte bine cuvintele de mustrare ale lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întoarcem la noi înșine, ne vom întreba de câte ori ascultarea de Dumnezeu ni s-a părut grea, neplăcută, depășită, învechită, exagerată, demodată etc., etc.
Ne vom întreba de câte ori am suferit sufletește pentru că ni se părea greu sau incomod sau prea mult să mergem la slujbă – mai ales ”de la ora asta”.
Ne vom aminti de câte ori n-am avut chef sau ne-a plictisit să citim din Biblie – mai curând să ne uităm la televizor, ori pe internet, ori să jucăm un joc…
Și, tot așa, vom vedea că între noi și Dumnezeu este un raport invers față de cel dintre Christos Iisus și lume:

Noi urâm sau respingem adesea lucrurile lui Dumnezeu pentru că sunt bune iar noi suntem obișnuiți cu relele.

Am văzut acest lucru de nenumărate ori la mine.
Și l-am văzut la mai toți ceilalți.

O formă specifică a acestei purtări este răzvrătirea față de duhovnicul care ne spune lucruri bune pe care nu vrem să le facem.

De câte ori nu au fost oameni care s-au supărat pe preotul care îi învăța că în timpul slujbei nu se vorbește, ci se cântă cântări Domnului și se roagă împreună toți cei din biserică!
De câte ori nu am văzut oameni încântați de „marele duhovnic” la care mergeau, desigur un „preot cu har”, „nu ca ceilalți”; oameni care își idolatrizau duhovnicul – oricât ar fi încercat acesta să îi domolească –; și care pentru un cuvânt care nu le pica bine, se despărțeau de el, se lepădau de el, ajungeau să îl urască și să îl bârfească.
Și câte alte forme ale acestei alunecări nu există!

Așa cum există și idolatrizarea preoților mincinoși, care batjocoresc Legea lui Dumnezeu în felurite chipuri: unii ”deschizând cartea” (= vrăjitorie cu cele sfinte, păcat de moarte), alții acoperind curvia și adulterul ca și cum ar fi îngăduite, alții făcând pe proorocii etc., etc.
Pe aceeași linie fiind și adulatorii ”marilor propovăduitori” din felurite secte născute de trufia omenească, împotriva Bisericii pe care Iisus Christos a înființat-o.

Sunt, iată foarte multe feluri în care diavolii ispitesc pe om să își aleagă o călăuză plăcută, care să îi spună ce vrea să audă.

Așa cum sunt, de pildă, doctorii mincinoși care asigură bolnavul că l-au făcut bine până când acela moare de la boala nevindecată: i-au spus lucruri plăcute, pe care voia să le audă, însă astfel l-au omorât.

Duhovnicul bun este cel care împlinește îndatoririle enumerate de Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel:

propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătura (I Timotei 4:2)

Doar că acestea toate se fac celor care vor să se mântuiască, pentru că nu are cum duhovnicul să propovăduiască, stăruiască, mustre, certe, îndemne etc. pe cei care nu vor să asculte!

Pentru aceia nu doar că Duhul Sfânt are multe cuvinte de certare și prevenire asupra Iadului ce îi așteaptă. Dar are Dumnezeu și cuvinte de oprire a Creștinilor de a stărui pe lângă cei hotărâți să asculte de poftele lor.

Ca urmare, în noi nu avem puterea de a birui păcatul sau patimile, dar avem puterea de a alege o călăuză bună, pe care să o ascultăm.
Și să o ascultăm mai ales atunci când călăuzirea ei lovește în împătimirile noastre.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Măicuța Domnului a avut o carieră – venită din ascultarea ei față de Dumnezeu – pe care orice femeie de astăzi ar urî-o: a fost lăsată de mică de părinți la Templul lui Dumnezeu, pentru că fusese făgăduită Domnului; a crescut în Templu iubindu-L mult și tot mai mult pe Dumnezeu; pentru că a ajuns la vremea firească a fetelor a fost nevoită să plece de la Templul lui Dumnezeu; pentru că părinții îi muriseră a fost dată ”în logodnă” (singura formă de adopție posibilă la vârsta ei) unui unchi bătrân, cu copii de o vârstă cu ea sau mai mari; în această situație grea, în care o fată evreică ar fi așteptat cu nerăbdare o căsătorie eliberatoare, a fost prevenită de Arhanghelul Gabriel că va fi însărcinată de la Dumnezeu, cu Dumnezeu; unchiul ce o primise în logodnă a vrut să se despartă de ea, crezând-o căzută în păcat trupesc; oamenii o disprețuiau, crezând că a rămas însărcinată cu unchiul care trebuia să o ocrotească până la căsătoria cu un tânăr; a fost purtată pe drumuri, deși însărcinată; a născut în frigul iernii într-o peșteră ce era staul de vite; a avut parte de câteva clipe de strălucire (îngeri, păstori, magi) pentru ca apoi să fie puși pe fugă de răutatea lui Irod; a băjenit în Egipt, iar apoi din Egipt în Iudeea, iar de aici în Nazaret; a crescut Copilul pe care Îl avea cu Dumnezeu ca și cum ar fi copilul bătrânului teslar; și-a văzut Copilul plecând la propovăduire, înconjurat de iubitorii de minuni și de iubitorii de fericirea de după arătarea lui Mesia (așa cum și-o închipuiau ei), dar și de urâtori, invidioși, lacomi, ucigași; Copilul ei făcea minuni, vindeca bolnavi, dădea vedere orbilor, îndrepta păcătoșii, chiar învia morții; și pe măsură ce făcea asta creștea ura împotriva Lui din partea tuturor celor care puseseră piciorul pe gâtul Poporului lui Dumnezeu; așa că până la urmă L-au osândit, chinuit și ucis pe Dătătorul Binelui și Vindecătorul Bolnavilor, iar Maria Fecioara L-a văzut osândit, chinuit și ucis, având dureri atât de mari ca și cum o sabie era înfiptă în inima sa; dar sabia a trecut odată cu Învierea; și cu toate că și-a văzut Fiul înviat, Maria Fecioara a știut că va trebui să aștepte în lumea plină de răutate, după ce El se va înălța, până când El o va chema la Sine; și a muncit, gătind, torcând, împletind și făcând nenumărate lucruri spre a fi de folos cât mai multora; până Fiul a chemat-o la El.
Viața Maicii Domnului este o viață care îngrozește orice om lumesc, și tot ce este lumesc într-un om.
Viața Maicii Domnului este viața care a făcut-o pe aceasta Născătoare de Dumnezeu și Împărăteasa Cerurilor.

Viața Maicii Domnului ne arată că Dumnezeu este o călăuză care de multe ori este departe de a fi plăcută. Pentru că voia Sa mereu se izbește de obișnuința noastră cu răul.
Dar ne mai arată și că ascultarea de Călăuza Veșnică aduce bunătăți care depășesc orice putem noi gândi.
La fel și călăuzele de El rânduite, dacă le ascultăm.