Categorie: Lingvistică

Cum se pronunța litera X în primele secole creștine. Surse

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Februarie 2019 am publicat un cuvânt intitulat Christos, Cristos sau Hristos (cu o continuare sau reluare în decembrie 2024).
Printre altele, am arătat atunci faptul că litera grecească X era pronunțată în vremea respectivă Ch – într-o formă intermediară între cele două litere, c și h.

Cele două materiale au stârnit, fiecare la timpul lui, dar și împreună, … bârfe.
Îmi povestea cineva de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București de indignarea spumoasă – ca limbaj depreciativ – a unui vechi părinte (fost) profesor, față de „obrăznicia mea”. Ce ar fi constat în (a) „pretenția” că litera grecească X ar fi fost pronunțată în antichitate altfel decât H și (b) în „aberația” că supranumele lui Iisus ar fi în limba română, tradițional și corect, Cristos (fonetic) sau Christos (fonetico-etimologic).
În loc de argument, d-sa venea cu afirmația categorică „litera x întotdeauna s-a citit h!”.

Oricine a studiat greaca, sau a fost nevoit să asiste la un curs serios de elină veche, știe sau ar trebui să știe că majoritatea literelor și diftongilor grecești se pronunțau altfel în trecut. Așa cum ar trebui să facă deosebirea între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică.
Sunt, toate acestea, locus communis în lingvistică, în istoria limbilor – sau, respectiv, al limbii grecești.

Dar, desigur, acest lucru este fie neștiut, fie neclar, atât pentru cei care nu au avut parte de asemenea cursuri, cât și pentru cei îndoctrinați pe linia etnofiletismului grecesc sau rusofon.

Și precizăm aici că termenul „îndoctrinare” este doar descriptiv, iar nu depreciativ pentru victime. Chiar și atunci când victimele îndoctrinării propagă mai departe neadevărurile însușite drept adevăr, orice osândire a lor ține exclusiv de mândrie: toți greșim, toți suntem mințiți, toți mințim (Psalmi 13:1-7; 52:1-7; 115:1-2; Pilde 10:18; Isaia 32:6-7; Romani 3:9-18 etc.).
Dar, va spune cineva ca să își îndreptățească osândirea, ni s-a cerut să cercetăm toate, ca să deosebim binele de rău și să păstrăm doar cele bune (I Tesaloniceni 5:21-22; I Ioan 4:1; I Corinteni 12:10 etc.). Deci cum ar fi aceștia nevinovați, chiar dacă din neștiință răspândesc neadevăruri? Că doar aveau datoria să caute adevărul și în această privință!

Și răspundem citând Scripturile: tot ce este din credință nu este păcat (parafrazând cuvântul de la Romani 14:23).
Căci, într-adevăr, cine poate să caute adevărul pentru fiecare lucru pe care l-a auzit și l-a învățat în viață? Sunt multe mii de asemenea lucruri, astfel încât nu îți ajung zece vieți să le cerni – iar între timp mai înveți, auzi ori vezi nenumărate lucruri noi… pe care iarăși ar trebui să le verifici.

Într-adevăr, dacă găsind adevărul clar înfățișat îl resping și rămân în înșelare, păcatul este al lor. Dar câtă vreme nu au apucat să învețe adevărul, ci nevinovați și-au însușit cele greșite, bunătatea lui Dumnezeu îi acoperă.
Iar dacă Dumnezeu îi primește, cine suntem noi să Îi stăm împotrivă? Doamne apără! (Fapte 11:17)

Câtă vreme sunt adulți ce au învățat cu nevinovăție în adolescență ori tinerețe că litera grecească X s-ar fi citit totdeauna drept H, este de înțeles că vor susține aceasta cu convingere.
Însă cum Dumnezeul nostru este Adevărul (Ioan 3:33, 7:28, 8:26, 14:6, 17:3 etc.), și ni s-a poruncit să căutăm adevărul, după cum am amintit mai sus, hai să îl căutăm:

Cum se pronunța litera grecească X în primele secole creștine?

Ca să lămurim aceasta pentru toți și pentru totdeauna, să vedem câteva surse.

Un specialist în greaca veche, foarte osârduitor și documentat, Vasile Stancu, are un site dedicat limbii grecești vechi (click pentru accesare în pagină nouă). Autorul prezintă aici și greaca biblică, dar și greaca homerică, așa cum o face și pe canalul youtube (click pentru accesare în pagină nouă).

Desigur, d-sa prezintă și pronunția, împreună cu vechea dispută între pronunția reuchliniană și pronunția erasmică (click pentru accesare în pagină nouă).
Pe scurt, există două tabere în ceea ce privește felul în care se pronunță greaca veche: (1.) cea care îl are drept exponent pe Johann Reuchlin (1445-1522) și (2.) cea care îl are ca exponent pe Erasmus de Rotterdam (1466-1536).

După cum poate vedea cititorul, cei doi savanți au fost contemporani. Și, totuși, au avut poziții radical diferite.
În esență, Johann Reuchlin, în consonanță cu Grecii din vremea sa, pretindea că pronunția grecească antică este identică celei contemporane (sau cu minime diferențe).
Pe când Erasmus de Rotterdam, urmărind cu acrivie textele antice, observa că pronunția actuală nu concordă cu cea antică (fie aceasta biblică, homerică sau de altă factură).

Un exemplu celebru – și repetat în anii ’90 în Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la cursul de greacă veche – este acela al poetului Cratinus (sec. V î.Chr.). Acesta scrie despre „nebunul care umblă zicând βῆ, βῆ ca oile”1.
După pronunția reuchliniană, litera β se citește V, iar litera ῆ se citește i. Deci oile ar trebui nu să behăie, ci să facă „vi” ca șoimii.
După pronunția erasmică, litera β se citește B, iar litera ῆ se citește e (lung). Deci oile behăie din nou, făcând și în greaca de secol V î.Chr. bee, așa cum au făcut totdeauna.

La fel se întâmplă și cu litera grecească X.
Aceasta se rostește, după pronunția reuchliniană, adică modernizată, H. ”Că așa zic Grecii de azi!”
Doar că în realitatea, după pronunția erasmică actualizată cu repetate studii pe subiect, inclusiv grecești, litera X din greaca antică se citea între Kh și Ch, așa cum este, de pildă, ch în unele cuvinte germanice.
Și la fel cum în dialectele germanice c-ul din ch poate să fie mai slab sau mai puternic, la fel era și în dialectele grecești antice… într-o anumită măsură.

De ce într-o anumită măsură?
Pentru că toate limbile în contact cu greaca secolelor I-III d.Chr. au preluat X drept C, iar nu drept H.

Astfel, găsim:

– în albaneză Krishtit
– în armeană Քրիստոս sau Christ (K’rist în alte transliterări)
– în friulană Crist
– în georgiană (gruzină) ქრისტე ori Christe (Kriste sau Khriste în cele mai multe transliterări)
– în latină Christus
– în osetină (limba urmașilor Sciților de la Marea Neagră) Kiriste sau Kiristi, după dialect (digor sau iron)

Până și în multe dialecte coptice, care folosesc alfabetul grecesc, pronunția a fost aceeași până foarte de curând, cu X = C, trecerea la pronunția H făcându-se doar sub influența grecească din ultimul secol.

Acest lucru atestă categoric faptul că X (fie consoană aspirată, fie fricativă sau altceva) avea un C evident, care a fost resimțit și preluat ca atare de toate popoarele vremii.

Dar atunci, va întreba cineva, de unde apare atribuirea valorii H pentru X vechi-elin?

Pe de-o parte, din faptul că Slavii s-au creștinat în perioada în care X a început să fie pronunțat H. Ca urmare, așa l-au preluat de la Greci și așa îl au până astăzi.
Pe de altă parte, din convingerea multor Greci din trecut – și, din păcate, și de astăzi – că limba grecească de astăzi este aceeași cu greaca antică.

În această privință merită observat articolul Would an Ancient Athenian Understand Byzantine Greek?, de Nick Kampouris, apărut pe 9 Ianuarie 2026 în revista online Greek Reporter (click aici pentru accesare în pagină nouă).
Autorul – evident, Grec – arată că limba elină este împărțită istoric în epocile numite Antică, Elenistică, Bizantină și Modernă. „Fiecare fiind marcată de semnificative schimbări în sonoritate, gramatică și vocabular” (ibidem), adăugând, evident, „însă esența limbii a fost totdeauna păstrată” (loc. cit.) (trad. n.).
Acest lucru este evident, altfel limba nu s-ar mai numi elină sau greacă până astăzi – decât, cel mult, la nivel popular.

Revenind la faptul că X apare ca pronunțat Ch și la Vasile Stancu, invităm cititorii noștri la parcurgerea lucrării Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara, 2021 (click aici pentru accesare într-o filă nouă și, eventual, descărcare).

Însă pentru cititorul nemulțumit de această sursă – fie din snobism (că e românească), fie din acrivie (că se bazează pe o sursă prea veche) – putem aminti de lucrarea clasică Vox Graeca. A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, de W. Sidney Allen, Cambridge University Press, New York, 1987.
Și aici căutătorii adevărului vor găsi aceeași realitate: litera X din greaca veche NU se pronunța H, ci Kh sau Ch – a se vedea paginile de la 14 încolo, și mai cu seamă (Allen, 1987:18-26).

Merită să amintim de aici, foarte în fugă, atestarea de către lucrare a unui text egiptean din secolul II d.Chr. în care φ și x au valorile fonetice ph și kh (în loc de ulterioarele f și h) (ibidem:25).
Lucrarea arată, de asemenea, preluarea de către limbile vremii a literei x din cuvintele grecești cu valori fonetice de tipul kh sau ch.

Pentru cei cărora și această lucrare li se pare veche, indicăm Ancient Greek Tutorials, de Donald J. Mastronarde, cu asistența Centrului de Lingvistică Berkeley al Universității din California, Berkeley, 2025 (online aici).

Un sintetic extras din acest tutorial, folosit de Universitatea din Missouri-Kansas City, în care se arată că X din greaca veche se pronunță Chi2, poate fi văzut aici (click pentru accesare în pagină nouă).

O altă lucrare prestigioasă este A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010.

Pentru felurite dialecte grecești vechi, de obicei necunoscute chiar și specialiștilor, se poate consulta Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018.

Putem să continuăm cu înșiruirea bogatei bibliografii tematice, bibliografie ce arată foarte limpede realitatea: părerea că litera grecească X s-ar fi pronunțat H în limbajul Noului Testament este complet eronată și extrem de învechită.

Ceea ce ne aduce iar la impunerea de către ocupația sovietică a folosirii formei Hristos la nivelul întregii Biserici; impunere ce a denaturat manuscrisele unor sfinți precum Dumitru Stăniloae, ale ierarhilor inter și mai ales ante belici etc.. Manuscrisele lor folosind forme precum Crist, Cristos ori Christos ce sunt șterse și înlocuite de edituri cu forma sovietică – rusofonă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Poate merită subliniat că Desiderius Erasmus (Erasmus de Rotterdam) a avut dreptate ca principiu, în sensul în care, într-adevăr, limba greacă sau idiomurile grecești au avut parte de foarte multe schimbări în timp: de vocabular, de gramatică și de pronunție. Însă înțelegerea deplină a pronunției corecte într-un idiom elin dintr-o epocă istorică sau alta a fost și este un proces îndelungat de cercetare. În această privință a se vedea și lucrările citate ale lui Vasile Stancu.

P.P.S. O mică bibliografie pe temă:

  1. *** A Companion to the Ancient Greek Language, de Egbert J. Bakker, Publ. John Wiley & Sons and Blackwell Publishing, Singapore, 2010
  2. Allan, William Sidney (1973) Accent and Rhythm: Prosodic features of Latin and Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  3. Allen, William Sidney (1987) Vox Graeca: A Guide to the Pronunciation of Classical Greek, Cambridge University Press, Cambridge
  4. Allen, William Sidney (1978) Vox Latina—a Guide to the Pronunciation of Classical Latin, Cambridge University Press
  5. Astoreca, Natalia Elvira (2021) Early Greek Alphabetic Writing – A Linguistic Approch, Oxbow Books, Oxford, Philadelphia
  6. Beekes, Robert (2010) Etymological Dictionary of Greek. With the assistance of Lucien van Beek, vol. 1-2, Leiden, Boston
  7. Bywater, Ingram (1908) The Erasmian Pronunciation of Greek and its Precursors, Oxford
  8. Gignac, Francis T. (1976) A grammar of the Greek papyri of the Roman and Byzantine periods, Institute Editoriale Cisalpino – La Goliardica, Milano
  9. Horrocks, Geoffrey (2010) Greek: A History of the Language and Its Speakers, Blackwell Publishing, London
  10. Jannaris, A. (1897) An Historical Greek Grammar Chiefly of the Attic Dialect As Written and Spoken From Classical Antiquity Down to the Present Time, Macmillan Publ., London
  11. Machen, John Gresham (1923) New Testament Greek for Beginners, de Gresham Machen The Macmillan Company, New York
  12. Stancu, Vasile (2021) Greaca Noului Testament ((traducere și adaptare după New Testament Greek for Beginners de Gresham Machen The Macmillan Company New York, 1923), de Vasile Stancu, Timișoara
  13. *** Studies in Ancient Greek Dialects : From Central Greece to Black Sea, editori Georgios K. Giannakis, Emilio Crespo și Panagiotis Filos, Pub. De Gruyter Brill, 2018


Note de subsol

  1. De asemenea ni s-a povestit despre un mozaic antic grecesc reprezentând o oaie din gura căreia ieșea cuvântul (onomatopeea) βῆ. Mai departe principiul este același ca la poetul Cratinus. ↩︎
  2. Forma Chi este folosită de unii lingviști englezi/americani pentru un sunet de tipul ch din limba română, sau aflat între c, ch, kh etc. ↩︎

Ridicările si scăderile graiului. Câteva rânduri

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ridicările și scăderile graiului. Câteva rânduri

Limba română este floarea sufletului românesc.
(Mihai Eminescu)

Sufletul, trăirea, schimbă graiul sau limba unei obști – fie ea o familie, un cătun, un sat, un târg, o cetate, un plai, o țară sau oricare alta.
Schimbările aduse de trăire, de suflet, sunt de obicei greu de prevăzut: există prea puțină pricepere și/sau preocupare pentru Teologia Istoriei; ca urmare, legitățile sale sunt aproape mereu de neînțeles, ba adesea răstălmăcite chiar și acolo unde sunt, cât de cât, știute (mai ales la nivelul relației persoanei cu legile morale ale Creației).

Mă opresc uneori (precum Newton pe plaja fizicii) în veciile graiului român, minunându-mă de trăirea înaltă a unor Străbuni, de scăderile (afunde) ale unor contemporani ai lor, de faptele graiului ce pecetluiesc trăiri, ridicări, înălțări, scăderi, prăbușiri…

De pildă, întrebuințarea nepotrivită, fără nicio măsură, a formei „românesc”, „românească”.
Spunem „limba franceză”, „limba italiană”, „limba japoneză”, nu „limba franțuzească”, „limba italienească”, „limba japonezească”. Ultimele forme sunt cel puțin pedantice, dacă nu de-a dreptul barbarisme. Totuși adesea aud pe unii spunând „limba românească”, fără să se tulbure nimeni.
E semnul unei scăderi, unei căderi, dacă nu al unei prăbușiri.

Dincolo văd și lipsa de mirare cu prețuire ce ar trebui să însoțească (re)întâlnirea cu forma moldovenească bataie a verbului a bate. Cuvântul vine din latinescul battere, astfel încât forma păstrată de graiul moldovenesc este mai aproape de original. Dar o face asta mai frumoasă ori mai sănătoasă decât bătaie (forma literară unanim acceptată)?
Să ne amintim că ă are o cantitate vocalică mai mică decât a. Și că tinde să aibă o cantitate mai mică de optimism. A…, este o afirmație, o lămurire, o minunare; în caz negativ, un țipăt (de uimire, de spaimă, de durere). Ă.., pe de altă parte, este o afirmare slabă a nehotărârii, neștiinței, nepriceperii, șovăielii. (În loc de „puncte puncte” puteți pune mai multe litere similare.)
Pare limpede că puterea superioară a lui a se și potrivește mult mai bine cu bataie sau bătaie, date fiind înțelesurile cuvântului.

În alt loc văd slăbirea devenind fapt de limbă prin folosirea lui „nu” în fraze ori expresii ce s-ar vrea puternice și optimiste.
În loc de

Eroii sunt veșnici! ori Eroii trăiesc veșnic!

sau, în cel mai rău caz,

Eroii sunt nemuritori!

(în care negația pare o sfidare aruncată Morții – ca înger ucigaș, ca Iad, ca pieire), avem

Eroii nu mor niciodată!

O succesiune de negații care dă o sonoritate tristă frazei, în ciuda ideii frumoase pe care vrea să o exprime.
Fraza pare mai mult o încercare de auto-convingere, decât o proclamare biruitoare a adevărului – cum sună primele trei forme.

În sfârșit, mai văd și cuvântul frumos, care nu sună chiar foarte frumos. Are patru consoane și numai două vocale. E o moștenire latină: pentru Latini frumusețea era secundară, esențiale erau patriotismul, cinstea, virtutea, hărnicia, curajul, priceperea, folosul etc. Până la răspândirea hedonismului grecesc, cei care puneau accentul pe frumusețe (în locul valorii practice, virtuții etc.) erau disprețuiți – dacă nu pedepsiți pentru otrăvirea minților și sufletelor. Nici formosus, nici pulchra nu strălucesc muzical.
Este adevărat că flexiunile limbii române dau valențe noi cuvântului frumos, dar aici mă opresc la cuvânt în sine. Și văd păstrată în el o anume scară de valori străveche.

Totuși, în gândirea creștină, frumosul a căpătat alte înțelesuri (după cum este scris, în limbi noi veți grăi..).
Care leagă frumusețea de dumnezeiesc, duhovnicesc, ceresc.
Și s-au ivit în limba română formele mai muzicale frumușat(ă), frumușeat/frumușeață, ba chiar mușat și mușată.
S-au ivit undeva către sfârșitul Antichității: Marea Invazie Slavă din 602, ce a despărțit Românii din Carpați de Românii din Peninsula Tracică (azi „Balcanică”), găsește mușata ca frumoasa în amândouă ramurile Românimii.

Cuvintele mușat (= frumos, la masculin) și mușată (= frumoasă, la feminin), au o încărcătură ce mi se pare minunat cumpănită, deplin trăită.
Mușată sau mușata are două consoane surde (ș, t), o consoană ocluzivă și nu mai puțin de trei vocale. Chiar dacă în prima formă ă este o vocală mai moale, cu o cantitate vocalică scăzută, acest fapt de limbă ajută la exprimarea ideii: prin încărcătura de șovăire a literei ă pune o anume depărtare între afirmație („e frumoasă”, „e mușată”) și obiectul afirmației („frumoasa”, „mușata”); depărtare ce înseamnă, de fapt, o cinstire a frumuseții feminine, o formă de respect. Cuvântul mușată este, astfel, atât armonios cât și respectuos; este încărcat, prin urmare, de gândirea creștină (ortodoxă) față de femeie și feminin (pentru care prototipurile culturale românești sunt Maica Domnului, Sfânta Ana, Sfânta Elisabeta, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Muceniță Ecaterina etc.).
Mușat este mai dur: are doar două vocale la trei consoane. Stă mai bine decât frumos (2:4), asta și pentru că are consoane mai moi (mai „frumoase”), dar este limpede mai dur decât mușată. Și acest lucru este după gândirea românească veche: bărbatul trebuie să fie harnic și viteaz, nu frumos. De ce această gândire? Pentru că bărbatul care muncește și luptă nu va avea o înfățișare feminină, ci una aspră. Pentru că bărbatul care muncește și luptă are chipul ars de vânturi, soare și ger, are mâinile asprite de muncă, are răni sau urmele acestora pe trupul său – și, nu de puține ori, chiar pe chip. Asta e frumusețea bărbătească românească: a bărbatului harnic și viteaz, nu a parazitului papițoi epilat și manichiurat. O frumusețe mai aspră: dacă femeia e mușată, bărbatul e mușat.
De aici și Mușatinii, Domnitorii Moldovei din secolul al XIV-lea încolo pentru câteva veacuri.

Sunt doar câteva popasuri și câteva rânduri de pe tărâmul bogat și mușat al graiului român, al limbii române, al sufletului românesc…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre limba română si snobism. Sarmalele

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre limba română și snobism. Sarmalele

Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea.
Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!

O pildă mai veche este aceea a sarmalelor.
După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post.
Cele de dulce erau în trecut de două feluri:

  • cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carnea de porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
  • cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de vie murate, brânza și untul. În afară de dacicul brânză, celelalte cuvinte sunt din latină.

Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină
(orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).

Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali.
La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc.
Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme.
Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz.
Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.

Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi.
Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”.
Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin!
Hai să vedem un exemplu!

De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcească herghelie.
Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie.
Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor.
Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică.
Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele.
Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”.
(Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)

Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești.
Printre care și cu sarmalele.
Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?

  • brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
  • curechi umpluți (denumire 100% latinească)
  • foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
  • găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
  • găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
  • perișoare (cuvânt de origine latină)
  • perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
  • perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
  • pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
  • puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
  • purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
  • purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
  • sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)

Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente.
Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească.
O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.

Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce?
Pentru că,

1. Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).

2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clar cumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.

3. Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,

4. Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce

5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor!
Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult).
Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,

6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.

Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!).
WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.

Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.

Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare?
Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față.
Desigur, este o ipoteză.

Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți.
Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sarmale din foi de varză murată și carne de porc
Foto: Mihai-Andrei Aldea

Mihai Cimpoi – Limba Româna este Patria mea. De citit

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
<object class="wp-block-file__embed" data="https://mihaiandreialdea.org/wp-content/uploads/2023/09/cimpoi-mihai-limba-romana-este-patria-mea.pdf&quot; type="application/pdf" style="width:100%;height:600px" aria-label="Mihai Cimpoi <em>Limba Română este patria meaMihai Cimpoi Limba Română este patria meaDownload

preluare de pe archive.org

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.