"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Ajuns în București – la ceea ce aș putea numi, puțin exagerat, casa părintească – mă trezesc, după obicei, pe la 5. Și, trecând cele ale dimineții – puțină rugăciune, puțină curățenie, puțină muncă – ies: medicii mi-au confirmat nevoia absolută a organismului pentru ceva mișcare, preferabil și cu urcare și coborâre de trepte. Așa că merg spre un parc înzestrat și cu așa ceva.
E dimineață pentru mulți, dar alții, nu puțini, sunt deja cu treburile lor. Eu, merg spre parc. Sau asta, vreau, pentru că un tânăr înăltuț, ce părea ori un student serios, ori un țârcovnic mai elegant, mă oprește: – Sunteți părintele Alde? Dincolo de pluralul politeții tonul este ciudat. – Nu. Îi răspund scurt și dau să trec de el. Face jumătate de pas lateral și, puțin disprețuitor, mă previne: – V-am văzut pe internet, știu cine sunteți! În gând: Încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet sau la televizor înseamnă că îl cunoaște! Oftez: – Dacă știai cine sunt știai că nu mă cheamă Alde. Privirea lui cuprinde o bucurie arogantă: – Dvs. sunteți! – Nu, îi răspund. Eu sunt Mihai-Andrei Aldea. Dă din mână, schițând un tot aia care anulează orice deosebire între ”Alde” și ”Mihai-Andrei Aldea”. – Știți, zice, că v-ați făcut de râs? Aha, mă gândesc, încă unul care crede că dacă a văzut pe cineva pe internet acela îl vede și el. – Nu știu, îi spun. Dar nici nu mă interesează1. Deja vorbește peste mine: – Sunt student la Teologie – apasă cuvântul, ca și cum simpla pronunțare îi dă lui, studentului autoritate. – Îmi pare rău! – îi răspund sincer. Dar nu cred că am vreun amestec. Iarăși vorbește peste mine, fără să mă audă: – Am râs de dvs. cu părintele profesor dr. … (puneți ce titulatură vă place) X, pentru părerea dvs. ridicolă că trebuie să spunem Cristos în loc de Hristos2. Îmi vine și mie să râd. I se pare că a râde, osândind un preot, în lipsă, este ceva de laudă. E mândru că au făcut asta, ca și cum ar fi câștigat un trofeu.
– Vreun argument împotriva celor spuse de mine ați avut? – îndrăznesc să-l întreb.
După cum mă așteptam, se lansează într-un discurs despre măreția Grecilor, pe care îi vede și îi descrie ca fiind perfecți, superiori, repere absolute. Începe cu Antichitatea, desigur, pe care nu o vede ca paradigmă a unei răutăți păgâne – până la urmă, Grecii au fost până la Islam cel mai imperialist popor de pe planetă, mai ales în raport cu populația; și au făcut extrem de multe răutăți. Continuă cu lauda ”Creștinismului de limbă elină” (textual), sugerând că Însuși Mântuitorul ar fi predicat în greacă3. Și tot așa continuă cu grecomania, ridicând în slăvi Grecii și ”cultura lor” (în fapt mai multe, unele radical contradictorii). Încă nu a afirmat că ”Dumnezeu e Grec”, așa cum spunea cândva un Grec aflat în trecere prin Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Dar nici departe nu este. Ajungând la ”concluzia” că dacă Grecii spun (astăzi) Hristos, avem obligația să spunem și scriem la fel.
Pentru că tac și ascult este tot mai victorios. Face parte dintre extremiștii care cred că a asculta înseamnă a da dreptate. De aceea pentru ei este aproape imposibil să asculte pe cineva, pentru că în mintea lor bolnavă înseamnă că îi dau dreptate dacă îl ascultă. Și acest tânăr crede că dacă îl las să vorbească înseamnă că îi dau dreptate, că m-a convins. Jubilează.
Când se oprește, triumfător, îl întreb: – Un argument real aveți? Se uită la mine șocat. Bietul copil crezuse că m-a convertit la ideile lui. Îi explic: – Părerea că trebuie idolatrizați Rușii sau Grecii, deci trebuie să facem tot ce fac ei, am mai auzit-o. De prea multe ori. Este o idee păgână, total anticreștină și antiortodoxă. Evident, nu este argument real. Nu este nici argument istoric, nici etnologic, nici lingvistic și cu atât mai puțin teologic. Altceva ai? Încă șocat, încearcă să spună: – Dar Grecii, înțelegeți, Grecii pronunță… Dau din cap: – Nu mi-ai citit materialele pe temă, nu-i așa? Pentru prima dată face un pas înapoi: – Ăăă… Noi le-am discutat în clasă… – Dacă le citeai, vedeai că știu cum pronunță Grecii de astăzi. Problema la care voi refuzați să vă gândiți real, problema pe care nu vreți să o cercetați științific, este alta: cum pronunță tradițional Românii. Și, secundar, cum pronunțau Grecii din primele secole. Asta din urmă, repet, secundar: nici Grecii nu au pronunțat vreodată Iehoșua sau Ieșua, ci Iesous ori Iesus. Deși Evreii spuneau Iehoșua sau Ioșua. Dacă tot îi idolatrizezi pe Greci, fă ce au făcut ei: respectă pronunția poporului tău.
Bietul copil este evident rănit. Nu de ideile pe care i le prezint, e clar că nu le-a recepționat: că nu a reușit să mă convingă.
Plec, și de această dată nu mă mai oprește.
Merg prin parc, urcând și coborând treptele recomandate medical.
Mă rog pentru studenții și cadrele Facultății de Teologie, pentru buni conducători ai Bisericii, ai Neamului și ai Țării, dar mai ales ca noi să fim vrednici de asemenea conducători.
Doamne, miluiește-ne!
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
Note
Am duhovnic, am oameni de încredere cu care mă sfătuiesc, am Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane, teologia patristică și Istoria Bisericii, învățăturile Sfinților din Prigoanele Comuniste pe care i-am cunoscut și de la care am citit… etc. Dacă m-aș aștepta să nu existe oameni care râd de mine ar însemna să Îl uit pe Domnul. ↩︎
Când am primit în dar Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! – am început să o citesc mai ales de la un cap la celălalt. Această practică mi-a devenit un obicei. În fiecare an, cu mila lui Dumnezeu, citesc Biblia de la început până la sfârșit.
La început citeam din bucuria de a asculta cuvintele Domnului, iar și iar, însoțită de bucuria darurilor Sale atunci când Acesta voia să mă lumineze ca să înțeleg ceva. Pentru că Biblia nu se citește ca să o înțelegi – înțelegere cu neputință omului –, ci spre a-L asculta pe Părintele Ceresc grăindu-ți. Doar așa, deschizându-ți urechile și ochii sufletului și inimii te poți bucura de binecuvântarea Sa, adică de luminarea pe care El ți-o aduce, acolo unde știe că îți este de folos să înțelegi părți din înțelepciunea nesfârșită a Scripturilor.
Mai târziu, pe măsură ce am început să am goluri de memorie, citirea anuală a Bibliei a devenit o și mai mare bucurie. Pentru că citind, prin pierderi de memorie, ca și cum ar fi prima dată, sunt păzit de împietrirea, de plafonarea sau blazarea de care au parte prea mulți dintre cei cu memorie bună.
Dar acestea sunt deja departe de subiect! Fapt este că atunci când am primit Biblia de la părinții mei – Dumnezeu să primească! –, am ajuns, firește, și la Cartea lui Iov. Și, dincolo de unele adevăruri folositoare și zguduitoare, nu am înțeles deloc disputa dintre Iov și prietenii săi. Când grăia unul, mi se părea că are dreptate. La fel când grăia celălalt. Și, până la urmă, nu înțelegeam în ce constă neînțelegerea dintre ei. Așa cum nu am înțeles de ce Dumnezeu i-a dat dreptate lui Iov. Am primit spusa Domnului ca pe un adevăr neînțeles: știam deja că dacă nu înțelegem de ce Dumnezeu face ori zice un lucru este pentru că El este mult dincolo de noi. Atât de mult încât o comparație a acestui raport (om/Dumnezeu) cu cel dintre o amibă și un om încă ar fi măgulitoare pentru amibă.
În acest an, ajungând iar la Cartea lui Iov, am fost pus pe gânduri de puternica dispută, ceartă chiar, dintre Iov și prietenii lui.
Iar aici este un prim șoc, pentru că în lume asemenea certuri sau dispute duc la ură nesfârșită. Pe când Iov și prietenii săi rămân prieteni – și vom vedea mai departe, cu mila Stăpânului Ceresc, ce uimitor și copleșitor este acest fapt.
Dar care este, totuși, pricina neînțelegerii dintre prietenii lui Iov și acesta?
Este o formă de gândire pe care o întâlnim, cu durere, la mulți absolvenți și profesori de teologie, la mulți clerici de toate rangurile: gândirea șablonardă. Mai precis, gândirea șablonardă a prietenilor lui Iov.
Ei îl cunoscuseră pe Iov pe când acesta era în putere. În cunoscuseră atunci când avea putere. Îl cunoscuseră pe când era bogat și sănătos, plin de averi și înconjurat de respect. În această deosebită stare, Iov se purta ca un stăpân în înțelesul dinainte de Cădere al cuvântului: ca un puternic purtător de grijă, ca unul ce își folosește superioritățile pentru a îngriji, a îndruma, a păzi, a ocroti – și, când e nevoie, pentru a mustra și pedepsi, tot ca parte a îngrijirii, îndrumării, pazei.
Acum nu îl recunosc! Este sărac, slab, lepros, cu bube1, ras în cap, murdar, plin de coji, abia acoperit de zdrențe de asemenea murdare, scărpinându-se cu un ciob. Contrastul este extraordinar.
Și, apăsați de gândirea șablonardă, decid: Iov trebuie să fie un mare păcătos, ba chiar un nelegiuit. Este, pentru ei, singura explicație posibilă pentru pedepsirea lui Iov – așa cum înțeleg ei ceea ce i s-a întâmplat lui.
Cititorul are întinsă o cursă de către firul narativ: el știe că Iov nu a fost pedepsit de Dumnezeu, că Iov este iubit și prețuit de Dumnezeu. Totuși nici măcar cititorul nu știe de ce, totuși, Dumnezeu i-a dat voie diavolului să îi facă lui Iov atâta rău.
Ne întoarcem însă la prietenii lui Iov. Aceștia sunt copleșiți de durerea lui, dar și răniți de ”constatarea” că Iov este de fapt un păcătos, un nelegiuit.
Din cele spuse de ei apare clar faptul că au multe cunoștințe despre Dumnezeu. Și, totuși, nu Îl cunosc! Cei trei – Elifaz, Bildad și Țofar – îi atribuie lui Dumnezeu, alături de puteri și caracteristici care sunt reale, și un justițiarism omenesc – și văzut de ei ca pozitiv și divin. De fapt, îi atribuie lui Dumnezeu un justițiarism aproape mecanic – deși îl descriu drept lucrarea Celui Viu.
Raționamentul lor pleacă de la o legitate clară: Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.
Este o legitate despre care ei știu, dar pe care o înțeleg greșit, punând limite multiple lucrării divine prin felul în care o descriu.
Ca urmare, cei trei sunt prinși, alături de mila față de Iov, de convingerea că acesta trebuie să se pocăiască pentru nelegiuirile sale și, de asemenea, de indignare față de afirmațiile repetate ale lui Iov că este, după puterile omenești, drept.
Aceste ultime afirmații contrazic premisa pusă de ei: Dumnezeu aduce nenorociri doar asupra celor răi, iar pe cei buni îi binecuvântează. Singura nuanțare pe care o acceptă – și doar în urma presiunii cuvintelor lui Iov – este că fericirea nelegiuiților este scurtă și aparentă, fiind repede urmată de pedepse peste pedepse.
Noi știm că ei greșesc, și dacă nu înțelegem cum, pentru că știm că Dumnezeu, la sfârșit, îi osândește pentru că, deși erau într-o stare foarte bună, au vorbit mult mai nedrept decât Iov, oricât de lovit era acesta.
Este copleșitor să citești felul în care Elifaz, Bildad și Țofar își argumentează ideile și încearcă să îl convingă pe Iov să accepte ”adevărul evident” proclamat de ei – ”adevăr evident” care este, în fapt, o minciună.
Discursurile lor sunt puternice, sunt pline de învățături sfinte și adevărate. Luate în parte, frazele sunt convingătoare și cuceritoare. Este discursul teologic de înaltă clasă al celor cu studii înalte. Și, ca întreg, este la fel de fals ca acesta.
Mulți sfinți au spus că adevărata teologie nu se învață prin teorie, ci doar prin trăire. Dar foarte puțini înțeleg acest lucru mai mult decât în teorie.
Elifaz, Bildad și Țofar, ca mulți rabini din multe timpuri, iubesc Învățătura lui Dumnezeu. Dar pe Acesta?
Acesta este, pentru prea mulți teologi – ziși mozaici sau creștini – un subiect. Un subiect esențial, subiectul central al sistemelor lor filosofice zis teologice – și, de fapt, teooloage. Dar este un subiect. Și oricât de mult ar fi descris ori definit ca persoană vie, în realitate nu este trăit ca atare de amintiții prea mulți teologi (teoologi).
Ca urmare, provocând ironia îndreptățită a lui Iov, ei vor să fie apărătorii lui Dumnezeu, ca și cum Acesta ar avea nevoie de apărarea oamenilor!
Pe scurt, în toate cele ale lor, ei dovedesc o rigiditate conceptuală și o înstrăinare de trăirea în Dumnezeu care îi face să greșească puternic: atât față de Iov, cât și față de Dumnezeu.
Pentru că Iov nu a fost lăsat să fie lovit de Satana pentru păcatele lui, ci pentru păcatele noastre. El este un chip al omului creștin: încă de la început el nu aduce jertfe doar pentru sine, ci și pentru copiii săi și toți ai lor, așa cum un creștin totdeauna se roagă nu doar pentru sine, ci și pentru toți ceilalți. Iov este un chip al omului ce tinde din răsputeri către sfințenie: știe că fără Dumnezeu nu o poate ajunge, dar o cere cu tărie, știind că cere un lucru bun. Asemenea tuturor sfinților, Iov este un chip micșorat al lui Iisus Christos, o asemănare cu Acesta: Iov suferă mult mai puțin pentru sine și mult mai mult pentru toată omenirea, pentru ca aceasta să învețe din suferințele și ridicarea sa.
Din toate acestea, cei trei prieteni ai lui Iov nu văd nimic, pentru că nu trăiesc întru Dumnezeu; ca urmare, deși Îl descriu ca Dumnezeu îi atribuie purtări și intenții străine Dumnezeirii. Și încearcă, iar și iar, să îl facă pe Iov să admită că este un nelegiuit, că pentru asta a fost pedepsit, să se pocăiască și astfel să fie iertat și binecuvântat iarăși.
Refuzul acestuia, afirmațiile acestuia că deși omul nu poate fi drept înaintea lui Dumnezeu, pe cât poate un om să fie drept el, Iov, a fost, îi înfurie.
Această stare este recunoscută deschis de Țofar:
Cugetul meu mă împinge să vorbesc, din pricina frământării pe care o simt în mine. Am auzit o învățătură care mă scoate din sărite, și atunci o pornire vijelioasă, din duhul meu, mă face să răspund. (Iov 20:2-3)
Dar ce teologie poate să fie aceea născută din nervi, ce răspuns poate să fie acela din mânie?
Totuși, de ce această supărare sau chiar furie, de ce această îndârjire împotriva ideii că Iov nu ar fi nelegiuit?
Din groaza față de crucea lui Iov.
Dacă Iov a suferit atâtea și atât de cumplite lovituri deși este drept, asta nu înseamnă că oricare dintre ei poate fi lovit la fel?
Conform gândirii lor șablonarde, consecința este aceasta, este clară și îngrozitoare.
Ei uită de faptul că Dumnezeu folosește chiar și cele rele ale lumii spre a chema la bine. Ei uită de faptul că Dumnezeu nu dă omului cât poate să ducă. Ei nu se pot gândi – după ce l-au proclamat nelegiuit pe Iov – că acesta ar fi primit o asemenea cruce tocmai pentru că era atât de bun și de întărit încât putea să o ducă – spre folosul, îndreptarea, curățirea și mântuirea celor care află de această cruce a lui Iov și o înțeleg.
Din păcate și patimi, asemenea acestei gândiri și vorbiri, asemenea purtării celor trei, sunt de prea multe ori și teologia academică sau de seminar, dar și lucrarea pastorală și misionară în Biserica noastră. Pentru că fără trăirea în Christos, fără frică de Dumnezeu, cu idolatrizarea intelectului, tot ceea ce putem căpăta este ceea ce au avut și cei trei: aparența teologiei în lipsa acesteia.
Pe 24 Mai 2025 am primit pe mail un mesaj intitulat Cerere de retragere a scrierilor Aposolului Pavel din Biblie / Request for the Removal of the Writings of the Apostle Paul from the Bible, semnat de o doamnă D.B. Am citit mesajul și am considerat că este bine să primească un răspuns din partea mea. Răspunsul este în format pdf, atașat mai jos. Poate fi descărcat, citit, printat sau răspândit liber, ca atare.
De multe ori am fost întrebat cum se scrie Istoria. Unii voiau să înțeleagă de ce sunt poziții istorice atât de diferite. Oare este Istoria o disciplină științifică? m-a întrebat cineva din Academia Română, persoană exasperată de deosebirile de păreri dintre istorici. Anul trecut am primit de la un bun prieten o întrebare asemănătoare: Este corect din punct de vedere istoric, științific, acest text? De la acel text a crescut un răspuns. Îmbogățit de cererile unor „cititori beta”, care îmi puseseră întrebări pe temă. Și cărora le oferisem răspunsul scris deja în locul unei noi formulări. Până când răspunsul a devenit o cărticică.
Am încercat să scriu cât mai ușor de înțeles pentru orice cititor. Și mi s-a spus că aș fi reușit. Răspunsul despre Cum (nu) se scrie Istoria folosește un text produs de d-l Dan Ungureanu ca pretext pentru prezentarea practică și ușor de urmărit și înțeles a metodologiei științifice a Istoriei (evident, Istoria ca disciplină științifică, dacă e să fim redundanți).
Cartea este dăruită liber cititorilor: puteți să o descărcați, să o printați și chiar să o dați mai departe, dacă vreți, în toată liniștea.
Reiau cuvântul înaintedin prima parte a acestei încercări a mea de a aduce la lumină adevărul într-o problemă în care ura și frica au înlocuit rațiunea și valorile creștine. Și îl voi relua în fiecare parte pe care, cu mila lui Dumnezeu, o voi mai scrie.
În urma părerii mele, sau viziunii mele asupra filmului 21 de rubini, am primit mai multe răspunsuri. Unele de mulțumire, altele prudente, altele supărate, unele furioase. Dar, mai cu greutate pentru rândurile acestea, am primit și adresele altor critici față de film. Dintre acestea, o mare parte erau deja citite de mine.
O excepție frumoasă a fost părerea Părintelui Ioan Istrati. O părere cu care am rezonat adânc; și pe care m-am bucurat că nu am citit-o înainte, pentru că a fost o pecetluire a viziunii mele. Părintele Ioan este un iubitor sincer al lui Dumnezeu și al Bisericii Acestuia. Faptul că a văzut filmul așa cum l-am văzut și eu înseamnă mult pentru mine. Căci părerea mea că filmul poate fi înțeles doar de cei care nu sunt încrâncenați în cine știe ce poziții subiective a fost, iarăși, confirmată.
Voi pleca de la câteva lămuriri:
1. Cercetarea unei opere de artă se face prin aplecare asupra operei de artă, nu asupra autorului. Am văzut constructori fumători, bețivi, curvari, construind clădiri de mare frumusețe. Sunt poeți a căror viață este departe de o linie creștină, dar care au (și) poeme minunate. Sunt brutari și cofetari aflați foarte departe de moralitate, dar care realizează opere de artă. Etc. Mai mult, există un fenomen foarte bine cunoscut: opera devenită publică iese de sub influența autorului. Un apropiat a scriitorului Constantin Chiriță povestea cât de uimit a fost acesta de succesul primului volum din Cireșarii. Autorul voise un pamflet mascat, o caricatură literară subtilă a scrierilor pionierești ale vremii și a textelor cu marota anti-legionarismului. De unde și titlul inițial, Teroarea neagră, ce se voia parodic. Spre stupefacția autorului, a ieșit fenomenul literar și cultural Cireșarii, pe care s-a simțit silit să îl ducă mai departe până la despărțirea de ei în stilul lui Ionel Teodoreanu. Și acesta este doar un exemplu, printre multe. Fenomenul este arhicunoscut. Opera devenită publică este independentă de autor. Ca urmare, încercarea de a judeca o operă de artă după autor este sortită să ducă la eroare, minciună, înșelare. Iar ortodox, este o rătăcire.
2. Nu îi cunosc pe autorii criticilor despre care scriu aici. Le doresc tot binele; tot binele din lumea aceasta și fericirea veșnică dincolo. Critica mea, oricât de tăioasă ori laudativă, este la text și nu la persoană.
3. Dragostea, adevărul și dreptate sunt în mare măsură dincolo de oameni. Dar suntem datori să le căutăm cu mult dor, cât mai deplin, cât mai cinstit. Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi! (Ioan 8.32)
4.Din preaplinul (prisosul) inimii grăiește gura, spune Mântuitorul (Luca 6.45; Matei 12.34). Eu nu pot și nu vreau să judec pe cei care scriu și răspândesc nedreptăți, minciuni, insulte etc. Dar bine este să se cerceteze fiecare pe sine (I Corinteni 11.28) ca să fie cele nedrept spuse doar greșeală, iar nu oglindire a sufletului. Așa cum mă îndemn de câte ori scriu adevărul și frumosul, și îi îndemn pe toți cei care vor să mă asculte, să nu ne încredem niciodată în noi, ci doar în Cel care ne poate face să stăm (așa cum e bine).
De la aceste principii, ca și de la cele ale ascultării celeilalte părți, dar și ale criticii (cât mai) riguroase, am început și duc mai departe cele câteva critici ale criticilor.
III. Critica unei curajoase cronici anonime
Critica curajoasă pe care o vom cerceta aici este semnată cu un pseudonim deloc smerit, Pelerinul român. Deci nu, Un pelerin – deși fiind în română și numele, și textul poate bănuiam că ar fi român autorul. Nici Un pelerin român, ca să nu-l bănuim că-i din xenie. De-a dreptul paradigmatic, ipostaziere a tot ce înseamnă pelerinaj românesc și pelerini români, sinteză absolută: Pelerinul român. Desigur, cititorii care s-au obișnuit cu un ton cumpănit chiar și când este critic se vor mira: De ce este atât de tăios părintele? Pentru că însuși Împăratul Traian (singurul împărat păgân despre care știm că s-a mântuit) a spus că „plângerile anonime sunt nedemne pentru vremea noastră”. Acum peste 1900 de ani! Așa că am o părere foarte proastă despre acțiunile de critică, osândă și insultă făcute din spatele anonimatului. Mai ales când anonimul pretinde a vorbi în numele Ortodoxiei, a reprezenta gândirea teologică sănătoasă etc. Din păcate – la figurat și la propriu – cu asta avem de-a face aici.
Startul criticii este o sentință ce se crede sentență creștină:
„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”
Deși de obicei nu doar că nu mă leg de greșelile de scriere și chiar exprimare, ba chiar „le acopăr”, dacă pot spune așa, aici avem o situație deosebită. Pentru că în acest caz nu avem greșeli de scriere, ci o scriere sistematic greșită. Și nu oricum. O lipsă oarecare de noțiuni ortografice nu constituie o problemă, deoarece nu arată nimic despre capacitatea analitică și concluzivă a autorului, despre înțelepciunea lui etc. Sunt oameni fără asemenea cunoștințe – deci care fac sistematic anumite greșeli de scriere și/sau exprimare – ce sunt la o mare înălțime duhovnicească. Am cunoscut mulți. Doar că aici autorul sau autorii – anonimatul poate ascunde mai mulți curajoși, nu doar unul – posedă un vocabular ce denotă cel puțin douăsprezece clase, dacă nu mai multe. Altfel spus, problemele de scriere și exprimare din acest text țin de gândirea, concepțiile și starea sufletească a autorului (autorilor), nu de factori secundari. După cum vom vedea îndată.
Observăm întâi, ca aspect structural, folosirea exagerată a semnului puncte de suspensie, ce revine sistematic în text. Și care folosire excesivă denotă anumite probleme de gândire – și, de obicei, și de comportament. Lucrul acesta ne privește mai puțin, dar ceea ce merită subliniat este faptul că niciun text teologic într-adevăr ortodox, consacrat ca atare, nu cuprinde o asemenea prezență a punctelor de suspensie. De ce? Hai să vedem rosturile semnului de punctuație puncte de suspensie!
Sunt două folosiri ale acestui semn de punctuație: singur, sau în asociere cu altele. Deoarece în textul de față întrebuințarea excesivă este a punctelor de suspensie fără însoțitori, suntem datori să ne oprim la folosirea semnului ca atare. Punctele de suspensie ca semn de sine stătător se folosesc pentru a arăta
izolarea unei interjecții (nu este cazul)
izolarea unei părți dintr-un text (nu este cazul)
despărțirea unui adverb de afirmație (nu este cazul)
faptul că partenerul de dialog – personaj literar sau chiar cititorul – trebuie să întregească fraza întreruptă prin puncte de suspensie (nu este cazul)
faptul că un enunț este incomplet sau neclar
goluri de gândire, căutarea gândurilor
nehotărâre, șovăire în exprimare (în alegerea cuvintelor)
Altfel spus, ne aflăm în situația în care singurele înțelesuri pe care le denotă folosirea (mai ales excesivă!) a punctelor de suspensie sunt incoerența în gândire sau/și exprimare. Ceea ce, firesc, nu se admite într-un text (care se vrea) teologic ortodox!
Am subliniat la început că acesta este un aspect structural. Într-adevăr, un text teologic ortodox are, obligatoriu, o coerență cât mai puternică, preferabil perfectă. Contradicțiile și șovăielile ideologice sunt străine Ortodoxiei. Aici se aplică, totdeauna, cuvântul Mântuitorului:
„Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5.37)
Ori, la un text ce are 991 de cuvinte, găsim nu mai puțin de 35, treizeci și cinci de folosiri ale punctelor de suspensie. Mult mai mult de jumătate dintre fraze sunt întrerupte cel puțin o dată de puncte de suspensie, unele fraze ajungând să adune două, trei și până la șapte întreruperi de acest fel. Iar aceste întreruperi, aproape în totalitate, nu au nicio valență în afară de cea a incoerenței și nehotărârii. Ceea ce este, am arătat, inadmisibil pentru un text teologic, mai ales când se vrea și lecție, îndreptare, atenționare.
Apoi, iar inacceptabil teologic, avem o folosire foarte nepotrivită a majusculei. Ca regulă, Ortodoxie se scrie, corect, cu majusculă, iar Ortodox, ca persoană ce are această religie, se poate scrie cu majusculă – nu este o practică larg acceptată, dar se poate interpreta ca nume propriu al categoriei. Tot ca regulă, adjectivele nu se scriu cu literă mare. În niciun text corect scris, în niciun text teologic. Adică se scrie „film ortodox”, nu „film Ortodox”. Așa cum, de pildă, se scrie „lucru sfânt”, nu „lucru Sfânt”, „înțelepciune dumnezeiască”, nu „înțelepciune Dumnezeiască” etc. Mai mult, dacă ai folosit, ca ortodox, forma Adevărul, cu majusculă, înseamnă că ai scris despre Dumnezeu care este Adevărul (Ioan 1.1 și 14 cu 14.6). Și atunci „nici Adevărul nu-l spune…” se scrie, ortodox, „nici Adevărul nu-L spune…”. Adică pronumele personal „îl”, care ține locul persoanei despre care se vorbește, aici trebuie să fie „Îl”. În schimb același autor scrie, halucinant, în loc de „în numele lui Hristos”, atenție!, „în numele Lui Hristos”!!
De obicei, nu bag în seamă asemenea greșeli. Toți suntem oameni, toți greșim. Dar, după cum am arătat, aceste „greșeli” sunt sistematice, revin constant. Aici „greșelile” nu sunt o întâmplare peste care să treci, sunt un sistem de care trebuie să ții seama. Și exprimă clar gândirea și starea sufletească a autorului și a textului. Deci nu sunt accidente fără însemnătate pentru un text teologic. Și, ca să revenim la ce exprimă intenționat textul, cea mai gravă greșeală a frazei de început este chiar conceptul teologic fundamental!
Repetăm fraza de deschidere a acestei „curajoase” critici anonime:
„Dacă un film Ortodox nu te trimite la Sfânta Liturghie, atunci nu are cum să vină de la Dumnezeu și nici Adevărul nu-l spune… deci nu e Ortodox…”
Luată ad-litteram, această frază, este o erezie din punct de vedere teologic ortodox. Pentru că sunt foarte multe texte ortodoxe, inclusiv biblice, care sunt de la Dumnezeu și spun adevărul (și Adevărul) dar nu te trimit la Sfânta Liturghie. Ci, de pildă, te trimit la rugăciune, la milostenie, la bunătate, la bucurie duhovnicească etc.
La Tobit 4.10 se spune „Căci milostenia izbăvește de la moarte și nu te lasă să cobori în întuneric.”; la Matei 6.3 Însuși Mântuitorul ne spune „Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (adică să o faci pe ascuns, cu discreție, nu pentru laudă); iar la I Tesaloniceni 5.22 Duhul Sfânt, prin Apostolul Neamurilor, ne poruncește „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!”.
Dar, ce să vezi, niciunul dintre cele trei texte biblicenu te (ne) trimite la Sfânta Liturghie. Cea ce înseamnă, după această critică curajoasă anonimă – și după cei care o răspândesc mai departe – că cele trei texte biblice „nu au cum să vină de la Dumnezeu”. Ceea ce este, evident, erezie. În numele apărării Ortodoxiei!
Dar, va zice careva, sensul este simbolic. Nu că s-ar vedea asta din text, dar așa vrea cineva să îl interpreteze. Sensul este simbolic, adică filmul să te trimită către Biserică, ce ar fi simbolizată aici prin Sfânta Liturghie. Doar că 21 de rubiniface asta, căci singurul loc de liniște din film sunt bisericile!
Și singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare – chinuită și de propriile slăbiciuni și necazuri, și de răutatea lumii, ca noi toți – deci singurul loc în care chinuita (ex-)procuroare își găsește liniștea este biserica în care se închină Maicii Domnului.
Dacă, deci, am forța un înțeles simbolic al frazei de început din curajoasa critică anonimă, cererea criticului ar fi deja îndeplinită de film. Ceea ce ar face din acuzație – căci este o acuzație, după cum arată tot textul criticii – o minciună, mai precis o acuzație mincinoasă.
Esențial pentru starea sufletească a textului criticii este fotografia aleasă de critic(i). Cu totul filmul are două ore, douăzeci și șapte de minute și patruzeci și trei de secunde. Sau 8863 de secunde. Din aceste aproape nouă mii de secunde, autorul criticii a ales drept fotografie pentru critica sa, ce? Ei bine, a ales un cadru care nu există în film, mai precis, un cadru de la filmări! Care, se pare, a fost singurul ce cuprindea un decolteu mulțumitor pentru autorul criticii sau, după acest autor, potrivit pentru critica sa. Și, ca o culme a fățărniciei, folosește această fotografie în timp ce îl critică pe regizor că a folosit asemenea scene în film! Deși, după logică, dacă este necreștinește pentru regizor să le folosească, este necreștinește și pentru critic.
Doar că atmosfera acestei critici – ca și a altor critici negative pe care le-am citit – este de superioritate, de aroganță. În acest caz, sub pretextul evlaviei indignate, în altele sub alte pretexte. Dar mereu aceeași privire și vorbire superioară, același drept de a face și spune ceea ce pentru regizor este interzis. Regizorul este un rătăcit pentru că folosește scene „deocheate”, dar criticul este un sfânt apărător al Ortodoxiei, așa că e bine că le folosește. Ceea ce este, dincolo de trufie, o incoerență gravă și cu totul neortodoxă.
În sine, critica anonimă nu conține nici măcar un argument coerent. Primul paragraf este o înșiruire de acuzații ce trebuie crezute orbește – pentru că nici măcar nu se schițează gestul unei argumentări. Al doilea paragraf este alcătuit din o sută șaizeci de cuvinte (sau vorbe), împărțite în trei fraze. Prima frază având optzeci și nouă de cuvinte și nu mai puțin de șapte folosiri ale punctelor de suspensie! Ideile se schimbă fulgerător, argumentele lipsesc, tonul este absolut.
Una dintre obsesiile textului este convingerea deplină a autorului că (ex-)procuroare din film ar fi „portret subliminal al Laurei Codruta Kovesi” (grafia autorului). Prejudecată ce determină revărsări de ură și discursuri moralizatoare. Doar că aflate în contradicție cu mesajele filmului!
Altă obsesie a textului este acordarea de lecții teologice, de cele mai multe ori pe lângă adevăr și dincolo de bun-simț. De pildă (căci fără argumente afirmațiile sunt vorbe goale!), anonimul curajos pretinde că
„Regizorul te santajeaza emotional din miezul narativ, cu drama din familia eroinei care e „sora” unui seminarist sinucigas… oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul… problema sinuciderii e una interioara, nu una exterioara, altfel si sinucigasii s-ar Mântui… ”
Voi trece repede peste pretenția de „șantaj emoțional”, cu totul nemotivată. Ea vine din convingerea autorului criticii că a identificat dușmani și intenții, indiferent de realitate. Mă opresc însă la afirmația
„oameni buni, sinuciderea e rodul unui razboi spiritual, acolo sunt forte demonice, nu vreun individ corupt… un om care se sinucide nu pierde razboiul cu oamenii corupti din jurul lui, ci pierde batalia cu diavolul…”.
Doar că în realitate „forțele demonice” acționează, în cele mai multe cazuri, prin oameni. De multe ori prin oamenii cu bune intenții, dar fără pricepere. Însă mai ales prinindivizii corupți. Din acest punct de vedere critica minte categoric, pentru că singurele sinucideri în care factorii externi sunt nesemnificativi sunt cele ale bolnavilor mintali. Situație în care și Biserica permite slujbe, oprite sinucigașilor „obișnuiți”. În celelalte sinucideri sau „sinucideri” factorii externi sunt foarte importanți și excluderea lor este, după caz, lașitate sau ticăloșie.
De pildă, există un caz în care un grup de băieți de liceu a intrat peste o colegă, pretinzând unul dintre ei că vrea să împrumute o carte (ceilalți ascunzându-se după ușă). Știau că părinții nu sunt acasă, așa că au intrat peste ea și au violat-o, iar și iar, până când fata, găsind o clipă în care nu mai era ținută, s-a aruncat pe fereastră. Și a murit. Asta s-a întâmplat pe B-dul Olteniței, acum câteva decenii, iar o parte din violatori au familii, votează și se poartă ca și cum nu au făcut nimic. La fel cum se poartă personajele din filmul 21 de rubini care împing un copil spre disperare cu nepăsare sau chiar plăcere.
Să pretinzi că acești corupți nu au nicio vină, așa cum pretinde critica anonimă, este, foarte delicat spus, o minciună ticăloasă. Fata care s-a aruncat pe fereastră nu poate fi judecată pentru gestul ei, vina fiind în totalitate a violatorilor. Cel care gândește altfel are nevoie de consult psihiatric, pentru că este total inconștient în cel mai bun caz, dacă nu violator (latent sau nu).
Similar este să pretinzi că loviturile primite de la cei din jur de George, seminarist, nu au nicio însemnătate pentru presupusa lui sinucidere. Căci, merită spus, se pretinde că s-ar fi sinucis, dar filmul nu arată că așa s-a întâmplat, nu prezintă sinuciderea ca pe un fapt. Dată fiind corupția din jur, inclusiv a polițistului care (în stilul bestiilor de „polițiști” din cazul Alexandra Mihaela Măceșanu) își bate joc de George în loc să îl ajute, este foarte posibil și ca băiatul să fi fost omorât chiar de către cei care îl înșelaseră – pe care părea foarte pornit să îi găsească pentru a-și recupera banii și ceasul cu 21 de rubini.
Este aproape de necrezut că aceste realități, atât ale vieții de zi cu zi, cât și ale filmului, sunt ignorate total. Dar aceasta se întâmplă atunci când patimile stăpânesc pe critici.
Autorul anonim al criticii pe care o analizăm este atât de orbit de ura față de Kovesi, încât pretinzând că (ex-)procuroarea din film ar fi Kovesi devine irațional. Am mai explicat, pe fapte, că identificarea este greșită. Dincolo de câteva elemente comune – sunt femei, sunt sau au fost procuroare, au fost implicate în campanii anti-corupție – deosebirile sau diferențele sunt uriașe. Ceea ce pătimașii urâtori ai Laurei Kovesi refuză să vadă, pentru că refuzul le oferă plăcerea de a-și revărsa ura. Pentru că am mai demonstrat deosebirea dintre eroina de film și d-na Kovesi nu mai revin. Cine are nelămuriri și vrea să vadă adevărul va citi materialul, cine nu va refuza mai departe adevărul orice ar fi.
Dincolo de patima confuziei între Kovesi și personajul Nina Ciofu – care nu este nici pe departe o variantă a lui Kovesi – merită (re)citit începutul paragrafului al treilea din anonima critică. Apropo de moralitate ortodoxă!
„Ceea ce multi exaltati fani ai acestui film nu inteleg e ca saracia este un scut, ca daca nu exista coruptie institutionala va vaccinau soldatii lui Kovesi cu forta, ca dictatura legii este mai primejdioasa decat slabiciunea omeneasca.”
Fraza începe cu o judecată in integrum a celor cărora le-a plăcut filmul 21 de rubini: unii sunt „exaltați fani” și „nu înțeleg”, iar ceilalți, se subînțelege (și de aici, și din alte părți ale criticii) sunt niște ticăloși. Amândouă afirmațiile, în lipsa unor argumente puternice (și de multe ori chiar în prezența lor) stau împotriva moralei creștine (Matei 5.22-26; 7.1-5; Luca 6.37-38 etc.).
Apoi se pretinde că sărăcia este un scut, concept comunist pe care nu o să-l disecăm aici. Ajungându-se, îndată, la justificarea corupției instituționale! Sub pretextul că „dictatura legii este mai primejdioasă decât slăbiciunea omenească”.
Se pare că d-sa autorul anonim uită sau nu știe (dar vorbește!) că nu există dictatura legii fără slăbiciune omenească! De fapt slăbiciunile omenești sunt cele care duc la toate formele de dictatură! Iar dacă oamenii își biruiesc slăbiciunile prin Duhul Sfânt, oricâte lovituri vin din afară ei rămân sfinții lui Dumnezeu. Ceea ce se vede și la mucenicii Prigoanelor Comuniste, și la cei din vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, pe scurt, în toată Istoria Bisericii.
Iar apologia corupției, făcută de d-sa în al treilea paragraf și presupus argument împotriva filmului 21 de rubini stă împotriva Duhului Sfânt care poruncește „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu bine!” (Romani 12.21). Deci nu spune „biruiți răul cu corupția instituțională”, cum ne învață autorul anonim. Ci spune să biruim răul cu binele. Și iarăși poruncește Duhul Sfânt „Feriți-vă de orice înfățișare a răului!” (I Tesaloniceni 5.22). Iar Mântuitorul ne cere „Fiți, deci, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5.48). Și multe alte cuvinte se pot aduce care dovedesc deplin, toate, că apologia corupției este o rătăcire, este răul asupra căruia Învățătorul Învățătorilor ne-a prevenit, zicând „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).
Și, din păcate, pe această linie eterodoxă, ca să nu spun păgână, continuă paragraful, ba și paragraful următor. Cu apologia corupției și ura față de Kovesi, pe care critica anonimă pretinde maniacal că o recunoaște în cineva care nu-i seamănă.
Totodată, prin exclamarea
„Deci lasati-ma cu „vai, Romania este corupta!”, coruptia din Occident e incomparabil mai mare decat in Romania si acolo e si „domnia legii””
se dovedește iarăși înstrăinarea de realitate a criticii anonime. Pentru că filmul nu critică doar corupția din România. Ci arată că unul dintre izvoarele și unul dintre marii sprijinitori ai corupției din România este corupția externă și intervenția ei în România. Adică filmul exprimă, cinstit și echilibrat, inclusiv bucățile de adevăr pe care cronica anonimă le invocă fără să vadă că există. Alături de adevărurile de care cronica fuge. Precum răutatea ființială a corupției.
Și, pe post de argument suprem, vin simțeniile:
„Cum recunoști că acest film este făcătură drăcească? Simplu… face dezbinare, te lasa plin de lehamite, te umple de greata, te deschide legalismului etatist absolut, te face sa o idolatrizezi pe „biata” Kovesi… nu te trimite la Sfanta Biserica, la Liturghie, ci te plaseaza, exact ca in film, intr-o biserica goala, nu lasa loc Nădejdii si, dupa vizionarea lui, te simti ca dupa o betie cu un vin contrafacut… crezi ca esti treaz, dar iti bubuie capul…”
Deci, spune curajosul anonim, filmul e „făcătură drăcească”. E un adevăr absolut, pe care trebuie să îl recunoști. Și, dacă nu știi cum, te învață el! Precum Partidul: dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm. Așa că nu se discută ideea, se ia ca atare: filmul „este făcătură drăcească”. De ce? În primul rând pentru simțeniile cele rele ale curajosului anonim, firește! Că doar simțeniile d-sale sunt criteriu absolut. Iar cei care au simțit altceva decât el sunt ori niște „exaltați”, ori ticăloși, îndrăciți, perverși etc. Numai că acest criteriu al d-sale este în totală contradicție cu Învățătura Ortodoxă. Încă de la Eva și simțeniile ei, care au dus la cădere, se știe că nu după acestea trebuie să se călăuzească omul. Ci după Învățătura lui Dumnezeu. Iar după aceasta, ca să declari ceva „făcătură drăcească”, e musai să ai mărturii puternice din Scripturi și Tradiție. Altfel cazi sub mare osândă! Iar mărturiile din simțenii nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de cele scripturistice și patristice. Ceea ce este obligatoriu de știut un autor care pretinde să distingă între drăcesc și duhovnicesc.
Lipsa de rațiune a textului merge însă dincolo de teologic, după cum se poate vedea. Critica anonimă pretinde că un film ce arată corupția din DNA, Președinție și Guvern, ce arată că izvoarele corupției ecleziale sunt în etatismul bisericesc „te deschide legalismului etatist absolut”. Contradicția între ce spune filmul și ce pretinde autorul anonim că ar spune este absolută.
Mai mult, absurditatea atinge paroxismul prin pretenția că filmul „nu te trimite la Sfânta Biserică (…) ci te plasează (…) într-o biserică goală”. Deci nu te trimite la Sfânta Biserică din cauză că biserica la care te trimite este goală! Deși acea biserică este ortodoxă, deși acea biserică nu este goală decât de credincioși, căci are om la strană și preotul slujește. Mesajul filmului este aici foarte clar: Biserica vă așteaptă! Chiar și pe unul singur, Biserica îl așteaptă mereu și îl primește, căci Dumnezeu primește pe toți cei care vin la El.
În ciuda părerii criticii, plecată din prejudecăți, patimi și ignorări ale realității, 21 de rubini este un film duhovnicesc: este o mărturisire a răului pe care îl facem, toți, prin toate compromisurile noastre cu răul. Este, ca Patimile lui Christos al lui Mel Gibson, o concentrare asupra răului pe care omul îl aduce în lume. Și, la fel ca în Patimile lui Christos, lumina lui Dumnezeu există, ca o scară de ieșire din valea pieirii, din lumea răutății. Doar că această scară, ne arată 21 de rubini, merge întâi în jos: în renunțare la slava lumii, în smerenie, în plecarea înaintea lui Dumnezeu și a sfinților Săi. De aici vin pacea, pocăința, îndreptarea și înțelegerea setei de Dumnezeu pe care toți o avem, dar puțini o recunoaștem.
După cum am mai arătat, 21 de rubini este ca o oglindă de calitate: nu este realitatea, dar o reflectă foarte clar. Dacă realitatea te nemulțumește, nu oglinda este de vină. Iar spargerea oglinzii nu îndreaptă realitatea, doar te face complice la răutatea ei.
Criticile de acest fel, fățarnice, pătimașe, superficiale, străine realității până la intersecția cu patologicul, doar întăresc mărturia filmului 21 de rubini: e multă răutate în lume, e multă răutate în noi, și doar în Domnul se găsesc bunătatea, adevărul, dragostea, pacea.
(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)
coborârea fostei carieriste din canceroasa lume a neoanelor în smerenie
întoarcerea la Biserică și plecarea înaintea Maicii Domnului în Casa Tatălui în care este încă loc pentru toți cei care se pocăiesc
preotul care cheamă oamenii către Izvorul Harului, slujindu-i și chemându-i și când ei ignoră Biserica
România Străveche - Ancient Romania 